Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Fantasticul si filosoficul prozei eminesciene


Fantasticul si filosoficul prozei eminesciene




Fantasticul si filosoficul prozei eminesciene

Fantasticul provine din latina – phantasticus, care inseamna “imaginar, ireal” sau din grecescul - fantastikos “imaginar, ireal”.

Fantasticul este o categorie estetica, in care realul se imbina cu supranaturalul, irealul si miraculosul atat in succesiunea momentelor actiunii, cat si in construirea personajelor plasmuite cu fantezie si exagerare a trasaturilor, capatand astfel trasaturi neobisnuite. Se bazeaza pe mister, fiind prezenta o anumita coerenta a fantasticului. Presupune intrebari fara raspuns, folosind personae mai putin obisnuite, subiecte stranii, gradand conflictul spre un punct culminant la maxima tensiune si un final enigmatic. Personajeele migreaza in diferite spatii, la final mesajul fiind una filosofica, facand referinta la diverse aspecte ale conditiei umane.




In receptarea critica a prozei eminesciene doi critici literari, George Calinescu si Eugen Simion si-au adus o contributie importanta punand in valoare calitatile indiscutabile ale acestor proze. Potrivit unui critic ar fi trebuit sa renuntam la partea teoretica, la ideile filozofice, aceasta parere este, insa, total gresita, pentru ca proza lui Eminescu nu poate fi conceputa fara fundamentul ei filosofic.

Eminescu a fost creatorul epicii filozofico-fantastice in literatura romana demonstrand, ca limba noastra este disponibila sa exprime cugetari inalte in forme sensibile, in acelasi timp fiind si ,,un deschizator de drumuri in proza lirica La nivelul intregii opere a poetului, proza este ca o demonstratie complementara de idei si imagini care duc mai departe sensurile poeziei. Cu greu s-ar putea intelege ,,structura eroului titanic si demonic'din poezie daca n-ar interveni ,, paginile cu motivari ample si adanc coerente' din proza.

Caracteristicile cele mai importante ale nuvelelor o costituie impletirea epicului cu filozofia, ideea filozofica fiind pretextul evolutiilor faptelor narate.

Intamlarile povestite sunt ireale, incarcate cu romantism. Proza fantastica eminesciana este initiatorul scrierilor fantastice ale secolului XX. Pana la Mircea Eliade si Vasile Voiculescu.

Proza se individualizeaza prin cateva dimensiuni specifice:

a.) dimensiunea intelectuala, rezultat al interesului pentru filozofie, pentru concepte abstracte;

b.) dimensiunea fantastica, evidentiaza un mod personal, eminescian de a concepe si de a trata fantasticul;

c.) dimensiunea romantica – proza fiind esential romantica prin problematica, motive, tipologie;

d.) dimensiunea realista – personajele lui Eminescu duc cu ele chiar in cele mai fantastice aventuri consideratii sociale, politice

Proza lui Eminescu reprezinta in evolutia prozei un moment de discontinuitate in continuitate, adica inaugureaza doua coordonate fundamentale: filozofica si fantastica intr-o proza realizata pe o solida dimensiune realista.

Fantasticul este prezenta in mai multe ipostaze:

a.) fantasticul erudit in Avatarii faraonului Tlá

b.) fantasticul popular in Fat-Frumos din lacrima

c.) fantasticul macambru in Iconostaz si fragmentariu

Ideea fundamentala a fantasticului eminescian este reflexivitatea si meditatia. Criticii au remarcat faptul, ca in proza lui Eminescu exista un mod personal de a concepe si de a trata fantasticul.

Roger Caillois - Fantasticul este o amenintare, o rupere inedita in lumea realului.

Tzvetan Todorov - Fantasticul provine din ezitarea cititorului intre alegerea unei solutii rationale  a unei solutii supranaturale.

Eminescu a adus o noua forma in proza nationala practicand proza subiectiva, caracterizata prin onirism, erotism si fabulos operele sale fiind incarcate cu idei filosofice. Se foloseste de temele folclorului autohton, mituri stravechi transfigurate intr-o viziune originala. Eminescu a reusit sa impleteasca viziunea filosofica cu interesul romantic pentru folclor. Proza eminesciana respinge proza realista, care cultiva imaginea vietii ca vis, folosindu-se de viziuni cosmice, care sfideaza spatiul si timpul pentru o realitate atemporala. A fost inovativ datorita teoriilor sale, precum migratia sufletului, conform careia sufletul dupa moarte petrece in alt corp; teoria reancarnarii, pe parcursul careia sufletul dupa moarte parcurge un lung sir de reancarnari successive in animale, in oameni in vederea purificarii. Schoppenhauer afirma “In fapt, lumea-i visul sufletului nostru”. Creatiile eminesciene demonstreaza, ca fiinta este eterna care nu se schimba, ci ia diverse forme in trupuri, ele se numesc avataruri. Eminescu dezvolta conditia omului de geniu in raport cu societatea timpului, acesta fiind caracteristica principala a nuvelei Sarmanul Dionis, personajul principal aflandu-se in continua cautare a absolutului. Personajul este dotat cu o mare putere de visare.





La Eminescu exista mai intai un spatiu mitic. Eroul intra intr-u cadru cu totul diferit de ceea ce cunoscuse. Pentru poet exista o lume a celor vii si o lume a celor morti acestea aflandu-se intr-o masura egala. Intre aceste doua lumi se afla un spatiu specific, numit purgatoriu, unde cele doua lumi sunt prezente in egala masura. Se poate identifica o veritabila mitologie a lumii, vazuta in etapele si profunzimile radicale, continand vaste campuri simbolice ceea ce trezesc imaginarul. Lumina eminesciana are rolul de a accentua drama cosmica, prezentand in acelasi timp si destinul omului si eforturile sale de a se impartati cu armoniile absolutului. Aceasta lumina poate fi in acelasi timp degradata si degradanta. Lumina este un limitator, iar patrunderea in aceasta sfera necesita o decantare rituala prin care sunt inlaturate toate urmele materialitatii grele. Lumina este cea care da contur formelor si creeaza decorul in atmofera irealului sideral.

Poetul foloseste metafora, precum nici realul nu exista fara fantastic. Fantasticul are nevoie de temeiul realului, asa cum nefirescul incorporeaza scheletul firescului. Verosimilitatea prozei fatastice “provine din referirile sale la cunoasterea si din formele de asumare a imaginarului”[1].

Din cauza vulnerabilitatii omului, instinctual intellectual si moral are nevoie de realitati si de himere. In interiorul sufletului sunt filigranate realele si irealele, rationalele si senzitivitatile, intr-un intreg ce da seama despre speranta, credinta, fericire, bucurie si necaz, de ziua de azi si de maine. Destinul, premonitia, teama si tragedia se reflecta in optimism si incredere, intr-o terapeutica data, constienta de rostul omului in lume. Visul este starea omului in cadrul careia este capabil sa se implinasca in seria dezvoltarii a acelei ordini a realitatii, conventiilor realului care cuprind atat habitudinile individuale, cat si codurile culturale si de mediu ale epocii si generatiei.

Specialistii presupun in fantastic prezenta obscuritatii si a miracolului, ca si cum in clasic predomina norma claritatii. Asadar ruptura de clasic rezulta dihotomia real-imaginar, ceea ce cere o receptare rationala a ansamblurilor.

Nascut din imaginatie, fantastical reprezinta contragreutatea realului, o fata posibila, uneori antinomica a existentei. Prin fantastic autenticitatea este reflectata si modificatafenetic de senzational si miraculos, jocurile naturalului si supranaturalului fiind supuse unei fictiuni desprinse din regulile proprii. Organizarea imaginilor in “constelatii simbolice” mobile arata “glisarea fata de real si rational, intr-o arbitrerietate a semnelor, ce propune metamorfoze, recombinari si treceri dincolo de limbaje si stari.”[2] Fantasticul depaseste si neaga realul si rationalul, raportand-o in imaginar si stari.

Tematica fantasticului si motivele literare ale acestuia demonstreza impletirea domeniilor visurilor si realitatii, imaginarea a ceea ce se petrece in cealalta dimensiune, transfigurarea realului, schimbarea metafizica in timp si in spatiu. Metempsihoza, dedublarea, androginul, viata ca vis cese viseaza, tabloul animat, prezentarea unor zeitati, prezenta supranaturalului, transcendent, occultism si initiere, nefirescul, magia, misterul. i s-a alaturat imaginarul, extravagantul, miraculosul, irationalul, terifiantul si cosmarul.

Daca acceptam incalcarea regulilor vremurilor de catre Eminescu si ezitam asupra folosirii criteriilor verosimilitatii ne apropiem gradat de un straniu, miraculous si fantastic. Tema fantasticului este deseori insotit de groaza si suspans ca: metamorfozele, fantoma, nebunia, blestemul, telepatia, absurdul, strigoii, cruzimea, spiritizmul, invizibilul in actiune. De exemplu, in Sarmanul Dionis sunt fantastice contopirea domeniilor visului si a realitatii, repetarea timpului - istoric, al copilariei si al sufletului, al amintirii - , modificarea proportiilor lumii, schimbarea metafizica in timp si spatiu, prezenta dublului si a umbrei, intensitatea observatiei si a detaliile acesteia, caracteristica magica, visul si viata ca vis. “Sensibilitatea de tip romantic a eroilor eminescieni emana fantastic prin preocuparea constanta de schimbare a ordinii acestei realitati, de a numara altfel, dupa voia sufletului.”[3] Arheul, impreuna cu androginia si visul maresc ambiguitatea si posibilitatile metamorfozelor. Fantasticul poetic a lui Eminescu este dat de mister si atmosfera, de starea tensionata a eroilor sau chiar de prezenta supranaturalului. Astfel reuseste sa cultive sublimul. Pentru acesta foloseste tabloul si descrierile detailate, precum si naratiunea poetica. Eroul romantic eminescian este un idealist, fiind interesat de steaua fiintei, de istorie si de iubire. El nu poate ramane mult timp in timpul cosmic, in beatitudinea clipei ingeresti, deoarce il pierde propria natura, insa este fascinata de adancimile sufletului si de indepartarile cosmice.

Prin setea de absolute a eroului autorul este in stare sa descifreze misterele lumii, semnele ceresti si misterul sufletului omenesc, cu ajutorul magiei si prin aptitudini mentale si sufletesti a acestuia. In proza poetica , fantastica, Sarmanul Dionis triumfa iubirea. Lumea este visul sufletului insetat de idealuri, dar nu poate cuprinde realitatea misterioasa a divinitatii, adica doma. Ca urmare absolutul nu poate fi atins.



Proza lui Eminescu nu poate fi conceputa fara    fundamentul ei filosofic, acesta fiind principala cauza a receptarii dificile ale acestora. Tocmai prezenta filosofiei confera valoare de adancime prozei eminesciene, pe aceasta cale asigurand originalitatea fantasticului eminescian, in context universal.

Eminescu avea o culturafilosofica temeinica, profunda, care a format-o incepand cu anii de studii in Viena si Berlin, pana a urmat calea studiului individual.

Dupa George Calinescu, Eminescu nu a fost un filosof original, care urmarea elaborarea unui sistem propriu, ci mai degraba un ganditor profund, care a selectat, insa, elemente disparate de filosofie, numai pe acelea conforme propriei structuri. Astfel ajungem la „aspectul eteroclit al filosofiei eminesciene

Faptul, ca Eminescu si-a gasit depline consonante de spirit cu “filosoful cel adanc” o demonstreaza intr-o insemnare a sa din manuscrisul 2287 (fila 11), in care isi exprima emotia extrema in fata descoperirii universului kantian: “Orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima. Este ciudat, cand cineva a patruns odata pe Kant, cand e pus pe acelasi punct de vedere, atat de instreinat acestei lumi si vointelor ei efemere, mintea nu mai e decat o fereastra prin care patrunde soarele unei lumi noua, si patrunde in inima. Si cand ridici ochii te aflii intradevar in una. Timpul a disparut si eternitatea cu fata ei cea serioasa privesc din fiecare lucru. Se pare ca te-ai trezit intr-o lume incremenita in toate frumusetile ei . ”

Operele lui Eminescu pot fi puse, fara indoiala, sub semnul imperativului categoric kantian. Viata sa este o continua si dramatica incordare, supraomeneasca, plina de dorinta de a atinge absolutul. Aceasta aspiratie continua spre absolute devine nota dominanta a personalitatii eminesciene.

Metafizica transcendentala a lui Kant i s-a parut extrem de dificila chiar si lui Eminescu. Schopenhauer era mai aproape de el, mai cu picioarele pe pamant, dezbatand viata de zi cu zi, fiind preocupat de lupta pentru existenta. Acest “pesimism” a lui Schopenhauer este mai degraba o forma de “realism”. “Vointa oarba de a trai” precum si egoismul, care este dealtfel minciuna, ne domina si ne conduce lumea.

Cu toate astea, Eminescu a reusit sa descopere “intelepciunea eremitica a trecutului si ajungea la budism si filosofia indiana”. In mod normal insa Eminescu nu a fost un discipol orb al lui Shopenhauer, trecand totul prin filtrul propriei gandiri originale, reusind astfel sa creeze idei noi, originale, neantalnite pana atunci.



Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p.18

Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p.82

Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dcaia, Cluj-Napoca, 2000, p. 84

Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1996, p. 45







Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate