Formarea ideii de literatura comparata, Romanul crizei adolescentine / Aura copilariei: Jan Parandowski / Charles Dickens / Ion Creanga

Formarea ideii de literatura comparata, Romanul crizei adolescentine / Aura copilariei: Jan Parandowski / Charles Dickens / Ion Creanga

Ca disciplina istorica, literatura comparata se situeaza in cuprinsul domeniului mai larg al "stiintei literaturii" in sensul cel mai general al acestui termen. Ea se alatura istoriei, criticii si teoriei literare ca si, desigur, literaturii universale.

"Stiinta literaturii" poate fi socotita, in lumina unor astfel de caracterizari, ca un proces de cunoastere cu tendinte spre certitudine, ca un ansamblu de cunostinte organizate pe anume axe de sustinere si, dupa conceptia lui Spencer, ca un sistem de cunostinte partial unificate, in sensul ca acestea se refera doar la domeniul restrans al literaturii, ordonat de o valoare dominanta, care ramane, desigur, cea estetica. Literatura comparata si cea universala isi identifica obiectul in fenomene literare de tot felul (fie individuale, fie de grup), raportate la anume momente si care apartin unor sfere lingvistice si istorice distincte unele de altele.

In ceea ce priveste literatura comparata, ca domeniu al "stiintei literare", procesul ei de cunoastere ordonata si sistematica are ca obiect un aspect particular al fenomenelor literare si anume, nu cercetarea lor izolata sau in grupe distincte in cadrul istoriei respective, ci raportarea lor la fenomene analoge dintr-o alta sfera nationala. Literatura comparata va tinde si ea, ca orice ramura a "stiintei literaturii", spre determinarea modalitatilor generale ale raporturilor internationale, prin reliefarea conditiilor economico-sociale care le explica. Acestea joaca, si aici, rolul "legilor" si al "cauzalitatii" ca factori de caracterizare stiintifica.

In sfarsit, valoarea artistica determinata cu metodele criticii e - prin ea insasi - un factor al raporturilor literare internationale ca una care explica, de numeroase ori, inrauririle reciproce dintre fenomenele apartinand unor arii deosebite de cultura. Marea si hotaratoarea influenta a lui Baudelaire asupra poeziei europene din a doua jumatate a veacului trecut, si mult dincolo de pragul acestuia, se intemeiaza, deopotriva, pe probleme de constiinta morala, dar si - mai ales - pe largi motivari artistice. Se poate spune chiar, si cu drept cuvant, ca vehicularea mesajelor filosofice si sociale de la popor la popor a fost intotdeauna inlesnita de sprijinul convingator al artei literare si ca, dimpotriva, lipsa acesteia impiedica si deserveste difuziunea ideilor si sentimentelor ce inalta umanitatea.

Pentru altii, obiectul literaturii comparate s-ar confunda cu cel al folcloristicii, in speta al folcloristicii comparate. Intr-adevar, studiul temelor si al migratiilor sau cel al raporturilor reciproce dintre literatura populara si cea culta, se desfasoara pe un plan international si cade implicit sub proiectorul comparatismului. Intrucat apoi cercetarea propriu-zis estetica a folclorului s-a impus tot mai mult in ultima vreme, folclorul literar devenind obiect al analizei alaturi de literatura culta, cele doua domenii ar putea coincide.

Ramane sa conchidem ca definitia literaturii comparate prin "relatii externe" nu mai poate fi satisfacatoare, ca acestea alcatuiesc numai o parte a campului cercetarii si ca o definitie adecvata trebuie sa devina mult mai cuprinzatoare. Propunem, de aceea, inlocuirea termenului de "relatii", in sensul stramt, de contacte directe, cu unul care sa imbratiseze si restul problematicii literaturii comparate, si anume cu cel mai larg de "raporturi" dintre diferitele literaturi, fiindca inlauntrul acestuia pot patrunde si fenomenele de paralelisme cat si cele independente.

Literatura comparata presupune, in primul rand, prezenta a doi termeni ce urmeaza a fi raportati unul la celalalt. Fata de parerea generala ca termenii in discutie apartin axiomatic unor literaturi diferite, s-a ivit insa opinia lui Wellek, dupa care comparatia se poate efectua si intre fenomenele aceleiasi literaturi ceea ce e desigur adevarat. Uzul a consacrat totusi, de mult, ca pe o conditie sine qua non a comparatismului, conceptul de raporturi intre literaturi diferite.

O extindere a comparatismului literar spre toate formele culturii, chiar numai spre cele artistice, trebuie considerata excesiva. Literatura comparata s-ar transforma atunci intr-o filozofie comparata a culturii sau intr-o stiinta generala a artelor, ceea ce i-ar depasi cu mult obiectul si i-ar ingreuna sarcinile. Desigur, dilatarea - in timp si spatiu - ingreuneaza cercetarea, dar cooperarea internationala e menita sa invinga si aceasta dificultate.

Jan Parandowski

Scrise sub forma amintirilor si continand o doza apreciabila de lirism care le apropie, intoarcerile scriitorilor spre copilarie se deosebesc distinct de la un creator la altul prin modalitatea de relatare proprie individualitatii artistice a fiecaruia si prin preferintele tematice. Daca neintrecutul Ion Creanga isi depana Amintirile din copilarie intr-o expresie orala cu iz de umor moldovenesc, iar poloneza Maria Dabroswka isi expunea aducerile-aminte la modul usor naiv, luminos, dinlauntrul psihologiei copilului, Sadoveanu ramane sfatos chiar atunci cand isi aminteste pataniile din anii fragezi: exemplele sunt intamplatoare si ar putea continua.

Pe de alta parte, in ceea ce priveste fabulatia, e adevarat ca pentru unii faptele petrecute in primavara vietii nu constituie decat niste pretexte de inspiratie, care, amplificate in registrul estetic, duc nu o data la opere de sine statatoare, ce depasesc coordonatele genului - ilustratiile sunt numeroase si in aceasta directie; sa ne amintim de celebrul roman al lui Ch. Dickens, David Copperfield, de pilda. Dar, nu putini sunt, de asemenea, cei care, desi intervin cu unele modificari firesti de contur sau de culoare, ce raman complimentare, dand subiectului doar rotunjime artistica, mentin totusi naratia factologiei in perspectiva suava a puritatii juvenile, a amintirilor din zorile vietii.

Acesta este si cazul prozatorului polonez, Jan Parandowski (1895-), ale carui instantanee artistice infatisand intamplari din primii ani de viata, realizate intr-un stil simplu, cu rezonante nostalgice usor obiectivate, pastreaza caldura mangaietoare si parfumul indicibil al copilariei apuse. Daca cei mai multi scriitori debuteaza in literatura prin infatisarea unor aspecte ale vietii pe care le cunosc foarte bine, pe care le-au trait, purtandu-le implantate organic in fiinta lor, cei care nu se intorc niciodata spre orizontul ademenitor al copilariei sunt intr-adevar de ordinul exceptiei. Fenomenul nu este greu de inteles, daca ne gandim la particularitatile acestui, din pacate, prea scurt moment din varstele omului.

Universul celor mici isi are punctul de plecare in lumea din imediata apropiere a familiei. Ochii mintii si ai sensibilitatii se deschid cercetatori mai intai asupra fiintelor din preajma, care-i vegheaza cresterea. De aceea, intre omul in devenire si persoanele din jur se instapanesc cu timpul legaturi simpatetice dintre cele mai durabile. Si, cum aceste persoane sunt de obicei parintii, bunicii, fratii si surorile, nimic mai firesc ca ele sa ocupe un loc atat de insemnat in viata si apoi in operele scriitorilor. Judecand dupa frecventa si intensitatea sentimentelor cu care sunt infatisati membrii familiei, s-ar putea stabili o ierarhie, evident, relativa in raport cu diversitatea situatiilor, dar valabila intr-un plan mai general: mama, bunica, fratii si surorile, bunicul si la urma tatal. Ordinea locurilor este hotarata, fireste, de gradul de afectiune care se manifesta fata de copil.

In schitele pe care Parandowski le dedica amintirilor din copilarie, cele mai multe reunite in volumul Ceasul solar (Zegar stoneczny, 1953), pe primul plan se impune imaginea bunicii. Portretul ei, desi risipit in mai multe relatari, se aduna in contururi mai ferme si mai implinite decat al mamei. In absenta tatalui, mort cu multi ani in urma (Firul de aur, Ztota nić), mama fusese nevoita sa preia si atributiile acestuia, asadar si autoritatea uneori mai aspra a conducatorului familiei pentru realizarea echilibrului educativ. Din aceasta pricina, o parte din caldura simtamintelor materna apare temperata copilului, care se simte mai legat de mama-mare.

Aspectul fizic al bunicii este mai mult implicit, sugerat, decat infatisat expres de autor. Cititorul si-o inchipuie ca pe o batrana respectabila, ca orice bunica, traita in alte timpuri si in alta lume, de care isi aminteste cu placere in diferite imprejurari, starnind interesul si uimirea nepotului.

Romanul crizei adolescentine

Jan Parandowski este unul dintre scriitorii din generatia varstnica, ce se bucura de o apreciere incontestabila in lumea literatilor polonezi. S-a impus in literatura de timpuriu, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cu numeroase schite si prelucrari literare, pe care le va strange mai tarziu in volumele Mitologia (1923), Eros in Olimp (Eros na Olimpie, 1924), Doua primaveri (Dwie wiosny, 1927), Trei semne ale zodiacului (Trzy znaki zodiaku, 1938), Ceas mediteranean (Godzina orόdziemnomorska, 1949), Ceasul solar, Vizite si confruntari (Odwiedziny i konfrontacje, 1934) s.a.

Mare parte din aceste productii scurte infatiseaza oameni si intamplari din lumea contemporana autorului, destul de multe insa abordeaza subiecte din mitologia si societatea antica, greaca mai ales, pe care Parandowski o cunoaste in amanunt si profunzime. Dar, pretuirea si renumele scriitorului in lumea literara se sprijina indeosebi pe cele trei romane: Regele vietii (Krόl sycia, 1930), o biografie a fizionomiei spirituale a lui Oscar Wilde, Discul olimpic (Dysk olimpijski, 1933), o izbutita evocare a olimpiadei care a avut loc in grecia dupa razboiul cu persii, si Cerul in flacari (Niebo w plomieniach, 1936).

Ultimul dintre cele trei romane, Cerul in flacari, este si cel mai bun. Actiunea se desfasoara in anii dinaintea izbucnirii primului razboi mondial; incepe in 1912 si se sfarseste in 1914. Atentia autorului staruie deliberat asupra unui aspect limitat ca problematica, J. Parandowski intentionand sa infatiseze unul dintre cele mai delicate si dificile momente din varstele omului, anume trecerea de la pubertate la adolescenta. Nu este vorba insa de descrierea acestui moment de tranzitie sub raportul biologic, desi, evident, nici acesta nu este neglijat, ci de poticnirile dureroase si de smulgerile curajoase ale unei constiinte in formare, care se elibereaza de lanturile ce-i impiedica zborul. Mai precis, Parandowski prezinta consumarea crizei religioase prin care trece orice tanar la aceasta varsta, cand experienta stiintifica a inaintasilor, acumulata prin invatatura, intra in conflict cu dogmele mistice inoculate din frageda copilarie, criza care se rezolva in cele din urma in favoarea libertatii de gandire si actiune.

Aparitia unei asemenea carti intr-o tara de religie catolica a starnit valva, aducandu-i scriitorului reprosuri numeroase; printre altele, era acuzat ca vederile autorului se identifica cu gandurile personajului principal, elevul Teofil Grodzicki, romanul fiind considerat mai mult ca o retrospectiva autobiografica. Cartea este in primul rand o opera de arta si, la urma urmei, care scriitor nu pune nimic din el in personajele carora le da nastere?

Ulterior, romanul a fost apreciat de critica de specialitate ca o realizare de valoare. Si, pe buna dreptate, caci Parandowski nu se hazardeaza intr-o parodiere sarjata, care ar fi ramas superficiala si neconcludenta, a dogmaticii biblice. Dimpotriva, desprinderea de acest univers fabulos si exotic, care a crescut organic in sufletul lui Teofil Grodzicki odata cu intelegerea primelor notiuni, se petrece treptat, in cadrul unui proces conceptual dramatic, presarat cu zguduiri si momente de tensiune care afecteaza pana si linistea celor din jur: parinti, colegi, profesori de liceu. Explicitatea acestui proces dinlauntrul psihologiei eroului determina in fapt desfasurarea episoadelor, hotarand totodata structura interioara a romanului.

Compozitia este simpla, liniara, fara intretaieri de planuri si fara intarzieri digresive; toate elementele intrigii se aduna spre un fagas principal, singurul de altfel, care exprima criza lui Teofil Grodzicki. Fiindca, in ceea ce priveste modalitatea de expunere, in Cerul in flacari, Parandowski foloseste cu predilectie procedeul concentric, din afara spre inauntru, pornind de fiecare data de la o situatie exterioara, infatisata succint, nu si superficial, pentru a descrie apoi rasfrangerea ei in sufletul lui Teofil, spre deosebire de Regele vietii, in care proceda exact invers, elementele fabulatiei radiind dinlauntrul sensibilitatii personajului central spre exterior.

Oprindu-si atentia asupra unui tanar obisnuit, a carui gandire aspira spre limpezirea dilemelor nascute de cresterea intelectuala, Parandowski generalizeaza nelimitat problematica operei; nu se mai discuta un caz, cu toate atributele legate de singuratatea lui, ci o problematica cu acoperire larga in plan social. Episoadele sunt selectate in perspectiva demonstratiei psihologice, in realitate fiind niste locuri comune, fapt care accentueaza considerabil impresia de verosimil, de viata.

Devenirea conceptuala a personajului se savarseste in trei stadii distincte. Parandowski isi incepe romanul cu expunerea elementelor de cadru si psihologie, a caror evolutie va duce la nasterea impasului. Prima faza este mai mult o pregatire a crizei propriu-zise, impotrivirea micului erou ramanand la forma pasiva a nedumeririlor inexplicabile, a intrebarilor nelinistite. In primele capitole il aflam pe Trofil Grodzicki elev in clasa a VI-a la un liceu cu profil clasic din Lwόw, ca si autorul. Judecand dupa certificatul cu note de pe semestrul intai, nu se prea omoara cu invatatura, mai ales cu latina. Citeste insa de pe acum foarte mult, delectandu-se cu lectura si in timpul orelor, cu tot riscul de a fi surprins si pedepsit.

Viata se scurgea inainte pe fagasul obisnuit, neanuntand nici o schimbare, pana cand, in linistea unei nopti tarzii, cand se zbuciuma cuprins de remuscari din cauza unei note proaste la latina, i se strecoara in minte o intrebare ghidusa - N-ar fi fost oare mai bine ca ingerul pazitor sa se intrupeze intr-un coleg si sa-i sufle la lectie? Un gand in aparenta neinsemnat, care se pierde numaidecat in nefiinta, inspaimantat de imensitatea pacatului faptuit, o samanta insa care va incolti si se va dezvolta repede in sufletul lui Teofil, dand roade nebanuite.

A doua treapta a evolutiei intelectuale a personajului este marcata de intalnirea cu Vie de Jésus de E. Renan. Cartea cunoscutului ganditor si scriitor francez, care a facut pentru prima oara din istoria religiei o opera de arta, tulbura pana in adancuri sufletul lui Teofil. Impreuna cu autorul parcurge exaltat peisajul exotic de la poalele Libanului; citeste dintr-o rasuflare capitol dupa capitol, cufundandu-se fara sa-si dea seama intr-o lume noua, in care-l urmaresc ganduri indraznete, prevestitoare de furtuni. Lectura e dulce ca mierea si, in acelasi timp, amara ca fierea, ratacindu-l pe carari fara intoarcere, amagitoare, care sfarsesc printre stanci salbatice si fierbinti, unde divinitatea este dezbracata de aureola dumnezeirii. Teofil traieste in cateva ceasuri o adevarata revelatie a adevarului despre legenda biblica, asistand calm si nemilos la detronarea lui Dumnezeu, fara a schita vreun gest de aparare. Pe masura ce fostul seminarist de la Saint-Sulpice vorbea cu mai multa inflacarare despre Isus si invatatura lui, cititorul simtea tot mai mult cum cerul se goleste de continut si se inchide inaintea fiului rastignit.

Zguduirea produsa de cartea lui Renana se mentine insa cu precadere in sfera emotionala, Parandowski infatisand cu multa pricepere teama si indoielile care asalteaza din toate partile constiinta fragila a lui Teofil Grodzicki. Intre pamant si cer s-a ivit o brusca spartura, pe care tanarul dornic de certitudini nu mai poate s-o astupe cu dictonul crede si nu cerceta. Ii vine greu sa renunte dintr-o data la universul constituit de istoria familiei sfinte, univers in care se simtea linistit si aparat, cu toate ca cele citite ii deschideau o perspectiva aspra, dar ademenitoare prin necunoscut. Cu atat mai mult cu cat elementele de opozitie, de argumentare a optiunii, sunt inca precare. Se chinuieste, de aceea, cautandu-si drumul intre citatele din manualul de dogmatica si teama ca din cerul pustiu nu-si va mai putea salva nici macar ingerul pazitor.

Criza depaseste planul afectiv abia dupa discutia cu profesorul Kos, doctor in filozofie, care ii dovedeste cu date precise unele erori din Evanghelie, convingandu-l ca religia catolica trebuie cercetata cu ajutorul metodei istorice, aplicata si celorlalte stiinte. Un inceput de sistematizare a gandurilor invalmasite se va produce prin mijlocirea cartii lui Fr. Strauss, Credinta veche si cea noua. Ca urmare, indoielile vor creste si Teofil va simti nevoia confirmarii lor in afara lui. La inceput ii marturiseste totul mamei care nu-i intelege zbuciumul, apoi alcatuieste din cativa colegi un grup de atei, carora le propaga propriile framantari. Surprinsi de preot, faptul tinde sa ia proportiile unui scandal si Teofil scapa de eliminare numai datorita interventiei tatalui, ajuns intre timp consilier de curte. Mustrat, intelege primejdia la care se expunea si formal revine la indatoririle dinainte, fierberea deplasandu-se, tot atat de intensa, in ungherele intime ale fiintei lui.

In urma acestui incident, ezitarile si ratacirile dinainte tind spre realizarea unui echilibru rational prin cunoastere sistematica. In aceasta ultima etapa a evolutiei intelectuale a eroului, suportul ordonator il constituie astronomul Kalina. Romancierul a intuit bine ca lovitura din urma, cea mai puternica, care va darama esafodajul fisurat deja al speculatiilor mistice, trebuie sa vina de la un profund cunoscator al corpurilor ceresti. Discutiile cu acest reprezentant al stiintelor exacte deschid orizonturi nemarginite, inlaturand cele din urma piedici. Pe de alta parte, lectura dirijata de astronom il conduce, volens nolens spre limanul intelegerii depline. Religia e o inselatorie, un nonsens, iar Leibniz a pierdut un timp pretios scriind Teodicea. Interventiile fragile ale tatalui, care-si ia argumentele din dogmaticii germani, Zimmerman, Schanz, Rolfes s.a., raman fara rezultat, deoarece nu-i pot explica rostul si sensul existentei. Setea de clarificare il stapaneste in intregime, intarziind pana si criza biologica. Si nici tentatiile idealurilor patriotice, atat de ispititoare la aceasta varsta, nu-l preocupa. Pasiunea cunoasterii ii acopera toate orizonturile fiintei; daruirea lui nu cunoaste limite.

Din clipa in care apareau primele semne de intrebare, pana la limpezirea deplina, s-au scurs doi ani incheiati, in care desperarea s-a impletit prea adesea cu fericirea suprema, produsa de raspunsurile clare furnizate de cartile citite. Indoieli puerile si discutii timide la inceput, lecturi din ce in ce mai complexe si abstracte - acesta este drumul intelectual parcurs de constiinta lui Teofil Grodzicki pana la eliberarea definitiva; cerul Scripturii a fost mistuit de flacari si a ramas pustiu, heruvimii si divinitatea au pierit undeva in abisul prejudecatilor, lasandu-l pe Teofil putin deconcertat. In curand insa se vor ivi primele avanturi ale inimii, care-i vor umple acest gol cu nelinistile si fericirea primei iubiri.

Toata aceasta maturizare conceptuala si afectiva este urmarita cu minutie de autor, care arata finete si perspicacitate in observarea celor mai ascunse colturi ale psihologiei umane in aceasta perioada de cotitura. Epicul mai mult de analiza se desfasoara intr-o naratie totusi vioaie, cu episoade convergente, care solicita atentia cititorului. Stilul curat, sprinten, cu inflexiuni bogate faciliteaza receptarea romanului.

Dar consumarea episoadelor romanului nu se petrece numai in ambianta redusa a familiei si a scolii. Si una si cealalta sunt plasate de scriitor in orasul Lwόw, in care si-a trait multi ani din viata. Actiunea cartii ramane totusi de interior, rabufnirile in afara mentinandu-se la nivelul intamplarii si neavand decat rostul unor elemente de legatura. Si din acest motiv, probabil, imaginea arhitectonica a orasului este destul de inegala, de risipita. Cateodata memoria retine crampeie de strazi, cladiri izolate, monumente sau parcuri, dar topografia locului se pastreaza in genere cetoasa.

Desi structurat pe un alt plan intentional, in masura in care elementul autobiografic ramane valabil, Cerul in flacari reia evolutia personajului cam de acolo de unde o lasasera povestirile copilariei. Se realizeaza astfel o inlantuire biografica, la modul indirect, pe care autorul dorea s-o continue. Elaborase chiar o a doua parte a romanului, care s-a pierdut in timpul razboiului. Si asa insa, Cerul in flacari este o opera inchegata finita, de sine statatoare, in care o problematica inca actuala - incifrata criza survenita in procesul de crestere intelectuala a unui adolescent - este rezolvata convingator, cu reale merite artistice in alcatuirea fabulatiei si in conturarea psihologiilor.