Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Aspecte ale flexiunii adjectivului in limba romana veche


Aspecte ale flexiunii adjectivului in limba romana veche


ASPECTE ALE FLEXIUNII ADJECTIVULUI IN LIMBA ROMANA VECHE

L'étude ci-dessous vise les moyens d'actualiser la comparaison de l'adjectif dans quelques textes du 16e siècle. On insiste sur les aspects qui relèvent les essais de valorisation stylistique des ressources assez réduites que la langue mettait à la disposition des traducteurs de ce siècle. En vue d'un regard comparatif, on a ajouté trois textes du 17e siècle.

0.0. Categoria gramaticala a comparatiei sau a intensitatii reprezinta in ansamblul flexiunii adjectivului segmentul care individualizeaza aceasta clasa morfologica in raport cu flexiunea numelui.



Romana, ca si celelalte limbi romanice, mosteneste categoria comparatiei din latina. Limba latina a dezvoltat un microsistem sintetic al comparatiei in care comparativul si superlativul aveau sufixe specifice care marcau sporirea intensitatii insusirii si contractau raporturi sintactice obligatorii realizand astfel o baza gramaticala acestei categorii (IORDAN, MANOLIU, 1965;152).

Circulatia excesiva, in vorbirea populara si familiara, a formelor expresive de comparativ si superlativ a avut drept consecinta degradarea lor (MIHAESCU, 1960; 136-137) si inlocuirea formelor sintetice cu expresii analitice in care se valorificau valentele expresive ale adverbelor de cantitate: magis si plus pentru comparativ; bene, fortis, maxime, valde etc. pentru superlativ.

O data cu disolutia limbii latine literare ca factor modelator si unificant al comunicarii in extensia teritoriului romanizat, limbile romanice in formare au abandonat cvasitotal sistemul comparatiei sintetice. Constructiile sintetice (intensive la origine) "ont été, en regle générale, remplacés par de constructions analytiques, déjà usuelles par les formes d-un type pius idoneus, magis (maxime, valde) pius" (HAADSMA, NUCHELMANS, 1963; 50).

In latina dunareana, procesul de renuntare la formele sintetice, , trebuie sa fi fost mai intens, din moment ce romana n-a retinut din comparatia latineasca nici formele de comparativ foarte frecvente in vorbirea curenta: melior, peior, maior, minor (LÜDER, 1995; 29).

Situatia romanei s-a agravat prin izolarea ei de restul lumii romanice datorita faptului ca populatiile slave au pus stapanire, dupa sec. al VII-lea, pe teritoriul romanizat din Peninsula Balcanica (PHILIPPIDE, 1927; II, 405) cf. si COTEANU, 1969; 23). Consecinta negativa a fost lipsa de contact, pentru citeva secole, a romanei cu lumea romanica. Astfel, pentru o buna perioada de timp, romanii nu au mai avut posibilitatea de a-si imbogati si improspata tezaurul lingvistic cu elemente romanice, fiind nevoiti sa se limiteze la valorificarea mostenirii ramase.

O evaluare pertinenta a elementelor de continuitate privind categoria gramaticala a intensitatii a realizat Georgeta Ciompec. Cercetatoarea mentionata a urmarit cu precadere situatia adverbului; adjectivul intra in obiectivul cercetarii numai prin tangenta. Cum insa comparatia prezinta similaritati multiple la cele doua clase morfologice, este foarte putin probabil ca eventualele diferente posibile sa fie importante. Completari importante la problema in discutie au adus si alti cercetatori dintre care mentionam, pe C. Dimitriu, Florica Dimitrescu si M. Radulescu. Profitind de baza de date mentionata, obiectivul lucrarii noastre vizeaza mijloacele de actualizarea comparatiei la adjectiv in citeva texte din sec. al XVI-lea. Accentul insa il plasam pe aspectele care releva, daca exista, incercari de valorificare stilistica a resurselor destul de reduse pe care limba le punea la dispozitia traducatorilor din acest secol. In vederea unei priviri comparative, am adaugat corpusului de texte din secolul al XVI-lea un numar de trei texte apartinind secolului urmator, anume: Pravila aleasa a lui Eustratie logofatul, manuscris (cca 1632); Evanghelia invatatoare, tiparita la Govora, in 1642; Psaltirea in versuri a lui T. Corbea, 1700, manuscris, texte puse la dispozitie cu amabilitate colegiala de catre prof.dr. Mihai Gherman caruia ii multumesc calduros si pe aceasta cale.

1.0. Daca avem in vedere informatiile cunoscute despre romana comuna, ca etapa istorica de trecere spre limba romana veche, si in acord cu cercetarile anterioare care au fost preocupate in profunzime sau numai tangential de aspectele continuarii formelor de comunicare lingvistica din latina populara prin vorbirea romaneasca in devenire, se poate considera cu certitudine ca perpetuarea directa a categoriei gramaticale a intensitatii, in cazul unei anumite calitati, se realizeaza prin doua procedee fundamentale pe care le descriem in continuare.

1.1. Un procedeu analitic de construire a comparativului de superioritate, realizat prin folosirea adverbului mai (lat. magis) antepus adjectivului (adverbului) comparat in sfera intensitatii relative, ca in: "Mai vratos de toti vrajmasii mei" (PS, 52); "Intru aceasta troita nece unul nu iaste mai vekiu si nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic" (idem, 337).

Acelasi tipar de construire analitica a intensitatii absolute, de data aceasta, in cazul gradului superlativ realizat, de obicei, cu adverbul mult (lat. multum) sau cu adverbul foarte (lat. fortis) si mai rar cu adverbul lung (lat. longus): "Domnului vadzutu, ca multu iaste milostiv si ieftinu" (CV, 361); "[ . ] si asa purtati eramu foarte vihoriti noi (CV, 314) "Vazura steoa bucura-se cu bucurie mare foarte [ . ]" (CT, 41); "Esa santem amu si foarte ticalosi si nedespartiti " (CCaz

Termenul al doilea al comparatiei este introdus, de regula, prin prepozitia de (vezi primul citat), dar este prezent si conectivul decit, cf. "[ . ] ca alte poranci suntu mai mari, mai vartosu decat ale legiei" (CCaz , 310); "[ . ] ca sa fie mai bogat decat vecinu-sau " Ccaz

Alternanta celor doua conective in fragmentele citate nu indica o frecventa echivalenta a acestora . Prepozitia de se intrebuinteaza pentru a introduce cu precadere al doilea termen al comparatiei reclamat de comparativul de superioritate al adjectivului. Conectivul mentionat este foarte folosit in combinatie cu comparativul adverbului, particularitate a limbii vechi remarcata de G. Ciompec (1965, p.123; 1985, p.156).

1.2. Tot in sfera intensitatii relative ar fi vorba de rudimente ale comparativului de egalitate. Aceasta ipostaza a comparativului a cunoscut dupa toate probabilitatile, o perioada mai extinsa de timp pentru coagularea unor structuri cit de cit clare si relativ stabile care sa redea intr-o maniera nonambigua raportul de echivalenta dintre insusirea a doi termeni.

Textele cercetate de noi atesta o faza incipienta de exprimare a raportului de echivalenta, apropiat ca formulare mai mult de analogie decit de comparatia propriu-zisa. Formularea rudimentara a comparatiei se actualizeaza mai ales sub forma enunturilor de tip fraza. Raportul este articulat prin doua propozitii, fie ambele principale, fie, frecvent, una subordonata modala comparativa de egalitate. Echivalenta este subliniata printr-un corelativ adverbial, cum ar fi adverbul asa, eventual intarit prin si2, ca in "[ . ] cum easte trupul fara sufletu mortu, asa si credinta fara lucru moarta easte" (CV, 350). "Adeca amu si corabiile atita fiindu si de izecleanu vintu gasite si se intorcu de mitutea cirmuitoare a dereptatoriului incatruo va din straminare. Asa si limba, mititelu madulariu easte si foarte se lauda" (CV, 351).

Formularea fragmentului ingreuniaza sesizarea ideii care pune in contrast comparativ dimensiunile reduse a cirmei si a limbii cu eficienta mare pe care o are utilizarea functionala a acestor organe.

Felul acesta de construire a raportului comparativ de egalitate credem ca reflecta procedura curenta in vorbirea curenta a acelor timpuri la care traducatorii trebuieau sa apeleze in conditiile unei traditii grafice incipiente, timorata inca in fata textelor slave care, alaturi de lipsa de varietate a mijloacelor lingvistice, le inconsertau libertatea de exprimare. Presupunerea gaseste un temei real in asemanarea structurilor comparative de egalitate in creatia folclorica cu cele citate mai sus din limba veche. O ilustrare convingatoare, mai fericit realizata artistic, gasim valorificata in GLR, 1963, vol II, p.360, selectata din culegerea publicata de Jarnik si Birseanu, cf: "Cum e bradul aratos / Asa-i badea de frumos" (Doine, p.39). Modalitatea semnalata de realizare a raportului de echivalenta nu poate fi straina total de mostenirea preluata din latina dunareana, de vreme ce, cum se stie, si in latina comparativul de egalitate era construit prin constructii perifrastice in care erau implicate adverbele. De altfel, I. Coteanu, precizeaza referindu-se la problemele romanei comune, ca raportul de echivalenta cunostea probabil o autonomie mai larga a termenilor lui constitutivi si tocmai de aceea adverbele sau locutiunile adverbiale concrete utilizate la acest grad de comparatie sint mai greu de stabilit" (1969; 149). Am vazut ca pentru romana veche, unele au fost identificate de M. Avram (vezi nota 2 de la p.2).

La nivel intrapropozitional comparativul de egalitate este redat in maniera

cea mai accesibila, ca formulare, pentru orice vorbitor: forma de la gradul pozitiv a adjectivului (adverbului) de comparat este antrenata intr-o relatie (comparativa) cu un complement de acelasi fel introdus prin prepozitia ca sau prin locutiunea prepozitionala ca si : "[ . ] saminta ta va fi asa ca prahul pe pamint" (PO, 104); "[ . ] eu vazu ca fata tatalui vostru cum nu e asa ca ieri si mainte [ . ] (PO; 104); "[ . ] ci dereptu aceea acum ne este Mihai voda tocma ca si turcii." (DOC; 112); "Asa aduna Iosif fara masura multa piine, ca si nasipul mariei [ . ] (PO; 144).

In ciuda usurintei cu care se poate realiza constructia lui din ultimele fragmente citate, raportul de echivalenta apare extrem de sporadic in limitele unei propozitii. De regula, in textele noastre, comparativul de egalitate este redat cvasiexclusiv printr-o subordonata modala construita cu relativul adverbial cum sau chiar prin propozitii situate in fraze distincte, dar obligatoriu succesive, relatia comparativa fiind sugerata si marcata prin corelativul adverbial asa si (vezi fragmentul citat mai sus din Codicele Voronetean).

Frecventa precara a comparativului de egalitate in interiorul propozitiei

s-ar explica partial prin continutul narativ al textelor. Nararea evenimentelor se realizeaza prin enunturi mai ample care permit si favorizeaza articularea relatiei comparative prin segmente distincte din structura frazei.

O alta justificare pentru evitarea, in propozitie, a unui comparativ de egalitate construit similar comparativului din fragmentul citat dupa DOC. p.112, tine de exigentele exprimarii scrise. Mecanismul de constructie a comparativului din contextul citat este specific comunicarii orale. In vorbirea populara si familiara se recurge frecvent la subintelegerea primului termen al comparatiei (adjectivul sau adverbul de comparat) vorbitorul multumindu-se cu prezenta in enunt a entitatii ce poseda calitatea vizata pentru comparatie, cf. "ne este Mihai voda ca si turcii". Termenul elidat poate fi recuperat cu ajutorul contextului. A se observa insa ca, in exemplul nostru, reconstituirea este destul de imprecisa (asupritor, rau, urit etc.). Un atare model de realizare a comparativului de egalitate s-a perpetuat pe calea oralitatii fiind uzual atit in limbajul popular, cf. "Pentru ochi ca murele/Ocolesc padurile" (JARNIK -BIRSEANU, Doine, 221), cit si in exprimarea familiara. Este adevarat insa ca enunturi de tipul: Ion este ca (si) tine sau ca (si) Paul sint, in general, putin satisfacatoare din punct de vedere informational, iar textele narative scrise le gazduiesc cu reticenta justificata. Ele lasa un volum prea mare de informatii implicite in seama contextului situational al actului de comunicare, precum si in seama relatiilor interpersonale dintre interlocutori. Deficienta de precizie determina un uzaj mai redus al acestui procedeu in practica de comunicare scrisa care-i accentueaza inevitabil natura echivoca.



1.3. Pentru gradul maxim al calitatii exprimate prin adjectiv (adverb) in zona intensitatii relative, un numar de trei texte din cele cercetate de noi contin structuri care ar putea fi interpretate ca reprezentind superlativul relativ. Unul din contexte provine din Pravila ritorului Lucaci : "[] si de nunte citu de acii tocmai de sfarsitu nece intr-un chipu se nu se afle, nici citu e stepena cea mai mica a sementiei." (p.166); un alt fragment l-am excerptat din tiparitura coresiana Carte cu invatatura : " Iara sa amu de cei doi frati se tinjira acestea de Ioanu si de Iacovu, mariia cea mai mare cerandu [ . ]" (p.268).

In Palia de la Orastie apare structura "[ . ] acesta e fratele vostru cel mai mic [ . ]" (p.154) reluata cu aceeasi referinta la p.155, 157 si 158.

Toate contextele citate, inclusiv cele de la paginile doar mentionate contin formula de construire a gradului superlativ relativ in conformitate cu norma limbii literare actuale. Se stie insa ca in limba veche valoarea articolului adjectival cel, cea, cei, cele din structura presupusului superlativ este incerta, acestea putind avea valoarea de pronume sau adjectiv demonstrativ ce insoteste comparativul de superioritate al adjectivului.

Nici unul din contextele citate nu actualizeaza al doilea termen al comparatiei introdus prin dintre sau din care ar dezambiguiza enuntul in cauza, permitind interpretarea cu certitudine a componentelor cel + mai ca formati ai superlativului, antepusi adjectivului (adverbului). Neexistind alt mijloc de verificare, structurile in discutie, desi aparent ar fi superlative, ramin totusi ambigue gramatical si semantic.

Daca la ambiguitatea semnalata, adaugam convingerea unor specialisti ca valoarea de individualizare proprie superlativului relativ, "rezulta dintr-o selectare elaborata pe cale culta" (COTEANU, 1969; 150), fapt ce ar presupune un interval temporal mai extins in care traditia exprimarii scrise sa se consolideze, ipoteza construirii superlativului relativ in sec. al XVI-lea apare foarte putin probabila. Cert este ca tiparul structurii este deja constituit, chiar daca in acest secol structura nu corespundea exigentelor presupuse de o categorie gramaticala stabila si practicata in actele de comunicare, evolutia istorica ulterioara a limbii a favorizat transformarea succesiunii sintagmatice cel mai intr-un segment cu valoare gramaticala. In consecinta, consideram intemeiata constatarea formulata de G. Ciompec cu referire la acest aspect al comparatiei (1985; 164). Romana veche continua traditia latinei populare de a exprima valoarea superlativului relativ, atunci cind comparatia era generalizata, prin formele comparativului de superioritate care faceau referire la toate elementele multimii, in care ansamblu era inlcus si termenul de comparat.

In sec. urmatoare (al XVII-lea si al XVIII-lea) aceasta evolutie se va accentua si se va contura din ce in ce mai clar rolul succesiunii cel mai de a marca din punct de vedere gramatical superlativul relativ in opozitie cu alte grade ale intensitatii.

2.0. Al doilea procedeu apartine flexiunii sintetice si este reprezentat in primele texte scrise de adjective derivate cu prefixul prea- de origine slava. Prefixul mentionat a fost preluat in romana cu valoarea intensiva pe care o avea in limba slava si folosit ca afix derivativ, cu precadere la clasa adjectivelor (ROSETTI, 1954; 48). Tocmai aceasta functionalitate intensiva il poate face apt pentru combinarea cu adjective si cu adverbe, dar apare si la unele substantive care au continut calificativ, cf. preaputere, preaiubire si chiar la verbe cf a preamari. La vitalitatea lui in limba veche pare sa fi contribuit si prefixele latinesti per- si prae-, utilizate frecvent in latina populara pentru a construi gradul superlativ absolut al adjectivelor(ILR, 1965; I/101). Ovid Densusianu emite ipoteza contaminarii pe teren romanesc a prefixului prea- (<sl. prě-) cu prefixele latinesti amintite mai sus (1961, I, 121-122 si 165). O atare filiatie semnatica este presupusa si de I. Rizescu (1978, 197).

Derivatele cu prefixul prea- erau inca destul de frecvente in textele din sec. al XVI-lea. Faptul este explicabil daca luam in considerare ca majoritatea textelor tiparite sau manuscrise erau inca centrate pe universul religios. Pe langa aceasta, textele slavone care au stat la baza traducerilor, ofereau modele de derivate in care valoarea intensiva a prefixului prea- se adecva cu usurinta intentiei de a exprima sentimente cucernice, de venerare a divinitatii. De aceea sensul adjectivelor prin care se atribuiau calitati exemplare divinitatii, sfintilor parinti etc. era potentat intensiv prin aglutinarea prefixului prea-. Valorificarea acestui procedeu derivativ vizind reliefarea intensiva s-a extins la actiuni, gesturi etc. ce aveau tangente cu sfera divinitatii, la persoane reprezentind diverse trepte ale ierarhiei clerului ortodox imbogatind si dezvoltind un vocabular specific domeniului activitatilor religioase (DJ AMO-DIACONITA,1971;139),cf. preacinstita ,preacurata ,preanevinovata ,preaslavita ,preacuvios ,preacucernic ,preafericit etc.Traducatorii textelor religioase apelau in mod curent la augmentarea intensitatii calitatilor realizate prin ajective derivate cu prea-, cf. "[..] nu preaiubire sa faci [..]" (cv,346);"Cinre e preamandru si mesteru intru voi sa arate din buna viata lucrul sau intru blanda preamandrie (CV. 353); "[ . ] ca luo amu orbulu de la Hristosu preadulce daru preaslavitu [ . ]" (CCaz 2, 443);

Aceeasi valoare amplificativa a prefixului in discutie a determinat generarea unor derivate adjectivale utilizate protocolar ca formule de adresare fie in documente oficiale, acte administrative, cf. "[ . ] hrisovul domniei mele preacinstitul boier [ . ]"; "[ . ] scrie domnia-mea preacinstitilor boieri si pirgari din Brasov." (DJAMO-DIACONITA, Loc.cit.), fie in corespondenta privata, ca in "La ai nostri preaiubiti si de la inima frati [ . ]" (DOC, 111); "[ . ] pana la ai mii cinstiti si preaiubiti [ . ]" (DOC, 117) ; [ . ] la ai mei cinstiti si preaiubiti si dulci si dragi parinti mai mari [ . ]" (DOC, 119).3

Cantonarea prefixului prea- in constructii stereotipe ca cele citate a condus in timp la atenuarea valorii sale expresive, cel putin in calitatea de segment component al unui derivat.

Posibilitatea de a exploata poetic lexeme ca "O prea frumoasa fata" (Eminescu) sau preaputernicii zilei isi gaseste explicatia tocmai in lipsa de productivitate actuala a lui prea- ca element derivativ, incit aura arhaica a procedeului permite, prin contrast, geneza efectului stilistic scontat. De altfel, prea- se pare ca a avut inca din limba veche conditii favorabile pentru a evolua spre statutul de lexem adverbial autonom marcind exagerarea in sens pozitiv sau negativ a insusirii sau a cantitatii exprimate de termenul determinant (DENSUSIANU, 1961; I, 165; GLR, 1963, I, 130), intrucit acest prefix era intrebuintat totdeauna antepus, dar sporadic si neaglutinat adjectivului pe care-l potenta intensiv, ca in: "[ . ] multa sanatate prea iubitului priatenului [ . ]" (SB, 67); "[ . ] iaste loculu alu muncilor cealea prea iutile [ . ]" (CCaz 2,30); [ . ] ce neputinta si cea putina credinta aceluia insusu schimbare facu, prea lesne [ . ]" (CCaz 2, 268).

2.1. Reliefam, in continuare, citeva aspecte care probeaza straduinta carturarilor timpului care, in vremea de inceputuri ale scrisului romanesc, au incercat sa realizeze o exprimarecit mai adecvata, dupa simtirea lor, continutului textelor pe care le-au tradus sau le-au elaborat. Gasim astfel in Psaltirea scheiana un fragment in care cumulul de adjective calificative si graduarea de la gradul pozitiv la superlativele din finalul enuntului, dintre care ultimul dispune de adverbul cel mai expresiv din punctul de vedere al intensitatii cantitative (mult): "Eftin si milostiv Domnul in lungu rabdatoriu si multu milostiv" (p.386), constituie o incercare reusita de augmentare a dimensiunii intensive. In Codicele Voronetean intilnim un superlativ adverbial constituit cu ajutorul intensivului asa antepus adverbului tare, realizare ce prefigureaza in acest secol o structura expresiva de sugerare a sensului superlativ, imbinare careia ii lipsea in limba veche doar conectivul prepozitional de din structura actuala a superlativului stilistic asa de (atit de) + adjectiv sau adverb; "Si asa tare cuvintul Domnului crestea [ . ]" (p.235); cf. si Coresi "[ . ] ce asa rau de bolia si se chinuia." (CCaz 2, 225).

Dintre textele din sec. al XVI-lea lucrarea care este realizata din punctul de vedere al limbii, la cel mai inalt nivel stilistic, este Cartea cu invatatura tiparita de Coresi, din care citam citeva fragmente ilustrative.

"Dereptu aceea eu [ . ] foarte cu inima fierbinte [ . ]" (p.5). Traducatorul structureaza enuntul izolind adverbul foarte (intentionat sau nu) de adjectivul pe care ar trebui sa-l potenteze intensiv. Faptul scoate mai pregnant in evidenta taria sensului texical pe care il are inca adverbul. Tinind seama ca adjectivul fierbinte exprima si el prin sensul sau propriu un grad inalt al starii afective, datorita asocierii cu functionalitatea intensiva a lui foarte, emitatorul a gasit un procedeu penetrant de exprimare expresiva a intensitatii sentimentului pe care intentiona sa-l exteriorizeze. Alt exemplu analog: "[ . ] pen paduri ursii si leii de santu foarte fieri iuti, mai vartosu de alte fieri." (p.447).

Comparativul de superioritate mai vartosu pune in valoare opozitia cu alte fiare salbatice augumentind astfel intensitatea superlativului realizat lexical (foarte iuti) a carui vigoare expresiva probabil nu-l satisfacea pe autorul mesajului. Ar fi una din situatiile in care vorbitorii reusesc sa gaseasca spontan procedee de crestere a expresivitatii chiar daca resursele de care dispun sint mai reduse. In acelasi scop al subinierii unei idei se inseriaza mai multe comparative, ca in "[ . ] sa mai vartosu decitu acesta, mai cinstitu si mai cu folosu." (p.353). Retinem tot aici un ultim fragment pe

care-l consideram edificator in privinta priceperii de a cumula mijloacele intensive. Remarcam ca toate orienteaza atentia ascultatorilor in directia mai usor perpectibila a intensitatii cantitative. "Pururea amu intru toate, pizma si rivnirea mai rea este decit toate realele si mai vatamatoare foarte, inca si mai multu decitu ceia ce vietuiesc de pururea intru rau." (p.410).



Primul comparativ, in ciuda constructiei, reprezinta un grad maxim al intensitatii avind valoarea unui superlativ relativ data fiind generalitatea comparatiei: pizma si rivnirea sint cele mai rele din toate relele. Urmeaza apoi un comparativ mixat aparent cu un superlativ, in realitate doar un adverb de mod (foarte), e drept, eficace prin pozitia lui in enunt, atmosfera grava fiind amplificata in continuare prin intensivele secundare ce preced ultimul comparativ (inca si mai multu) incit, la vremea aceea, ambianta psihologica trebuie sa fi fost impresionanta, daca nu terifianta.

3.0. Observatii comparative

Flectivele actuale ale categoriei intensitatii sint adverbele mai (intensitatea relativa) si foarte (pentru intensitatea absoluta).

In sec. al XVI-lea aceleasi adverbe sint folosite frecvent ca determinante mai ales pe linga verbe, adjective, adverbe. Rolul lor ca determinante era sa arate ca intensitatea actiunii, a calitatii entitatilor determinate era sporita intr-un grad oarecare fata de intensitatea obisnuita a acestora, normala sau (zero). Celor doua (mai, foarte) li se alatura adverbul mult.

Cele trei adverbe pot fi disociate in doua grupe. De o parte se individualizeaza mai care, in calitatea sa de insotitor al primului termen (adjectiv, adverb) al comparatiei prezinta, in textele noastre, unele trasaturi care dovedesc ca acest adverb este cvasigramaticalizat (CIOMPEC, 1985; 156):

in relatie cu adjectivul si adverbul (care intereseaza aici) are topica fixa; este

constant antepus termenului comparat;

nu se mai intilneste decit exceptional dislocarea lui prin intercalarea intre mai

si adjectivul (adverbul) marcat intensiv a altor unitati.

Cu aceste constatari, ne insusim opinia ca in sec. al XVI-lea, pe linga

forma gradului pozitiv, unica valoare consolidata a categoriei comparatiei si, in acelasi timp stabila, este comparativul de superioritate (CIOMPEC, 1985; 173) DIMITRIU, 1997;196).

Textele din sec. al XVII-lea nu aduc modificari cu privire la situatia adverbului mai decit in sensul consolidarii si definitivarii procesului de gramaticalizare. Chiar si in cel mai conservator text din punctul de vedere al limbii, mai ales al vocabularului, Evanghelia invatatoare, adverbul mai este unicul cu pozitia de flectiv al comparativului de superioritate consolidata.

Cind primul termen al comparatiei este adjectiv, al doilea termen al acesteia este introdus aproape exclusiv prin prepozitia de cf. "[ . ] vai de mine mai amaritul de toti oamenii". (Ev I, p.32); "[ . ] ce va fi mai dulce de aceasta pomenire [ . ]" (Ev I, p.98).

In ce priveste adverbele foarte si mult, acestea au si in sec. al XVII-lea un comportament sintagmatic si un statut semantic radical deosebite de ale lui mai si foarte asemanatoare cu situatia acestor adverbe in sec. al XVI-lea. De aceea vom prezenta aspectele de continuitate, mentionind, cind va fi cazul, si deosebirile fata de secolul anterior, chiar daca nu sunt semnificative. Astfel, putem vorbi de o modificare a inventarului de adverbe utilizate pentru construirea superlativului absolut. De exemplu, adverbul lung nu mai apare in nici unul din cele trei texte, iar adverbul mult are o frecventa in diminuare atit in Pravila aleasa, cit si in Psaltirea in versuri. Exceptie face Evanghelia invatatoare, unde mult este deosebit de des folosit.

Cauza rezida in continutul textului in care abunda sintagme ce exprima sentimentul de pocainta si de umilinta a credinciosilor in raport cu divinitatea, ca in: "[ . ] mult pacatoasa mina mea [ . ] (p.II v); [ . ] eu, mult nevoiasul (p.II v) sau sint mentionate si invocate personalitatile biblice acompaniate de determinante calificative si cantitative, ca in: "[ . ] mai mult infricosata manie a Domnului [ . ]" (p.577) s.a.

Se folosesc insa mai intens decit in secolul anterior adverbele prea si tare.

Adverbul foarte isi conserva nealterat sensul lexical. Indeplineste izolat functia de complement modal pe linga verb, ca in : "Auzind el aceasta, foarte se scirbi pe acel preot." (PA, p.60). "Ca foarte au maniat pe Dumnezeu." (Ev I, p II). Vigoarea sensului lexical al adverbului este invederata prin faptul ca poate fi el insusi potentat intensiv cu adverbele prea si tare, ca in: "Si pe dinsi i-au blagoslovit / Si prea foarte i-au inmultit " (PV, p 233r [ . ] ma vei pazi tare foarte [ . ]" (PV, p. 35r). Distributia inca total libera a adverbului foarte se concretizeaza prin pozitia sa in enunt, fie antepus adjectivului (adverbului), ca in : "[ . ] sa fie foarte treaz si intreg." (PA, p.296r), fie postpus, ca in "[ . ] muncitori iuti foarte si nemilostivi." (Ev I, p.26). Uneori verbul copulativ se intercaleaza intre foarte si adjectivul nume predicativ, ca in: "[ . ] ca foarte iaste bun postul [ . ]" Ev I, p. 213. Intercalarile pot fi destul de extinse, ca in : "[ . ] foarte sa-i dea duhovnicul un canon mare." (PA, p.144 r

Textele noastre contin sintagme atributive care evidentiaza prin structura

lor ca adverbul de modalitate foarte poseda inca sens lexical proeminent. Sintagmele sint constituite din substantive, mai ales cu prepozitie, urmat de un determinant adjectival si precedate de adverbe ca foarte, prea plasate in vecinatate imediata de stinga a sintagmei, ca in : "[ . ] foarte cu plecare mare [ . ]" (PA, p.64 r); "[ . ] foarte cu frica mare [ . ] " (PA, p.127r); "foarte cu tocmeala mare [ . ]" (PA, p.182 r); "[ . ] cu prea inchinaciune dulce [ . ]" (PV, p.141 v

In mod normal, adverbul din fata sintagmei vizeaza adjectivul plasat in finalul acesteia. Daca ar avea statut de, flectiv, adverbul foarte ar trebui sa preceada in vecinatatea imediata de stinga adjectivul. Pozitia ocupata in context de adverb ar sugera ca determina sintagma in ansamblul ei, fapt foarte putin probabil.

Deducem din aceasta ordine a secventelor ca, in sec. al XVII-lea sensul relational al adverbului (foarte) care potenteaza intensiv adjectivul din sintagma este inca vag si dominat de sensul lexical, chiar daca acesta din urma s+ar afla intr-un incipient proces de abstractizare. Din cauza sensului lexical, adverbul nu are forta de a invinge legatura sintactica dintre adjectiv si regentul sau substantival, intercalindu-se, ca flectiv, intre cei doi termeni ai sintagmei, cum procedam in limba actuala.

Tot in acest secol se clarifica situatia fostului prefix prea. Am vazut ca in sec. al XVI-lea prea- era ortografiat alternativ, cind aglutinat la radicalul cuvintului derivat, fiind considerat in conformitate cu originea sa prefix, cind autonom, deci separat de acesta, marcindu-se astfel tendinta de a-l orienta spre valoarea morfologica de adverb modal. In secolul al XVII-lea se generalizeaza scrierea lui, in textele noastre, ca entitate morfologica autonoma. Se pare insa ca textele cu caracter religios, desi respecta norma ortografica noua (- scrierea separata a lui prea-) secventa autonoma prea continua sa fie uzitata cu functionalitatea traditionala. Astfel, secventa prea este plasata in fata adjectivelor calificative dedicate trinitatii, fecioarei Maria, sfintilor parinti si, ulterior, autoritatilor ierarhice bisericesti.

De exemplu, in Evanghelia invatatoare sint frecvente sintagme specializate ca: "[ . ] prea cinstita taina [ . ]" (p.152); "[ . ] prea cinstitul trup [ . ]" (p.180); prea luminata, prea slavita, prea vecinic etc. Extrem de rar prea apare cu valoarea sa morfologica de adverb, valoare aproape exclusiva in celelalte doua texte , cf. "Ce nice sa fie saraci, nice prea bogat." (PA, p.41); "[ . ] cuvant prea prost, mojicesc [ . ]" (PV, p.10v

In concluzie, cele trei texte din sec. al XVII-lea nu se individualizeaza in ce priveste constituirea categoriei gramaticale a comparatiei in raport cu textele din secolul anterior. Unica valoare cu structura clara continua sa ramina si aici, in sfera intensitatii relative, comparativul de superioritate individualizat prin flectivul de origine adverbiala mai.



Zona intensitatii absolute conserva caracterul eterogen si instabil din secolul anterior. Daca se poate totusi vorbi de un oarecare progres, acesta consta in reducerea numerica a adverbelor care sugereaza interpretarea in sens superlativ a calitatii exprimate de adjective (adverbe) izolate sau integrate in sintagme predicative ori atributive.

NOTE

Forma normala a adjectivului, mostenita si ea firesc din latina, neansotita de nici un flectiv sau marca este considerata ca reprezentand gradul neutru al intensitatii numit pozitiv sau gradul zero (0).

Functionalitatea de corelativ a imbinarii asa si, alaturi de locutiunea in acelasi chip este mentionata de Mioara Avram (1960, 113).

Prefixul prea- nu era unicul prefix derivativ de reliefare intensiva.Alaturi de el, cu aceeasi valoare sunt semnalate prefixele ras- cf. rascopt, rastrait (DENSUSIANU 1961,I,p.165) si prefixul stra-,cf.stralimpede, stravechi (RIZESCU,1978, II, p.211,punctul 4.2 si p.226,punctul 3.3).Acestea erau folosite in afara domeniului religios, caracterizand comunicarea curenta.Nu le-am inregistrat in textele cercetate de noi.

Daca am lua in considerare topica libera a adverbului foarte, ar fi posibila interpretareea raportului dintre termenii sintagmei ca fiind inversat, caz in care adverbul tare ar fi potentat de foarte.Sintagma astfel realizata ar fi mai fireasca.In limba actuala nu este acceptata o sintagma ca tare foarte, ci exclusiv

foarte tare.Dar cum adverbul prea din exemplul precedent nu poate avea decat pozitia antepusa determinatului, confirma, prin analogie, si antepunerea lui tare in limba veche.

Izvoare

CV .- Codicele Voronetean, editie critica si studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucuresti,

Editura Minerva, 1981.

Ccaz2- Diaconul Coresi , Carte cu invatatura (1580-1581), publicata de Sextil Puscariu si Alexie Procopovici ,Bucuresti, 1974.

CT    - Tetraevanghelul tiparit de Coresi (Brasov 1560-11561), comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Manicesti,1574, editie alcatuita de Florica Dimitrescu, Bucuresti,Editura Academiei,1963.

DOC - Documente si insemnari romanesti din secolul al XVI-lea, text stabilit si indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ionita, Alexandru Mares si Alexandra Roman- Moraru. Introducere de Alexandru Mares, Bucuresti, Editura Academiei,1979.

EvI    - Evanghelia invatatoare, tiparita la Govora, 1642.

PO    - Palia de la Orastie (1581-1582), editie ingrijita de Viorica Pamfil, Bucuresti.1968.

PA    - Pravila aleasa, a lui Eustratie logofatul,manuscris,cca.1632.

PL    - Pravila ritorului Lucaci, text stabilit, studiu introductiv si indice de I. Rizescu, Bucuresti,Editura

Academiei,1971.

PS - Psaltirea Scheiana comparata cu celelalte psaltiri din sec.XVI si XVII traduse din slavoneste, Editiune critica de I. A. Candrea Bucuresti,1916.

PV - Psaltirea in versuri, a lui T. Corbea, manuscris, cca 1700.

SB - Scrisori romanesti din arhivele Bistritei (1592-1638), publicate de Al. Rosetti, Bucuresti,1944.

Bilbliografia

Ciompec Georgeta, 1965, Obesrvatii privind sistemul comparatiei in sec.al XVI-lea, in Omagiu Rosetti, p.123-126.

Ciompec Georgeta, 1985, Morfosintaxa adverbului romanesc. Sincronie si diacronie, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Coteanu I., 1969, Morfologia numelui in protoromana (romana comuna), Bucuresti, Editura Academiei.

Dimitriu, Corneliu, 1999, Tratat de gramatica a limbii romane.1.Morfologia, Iasi, Institutul European.

Densusianu, Ovid , 1961, Istoria limbii romane, vol I, II, Bucuresti,Editura Stiintifica.

Iordan, Iorgu, Manoliu, Maria, 1965, Introducere in lingvistica romanica,Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica.

Istoria limbii romane (ILR), 1965, vol.I,1969, vol.II,Bucuresti, Editura Academiei.

Luder, Elsa, 1996, Procedee de gradatie lingvistica, (editie revazuta si adaugita), Iasi, Editura

Universitatii "Al.I.Cuza".

Mihaescu,H., 1960, Limba latina in provinciile dunarene ale Imperiului roman, Bucuresti

Philippide, Alexandru, 1927, Originea romanilor,vol.II., Iasi.

Rizescu, I., 1978, PRE-(PRI-,PRA-,PE-),PREA-in Formarea cuvintelor in limba romana.

Volumul al II-lea. Prefixele, p.192-198, Bucuresti Editura Academiei.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate