Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Geniu pustiu de Mihai Eminescu - prezentare generala


Geniu pustiu de Mihai Eminescu - prezentare generala




Geniu pustiu de Mihai Eminescu - prezentare generala

Geniu pusit, intaia opera in proza a lui Eminescu, a fot publicat in 1903 in primul mare val al publicarii manuscriselor eminesciene. A starnit atat interes, cat si reactii critice negative cu refrire la valoarea romanului si la indreptatirea publicarii lui, deoarece autorul l-a abandonat, o parte din acesta fiind folosit intr-o alta luicrare eminesciana, Sarmanul Dionis.

Romaul a ocupat o pozitie intermediara intre cele doua directii pincipale a epocii. Se regaseste atat realismul, cat si fantasticul, precum si „descrierea obiectiva a unor realitati sociale si numeroase evaziuni onirice” ale eroului. Romanul a fost creata de poet la varsta de 18 ani, in timpul peregrinarilor din tara (1868), redactata prima data la Bucuresti, apoi in primii ani de studii in Viena. Titlul initial al romanului, dupa marturia lui Eminescu, a fost Naturi catilinare. Opera era preocupat mai ales de caracteristicile „epocilor de tranzitie”, urmand sa fie un roman al generatiei postpasoptiste. Mai tarziu Eminescu a renuntat la acest tilu, acesta fiind mai mult un eseu filosofic, intiuland-o Geniu pustiu, ce s-a dovedit a fi un tilu mai poetic si mai sugestiv.




Geniu pustiu debuteaza cu opiniile despre roman ale lui Dumas, insa este vorba, mai degraba de Alexandre Dumas-fils, a carui drama, Dama cu camelii, a fost reprezentata de trupa Pascaly. Aceasta piesa era, insa,doar o dramatizare a romanului, cu acelasi titlu. Piesa era la confluenta intre romantism si realism, unde Dumas-fils teoretizeaza „sectiunea de viata”, iluzia vietii cotidiene. Operele lui Dumas-fils despre roman, de la care Eminescu a imprumutat anumite situatii de viata si caracteristice ale personajelor, sunt comentate mai ales ironic: Dumas zice ca romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii. Priviti reversul aurit al unei monede calpe, ascultati cantecul absurd al unei zile, care n-a avut pretentiunea de-a face mai mult zgomot in lume decat celelalte in genere, extrageti din asta poezia ce poate exista in ele si iata romanul . In ciuda acestor opinii nefavoarbile, Eminescu s-a decis, totusi ss scrie un roman, evident romantic, fara sa extraga, dealtfel, cu totul „poezia” din roman. Eminescu e de parere, ca „realismul” se confounda cu “prozaismul”, fapt ce exclude renuntarea cu totlu la “lirism”, care, desigur, reprezinta punctul de sprijin al prozei sale, o proza poetica.    

Eminescu a fost influentat in realizare romanului din drama lui Goethe, intitulat Torquato Tasso. La fel ca si Goethe, vede in Tasso un simbol al omului de geniu, ceea ce poate fi drept explicatia titlului de Geniu pustiu. Eminescu a preluat optica lui Goethe asupra geniului, solitar (pustiu), contrazis in aspiratiile sale. Portretul unui rege scotian, Tasso, pe care poetul il descopera, int-o carte, ii prilejuieste stilul kantian si schopenhauerian despre subiectivismul propriei noastre judecati, incheiate cu motivul romantic al “vietii ca vis”: Uitasem insa ca tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinta in mintea noastra si ca in urma toate cate vedem, auzim, cugetam, judecam nu sunt decat creatiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivitati, iar nu lucruri reale. Viata-i vis”. Deci, autorul a ajuns pana la urma la concluzia, ca un astfle de argetip al geniului poate exista si in Bucuresti. De aici incepe descrierea deatilata a cadrului bucurestean, a vietii nocturne a acesteia, pe care o intalnim si in Sarmanul Dionis. Acesta nu inseamna, ca cele doua opera sunt unul si acelasi. Sunt doua opera total diferite, chiar daca Geniu pustiu are pasaje sau caracterizari de personae aproape identice cu cele din Sarmanul Dionis.

Adevarata actiune incepe, cand povestitorul intalneste un tanar, care simte o atractie irezistibila fata de o fata: Un om pe care-1 cunosteam fara a-1 cunoaste - una din acele figuri ce ti se pare ca ai mai vazut-o vrodata-n viata, fara s-o fi vazut niciodata, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinitati sufletesti comenteaza prozatorul, in spiritual “anamneziei”[2]. Acest Tasso bucurestean se numeste Toma Nour, ceea ce este un nume simbolic si metaforic, cu o natura neguroasa, sfasiata de contradictii, demonica, satanica, un revoltat, contrazis in aspiratiile sale. Portretul lui Toma Nour este foarte asemanatoare cu cel al lui Dionis: “Era frumos - d-o frumusete demonica. Asupra fetei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si rece ca cugetarea unui filosof. []Ai fi crezut ca e un poet ateu, unul din acei ingeri cazuti, un satan, nu cum si-1 inchipuise pictorii: zbarcit, hidos, uracios, si un satan frumos, de-o frumusete stralucita, un satan mandru de cadere, pe-a carui frunte Dumnezeu a scris geniul, si iadul indaratnicia - un satan dumnezeiesc . In acest portret, Eminescu s-a autoproiectat, de fapt, creand astfel o inteaga tipologie demonica.

Centrul acestor dialoguri dintre povestitor si erou o reprezinta nationalismul si cosmopolitanismul, idei, ce s-au dezvoltat in publicistica eminesciana de mai tarziu. Dupa propria opinie, cosmopolitanismul arata un dispret fata de valorile nationale: Oamenii nostrii, zic eu, sunt de-un cosmoplolitism sec, amar, sceptic - ba mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice strain, de-a ura tot ce-i romanesc





Pe parcursul romanului este dezvoltata teoria “formelor fara fond”, in spirit maiorescian: Vezi la noi istorici ce nu cunosc teoria, literati si jurnalisti ce nu stiu a scrie, actori ce nu stiu a juca, ministrii ce nu stiu a guverna, financieri ce nu stiu a calcula”. Cea mai proasta parere o are, insa despre “pseudointelectualitatea” epocii de tranzitie: “Cat despre inteligenta noastra - o generatie de amploiati de semidocti () inteligenta falsa care cunoaste mai bine istoria Frantei, decat pe-aceea a Romaniei.. Personajul Toma Nour este o replica directa acestei directii, propunand scimbare opiniei publice: “ . fiti romani, romani si iar romani”. Eminescu vede problema just in fel si chip, practicand un “nationalism” ce are porti deschise spre universalitate. Asa cum afirma Toma Nour: Natiunile nu sunt decat nuantele prismatice ale omenirii”. Toma Nour nu este decat un “alter-ego” a natiunii, care este doar un membru al unei organizatii oculte international, care pregatise Revolutia din 1848. Dupa esecul revolutiei, eroul este urmarit si persecutat, acesta fiind constient de faptul ca va fi condamnat la moarte. In locuinta lui Toma Nour este descoperi prietenul acestuia, Ioan, un tanar frumos si efeminat, cu plete negre si cu ochii albastrii. Acest portret este asemanator cu cel a lui Dionis si Ieronim, din Cezara. Ca sa nu fie prins, Toma Nour dispare din Bucuresti, dand stiri povestitorului din Copenhaga si din Torino, descoperind portretul sau intr-un sertar, lipit de cel al lui Tasso. La urma urmei, povestitorul, primeste din Germania un manuscris, care contine autobiografia lui Toma Nour, aflat in inchisoare. Da acici incolo, romanul nu este altceva, decat transcrierea juranluilui lui Toma Nour. Astfel Geniu pustiu ne apare in cea mai parte o opera fals memorialistica, primul jurnal romantic al literaturii noastre . Autobiografia lui Toma Nour contine toate etapele importante ce i-au marcat existenta, incepand cu copilaria intr-un sat din Ardeal, si incheiand cu esecul Revolutiei lui Avram Iancu. Prima parte a juranlului trateaza esecul erotic al lui Toma Nour, fiind sentimentala si saturata de “Wertherianism”. Prin Ioan, prieten de studentie, o cunoaste pe Poesis, o actrita de mana a doua, fiica unui violoncelist sarac. Ioan este indragostit de Sofia, sora acesteia. Sofia moare, Ioan devenind astfel tribun in oastea lui Avram Iancu, parasind atitudinea de demon pasiv, devenind, in schimb, un demon active, un erou byronian, gasindu-si refugiu in angajarea sociala, in lupta pentru implinirea unui ideal. Poesis intretine relatii cu un conte si doi dandy corupti ai orasului. Dupa Dama cu camelii a lui Dumas-fils, Poesis corspunde lui Marguerite Gautier, Toma Nour fiind copia perfecta a lui Armand Duval. Dupa acest esec erotic, Toma Nour cade intr-un fel de “atonie”, ceea ar fi lipsa totala a vointei de viata. Eroul este numit un “fantast”, gasindu-si compensatii in lumea visului. Geniu pustiu este abundant cu descriptiile onirice. Dupa o perioada de recurgere interioara isi regaseste rostul vietii, inrolandu-se si el in oastea lui Avram Iancu. La fel ca prietenul sau, Ioan, paraseste si el pasivitatea si incepe sa profeseze, in spirit byronian , un demonism activ.

A doua parte a juranlului este mai degraba eroica, de un romantism subru si grandiose. Romanul se transforma intr-o cronica obiectiva a Revolutiei din 1848, din Transilvania. Eminescu nu-si permite sa mistifice realitatea istorica, nici chiar cu cel mai mic detaliu, mentinandu-se in cadrele strictei obiectivitati. Toma Nour devine un personaj active al revolutiei, omorand cu cruzime, fara mila, doar pentru a nu lasa tovarasii sai ps mana dusmanilor. Chiar si Ioan este omorat de de un tribun batran, spre a nu cade in mana dusmanilor. Descrierea Revolutiei este cutremuratoare. Internationalismul umanitarist al Revolutiei a esuat, intr-un razboi sangeros intre natiuni.

Dupa esecul revolutiei, Toma Nour se intoarce in Cluj, unde gaseste o scrisoare de la Poesis, care se sinucisese intre timp. In acesta tanara marturiseste ca il iubise cu adevarat, dar a fost obligata sa se prostitueze, ca sa-si intretina tatal, care era batran si bolnav. Acesta este punctu la care juranul se intrerupe, odata cu plecar eroului in lume.

Finalul nuvelei il aflam dintr-un fragment, intitulat Toma Nour in gheturile Siberiene, din care iese, ca Toma Nour a fost judecat pe Neva, la Petersburg si deportat in Siberia.



Acest fragment contine “cea mai stralucitoare feerie boreala din literatura romana”[5]. In timpul sederii din Siberia, Toma Nour a contemplate campiile de nea majestuoase, ca in visele cele mai teribile ale poetilor norvegieni. Vaneaza si patineaza, are atractia paradisului acvatic, plina de zane blonde si cu ochii albastrii, “ca idealele lui Ossian”, inchipuindu-si ca el este “batranul rege Nord”. Se pierde in aceasta intindere nesfarsita cu chipul lui Poesis, in inima, si cu steaua polara in fata. Totul este imbracat in albul imaculat al zapezii, ceea ce este simbolul absolute al puritatii. Acesta este, de fapt, visul lui Eminescu in care si-a imaginat sfarsitul.

Geniu pustiu este considerat un roman realist si, in aceeasi proportie, fantastic. Descrierea obiectelor este realista, dar langa aceasta apare si insertia visului in cotidian. Din acest punct de vedere, romanul este destul de dificil de clasat, insa daca preluam clasificare lui Phillippe van Tieghel, din opera Le romantisme francais, Geniu pustiu s-ar putea include in categoria “romanelor personale” , si a “romanelor cu teza”, precum si in cea a “romanelor exotice si de aventui” si a “romanelor istorice”.

Farar nici o indoiala, Geniu pustiu ar trebui privita, ca prima incercare de “roman total”, din literatura noastra.



Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 116

Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 117

Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 118

Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 119

Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 119

Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 120




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate