Umanismul in istoriografie: caracteristici generale si reprezentanti in italia, franta, germania, spania

UMANISMUL IN ISTORIOGRAFIE: CARACTERISTICI GENERALE SI REPREZENTANTI IN ITALIA, FRANTA, GERMANIA, SPANIA; ISTORIOGRAFIA PROTESTANTA, CATOLICA SI ERUDITA

Transformarile de ordin economic, politic, social si religios care au avut loc in Italia, Anglia, Germania, Franta in sec. XV-XVI, au dus la aparitia fenomenului renascentist. Dintre conditiile istorice care au favorizat aceasta "revolutie intelectuala", amintim:

- dezvoltarea comertului si a mestesugurilor;

- miscarea comunala, care a dus la emanciparea orasului, putandu-se vorbi chiar de o "civilizatie urbana" in care mitul si-a pierdut din faima sa;

- cresterea rolului burgheziei care devine purtatoarea "noului" in gandire si in societate;

- marile descoperiri geografice au deschis orizontul european, punandu-si astfel amprenta asupra Renasterii;

- inventarea tiparului care a dus la o adevarata irumptie a "galeriei Guttenberg";

- reforma religioasa si implicatiile sale.

Caracteristicile Umanismului

- noua manifestare a impus un adevarat cult pentru ridicarea demnitatii umane, accentuandu-se ideiile de libertate, perfectionalitatea fiintei umane, dublate de increderea acordata ratiunii, capacitatea individului de a gandi;

- a aparut si conceptia de "om universal";

- s-a cultivat relatia om-natura (natura a devenit un model predilect al artei renascentiste), cat si admiratia fata de realizarile antichitatii care au dus la revigorarea modelelor antice;

- plasand omul in centrul preocuparilor sale, umanistii care au promovat si anticlericalismul, nu au blamat credinta, ci doar pe falsii slujitori ai bisericii.

In Italia, intemeietorul criticii filologico-istorice a fost Lorenzo Valla (1407-1457), care in ultima parte a vietii sale a fost secretar papal la Roma. Lucrarea care l-a facut celebru pe Valla, a fost De falso credita et emendita Constantini donatione declamatio (publicata in 1517) in care a demonstrat falsul "donatiei lui Constantin", aratand ca este scrisa in latina sec. VIII, nu in sec.IV, cum s-a presupus pana atunci. A criticat si unele afirmatii ale lui Titus Livius, indoindu-se de autenticitatea documentelor. O alta lucrare a sa, terminata in 1445, a fost cea intitulata Istoria regelui Ferdinand de Aragon.

Leonardo Bruni (1369-1444), om politic si cancelar al Republicii Florenta, a fost cel care a scris pentru prima data istorie, in maniera umanista. Principala sa lucrare esta Istoria poporului florentin (1416-1444); a mai scris si o istorie a Italiei.

Autorul a cautat sa sublinieze in lucrarile sale, importanta conditiilor generale in dezvoltarea procesului istoric, pornind de la rolul fortelor active ale istoriei, eliminand legendele si elementele miraculoase. In prim planul operei sale, vom gasi personalitatile politice si militare, Bruni neinsistand asupra diferitelor aspecte ale societatii.

Flavio Biondo (1389-1463) a fost cel care a apelat pentru opera sa, la o larga paleta documentara: izvoare arheologice si numismatice, documente istorice, corespondenta diplomatica. Principala sa lucrare este Istoria decadentei Imperiului Roman, in 31 de volume, care acopera perioada 472-1440.

In redactarea operei sale, Biondo a folosit cele mai vechi documente, respingand unele afirmatii pe care nu le-a putut verifica. Autorul a abordat si ideea latinitatii romanilor prin analiza limbii vlahilor, pe care i-a considerat "nascuti din sange de roman"; tot lor le revenea un rol important in oprirea expansiunii turcesti.

G. Fr. Poggio Bracciolin (1380-1459), erudit si inalt prelat cu diferite functii inalte ajungand si secretar apostolic, participand la miscarile religioase din sec. XV. Opera sa cuprinde lucrarile Disceptationes conviviales si Facetia. In Disceptationes . , vorbeste despre latinitatea poporului roman pornind, ca si Biondo, de la analiza limbii.

Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), care a fost ales spre sfarsitul vietii, papa, sub numele de Pius al II-lea. In opera sa (Cosmografia libri II; Historia Europae comentarii) a tratat popoarele din Europa, Asia si Africa sub raport istoric si geografic.

S-a ocupat pe larg despre poporul roman, accentuand ideea latinitatii pornind de la date istorice si geografice. Gasim astfel, insemnari despre geti si conflictul cu Darius si Lisimah. A introdus in istorie eroarea despre comandantul roman, Flaccus de la care a derivat Flaceia, adica Valachia (ideea a aparut, mai tarziu si la Reichesdorffer, Munster, Kromer, Topeltinus).

In lucrarea Vita et mores Sbignei Cardinalis, Fillipo Buonaccorsi (sec. XV), un alt reprezentant al umanismului italian, vorbeste despre unitatea Transilvania- Muntenia (Moldova fiind doar o alta parte a Valahiei), care in trecut purtau numele de Dacia si care se intindea pana la Marea Neagra.

Antonio Bonfini (1434-1503), a fost sfetnic la curtea regelui Matei Corvin si a accentuat in opera sa- Rerum Hungaricarum decades -(in care face referiri la istoria popoarelor din sud-estul Europei) latinitatea poporului roman si rolul sau in lupta antiotomana.

Autorul a respins teoria lui Piccolomini, cu privire la derivarea numelui de vlah, fiind adeptul unei alte etimologii, mai precis grecescul "vaallo"(a arunca).

Niccolo Machiavelli (1469-1527) s-a nascut la Florenta, dintr-o veche familie toscana, istoric, scriitor, diplomat, om politic de orientare republicana, secretar al Consiliului Seniorilor din Republica Florenta (avea doar varsta de 29 de ani), adversar al familiei Medicii. Opera sa este compusa din: Il Principe, Istorii florentine, Despre arta razboiului, Discursuri asupra primei decade a lui Tit Livius.

A demonstrat ca fundamentarea unor principii politice care sa duca in final la unitate nationala (el a militat pentru realizarea unui stat unitar in peninsula Italica), nu este posibila fara cunoasterea istoriei. Aceasta, potrivit lui Machiavelli, are un rol deosebit pentru cunoasterea conducerii unui stat, deoarece, istoria nu este doar o insiruire de fapte si date, ci are logica sa interna, legile sale care o guverneaza. S-a inspirat in scrierile sale din scriitorii antici, indeosebi Polibiu si Titus Livius.

Prin conceptia sa despre lume, care s-ar rezuma la teza potrivit careia lucrurile trebuie cercetate in adevarul lor "efectiv", a deschis noi perspective pentru dezvoltarea stiintei cu privire la om si societete.

Lucrarea sa fundamentala ramane Il Principe (1513), inchinata lui Cesare Borgia (1475-1507) si care devine o "lucrare vie" despre modul in care trebuie sa se constituie un stat, devenind un tratat de teorie politica in care se vorbeste despre arta de a guverna si a conduce statele. Din acest punct de vedere, autorul este considerat intemeietorul stiintei politice. Analizand cauzele dezbinarii Italiei a surprins doua dintre ele, si- anume papalitatea si lipsa unei armate nationale. In conceptia sa, pentru atingerea scopului national suprem - unificarea Italiei, devine obligatoriu utilizarea tuturor mijloacelor, chiar contrare moralei, daca interesul de stat o cere. De altfel, Machiavelli spunea principelui "ideal": "Ia seama ca suntem in vremuri corupte; iar daca mijloacele sunt acestea si lumea e astfel facuta, vina nu e a mea."

Problemele politice sunt dominante si in alte lucrari ale sale: Despre arta razboiului, Discursuri politice, Viata lui Castruccio Castracani. In Istoria florentina (o sinteza ampla a evolutiei Italiei din 476 pana in timpul sau), Machiavelli a analizat factorii determinanti si modalitatile de unificare    a Italiei, incercand sa surprinda rectiile generale ale Italiei medievale. S-a dovedit a fi un excelent moralist, in nuvela Belfagor arcidiavolo .

Stilul lui Machiavelli, dezvaluie o gandire profunda, dominata de perpetuua cautare a adevarului. Despre soarta, el afirma ca "in desfasurarea ei ii urca si ii coboara pe oameni, acestia, la randul lor, neputand face altceva decat sa o secondeze, fara a i se opune. Ei pot, totusi, sa-i teasa urzeala, sa-i urmeze firele si sa nu i le distruga ."   

S-a scris mult despre machiavellism. Potrivit analizei si cel al anti-machiavellicilor. La acestea s-ar mai putea adauga si o a patra, si anume, a tuturor acelora care n-au citit macar un rand din Machiavelli, dar care folosesc principiile lui.

Am putea spune ca machiavellismul veritabil (potrivit lui Constantin Antoniade), nu semnifica altceva decat o metoda realista care incearca sa prinda realitatile politice in ele insele, fara ca cercetarea sa fie afectata de idei preconcepute, de himere, de idealuri improbabile.

Francesco Guicciardini (1483-1540), om politic, ambasador al Florentei in Spania, guvernator al Statului Papal. Opera sa cuprinde doua lucrari deosebit de importante si anume: Istoria florentina si Istoria Italiei.

Prin Istoria florentina s-au pus bazele istoriografiei analitice moderne, gandirii politice in istorie. In Istoria Italiei, autorul a prezentat principalele evenimente peninsulare in contextul evenimentelor politice din Europa, lucrarea sa devenind astfel, una de istorie universala.

Guicciardini a pus pe primul plan al expunerii, faptele istorice dar si aspecte ale vietii economice, indeosebi cele financiare si comerciale. Documentele folosite in acest sens, au fost extrem de variate: acte politice si diplomatice oficiale, statistici economice, corespondenta.

In Franta, unde in secolele evului mediu, productia istoriografica a fost una extrem de consistenta, curentul Umanist s-a manifestat la inceput prin promovarea, cu precadere a tendintelor patriotice traditionale. Avem in vedere personalitatile incontestabile in domeniu, Du Haillan (1535-1610) care a scris o reusita sinteza a istoriei Frantei si care glorifica in mod deosebit, latura militara a societatii franceze, precum si pe Mezerai (1610-1683) care la randul sau analizeaza faptele istorice raportandu-le atat domeniului politic, cat si atitudinilor confesionale, normelor de morala sau cutumelor.

In categoria primilor umanisti francezi poate fi plasat si Guilaume Bude (1468-1540) care prin scrierile sale Adnotari de Pandecte si Comentarii asupra limbii gracesti a fundamentat critica stiintifica a textelor juridice, istorice si elenistice in Franta. Pe de alta parte , el a avut meritul de a initia la Paris, Colegiul lectorilor regali in 1530 care, dupa marea revolutie franceza va deveni faimosul College de France, stimulat financiar de Francisc I. In sfarsit, are meritul de a fi sustinut Biblioteca Regala ca punct de inceput al marii Biblioteci Nationale din Paris.

O alta directie specifica istoriografiei franceze din epoca Umanista, a constituit-o preocuparea istoricilor francezi pentru latura teoretica a istorie. In acest sens, un rol deosebit l-a avut Jean Bodin (1530-1596), autor al unor lucrari de maxima importanta precum Despre Republica si Metode pentru o mai usoara cunoastere a istoriei.

Bodin a fost deopotriva, istoric, jurist, filosofsi economist, ocupand functii importante in magistratura regala (procuror al regelui la Laon ). In lucrarea Metode, pentru o mai usoara cunoastere a istoriei, a avansat ideea inlocuirii expunerii razboaielor, a vietii politice sau a monarhilor cu studiul comparativ al popoarelor in quasidimensionalitatea analitica(limba, religie, obiceiuri, legislatie). Dupa aprecierea sa, formele de guvernamant trebuiau sa fie potrivite cu firea popoarelor. Legile nu trebuiau alcatuite doar prin simpla imitatie a dreptului roman ci tinandu-se cont si de firea specifica neamului in cauza.

In Despre Republica , el a realizat un studiu complex asupra statului francez aflat in plin razboi civil (1576). Bodin considera ca regele are un rol extrem de important pentru pacificarea si realizarea unitatii sfasiate, a lumii franceze. A identificat de asemenea, trei sisteme de guvernare (monarhic, aristocratic si democratic ) care nu pot evolua decat separat, orice incercare de imbinare a lor fiind imposibila. In viziunea lui Bodin, monarhiile puteau fi: tiranii, monarhii feudale si regale sau legitime. Cele din urma reprezentau dupa el, forma de excelenta a guvernarii in viitor.

Bodin a sustinut si teoretizat caracteristicile monarhiei ferme in care, totusi, regele era obligat sa respecte persoana si averile supusilor si totodata, sa tina cont in problemele privind recrutarea si impozitele de Adunarea Starilor Generale. Structura unei guvernari, varia in conceptia sa, functie de moravuri si traditie, acestea fiind determinate de clima si mediul geografic. De altfel, Bodin a dezvoltat in aceasta directie, o interesanta teorie asupra climatului, identificand trei categorii de popoare: septentrionale, intermediare si meridionale. El a incercat sa defineasca trasaturile intelectuale si morale, raporturile dintre institutii si modalitatile de guvernare din aceasta perspectiva, cautand sa stabileasca o riguroasa evolutie si diferentiere a civilizatiilor cunoscute. In sfarsit, in lucrarea Raspuns la paradoxurile lui M. de Malestroit , Bodin a explicat evolutia preturilor in sec. XVI legand-o de procesul de expoatare a minelor de metale pretioase de pa continentul american.

Meritul incontestabil a acestui istoric francez, poate fi identificat si in incercarea de definire a sensurilor istorie. Astfel, Bodin a considerat ca istoria are trei sensuri:

- istoria umana (avand ca obiect de studiu "omul");

- istoria naturala (ca obiect lumea fizica);

- istoria divina (ca obiect-Dumnezeu).

Ultimele doua raman constante, in vreme ce istoria umanitatii este marcata de permanenta schimbarilor, Bodin amintind chiar de ideea unei evolutii ciclice a omenirii si implicit, de progres continuu in istorie.

Este de amintit in cadrul evantaiului istoriografic umanist francez si directia memorialistica    favorizata de involburata viata politica a Frantei din aceea perioada. Interesante sunt memoriile cardinalului de Retz (1613-1679). Jucand un rol important in timpul Frondelor, el le-a scris pentru a-si justifica actiunea si tendintele politice.

Situatia este in parte deosebita la unul din cei mai insemnati memorialisti francezi, ducele de Saint-Simon (1675-1755). Persoana sa nu apare in planul povestirii, decat arareori, notand ce a observat cat timp se afla la curte (ultimele doua decenii ale domniei lui Ludovic al XIV-lea si in vremea minoritatii lui Ludovic al XV-lea).

In Spania, spiritul umanist in istoriografie poate fi identificat in operele teologului Juan de Mariana (1536-1624), istoric si ganditor politic. Intre 1592-1605 a scris principala sa lucrare in 30 de volume intitulata Historia de rebus Hispaniae, care reprezinta cea mai importanta lucrare a Renasterii spaniole. O alta lucrare a sa este si De rege et regis institutione, aparuta in1599, care este de fapt, un tratat politic in care studiaza geneza monarhiei (considerand ca initial oamenii erau complet liberi, neexistand proprietate particulara iar pentru mentinerea ordinii si a pacii in conditiile aparitiei inegalitatilor de tot felul si a razboaielor, s-a recurs la monarhie), drepturile si limitele acesteia in raport cu supusii. Atunci cand regele nu le respecta, fiind un delegat al intereselor generale, poate fi inlaturat legal, iar daca se opune, poate fi chiar asasinat. A existat supozitia ca asasinul regelui Henric IV, Ravailac ar fi fost influentat de ideile lui Mariana. In sfarsit, apreciatul teolog iberic, considera ca Biserica trebuie totusi sa aiba cea mai mare pondere in viata statului.

Un alt nume important al istoriografiei spaniole, a fost Gonzalo Fernandes Oviedo y Valdez (1478-1557) care a trait multi ani in America, indeplinind chiar functia de guvernator al fortaretei Hispaniola. In calitatea sa de istoric oficial al Indiilor, a scris Istoria generala si naturala a Indiilor (in care a tratat cucerirea Antilelor, Mexicului si Perului). A fost deopotriva, istoric si om de stat, etnograf si naturalist si s-a lasat mai putin influentat de conceptia catolica adoptand un stil obiectiv si realizand prin lucrarea sa, asa cum s-a considerat "o adevarata mina de informatii istorice utile".

In sfarsit, de un mare succes s-a bucurat in epoca si opera lui Bartolomeu de las Casas (1474-1566), istoric si episcop spaniol, care in 1502, a venit in America la Santo Domingo, apoi in Cuba si in final in Mexic ca episcop de Chiapa. Au fost meritorii incercarile sale de a proteja pe indienii autohtoni in fata brutalitatii conquistatorilor. A scris o Istorie a Indiilor cuprinzand perioada 1492-1520 si lucrarea Scurta relatare asupra distrugerilor indienilor, aceasta din urma prezentata de autor imparatului Carol Quintul in 1542. Scopul urmarit de las Casas a fost acela de a demonstra efectele negative ale cuceririi spaniole pe continentul american.

La randul sau, istoricul Garcilaso de la Vega (1539-1616), nascut in Peru dintr-un tata spaniol si o mama incasa, a realizat o importanta lucrare intitulata Comentarii reale care trateaza originea incasilor care s-a bucurat de cea mai mare popularitate in epoca, fiind tiparita in peste 30 de editii.

In Anglia, Umanismul si-a facut simtita prezenta inca din scrierile lui Thomas Morus (1478-1535) care a detinut si functia de cancelar al Angliei pentru o vreme, in urma refuzului separariide biserica catolica fiind intemnitat si ulterior executat din ordinul regelui Henric VIII. Morus, poate fi considerat primul istoric umanist englez, datorita lucrarii intitulate Istoria regelui Richard III aparuta in limba latina si italiana. A fost o opera scrisa totusi, pe placul dinastiei Tudorilor, personajul Richard III fiind prazentat total negativ.   

Un alt reprezentant al Umanismului englez a fost George Buchanan (1506-1582), un cunoscut poet si istoric scotian care a avut privilegiul de a calatori in Franta si Portugalia si de a fi fost perceptor si inalt demnitar al regelui Iacob VI. A scris Istoria Scotiei in limba latina intr-o maniera liviana caracterizata de sporitul patriotic exagerat siconsecvent, precum si de mult subiectivism si spirit partidist.

In Germania, Umanismul i-a avut ca reprezentanti in istoriografie pe Beatus Rhenanus (1486-1547) si pe Samuel Pufendorf (1632-1694). In aceasta zona a Europei, in fond , la acea vreme, ca si Italia, tot o "expresie geografica", curentul umanist a cautat sa evidentieze resortul erudit tipic german grefat pe particularitatile locale bine evidentiate in operele celor amintiti.

Eruditia istoriografica a fost indiscutabil o consecinta imediata a criticii istorice moderne ce l-a avut ca intemeietor pe Lorenzo Valla (1407-1457), afirmandu-se ca fenomen istoriografic si cultural de anvergura in sec. XVII, de aceasta data in Franta si Germania.

Bazandu-se pe deja o traditie, in privinta cercetarii amanuntite a surselor si beneficiind de rezultatele deosebite inregistrate in acest domeniu in Italia (sec. XV-XVI), paradoxal, spiritul erudit a urmat mai degraba culoarul religios (benedictinii si bolandistii, cunoscute ordine religioase in epoca) decat cel laic. Motivul trbuie cautat tot in centrele manastiresti, consacrate de secole sub raport cultural, deoarece, in cadrul lor, cei interesati de o eficace instructie, puteau beneficia de o consistenta baza materiala si de importante fonduri de carte si manuscrise acumulate de-a lungul timpului.

Semnificative au fost eforturile lui Louis Sebastien de Tillemont (1637-1698-autor al unei Istorii a imparatolor si a altor principi care au domnit in primele sase secole ale Bisericii si al Memoriilor pentru folosinta istoriei ecleziastice in primele sase secole, o intreprindere monumentala scrisa in 16 volume intre anii 1693-1698 ) si Jean Mabillon (1632-1707) consacrate primelor VII secole ale erei crestine, analelor ordinului benedictin, precum si dipolmaticii ca noua stiinta (in intervalul 1668-1703, J. Mabillon a scris Actele sfinte ale ordinului Sf. Benedict, in 9 volume, Analele ordinului Sf. Benedict in 6 volume, ambele marcand un progres in interpreterea critica a izvoarelo si tratatul intitulat De re diplomatica).

Preocuparea eruditilor s-a obiectivat in mod deosebit in corectitudinea si citarea cu exactitate a surselor folosite chiar daca li se poate reprosa mai putina apetenta pentru descifrarea autenticitatii acestora.

In Germania, curentul erudit a fost initiat de filosoful Karl Leibnitz (1646-1716) considerat de exegeti deopotriva, intemeietor sau precursor al luminismului german, cu preocupari enciclopedice, un savant care a militat pentru unitatea militara a germanilor (vezi Opere filosofice, Bucuresti, 1962) . El a incercat sa creeze un colegiu al istoricilor germani, care sa se ocupe cu precadere de sursele narative ale germanilor. Lipsa de unitate politica a Germaniei a facut ca proiectul sau sa se limiteze doar la realizarea    Analelor Casei de Brunswik. Un rol deosebit in aceasta intreprindere, l-a avut expunerea documetelor in raport cu interpretarea, precum si utilizarea metodei filologice in domeniul istoriografic.

La randul sau, italianul Ludovico Antonio Muratori (1672-1750- o vreme director al Bibliotecii din Milano si bibliotecar al ducelui de Modena ) a realizat o colectie de izvoare istorice italiene in 25 de volume dedicate intervalului istoric cuprins intre 500-1500, o prima si monumentala intreprindere vizand strangerea intr-o singura opera a tuturor izvoarelor narative ale istoriei unei tari, intitulata Rerum italicarum scriptores. A mai scris Antichitatile Italiei medievale, in 6 volume si Analele Italiei in 12 volume in care a tratat istoria peninsulei de la inceputul erei crestine pana in anul 1749.

In ansamblu, putem considera ca eruditii folosind de multe ori un limbaj foarte popular, nu au avut ca obiectiv principal realizarea unor opere de excelenta istorica. Au fost niste pasionati, descoperitori de documente, adevarate sau false, opera lor adresandu-se de cele mai multe ori, unui numar limitat de oameni. Mai mult, chiar in jurul anului 1700, lumea istoriografica a putut inregistra o adevarata ruptura intre domeniul istoriei si cercul eruditilor si in consecinta, aparitia si proliferarea istoriilor romantate accesibile unui numar tot mai larg de cititori.

Istoriografia ecleziastica , un rezultat in esenta al Reformei, a avut doua dimensiuni clare: protestantismul istoriografic si replica sa catolica. In primul caz, este de retinut numele lui Flacius Iliricus (1520-1575) care, ajutat de o importanta echipa de cercetatori protestanti a scris Centuriile din Magdeburg si Historia eclesiastica, in 13 volume. Pentru intocmirea acestora, a fost nevoie de o profunda munca de documentare si colectare de izvoare folosire numai in parte datorita obiectivului polemic al lucrarilor.

In privinta atitudinii catolice asupra scrisului istoric, un rol important l-a avut creatia lui Caesar Baronius (1538-1607) intitulata Analele eclesiastice, in fapt, o replica antiprotestanta servind unor obiective polemice justificate. De asemenea, din aceeasi perspectiva catolica asupra istoriei, este de retinut Istoria variatiilor bisericii protestante scrisa de Jean Baptiste Bossuet (1627-1704). Lucrarea cerceteaza consecintele dimensiunii protestante in cadrul amplului proces de reforma a bisericii. Pentru autor, efectele protestantismului apar negative. Intr-o alta lucrare intitulata Discurs asupra istoriei universale Bossuet trateaza evolutia umanitatii de la inceputurile sale. Opera este structurata in trei parti:

- o schita cronologica de la facerea lumii in sens biblic pana la incoronarea lui Carol cel Mare;

- o istorie a religiei si institutiei slujitoare;

- o reflectie filosofico-istorica si nu in ultimul rand, religioasa, asupra maririi si decaderii statelor lumii.

Conceptia lui Bossuet este exprimata limpede in lucrare prin urmatoarele teze:

- evolutia omenirii este supravegheata de Dumnezeu;

- in istorie, exista o ordine ante stabilita;

- viata omenirii se desfasoara dupa un plan care implica in mod necesar progresul.

Calitatile sale de excelent orator alaturi de contributiile istoriografice amintite il aseaza pe Bossuet, in apropierea Sf. Augustin in privinta modului in care a expus conceptia crestina, catolica, asupra istoriei.

Istoriografia de partid a aparut ca un rezultat firesc a modificarilor produse in sec. XVII in plan social-politic, in Anglia. Un rol esential pentru promovarea noii directii istoriografice, l-a avut aparitia primelor partide politice moderne, aparute in Anglia dupa revolutia burgheza (1642-1649). Politicienii au simtit atunci, nevoia acuta de autorizare a programelor lor prin apelul la istorie. La randul lor, istoricii au fost tenteti sa transpuna fie la comanda, fie benevol, faptele politice ale vremii in cadrul istoriei.

Cel mai important istoriograf de partid a fost lordul Clarendon (1609-1674). Acesta a    avut functia de cancelar in primii ani ai Restauratiei. El a scris Istoria razboiului civil, o prima incercare engleza de analiza a revolutiei. Autorul nu a tradat in nici un moment, atitudinea sa profund regalista, declarandu-se un partizan al formei monarhice, chiar daca a considerat institutia parlamentului o necesitate in evolutia societatii. Revolutia engleza a fost pentru Clarendon, un accident si nu o etapa rezultata din contradictiile societatii engleze.

La randul sau, scotianul Gilbert Burnet (1643-1715) a accentuat tendinta partidista in plan istoriografic, poate mai mult decat a facut-o lordul Clarendon prin atitudinea sa regalista. In acest sens, se regaseste Istoria contemporana scrisa de autor (care a scris de asemenea si o Istorie a reformarii bisericii engleze), un fidel reprezentant al wiggilor care a demonstrat cat de simplu se pot modifica convingerile, in raport cu conjuncturile politice.

De retinut:

- caracteristicile Umanismului si conditiile de propagare a curentului;

- reprezentantii de marca in Italia, Franta, Spania, Anglia si Germania;

- eruditia istoriografica si reprezentantii sai;

- istoriografia ecleziastica (dimensiunile catolica si protestanta);

- istoriografia de partid.