Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Unificarea Germaniei


Unificarea Germaniei




Unificarea Germaniei

Unificarea Germaniei intr-un stat national integrat politic si administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 in Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franta. Principii statelor germane de pana atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca Imparatul Wilhelm al Imperiului German, in urma capitularii Frantei dupa Razboiul Franco-Prusac. Neoficial, tranzitia statelor germanofone inspre o organizare federala s-a desfasurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveala unele diferente religioase, lingvistice si culturale intre locuitorii noii tari, iar 1871 reprezinta doar un moment din procesul continuu de unificare.

Sfantul Imperiu Roman al Natiunii Germane fusese dizolvat neoficial in 1806 dupa abdicarea imparatului Francisc al II-lea in timpul razboaielor napoleoniene. In pofida problemelor legale, administrative si politice cauzate de destramarea Imperiului, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o traditie legala, lingvistica si culturala comuna si au trait experiente similare in timpul Razboaielor Revolutionare si Napoleoniene Franceze. Liberalismul european a oferit o baza intelectuala pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice si absolutiste de organizare sociala si politica; manifestarea sa in regiunile germane a pus accent pe importanta traditiilor, educatiei si a unitatii lingvistice a popoarelor dintr-o zona geografica. Din punct de vedere economic, infiintarea Zollverein-ului (uniune vamala) prusac in 1818, si expansiunea sa spre includerea altor state din Confederatia Germana, a redus competitia dintre state si din cadrul statelor. Aparitia noilor mijloace de transport a facilitat afacerile si turismul, ducand la noi contacte si uneori si la conflicte intre germanofonii din toata Europa Centrala.




Modelul sferelor de influenta creat de Congresul de la Viena din 1814-1815 dupa Razboaiele Napoleoniene a stabilit dominatia austriaca in Europa Centrala. Totusi, negociatorii de la Viena nu au tinut cont de forta crescanda a Prusiei in randul statelor germane, neprevazand ca Prusia avea sa conteste suprematia Austriei in randul statelor germane. Acest dualism german a prezentat doua solutii la problema unificarii: asanumita Kleindeutsche Lösung, solutia Germania Mica (Germania fara Austria), sau Großdeutsche Lösung, solutia Germania Mare (Germania impreuna cu Austria).

Istoricii nu au cazut inca de acord daca Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederatiei Germane de Nord din 1866 spre a include si restul de state germane intr-un imperiu. sau daca el doar cauta sa extinda puterea Regatului Prusiei. Pe langa forta Realpolitik (a politicii reale) practicata de Bismarck, si alti factori au determinat mai multe protostate moderne sa-si reorganizeze relatiile politice, economice, militare si diplomatice in secolul al XIX-lea. Reactiile impotriva iredentismului danez si a nationalismului francez au furnizat puncte focale ale unitatii germanilor. Succesele militare in trei razboaie regionale au generat entuziasm si mandrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Aceasta experienta a fost ecoul realizarilor comune din timpul Razboaielor Napoleoniene, in deosebi al Razboiului de Eliberare din 1813-1814. Creand o Germanie fara Austria, unificarea politica si administrativa din 1871 a rezolvat cel putin temporar problema dualismului.

Fondarea unui stat unitar

Nevoia de fier si sange a devenit in curand evidenta. Pana in 1862, cand Bismarck si-a tinut discursul, ideea de stat national german in spiritul pasnic al Pangermanismului evoluase de la caracterul liberal si democratic pe care il avea in 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui Bismarck. Vesnic pragmatic, Bismarck intelegea posibilitatile, obstacolele si avantajele unui stat unit, si importanta legaturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urma ramanand, pentru unii istorici, una dontre principalele contributii ale lui Bismarck la crearea imperiului in 1871. Conditiile tratatelor ce legau intre ele diverse state germane ii interziceau actiunea unilaterala; politicianul si diplomatul din el realizau cat de nepractica ar fi o astfel de actiune.[63] Pentru ca statele germane sa intre in razboi, sau, asa cum banuia ca se va intampla, sa fie fortate sa declare razboi impreuna impotriva unui singur dusman, adversarii sai diplomatici ar trebui intai sa declare razboi unuia dintre statele germane. Istoricii au dezbatut vreme indelungata rolul lui Bismarck in evenimentele ce au dus la razboiul franco-prusac. Desi o opinie traditionala, promovata in mare parte de istoricii pro-prusaci din secolul al XIX-lea si din prima jumatate a secolului al XX-lea, sustine ca Bismarck a fost singurul arhitect al unificarii, unii istorici de dupa 1945 critica cinismul lui Bismarck manifestat in manipularea circumstantelor pentru a declansa un razboi. Oricum, Bismarck nu a fost nici sfant, nici diavol; manipuland evenimentele din 1866 si 1870, el a demonstrat abilitatile politice si diplomatice care il determinasera pe Wilhelm sa apeleze la el in 1862.

Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea administrativa si politica a Germaniei: aspiratiile iredentiste ale lui Christian al IX-lea al Danmarcei au dus la Al Doilea Razboi al Schleswigului (1864); ocazia creata de activitatile nationaliste italiene la granita Austriei au fortat Austria sa isi iroseasca resursele militare pe doua fronturi in Razboiul Austro-Prusac (1866); si temerile francezilor de a fi inconjurati de Hohenzollerni i-a determinat sa declare razboi Prusiei, ceea ce a avut ca rezultat Razboiul Franco-Prusac (1870-71). Printr-o combinatie intre diplomatia si conducerea politica a lui Bismarck, reorganizarea militara a lui von Roon si strategia militara a lui Moltke, Prusia a iesit din perioada de dualism german ca statul ce putea sa reprezinte si sa protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane. Prusia a demonstrat restului statelor germane ca niciuna dintre semnatarele europene ale tratatului de pace din 1815 nu putea sustine puterea Austriei in aceasta sfera de influenta europeana.

Iredentismul danez

Prima ocazie a venit odata cu amenintarea iredentismului danez. La 18 noiembrie 1863, Regele Christian al IX-lea al Danemarcei a semnat Constitutia Daneza din Noiembrie, si a declarat Ducatul Schleswig parte a Danemarcei. Confederatia Germana a considerat aceasta o violare a Protocolului de la Londra din 1852 in care statutul regatului Denmarcei era explicit definit ca distinct de ducatele independente Schleswig si Holstein. Mai mult, locuitorii din Schleswig si Holstein tineau si ei la statutul lor de stat separat: o mare parte a populatiei ducatului Holstein era de origine germana si vorbea limba germana; in Schleswig populatia era mai echilibrata, cu o minoritate daneza semnificativa. Tentativele diplomatice de desfiintare a Constitutiei din Noiembrie au dat gres si, dupa trupele austriece si prusace au trecut granita in Schleswig la 1 februarie 1864, au inceput luptele. Initial, danezii au incercat sa-si apere tara cu ajutorul Danewerk, un zid de pamant antic, care insa s-a dovedit de neaparat. Danezii nu se puteau opune fortelor prusace si austriece combinate si nu puteau conta pe ajutorul aliatilor lor din celelalte state scandinave (Danemarca incalcase Protocoalele). Al Doilea Razboi al Schleswigului s-a incheiat cu victoria armatelor aliate austro-prusace si cele doua tari au preluat controlul Schleswigului si Holsteinului in urma acordului de pace semnat la 30 octombrie 1863 la Viena.





Razboiul dintre Austria si Prusia, 1866

Pentru detalii, vezi: Razboiul Austro-Prusac.

In 1866, impreuna cu nou-formata Italie, Bismarck a creat un mediu diplomatic in care Austria a declarat razboi Prusiei. Preludiul dramatic al razboiului a avut loc mai ales la Frankfurt unde, la Parlament, cele doua puteri au pretins ca reprezinta toate statele germane. In aprilie 1866, reprezentantul Prusiei la Florenta a semnat un pact secret cu italienii. Cele doua state s-au angajat sa se ajute intr-un razboi impotriva Austriei. A doua zi, delegatul prusac de la adunarea de la Frankfurt a prezentat un plan pentru o constitutie nationala si o Dieta nationala creata prin alegeri directe si vot universal. Relatia dificila si ambigua a lui Bismarck cu Landtagul (Parlamentul Provincial) din Prusia, uneori calda, alteori conflictuala, a cauzat scepticismul liberalilor germani, care vedeau propunerea sa ca pe un plan de marire a puterii Prusiei.Alegerea taberelor

Dezbaterea privind constitutia nationala propusa a trecut pe planul doi atunci cand la Viena a sosit vestea miscarilor de trupe italiene din Tirol si de la granita venetiana (21 aprilie 1866). Guvernul austriac a ordonat mobilizarea partiala in regiunile sudice; italienii au raspuns ordonand mobilzarea generala. In ciuda apelurilor pentru actiune si gandire rationala, Italia, Prusia si Austria a continuat cursa spre conflictul armat. La 1 mai, Wilhelm a dat lui Moltke comanda fortelor armate, si a doua zi a inceput mobilizarea generala in Prusia.

Prusia (albastru inchis) si aliatii sai (albastru) impotriva Austriei (rosu) si a aliatilor ei (roz); cuceririle teritoriale ale Prusiei dupa razboi (albastru deschis)

In Dieta, gruparea statelor de dimensiune medie, denumite Mittelstaaten (Bavaria, Württemberg, marile ducate Baden si Hessa, si ducatele Saxonia-Weimar, Saxonia-Meiningen, Saxonia-Coburg si Nassau), au sustinut demobilizarea completa in cadrul Confederatiei. Guvernele lor individuale au respins amestecul de promisiuni si amenintari cu care Bismarck le cerea sustinerea impotriva Habsburgilor. Cabinetul de razboi al Prusiei a inteles ca singurii sai sustinatori intre statele germane impotriva Habsburgilor erau marile ducate Mecklenburg-Schwerin si Mecklenburg-Strelitz (mici principate la granita cu Brandenburg cu putere militara si influenta politica reduse), si singurul sustinator din strainatate era Italia.

Opozitia fata de tactica Prusiei a iesit la iveala si in alte grupuri politice si sociale. Consiliile locale din toate statele germane, parlamentarii liberali unionisti si camerele de comert care vedeau avantaje mari ale unirii se opuneau oricarui razboi intre Prusia si Austria: orice astfel de conflict ar servi doar dinastiilor, nu si intereselor lor, pe care ele le considerau "civile", si/sau "burgheze". Opinia publica se opunea si ea dominatiei prusace. Populatiile catolice de pe raul Rin, mai ales in regiunile cosmopolite ale Kölnului si din foarte populata vale a Ruhrului, au continuat sa tina partea Austriei. Pana la sfarsitul primaverii, majoritatea statelor importante se opuneau eforturilor Berlinului de a reorganiza statele germane cu forta. Cabinetul prusac vedea unitatea germana ca pe o chestiune de putere. Liberalii din adunarea de la Frankfurt vedeau unitatea germana ca pe un proces de negociere, si distributia puterii intre mai multe parti.[71]

Printul mostenior al Prusiei Friedrich Carl ordona trupelor sale entuziaste sa atace la Batalia de la Königgrätz. Printul mostenitor si trupele sale ajunsesera cu intarziere si intr-un loc gresit, dar cand a ajuns, el a ordonat imediat atacul. Aceasta batalie decisiva, castigata de prusaci, i-a fortat pe Habsburgi sa incheie pace, si a pus bazele solutiei Kleindeutschland (Germania Mica) sau "Germania fara Austria".

Izolarea Austriei

Desi mai multe state germane erau initial de partea Austriei, trupele prusace le-au interceptat soldatii si i-au trimis inapoi, iar Austria, ajutata doar de Saxonia, s-a luptat singura cu Prusia; desi Franta a promis ajutor, acesta a venit tarziu si a fost insuficient.[72] Pentru a complica situatia Austriei, mobilizarea italiana la granita de sud obliga armata sa lupte Al Treilea Razboi Italian de Independenta pe un al doilea front si pe Marea Adriatica.Batalia de la Königgrätz, care a durat o zi si s-a desfasurat langa satul Sadová, s-a incheiat cu o victorie incontestabila si decisiva a Prusiei.[74]

Realpolitik si Confederatia Germana de Nord

In ciuda implicarii Frantei de partea Austriei, Wilhelm a acceptat ajutorul lui Napoleon al III-lea ca mediator; o pace rapida era esentiala pentru a impiedica Rusia sa extinda conflictul intervenind de partea Austriei. Prusia a anexat Hanovra, Hesse-Kassel, Nassau, si orasul Frankfurt. Hesse Darmstadt a pierdut o parte din teritoriu, dar nu si suveranitatea. Statele de la sud de raul Main (Baden, Württemberg si Bavaria) au semnat tratate separate prin care se obligau sa plateasca despagubiri si sa formeze aliante ce le aduceau in sfera de influenta a Prusiei. Austria si majoritatea aliatilor sai au fost exclusi din Confederatia Germana de Nord.



Sfarsitul dominatiei Austriei in statele germane au dus la mutarea atentiei Austriei catre Balcani. In 1867, imparatul austriac Franz Joseph a acceptat un compromis prin care a dat teritoriilor ungare statut egal cu cel al domeniilor austriece, infiintand monarhia dualista a Austro-Ungariei. Pacea de la Praga (1866) a oferit Austriei termeni favorabili, prin care relatia acesteia cu noul stat national Italia au trecut prin restructurari majore; desi austriecii au avut mult mai mult succes pe plan militar contra trupelor italiene, imperiul a pierdut importanta provincie a Venetiei. Habsburgii au cedat Venetia Frantei, care apoi a cedat-o Italiei. Publicul francez nu a primit cu bucurie victoria prusaca si a cerut Revanche pour Sadová, ceea ce a contribuit la sentimentul antiprusac in Franta, problema ce a accelerat in lunile dinaintea declansarii Razboiului Franco-Prusac.[79] Austria a incetat sa domine tarile germanofone din Europa Centrala, si prima sfera de influenta stabilita la tratatul din 1815 s-a destramat irevocabil. Realitatea infrangerii Austriei a avut ca rezultat regandirea diviziunilor interne, autonomiei locale si liberalismului.[80]

Noua Confederatie Germana de Nord avea propria constitutie, drapel, si structuri guvernamentale si administrative. Prusia, sub influenta lui Bismarck, invinsese rezistenta activa a Austriei la ideea unei Germanii unite prin victorii militare, dar oricat a scazut aceasta politica influenta Austriei asupra statelor germane, ea a si stirbit spiritul unitatii pangermane: majoritatea statelor germane respingeau politicile de forta ale Prusiei.

Razboiul cu Franta

Pana in 1870 trei dintre cele concluziile importante ale razboiului austro-prusac au devenit evidente: prin forta armelor, un stat puternic poate contesta vechile aliante si sfere de influenta stabilite in 1815. Prin manevre diplomatice, un bun lider poate crea un mediu in care un stat este obligat sa declare razboi primul, fortand statele din aliantele defensive sa vina in ajutorul asa-numitei victime a agresiunii straine. Si capacitatea militara prusaca era mult peste cea a Austriei, iar Prusia era in mod cert singurul stat din Confederatie si dintre toate statele germane capabil de a le proteja pe toate de interventii si agresiuni straine. In 1866, majoritatea statelor germane de dimensiune medie se opuneau Prusiei; pana in 1870, aceste state fusesera fortate sau convinse sa intre in aliante de protectie reciproca cu Prusia. In cazul in care un stat european ar fi declarat razboi unuia dintre membrii aliantei, toti ar fi sarit in apararea statului atacat. Prin manipulari abile ale politicii europene, Bismarck a creat o situatie in care Franta a jucat rolul agresorului statelor germane, iar Prusia pe cel de protector al drepturilor si libertatilor germanilor.

Prabusirea sferelor de influenta in Peninsula Iberica

Urmatoarea bresa in platosa creata in 1815 la Viena-si protejata de Metternich si de aliatii sai conservatori in urmatorii patruzeci de ani-a aparut in Spania. Acolo, in 1868, o revolutie dusese la inlaturarea reginei Isabella a II-a, iar tronul a ramas vacant cat timp Isabella a trait intr-un luxos exil la Paris. Spaniolii, in cautarea unui succesor catolic, oferisera tronul altor trei principi europeni, fiecare fiind respins de Napoleon al III-lea (ca reprezentant al puterii regionale). In cele din urma, in 1870 Regenta a oferit coroana lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, print din linia catolica a familiei Hohenzollern. Evenimentele ce au urmat au fost denumite de istorici candidatura Hohenzollern.[83]

In urmatoarele saptamani, propunerea spaniola a fost subiectul principal pe agenda Europei. Bismarck l-a incurajat pe Leopold sa accepte oferta.[84] Instaurarea cu succes a unui membru al familiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Spaniei ar fi insemnat ca doua tari vecine Frantei in doua colturi diferite sa aiba regi germani din dinastia Hohenzollern, perspectiva care lui Bismarck ii placea, dar era totalmente inacceptabila pentru Napoleon al III-lea si pentru Agenor, duce de Gramont, ministrul sau de externe. Gramont a scris un ultimatum lui Wilhelm, ca lider al familiei Hohenzollern, in care ii spunea ca daca vreun print Hohenzollern accepta coroana Spaniei, guvernul francez va raspunde. Natura raspunsului a ramas ambigua. Printul si-a retras candidatura, dezamorsand criza, dar ambasadorul francez la Berlin nu a lasat problema sa se stinga.[85] El l-a abordat direct pe regele Prusiei, Wilhelm, cand acesta era in vacanta in statiunea Ems, cerandu-i sa publice o declaratie prin care se angaja sa nu sustina instaurarea vreunui Hohenzollern pe tronul Spaniei. Wilhelm a refuzat sa dea o astfel de declaratie, si i-a trimis lui Bismarck o telegrama in care a descris cerintele Frantei. Bismarck s-a folosit de telegrama regelui, denumita Depesa de la Ems, ca model pentru o scurta declaratie de presa. Cu o formulare prescurtata si ascutita de Bismarck, si cu alte modificari suferite in timpul traducerii efectuate de agentia franceza Havas, asa-numita depesa de la Ems a starnit furia opiniei publice franceze. Publicul francez, inca ranit in orgoliu de infrangerea de la Sadová, a cerut razboi.



Imparatul Napoleon al III-lea (stanga) la Sedan, la 2 septembrie 1870, asezat langa Cancelarul Prusiei Otto von Bismarck, tinand sabia lui Napoleon cu care acesta a capitulat. Infrangerea armatei franceze a destabilizat regimul lui Napoleon; la Paris, o revolutie a dus la proclamarea celei de-a treia republici franceze si razboiul a continuat.

Operatiunile militare

Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeti Razboiul franco-prusac.

Napoleon al III-lea al Frantei a dezvoltat o strategie similara cu cea a unchiului sau, Napoleon Bonaparte: dezbina si cucereste. El spera ca Austria sa intre in razboi pentru a se razbuna si ca fostele sale aliate, in particular statele germane Baden, Württemberg si Bavaria, i se vor alatura, dar tratatul din 1866 a intrat in actiune: toate statele germane si-au unit fortele miltare, desi nu neaparat cu entuziasm, pentru a se lupta cu Franta. In loc de razboi de razbunare impotriva Prusiei, sustinuta de diversi aliati germani, Franta s-a vazut singura intr-un razboi impotriva tuturor statelor germane. Reorganizarea armatei de catre Roon si strategia operativa a lui Moltke s-au combinat impotriva Frantei cu mult succes. Viteza mobilizarii prusace i-a uimit pe francezi, iar abilitatea prusacilor de a concentra puterea in anumite puncte, similara cu strategia lui Napoleon cu saptezeci de ani in urma, au coplesit armata franceza. Utilizand eficienta retea feroviara, trupele prusace au fost aduse spre campul de batalie rapid, odihnite si gata de lupta. Trupele franceze a trebuit sa marsaluiasca distante mari pentru a ajunge la campul de batalie. Dupa cateva batalii, si anume Spicheren, Wörth, Mars la Tour si Gravelotte, germanii au invins principalele armate franceze si au avansat spre orasul Metz si spre capitala Frantei, Paris. L-au luat prizonier pe imparatul Frantei impreuna cu o intreaga armata la Sedan la 1 septembrie 1870.

Proclamarea Imperiului German

Umilitoarea capturare a imparatului francez si pierderea armatei franceze, care a ramas prizoniera intr-o tabara de prizonieri improvizata in Saarland ("Tabara Miseriei", cum au denumit-o francezii), a aruncat guvernul francez in haos; energicii adversari ai lui Napoleon au rasturnat guvernul si au proclamat republica.[ Comandamentul german se astepta la o propunere de pace din partea francezilor, dar noua republica a refuzat sa negocieze. Armata prusaca a asediat capitala Paris pana la jumatatea lui ianuarie. La 18 ianuarie 1871, printii germani si comandantii militari principali l-au proclamat pe Wilhelm "Imparat German" in sala oglinzilor de la Palatul Versailles.In urma tratatului de pace, Franta renunta la regiunile sale locuite de germani (Alsacia si partea germanofona din Lorena); platea despagubiri de razboi, calculate pe baza populatiei, ca fiind echivalentul precis al despagubirilor impuse de Napoleon Bonaparte Prusiei in 1807;[92] si a acceptat administratia germana a Parisului si a unei parti din nordul Frantei cu "trupele germane urmand sa fie retrase pas cu pas" pe masura ce se platesc despagubirile.

18 ianuarie 1871: Proclamarea Imperiului German in Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles. Bismarck in alb. Arhiducele de Baden sta langa Wilhelm. Printul mostenitor Friedrich, devenit apoi Frederic al III-lea, in dreapta tatalui sau. Pictura de Anton von Werner.

Importanta razboiului in procesul de unificare

Victoria din razboiul franco-prusac s-a dovedit a fi piatra de hotar a problemei nationaliste. In prima jumatate a anilor 1860, Austria si Prussia pretindeau ambele ca vorbesc in numele statelor germane; ambele sustineau ca pot reprezenta interesele germane in strainatate si in interior. Ca raspuns la iredentismul danez, ambele s-au dovedit hotarate sa faca aceasta. In 1866, insa, Austria si-a demonstrat inabilitatea de a se concentra pe problemele statelor germane in timp ce isi disputa granitele de sud cu Italia. Dupa victoria in fata Austriei, Prusia si-a putut exercita autoritatea de a reprezenta statele germane si de a apara interesele germane, cel putin pe plan intern; Austria, pe de alta parte, si-a indreptat din ce in ce mai mult atentia spre posesiunile din Balcani. Victoria impotriva Frantei in 1871 a confirmat Prusia ca jucator dominant intr-un stat german unificat. Odata cu proclamarea lui Wilhelm drept Kaiser, Prusia a preluat conducerea noului imperiu. Statele sudice au fost oficial incorporate Germaniei unite in urma Tratatului de la Versailles (26 februarie 1871; ratificat apoi la Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871), care a pus oficial capat razboiului.[94] Desi Bismarck condusese transformarea Germaniei dintr-o confederatie slaba intr-un stat national federal, el nu a realizat aceasta de unul singur. Unificarea a avut loc prin constructia unei traditii de colaborare legala in cadrul Sfantului Imperiu Roman si de colaborare economica prin Zollverein. Dificultatile Vormärz, impactul liberalilor de la 1848, importanta reorganizarii de catre Roon a armatei si geniul strategic al lui Moltke, toate au jucat un rol in unificarea politica.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate