Caracterizarea personajului Ilie Moromete din romanul “Morometii” de Marin Preda

Caracterizarea personajului Ilie Moromete din romanul “Morometii” de Marin Preda

Repere teoretice

Valoarea romanului “Morometii”, subliniata in numeroase studii, eseuri, articole de catre marii critici si eseisti, este indiscutabila si se datoreaza, in mare parte, conceptiei despre roman a lui Marin Preda. Acesta crede ca la textul literar se ajunge pornind de la experienta vietii, viata „cerand a fi scrisa in totul sau: trebuie mai intai traita, apoi invatata si in cele din urma scrisa”. Scriitorul marturisea: „Am devenit scriitor descoperind treptat forta magica a cuvantului, pana ce intr-o zi, spre saptesprezece ani, am incercat sa-l fixez pe hartie”. Cuvantul trebuia sa exprime „sufletul uman si lumea”, aceste elemente devenind coordonate ale epicii sale romanesti, Marin Preda constientizand ca exista „o stiinta” a manuirii cuvantului, care se invata – ca orice stiinta: „Am inceput sa invat sa fiu scriitor, nu numai sa fiu pur si simplu, cu unicul dar care ma facuse sa inteleg ca exist.” Rezultatul acestei „invatari” a fost romanulMoromet ii, o fresca a vietii taranesti surprinse „cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial”, cand „viata se scurgea aici fara conflicte mari”, dar si o imagine complexa a vieti unei familii, al carui nume apare in titlu. O umanitate impresionanta traieste in paginile romanului, cu bucuriile si cu dramele ei, cu sperante si prabusiri, intr-o aventura in care constiinta autorului era implicata de mult si continua sa se implice.

Referinte critice

Intr-un studiu introductiv la romanulMorometii, editia din 1970, Mihai Gafita scria, dupa ce il asemanase, datorita vioiciunii spiritului, cu Pacala, erou folcloric tipic pentru universul taranesc: „Ilie Moromete nu va fi triumfator in planul social – cum e mai intotdeauna cunoscutul erou popular, simbol al intelepciunii taranesti - , manuind insa, cu aceeasi adresa, viclenia, nu doar inteligenta sa nativa, spontaneitatea in aflarea solutiei fara gres, adesea cu iz de farsa.[. . .] Straduinta lui Moromete are in vedere apararea trudnica a demnitatii umane si a formulei sale de existenta sociala. [. . .] Este un ultim mohican al competitiei individualiste cu societatea”.

Eugen Simion considera ca „eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamana cu nici unul dintre personajele prozei anterioare, rurale sau citadine.Origina litatea lui vine din modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol”. Alta data, acelasi autor critic noteaza ca Ilie Moromete „simbolizeaza lumea in valorile ei durabile”.

Statutul social al personajului

Silistea-Gumesti – comuna mare cu scoala si doua biserici – devine spatiul fictional in care se vor accentua contradictiile ce vor duce la disparitia unei civilizatii, peste care prefacerile politice si economice mari sau mici, acceptand o conditie sociala asumata constient , caci „timpul avea rabdare”. Cand acesta se va grabi, satul va intra in „criza”, iar taranii cu prestigiu, stimati de colectivitate vor disparea o data cu mentalitatea lor, cu felul lor de viata. Din lumea pestrita a comunei Silistea-Gumesti se diferentieaza categoric figura lui Ilie Moromete – replica literara a lui Tudor Calarsu, tatal scriitorului - , taran mijlocas, cu o familie numeroasa, traind in limita normalitatii: are pamant care le asigura traiul, casa cu acareturi, oi si cai. Dar nu acest taran „inscris” in viata comuna intereseaza, ci acela care se deosebeste de ceilalti prin complexitate sufleteasca, prin gandire superioara, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care-l unicizeaza.

Ca exponent al lumii taranesti, protagonistul ilustreaza, prin destinul sau, soarta unei societati agrare

fixate intr-o civilizatie arhaica ce nu rezista schimbarilor, fiind sortita disparitiei.

Caracterizare directa

Ilie Moromete este prezentat rareori in mod direct, naratorul mutumindu-se sa noteze stari : „era tacut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era teapan si sumbru”, in functie de motivele ce-i determinau starea, anuntand un comportament neasteptat, cu totul inedit.

Ceilalti sateni il respecta si asta o stie si seful de post, care marturiseste ca: „Moromete este un om de care mi-ar fi nu stiu cum sa-i iau baiatul la sectie”. Pentru Cocosila, prietenul lui cel mai bun, Moromete este „prost”, cuvantul rostit nefiind jignitor, amuzandu-l chiar, avand in vedere ca injuraturile faceau parte din viata lui Cocosila, vestit pentru aceasta.Primarul Aristide il considera „ciudat” si il priveste curios, Jupuitul il acuza de rea vointa, fiindca nu-si plateste datoriile: „Rasa de om ca dumneata n-am mai pomenit!Sarac nu esti, copii mici n-ai, bolnav nu esti? Toata lumea plateste loturile, numai dumneata o intinzi ca gaia-matu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, desi copil, realizeaza ca tatal sau era „un om care gandea si gandirea lui era limpede, n-avea nevoie sa se inghesuie in ea”. Catrina il considera lenes si pacatos: „. . . toata ziua stai la drum si bei tutun si la sfanta biserica nu vrei sa vii” sau il acuza de placerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorba, de care nu te mai saturi, Ilie. Toata ziua stai de vorba si beai la tutun si mie imi arde camasa pe mine”, „ esti mort dupa sedere si tutun”.

Marturisirea lui Moromete, insingurat si bolnav, tasnita din mandria orgolioasa care i-a guvernat viata, chiar si in momentele de prabusire, apare ca o dramatica, dar trufasa autocaracterizare: „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta”.

Caracterizare indirecta-

Prin fapte

Ilie Moromete prinde viata, ca personaj principal, nu atat din faptele pe care le savarseste, cat din comportamentul sau inimitabil, din atitudinile – cu totul originale – fata de oameni si de intamplari. Faptele savarsite de Moromete sunt cele ale unui taran obisnuit, cu familie si griji: merge la camp – dar nu se prea omoara cu munca – vorbeste cu un vecin, il viziteaza pe altul, merge la poiana fierariei lui Iocan, zaboveste pe stanoaga din fata casei, isi bate copii cand i se pare ca acestia depasesc masura. Important pentru taranul acesta este nu ceea ce face, ci cum face sau cum le prezinta intamplarile celor care-l asculta. Glasul, mimica, gesturile se modifica in functie de ce spune, dar si de ceea ce simte, iar comportamentul sau este o sursa de nedumerire pentru cei din jur.

Nici una dintre „actiunile” sale nu dovedeste graba, caci timpul are rabdare cu oamenii. De aceea, Moromete are timp sa stea de vorba, sa-i priveasca pe cei din jur, satul, salcamul, campia, gradina; problemele care ii ameninta linistea sunt „amanate”, pentru ca nu numai el are asemenea greutati. Gesturile calme, mersul rar, linistit, glasul nuantat sunt ale unui om care iubeste si respecta un anume mod de viata. Glasul linistit este un semn al echilibrului sau, dar epitetul „linistit” apare intotdeauna urmat de altul care indica starea sau intentiile sale; glasul linistit, dar indesat ii este adresat lui Niculaie, care-l suparase, indicand autoritatea agresiva, uneori a tatalui; glasul incet si rar ii subliniaza nelinistea si indoiala trezite de propunerea baietilor de a-l lasa pe Achim la Bucuresti; glasul linistit si straniu apare cand afla de la Scamosu despre tradarea feciorilor si vorbeste cu acesta „cu o jale si o tristete aproape duioasa, nepamanteasca”. Durerea simtita este atat de puternica, incat glasul „linistit si incet” devine „turbure si insingurat”; glasul stapanit, care parea bland si sfios, anunta, de fapt, furtuna, caci atunci cand e infruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet sfasietor de durere si manie”.

Prin comportament si gesturi-

Moromete este un om neobisnuit si e perceput ca atare. Comportamentul sau trezeste uimire si nedumerire, uneori invidie, pentru ca el „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau”. Stapaneste „arta” disimularii, regizeaza mici spectacole in care el devine actor, intreaba, se minuneaza, raspunde. Magistrala in acest sens este „sceneta” jucata cu agentii fiscali veniti pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe langa acestia, striga la o Catrina care, de fapt, era la biserica, se adreseaza apoi unui fecior, suparat ca acesta n-a pus la locul ei o furca, pentru ca sa se intoarca brusc la cei doi si sa le spuna dezolat: „N-am”, subliniindu- si cuvantul cu un gest de neputinta: „desfacandu-si bratele in laturi”. Ii cere insotitorilui o tigara si acesta ii intinde repede tabachera, il lasa pe agent sa-i scrie o chitanta de 3000 de lei, fara sa protesteze, reluand acelasi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care incearca sa ia altceva in contul banilor. Moromete ramane calm, se minuneaza cand agentul spune ca statul nu-l plateste sa piarda timpul in curtile oamenilor: „Uita-te la asta! se mira Moromete cu oarecare veselie. Ce, te tiu eu?”.

In timp ce el ramane tacut pe prispa, fumand linistit, cei doi au de infruntat impotrivirea Titei „Lasati toalele aici, ce v-ati repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luati” si ironia lui Moromete cand vor sa ia caruta: „Crezi c-ai s-o poti duce?”. In cele din urma, agentii trebuie sa se multumeasca doar cu o mie de lei, taranul bucurandu-se ca i-a pacalit, pentru ca i-au mai ramas doua sute de lei din banii primiti de la Balosu pentru salcam. Supararea, linistea, nedumerirea, veselia fortata, neputinta, indignarea sunt prezente in comportamentul omului, subliniate fiind de gesturi si de o mimica expresiva. La fel de elocventa este scena pranzului la camp; desi se frige cu fasolea fiebinte, nu se exteriorizeaza in nici un fel, asteptand curios si amuzat sa pateasca si Paraschiv acelasi lucru, lasandu-l sa se friga – sanctionand in felul acesta lacomia - , apoi, prevenitor, ii ofera apa rece si se intereseaza grijuliu daca s-a fript rau: „Na, Paraschive, bea apa, se precipita Moromete, apucand bota in brate si intinzandu-i-o grijuliu. Te-ai ars rau? Eu credeam ca e rece, marturisi el naiv.”

Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete in diferite imprejurari dezvaluie alte trasaturi ale sale. Este mandru si dispretuitor fata de Balosu, pe care il injura intotdeauna, in gand,pentru dorinta de imbogatire, iar acesta, simtind superioritatea vecinului sau, nu-si doreste decat sa-l vada umilit. In poiana fierariei lui Iocan, se comporta ca un om care stie ca este asteptat, lucru confirmat, de altfel, de primirea pe care i-o fac satenii: „Moromete fu intampinat de departe cu exclamatii”. Se simte superior acestora si nu-si poate stapani pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt in stare sa-l inteleaga. Citeste din ziar discursul regelui ca si cum el s-ar adresa specialistilor la marele congres agricol, cu niste inflexiuni curioase in glas „care scormoneau intelesuri nemarturisite sau incheieri definitive care trebuiau sa zdrobeasca de convingere pe cei care ascultau”. Atitudinea de sef absolut al familiei este

subliniata de pozitia sa privilegiata in timpul cinei: „Moromete statea parca deasupra tuturor. Locul lui era in pragul celei de-a doua odai, de pe care stapanea cu privirea pe fiecare [. . .] . El sedea bine pe pragul odaii lui, putea sa se miste in voie”.

Prin limbaj-Toti se minuneaza de priceperea lui Moromete in a lamuri chestiuni de neinteles pentru altii.

Dar magistral este taranul acesta cand vorbeste. Dialogul cu cei din jur este o permanenta provocare, Moromete strecurand subtil, intepaturi, din pura curiozitate de a vedea reactia acestora si de a se amuza de neputinta lor. Cand il intreaba pe Udubeasca unde a fost cu o zi inainte si acesta ii raspunde ca statuse toata ziua in ograda lui, se mira, iar raspunsul: „Ce vorbesti! Pai, nu te-am vazut”, inseamna de fapt, ca nu l-a vazut pe Udubeasca pentru ca omul „nu se distingea prin nimic” incat sa fie vazut.

In gura lui, cuvantul capata fascinatie magica, cele mai obisnuite intamplari devin aventuri, iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultatorii care-l asculta vrajiti. E suficient sa amintim relatarea calatoriei la munte, impreuna cu Balosu, pentru a vinde porumb sau a vizitei in casa plina de copii a lui Traian Pisica. Precum un orator desavarsit, intai trezeste curiozitarea celor dispusi sa-l asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Pai, voi nu stiti nici unul cu cine avem noi de-a face aici in sat, anunta el cu glasul acela nepartinitor, care parca nu era al lui. Sa cautati in toata Romania, de la munte la balta, si la turci sa cautati si altul ca el [Traian Pisica] nu gasiti!”.Apoi se infierbanta si jura ca e adevarat ce-a spus, lasand impresia ca intre el si celalalt taran s-a petrecut ceva neobisnuit. Relatarea propriu-zisa include uimirea lui Moromete si intrebarile lui retorice, adresate ascultatorilor, raspunsurile lui Pisica la intrebarile curioase ale musafirului, intreventiile nevestei lui Pisica, urletele Ciulcai. Nedumerirea prefacuta a lui Moromete, pauzele in rostire, interjectiile folosite, hazul prin care infatiseaza gesturile celor cinsprezece suflete aflate intr-o singura incapere produc bucurie si satisfactie „auditoriului”, lacom de a afla si alte amanunte picante despre cel care isi „amendeaza” copii, vanzandu-le pamantul.

Aceasta este doar o fata a lui Moromete, aratata celor din jur, lumii exterioare pe care inteleptul taran o accepta asa cum este, dar in care nu este acceptat cu felul lui de a fi si de a gandi, pentru ca nu este inteles.

Prin relatiile cu celelalte personaje- Ca tata, se afla in relatii conflictuale cu feciorii sai, ce nu mai accepta sa traiasca asa cum traise de-o viata Moromete, care vor bani si cer ca produsele sa fie vandute pentru a se imbogati, precum Balosu. Acestia suporta din ce in ce mai greu autoritatea tatalui, care ii ironizeaza, ii umileste uneori, le aplica pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va accepta planul lor, fara sa le banuiasca intentiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru ca autoritatea tatalui care conduce familia, fiind raspunzator de binele acesteia, nu poate fi pusa la indoiala, iar incercarea de a o incalca este sanctionata drastic. Cu atat mai surprinzator este Ilie Moromete cand traieste o emotie neinteleasa la premierea lui Niculaie, el insusi fiind uimit de ceea ce i se intampla: „. . .vorbea singur si ca niciodata facea pasi largi si repezi. Parea nemultumit si dezorientat, atins tocmai in linistea sa netulburata. Ce era Niculaie asta? De unde mai rasarise si el cu povestea asta a lui cu scoala? [. . .] prapaditul de el [. .] Cand l-am vazut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un sentiment de vinovatie il va urmari mereu, subliniind, de fapt, ca intr-o lume dura sentimentele trebuie sa fie ascunse. Nici ca sot nu-si va manifesta trairile: isi insulta si isi injura nevasta, care nu pare afectata de acest mod de a fi, absolut obisnuit in lumea satului, iar uneori o loveste, fara ca aceasta sa riposteze la lovituri (dar va deveni apriga, atunci cand barbatul nu-si va respecta cuvantul, parasindu-l, lucru rar intalnit in lumea satului).

Moromete este tolerant cu prietenul sau, Cocosila, si nu-l ia in seama atunci cand acesta il face mereu prost, amuzandu-se de incercare lui de a parea mai destept. Este intelegator cu Tugurlan, care l-a injurat, considerand incidentul o chestiune politica,dar nu-l suporta pe Balosu, dispretul lui fiind evident, ca si ironia subtila careia ii cade prada Victor Balosu. Isi permite sa fie sarcastic cu Aristide, desi are nevoie de un imprumut, si ramane onest, neacceptand sa devina omul lui, ceea ce provoaca supararea primarului, care nu-l va mai pasui cu datoria, adancind criza in care se zbatea neputincios, inglodat in datorii.

Personaj simbolic

De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de taran, deosebit de ceilalti aparuti in literatura romana, numit „taran filosof”, „taran arhaic”, „taranul conservator”, „sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care traieste in doua lumi. Aparent, este taranul care se incadreaza perfect in lumea satului, impartasind destinul de munca si lupta cu problemele existentei tuturor taranilor, infruntandu-i pe Balosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se straduieste sa-si achite datoriile (fara sa reuseasca), sa-si pastreze neatinse loturile, nu din dragoste pentru pamantul ale carui produse i-ar fi putut aduce castig – nu s-a gandit nicodata sa comercializeze roadele - , ci pentru ca aceasta inseamna calea lui spre libertate.Pamantul asigura hrana familiei de care este raspunzator si il elibereaza de grijile materiale. Acesta ii permite sa se retraga in cealalta lume, inaccesibila celorlalti, ce este numai a lui si in care traieste dupa un cod existential propriu, in armonie cu sine, detasandu-se de aspectele neplacute ale vietii ce i-ar putea afecta seninatatea interioara. Este un contemplativ ce crede ca spectacolul lumii trebuie descoperit; este vorba de „spectacolul” oferit de natura, privirea lui larga inregistrand frumusetea acesteia, dar si de oameni, pe a caror figura zaboveste, curios si insistent, cu aceeasi privire larga.

Este o altfel de imbogatire, a sufletului, pe care cei din jur n-o inteleg si pe care o tine ascunsa. Cand simte nevoia unei destainuiri vorbeste singur, incercand sa-si lamureasca gandurile, legate de casa, de politica, de viata, de lume. Crede in eternitatea satului patriarhal in care viata decurge fara schimbari, refuzand sa vada transformarile ce ii tulbura linistea, fara sa realizeze ca libertatea pe care i-o dadea proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fara caii si oile pe care le-au luat cu ei baietii fugiti la Bucuresti, Moromete se prabuseste, ca odinioara salcamul a carui taiere poate fi considerata primul semn al declinului, salcamul fiind „dublul vegetal” al eroului (Eugen Simion). Tragismul taranului infrant de istorie (pe plan social) si lovit in sentimentul paternitatii (in plan familial) se contureaza in scena de la hotar. Se simte strivit de singuratate, iar gesturile sunt ale unui invins: asezandu-se pe piatra lata de hotar, „isi lua capul in maini”. Are revelatia unei uneltiri impotriva lui, din partea lumii pe care o contemplase si o crezuse „prietena si plina de daruri ascunse” si din partea timpului pe care-l crezuse rabdator cu oamenii. Lumea i-a instrainat copiii pe care el, mereu , ii iertase. Supunandu-se unui proces de constiinta, isi recunoaste neputinta de a fi gasit un alt drum pe care sa-l urmeze, punand, pentru prima oara, sub semnul intrebarii existenta lumii imaginate de el: „Si daca lumea e asa cum zic ei si nu e asa cum zic eu, ce mai ramane de facut?”. Nu mai era nimic de facut. Masca vesela purtata de omul inteligent care credea ca e dreptul desteptului sa rada de prosti, este inlocuita de alta, trista, anuntand imposibilitatea de a se opune istoriei si prabusirea nu numai a familiei sale, ci a unui mod de viata patriarhal, a unei civilizatii arhaice. Stand Morometii – dupa spusele lui Eugen Simion – „sub un clopot cosmic, drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”. Prabusirea lui Moromete simbolizeaza, in fapt, prabusirea unei civilizatii arhaice si patriarhale.

Concluzii

Ca sa poata exista, Moromete, contemplativul si ironicul ce persifla fapte si oameni – pe buna dreptate - , trebuie sa se adapteze altei lumi pe care o va judeca, de altfel, fara placere si fara lumina ce iradia din el. Renuntand la valorile in care credea, taranul ce se individualizase din randul consatenilor sai nu se mai regaseste in noua lume, asa cum cititorii nu-l mai recunosc in al doilea volum, ramanand cu nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celalalt” Moromete, copie palida care are totusi, o ultima rabufnire de orgoliu, inaintea mortii. Sub aparenta impacare cu viata, s-a ascuns mereu o mare neliniste, ce-i confera statutul de personaj tragic, invins in lupta cu lumea lui – pe care n-a putut-o pastra nealterata - , dar si cu lumea noua ce nu l-a castigat si careia a incercat sa i se adapteze, fara s-o iubeasca.