Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
Soarta Imperiului lui Alexandru - Elenismul


Soarta Imperiului lui Alexandru - Elenismul


Soarta Imperiului lui Alexandru - Elenismul

Marele imperiu realizat de Alexandru, lipsit de unitate economica si etnica se va dezmembra in decursul celor patru decenii care urmeaza moartii creatorului lui. In acest rastimp se desfasoara evenimente confuze, dominate de luptele dintre diadohi (urmasi), fiecare dorind sa desprinda o parte din cuprinsul statului lipsit de coeziune.

Tendintele divergente s-au manifestat inca de la primul consiliu, tinut de marii generali la Babilon, in problema succesiunii la tron. S-a ajuns la un acord de compromis, urmand sa se astepte nasterea unui mostenitor, care a si venit curand pe lume, fiind proclamat rege sub numele de Alexandru IV. In acelasi timp, la cererea cavaleriei, Filip Arhidaios, fratele lui Alexandru, a fost si el proclamat rege.

Deoarece un minor si un debil mintal nu puteau conduce statul, s-a alcatuit o regenta reprezentata prin Perdiccas. Pana la majoratul lui Alexandru IV, se adopta formula unei guvernari colective a sefilor militari, generalii urmand sa devina satrapi in principalele regiuni. Aplicarea acestui sistem a dus la dezmembrarea imperiului. La Babilon ramanea Perdiccas si familia lui Alexandru (sotia Roxana si fiul minor). Ptolemeu primea Egiptul cu Libia, Lysimach - Thracia, Leonnatos - Frigia hellespontica, Antipater - Macedonia si Grecia etc. Deoarece fiecare diadoh urmarea sa-si lichideze vecinul si sa se proclame rege, ei isi vor constitui cate o armata proprie si se vor comporta in satrapiile lor ca adevarati regi. Perdiccas, adept hotarat al pastrarii unitatii imperiului, ca reprezentant al puterii centrale, se va stradui sa mentina sub control pe acesti generali-satrapi din Orient.



Impotriva politicii si pozitiei lui Perdiccas se coalizeaza ceilalti diadohi, adepti ai divizarii imperiului (Antigonos, Antipatros, Crateros, Lisimach si Ptolemeu). Perdiccas organizeaza o campanie in Egipt pentru a-l pedepsi pe Ptolemeu Lagos, dar esueaza in incercarea de a forta traversarea Nilului, fiind ucis de proprii ofiteri (321 i.Chr.). Disparitia lui Perdiccas a determinat intrunirea de la Triparadeisos (nordul Siriei), in vederea redistribuirii sarcinilor de guvernamant. Alegerea lui Antipatros, cel mai varstnic dintre participanti, ca regent determina si transferarea centrului teoretic al puterii regale din Asia (Babilonia) in Europa (Macedonia). Antigonos dobandeste titulatura de strategos, comandant suprem al fortelor militare din Asia, iar Seleucos, unul dintre ucigasii lui Perdiccas, este rasplatit cu satrapia Babiloniei. Dupa disparitia lui Antipatros (319 i.Chr.), procesul de destramare a vastului imperiu si de constituire a statelor teritoriale elenistice, conduse de diadohi, se precipita. Cassandros, fiul lui Antipatros, desemnat strateg, se dovedeste a fi un invesunat dusman al familiei lui Alexandru, stabilita in Macedonia. Din Epir, ambitioasa Olimpia, mama lui Alexandru, patrunde in Macedonia, il prinde si ucide pe Filip Arhidaios, impreuna cu sotia sa Euridice (317). Apoi, incearca sa provoace o rascoala in Macedonia impotriva lui Cassandros. Asediata de acesta in cetatea Pydna, Olimpia a fost capturata si executata (316). Fara remuscari, Cassandros face apoi sa dispara si ultimii urmasi ai marelui cuceritor, sotia acestuia, Roxana si fiul ei, Alexandru IV (310), devenind singurul conducator al Macedoniei.

Disparitia acestora a oferit ocazia pentru ca diadohii, oficial, sa se proclame regi in satrapiile lor si sa continue luptele intre ei. Datorita acestor framantari, imperiul se va diviza in partile din care fusese initial constituit, mai importante fiind: a) regatul Macedoniei, condus mult timp de dinastia Antigonizilor. Grecia s-a divizat din nou in orase-state; b) regatul lagid din Egipt, intemeiat de Ptolemaios, fiul lui Lagos si c) regatul seleucid, cu capitala la Babilon, fondat de Seleucos (312), unul din generalii lui Alexandru.

Istoria statelor elenistice, desi presarata cu razboaie, varsari de sange si crime, poate fi socotita ca o perioada de o importanta deosebita prin raspandirea culturii grecesti in rasarit. Purtatorul acestei faclii spre Asia la inceput a fost Alexandru. Apoi, prin colonisti greci si cu sprijinul curtilor regale, aceasta cultura a patruns in adancul teritoriilor cucerite, venind in contact direct cu vechile culturi ale popoarelor din Orient. Aici au aparut numeroase focare de cultura greaca (Alexandria, Pergam, Antiochia etc.), dotate cu scoli, biblioteci, teatre. Elenizarea partiala a Orientului a reusit, in special in orasele-colonii, unde existau asemenea institutii de cultura elenistica.

1. Declinul Greciei

In Grecia continentala doar cateva orase (Atena, Corinth) pastreaza fatada independentei si aparenta la institutiile traditionale. Declinul acestora se accentueaza ca urmare a concurentei produselor agricole si comerciale furnizate de regatele provenite din dezmembrarea Imperiului, a deplasarii spre est a marilor drumuri comerciale, a avantului unor noi poli economici, precum Alexandria si Antiochia si, mai ales, de pe urma rivalitatilor persistente intre cetati si a nesfarsitelor razboaie la care s-au angajat mostenitorii lui Alexandru. Grecia mai poate exporta doar ulei, vin si produse de lux. Doar cateva orase insulare (Rhodos, Delos) profita de pe urma deplasarii centrului politic si economic catre Orient.

La vestea mortii lui Alexandru, Atena a luat conducerea unei coalitii care, dupa cateva succese initiale, a fost nimicita de armatele lui Antipatros. Aceasta reprezinta ultima rabufnire a cetatilor grecesti pentru dobandirea independentei lor, actiunea fiind aspru pedepsita: o garnizoana macedoneana este instalata la Pireu, predarea conducatorilor democrati care propovaduisera rezistenta (Demostene s-a otravit pentru a nu cadea in mainile dusmanilor) si renuntarea la institutiile sale democratice.

Sfarsitul democratiei ateniene marca o cotitura importanta in istoria lumii grecesti. Ea evidentia prabusirea unui sistem politic, cel al autonomiei cetatilor, care facuse originalitatea si maretia civilizatiei grecesti, dar care nu putea rivaliza cu puterea marilor regate iesite din cuceririle lui Alexandru. Aceste cetati se vad prinse in luptele care opun intre ele dinastiile mostenitoare ale imperiului, in special pe Antigonizi care domnesc in Macedonia si pe Lagizii care cautau sa cuprinda si spatiul grecesc. Rezulta de aici , pentru fiecare din cetatile grecesti, o istorie complicata, marcata de revolte, asedii, represiune si framantari interne, fara ca aceste evenimente sa schimbe raportul de forte dintre cetati si suveranul macedonean, devenit monarh absolut (basileus).

In cursul secolului care a precedat cucerirea romana, Grecia a continuat sa saraceasca si sa se depopuleze. Chiar in Atena activitatea economica s-a diminuat puternic dupa ce cetatea si-a pierdut ultimele sale cleruhii si dupa ce centrul de greutate al lumii grecesti s-a deplasat spre marile metropole orientale. Pireul a incetat sa mai fie principala piata a Marii Egee, acest lucru antrenand declinul numeroaselor activitati mestesugaresti. Doar prestigiul intelectual al orasului se mai pastreaza. Scolile sale filozofice sunt cele mai cunoscute in lumea greaca. Atelierele de pictura livreaza copii ale lucrarilor clasice. Consecintele crizei economice sunt nefaste pe plan social, determinand recrudescenta tensiunilor sociale care ajung, mai ales in Peloponez, la adevarate miscari. Vechile revendicari sociale din epoca arhaica (abolirea datoriilor si reimpartirea generala a pamantului) revin la ordinea zilei. La Sparta, revendicarile populare isi gasesc ecou pe langa regele reformator Cleomenes III care printr-un program radical proclama abolirea datoriilor, creaza noi cetateni dintre hiloti, distribuindu-le loturi de pamant. Incercarea sa determina cetatile reunite in cadrul ligii aheene sa solicite interventia monarhului macedonean, Antigonos Doson. Acesta, invingandu-l pe Cleomenes in batalia de la Selesia (222), restabileste ordinea in Peloponez.

In timp ce se profileaza pericolul unei interventii romane in Mediterana orientala, sub aspect politic Grecia continentala se gaseste impartita in trei zone, inegale ca importanta: a) Nordul si estul constituie spatiul unde monarhia macedoneana isi exercita autoritatea directa. b) In centru, intre Thessalia si istmul de Corint, se intinde sfera de influenta a ligii etoliene, o confederatie cu institutii foarte slabe din care nici un membru nu poate atinge hegemonia. Totusi, organizarea sa a fost destul de puternica, putand stavili inaintarea invadatorilor celti spre Delfi (278). c) La sud, liga aheeana reunea, cu exceptia Spartei, principalele orase din Peloponez.

Nici una dintre ligi nu este capabila sa se opuna durabil puterii Antigonizilor. Totusi, acestia au trebuit sa tina cont de ele, asa cum vor trebui sa le ia in seama si romanii, la inceputul secolului II i.Chr., cand incep sa se intereseze de spatiul oriental. Cu toate acestea, nu este departe timpul cand, victorioasa asupra lui Filip V, Roma, prin consulul Flaminius, va proclama 'libertatea grecilor' (196). Altfel spus, supunerea fata de un stapan mai putin tolerant cu autonomia lor decat fusese cuceritorul macedonean si succesorii sai Antigonizi. Aceasta reprezenta sfarsitul unei istorii care avea sa lase Europei si lumii o mostenire uriasa.

2. Regatele elenistice

2.1. Regatul Macedoniei

Dintre statele elenistice, Macedonia constituie regatul cel mai putin important. Macedonia detinea adevarata putere in Grecia prin extinderea hegemoniei asupra cetatilor, in aparenta independente. Acesteia i se opun, cat de cat, cele doua ligi grecesti: etoliana si aheeana. Puterea sa militara s-a bucurat multa vreme de o faima considerabila datorita valoroasei sale falange. Vecinatatea Greciei a antrenat Macedonia intr-o serie de aliante, intrigi si conflicte.

Luptele dinastice intervenite la moartea lui Cassandros (297) dau castig de cauza lui Demetrios I Poliorcetes, fiu al lui Antigonos, ajuns diadoh, care se proclama rege. El reuseste sa restabileasca controlul asupra unei parti a Greciei. Incercarea sa de a recuceri litoralul Asiei Mici se incheie cu un esec (286 i.Chr.). Infrant de Seleucos, Demetrios sfarseste prin a muri in captivitate la Apameia.

La moartea tatalui sau (283), Antigonos Gonatas adopta titlul de rege, fiind recunoscut ca suveran al Macedoniei doar in anul 276 i.Chr., dupa victoria repurtata asupra unei grupari celtice care pustia Peninsula balcanica. Pentru a contracara ofensiva lui Pirus (274-273 i.Chr.), revenit in Epir dupa interventia din Italia, Antigonos se aliaza cu Sparta. Prin interventii energice (267-261 i.Chr.), reuseste sa zdrobeasca incercarea cetatilor grecesti, sprijinite de Egiptul Lagid, de a inlatura dominatia macedoneana din Grecia. Tenace, Antigonos a reusit sa consolideze statul macedonean, ruinat dupa seria de razboaie civile (320-275 i.Chr.) si sa-i restabileasca hegemonia in Grecia. El intemeiaza si o noua dinastie care va domni pana la cucerirea romana. La curtea din capitala Pella era inconjurat de oameni de litere, filozofi.

Fiul sau, Demetrios II, a trebuit sa lupte impotriva unei coalitii a Greciei centrale si Peloponesului. La moartea sa, varul sau, Antigonos Doson, reuseste sa reinstaureaza influenta macedoneana in Peloponez, solicitat fiind de Liga aheeana, alarmata de reformele regelui spartan Cleomenes III. Redobandeste de asemenea Corinthul si reorganizeaza o Liga a cetatilor elenice (symarchie), in care intra jumatate din Grecia, avand ca hegemon pe regele Macedoniei (224). La solicitarea de interventie venita din partea Ligii aheene, il infrange pe regele spartan Cleomenes la Selessia (222) si intra in Sparta, cucerita pentru prima data de un dusman victorios. Sparta este constransa sa intre in Liga cetatilor elenice.

Domnia ultimilor doi regi macedoneni, este dominata de luptele purtate contra Romei. Filip V (238-179 i.Chr.) se lasa antrenat intr-un razboi, alaturi de Liga helenica (intemeiata de Antigonos III), impotriva Ligii etoliene, aliata cu Sparta si Elida, numit si 'razboiul aliatilor' (220-217 i.Chr.). Sub influenta lui Demetrios din Faros, dinast din Illyria, refugiat la curtea din Pella, Filip V incheie o alianta cu Hannibal, care viza eliminarea influentei romane din Illyria. Primul razboi macedonean (215-205 i.Chr.), prima confruntare dintre Roma si Macedonia elenistica, se incheie prin pacea de la Phoinike (205), in urma careia se realizeaza un partaj a Illyriei intre Roma si Filip V. In aceasta disputa, Roma a reusit, printr-o abila diplomatie, sa mobilizeze, impotriva lui Filip V, Liga etoliana, Pergamul, Sparta, Elida si Messenia, obligandu-l pe suveranul macedonean sa lupte pe mai multe fronturi, in Thesalia, Eubeea, Pelopones si M. Egee si impiedicandu-l astfel sa sprijine direct pe Hannibal in luptele din Italia.

Dupa anul 203 i.Chr., atentia lui Filip V se indreapta spre M. Egee, aliindu-se cu regatul seleucid impotriva Egiptului lagid. La cererile de ajutor formulate de Pergam si Rhodos (201), amenintate de Filip V, Roma declanseaza cel de-al doilea razboi macedonean (200-197 i.Chr.), asigurandu-si neutralitatea regatului seleucid, ca si alianta Pergamului, Rhodosului si a Ligii etoliene. Infrant la Kinoskephalai in Thesalia (197 i.Chr.), Filip V este obligat sa incheie pacea cu Roma, renuntand la pretentiile de dominatie asupra Greciei, Asiei Mici si a Traciei, la flota de razboi, trebuind sa plateasca si o despagubire de razboi (1000 talanti).

Rolul Macedoniei a fost important prin faptul ca regii ei au asigurat protectia elenismului impotriva tulburentilor vecini din nord si impotriva incursiunilor celtice.

Perseu (179-168), ultimul rege al Macedoniei elenistice, continua politica tatalui sau indreptata spre consolidarea economica, politica si diplomatica a Macedoniei, in vederea unor noi confruntari cu Roma. Pentru a evita izolarea Macedoniei, Perseu extinde influenta macedoneana in Tracia si Illyria, se apropie de Rhodos si Beotia si de regatului seleucid. La insistentele Pergamului, care se simtea amenintat de intarirea Macedoniei, Roma declanseaza cel de-al treilea razboi macedonean (171-168 i.Chr.). Perseu este obligat sa lupte pe trei fronturi: in Tracia, impotriva Pergamului, in nord-vest contra triburilor dardanilor si in vest, cu romanii. Infrant in batalia de la Pydna de legiunile comandate de L. Aemilius Paullus (168) si luat prizonier, Perseu este purtat in cortegiul triumfal al invingatorului la Roma. Macedonia este impartita in patru districte inainte de a fi redusa la statutul de provincie (146 i.Chr.). In Grecia, in urma unei revolte (146 i.Chr.), Corinthul este cucerit si distrus de catre Mummius. Orasele, cu exceptia Spartei, Atenei si Delphiului, care obtin titlul de membre ale unei federatii, sunt obligate sa plateasca tribut. Grecia se afla in subordinea proconsulului Macedoniei pana in anul 27 i.Chr., cand Octavianus va face din ea o provincie speciala, Ahaia.



2.2. Regatul Lagid

Egiptul, a carui stapanire a reusit sa si-o asigure Ptolemeu, fiul unui nobil macedonean (Lagos), camarad de arme a lui Alexandru, constituie cel mai bogat dintre regatele elenistice.

Regatul lagid nu s-a marginit la stapanirea Egiptului propriu-zis. Sub stapanirea Ptolemeilor s-au aflat fie si temporar, insule grecesti (Cipru in primul rand), orase grecesti din Thracia si Asia Mica. Spre vest, in Africa, Ptolemeu I si-a extins dominatia asupra Cirenaicei, iar spre est, in afara de lupta pentru sudul Siriei (Coele-Syria, devenita timp de 150 de ani marul discordiei dintre Egiptul ptolemeic si regatul seleucid), Ptolemeii au acordat o atentie speciala tarmurilor Marii Rosii si coastelor Africii de est. In paralel si ca urmare a acestei politici, primii monarhi din dinastia lagida au procedat la extinderea dominatiei si influentei lor in bazinul Mediteranei prin dominarea cailor maritime, factor economic si politic decisiv pentru prosperitatea Egiptului.

Pentru a se impune ca monarh absolut, Ptolemeu I Soter nu a ezitat sa se integreze in linia de succesiune a faraonilor din dinastia saita care l-au precedat. Faraonii, conform conceptiei egiptene despre 'regele-zeu', erau urmasi ai lui Ammon-Ra sau Osiris. Aceasta practica a fost preluata de lagizi, fiind ilustrata in texte, dar mai ales in artele plastice. Nu cunoastem detalii despre instituirea cultului monarhic in Egipt, dar se stie ca Ptolemeu I a transformat cultul initiat la Memphis in cinstea regelui Alexandru in religie de stat, constituindu-se si un colegiu de preoti ai acestui cult.

Exploatarea Egiptului elenistic a fost favorizta de faptul ca primii doi Ptolemei au aplicat si adaptat pentru realitatile din regatul lagid sisteme de planificare si inventariere care erau functionale in celelalte regate de tip oriental. Meritul lui Ptolemeu I a fost acela ca a pastrat si aplicat ce i s-a parut pozitiv din experienta politica a lui Alexandru. De asemenea, ingaduinta aratata formelor de viata si cultelor practicate de indigeni si de comunitatile nou venite a contribuit la mentinerea unui echilibru relativ stabil.

2.2.1. Sistemul politico-administrativ. Primii Ptolemei perfectioneaza aparatul de stat politic-administrativ din timpul lui Alexandru, suprapunandu-l pe schema ramasa inca in vigoare de la dinastia saita. Astfel, ei creaza un sistem administrativ centralizat, birocratic, acaparat in mare parte de greci si fara legatura cu administratia anterioara. Desi monarhul era recunoscut ca stapan absolut al teritoriului (chora) ce-l guverna, dupa modelul monarhic macedonean, regele era ajutat de un sfat (consiliu), compus din 'credinciosi', persoane din anturajul curtii. Unii membrii ai sfatului aveau atributii precise (seful cancelariei, responsabili ai administratiei de stat, ai departamentului justitiei, finantelor comertului exterior etc.). Fiecare dintre 'ministri' avea in subordine un aparat functionaresc strict ierarhizat.

Aparatul administrativ s-a pliat pe diversitatea teritoriala si etnica a regatului lagid. In Egipt erau putine asezari orasenesti: Alexandria, devenita capitala si Naucratis, cetatea-stat fondata de ionieni erau cele mai importante. Ptolemeu I a intemeiat un oras-resedinta, in regiunea Tebei, Ptolemais. In prima jumatate a sec.III i.Chr., in afara oraselor au aparut asa-numitele Systemata politica, formatiuni politice de tip urban in care erau cuprinsi cetateni de drept, in majoritate macedoneni si greci, bucurandu-se de un statut orasenesc. Orasele-stat subordonate din afara granitelor Egiptului, desi si-au pastrat autonomia si organizarea proprie, erau obligate sa contribuie cu importante sume pentru sustinerea economiei egiptene, indatoriri la care vegheau garnizoanele macedonene amplasate in puncte strategice.

Centrele orasenesti mai importante beneficiau si ele de o relativa autonomie, in baza careia dispuneau de o constitutie proprie, o adunare cetateneasca, un senat si un consiliu format din magistrati superiori care detineau puterea executiva (prytanii). Cetatenii erau repartizati in triburi si in deme. Paralel cu reprezentantii populatiei, conducerea centrala a statului egiptean era reprezentata printr-o serie de magistrati, functionari de stat, politie si juristiconsulti care vegheau ca normele impuse din capitala sa fie respectate.

Statutul politico-administrativ al populatiei rurale, formata in marea majoritate din agricutori, era cu totul altul. Teoretic teritoriul tarii era proprietatea exclusiva a regelui-zeu. Din 'pamantul regal' regele putea face concesiuni sau donatii favoritilor sai, inaltilor functionari, militarilor sau unor producatori. Indiferent de titlul sub care detin pamantul, acestia aveau obligatia, stipulata de un contract, sa predea anumite cote puterii regale in functie de veniturile realizate.

In aparatul politico-administrativ au fost cuprinsi un numar restrans de bastinasi. Ca limba de stat se utiliza greaca, dar edictele fiscului erau redactate si in limba egipteana comuna (demotica). Dupa preluarea puteri de catre Ptolemei, se observa o crestere a populatiei din Egipt datorita afluxului de macedoneni si greci din regiunile stapanite sau controlate de lagizi. In structurile Egiptului erau militari, functionari de stat, politisti sau deschid case de comert. Inca inaintea instaurarii regimului lagid, in jurul Memphisului aparusera colonii elene sau elenizate. Numeroase asemenea asezari sunt atestate in oaza Fayoum, sustinute de Ptolemei prin concesionari de loturi de pamant.

Supusii regelui lagid erau grupati in circumscriptii teritoriale, care, la randul lor erau divizate in districte (nomai), iar acestea in sate (komai) si catune (topoi). Toate erau incadrate in vechea impartire administrativa (Egiptul de sus si de jos). Fiecare district avea un oras resedinta, sediu al unui strategos, investit cu atributii de comandant militar. Sub ordinele sale se afla o intreaga ierarhie de functionari (oikonomoi) a caror sarcina principala era de a veghea la indeplinirea multiplelor obligatii la care era supusa populatia. Datorita diversitatii grupurilor etnice suprapuse populatiei indigene, organizarea cutumelor juridice constituia un masura greu de realizat. Intreaga populatie era obligata sa recunoasca in regele-zeu intruchiparea puterii legislative si juridice. Practic, indigenii respectau normele lor de drept, iar grecii cele ale dreptului grec (civil, penal, criminal).

2.2.2. Sectorul economic avea si alte resurse de exploatare in afara de cea a pamantului. La orase se constituie corporatii mestesugaresti de profil. Fiecaremeserie care nu facea parte din monopolul regal era supusa unui impozit global , diferit de la o zona la alta. In schimb, statul, respectiv regele, sprijinea atelierele mestesugaresti cu materiile prime necesare (fire de in pentru tesatori, piatra din carierele statului pentru cioplitori etc.). Nilul reprezenta calea de acces cea mai lesnicioasa pentru marfurile era aduse din Africa Centrala (metale, mirodenii, fildes, piei de cocodil din Nubia). Prin Nubia negustorii egipteni aveau aceesul direct spre Peninsula Arabica . Traficul marfurilor era concesionat unor persoane care se angajau sa cedeze o buna parte din castigul lor trezoreriei regale. Pentru a favoriza si extinde operatiunile comerciale cu lumea elenismului, Ptolemeii s-au preocupat intens de obtinerea aceesului la marile piete comerciale din Mediterana sai la cele de pe tarmurile Oceanului Indian. In acest sens, Alexandria a fost amenajata cu nenumarate cai de acces pentru nave (canale, cheiuri, amenajari portuare, poduri etc.). *

Ptolemeu I (305-283). Ajuns satrap al Egiptului dupa moartea lui Alexandru Macedon, Ptolemeu se aliaza cu Seleucos, Antigonos, Antipatros impotriva lui Perdiccas, regentul imperiului. Cand va porni impotriva Egiptului, conducand o expeditie de pedepsire, Perdiccas va fi asasinat de un grup de ofiteri (321 i.Chr.). Este prezent in toate coalitiile diadochilor impotriva lui Antigonos, strategul Asiei (315-301 i.Chr.), aparatorul ideii de unitate al imperiului.

Proclamandu-se rege, Ptolemeu I (305), suveran prudent si tenace, constient de valoarea mostenirii dobandite (Egiptul), a initiat o abila politica de legaturi dinastice (inrudiri cu Lisimach, Agadoch, tiranul Siracuzei si Pirus), ca si o sustinuta activitate diplomatica, politica si militara menite sa-i consolideze puterea. Dominatia cailor maritime din rasaritul Mediteranei devine principiu de politica externa, asigurand in scurt timp prosperitetea Egiptului. O amenintare pentru Ptolemeu I o constituie Antigonos Monophtalmos care, in ideea restabilirii imperiului macedonean, dupa dobandirea in Asia Mica a Paflaginiei si Cappaddociei, smulse de la Eumenes, a Siriei castigata de la Seleucos, a unora din insulele M. Egee si a unei bune parti a Greciei, urmarea si cucerirea Egiptului. Dupa mai multe confruntari militre (Gaza 311, Salamina 306, 305), cu rezultate schimbatoare, aceasta disputa se incheie favorabil pentru Egipt. Coalitia impotriva 'regelui Asiei', Antigonos, formata din Ptolemeu I, Seleucos, Lysimachos si Cassandros, a obtinut victoria decisiva de la Ipsos, in Frigia (301 i.Chr.), Antigonos pierind in aceasta lupta.

Prin actiuni energice intreprinse pe plan intern si extern, Egiptul devine cel mai puternic regat elenistic, cu o economie infloritoare, cu o moneda proprie, iar Alexandria cel mai stralucit centru cultural al lumii elenistice. Prin atragerea aici a literatilor si savantilor greci, Alexandria a devenit si centrul spiritual al lumii elenistice. Doua notabile realizari in acest domeniu sunt legate de numele lui Ptolemeu I. Prima o reprezinta punerea bazelor complexului Museion, centru al activitatii stiintifice si culturale, prevazut cu un observator astronomic, o gradina zoologica si cu celebra Biblioteca din Alexandria. A doua a fost ridicarea pe insula Pharos, la intrarea in portul Alexandria, a cunoscutului far (285 i.Chr.), construit din marmura alba de catre arhitectul Sostratos din Cnidos. Farul, avand o inaltime de 180 m si prevazut in varf cu doua focuri, a dainuit timp de 16 secole (pana pe la 1300), fiind considerat una din cele sapte minuni ale antichitatii.

Ptolemeu I pentru a-si asigura succesiunea, asociaza la domnie, din 285 i.Chr., pe al doilea fiu, care va fi cunoscut sub numele de Ptolemeu II.

Ptolemeu II (283-246 i.Chr.), Philadelphos, supranume datorat casatoriei cu propria-i sora vitrega, Arsinoe, potrivit obiceiurilor indigene, ii desavarseste opera. Istoria Lagizilor, incepand cu Ptolemeu II este tot mai incarcata de faradelegi, in incercarea lor de a-si asigura garantii pentru ocuparea tronului Egiptului, in lipsa dreptului istoric sau a unor legaturi stranse cu vechii egipteni. Este incontestabil, insa, meritul lui Ptolemeu II in consolidarea regatului elenistic al Egiptului, cat si in impunerea lui in Orientul elenistic.

Pe plan extern, Ptolemeu II a continuat actiunea tatalui sau de impunere a hegemoniei maritime a Egiptului in Mediterana orientala. Prin manevre abile, reuseste sa scoata Corinthul si Chalcisul de sub influenta lui Antigonos Gonatas, regele Macedoniei si sa puna stapanire pe insula Delos. A reorganizat armata dupa principii noi, formata din trupe de profesionisti, in randul carora se adanceste specializarea (pedestrime si cavalerie, trupe cu armament greu sau usor, folosirea elefantilor de lupta). Se perfectioneaza arta asedierii cetatilor, masinile de aruncat pietre si sageti (balista, onagrul), masinile de asediu mobile pentru spart zidurile. Astfel, pe la 280 i.Chr., Egiptul devine cel mai puternic stat elenistic, celelalte regate fiind afectate de migratia pustiitoare a tribului celtic al galatilor care traversase Macedonia, Grecia si satrapiile din Asia Mica.

Acest fapt ii permite lui Ptolemeu II sa angajeze, in 'primul razboi sirian' (274-271) contra lui Antiochos I, regele seleucid, care se incheie fara rezultate satisfacatoare. Profita, totusi, cu abilitate de situatie pentru a intra in posesia oraselor grecesti din Caria si Ionia (Halicarnas, Cnidos, Milet, Samos), a litoralului sudic al Asiei Mici, a insulelor Ciclade, precum si a sudului Siriei si a Feniciei. Intervine si in Grecia continentala, sprijinind Sparta si Atena pentru a se opune tendintelor Macedoniei, condusa de Antigonos Gonatos, de stapanire a spatiului grecesc (razboiul numit 'cremonidic', 267-261).

In al doilea 'razboi sirian' (260-253), Egiptul s-a vazut in situatia de a infrunta, pe langa regatul seleucid, si pe Antigonos. Pacea incheiata cu Antiochos II, intarita prin casatoria acestuia cu Berenice, fiica lui Ptolemeu II, delimiteaza stapanirea egipteana din sudul Siriei, ca si cea asupra fostelor posesiuni egiptene din vestul Asiei Mici.

Ptolemeu II a acordat o atentie deosebita metropolei Alexandria, ca centru cultural al elenismului. Museionul cu biblioteca sa devine locul de intalnire a intelectualitatii elenistice, precum si a invatatilor altor neamuri (evreii, egiptenii, babilonenii). In timpul sau apare prima traducere a Bibliei (Septuaginta, versiunea greaca). La Alexandria in aceasta perioada s-au afirmat matematicianul Euclid, Erathostene, cel care a calculat, cu o eroare de o,75 %, circumferinta, pe meridian, a globului pamantesc, poetul Calimach din Cyrene, istoricul egiptean Manethon, de la care se pastreaza fragmentar o istorie a Egiptului, in limba greaca. Urmasul sau este Ptolemeu III Evergetes (246-221 i.Chr.), in timpul caruia Egiptul lagid a atins maxima sa intindere. Cu toate ca flota egipteana a fost nimicita de catre Antigonos Gonatos in lupta navala de langa insula Andros, suprematia Egiptului Lagid se mentine totusi in spatiul maritim mediteranean. Prin porturile Alexandria si Naucratis se efectua mai mult de jumatate din tranzitul maritim mediteranean.



Ptolemeu III a urmarit aceeasi tinta ca si inaintasii sai: stapanirea Asiei Mici si a insulelor din M. Egee. Amestecul lui in problema succesiunii la tronul regatului seleucid, dupa moartea lui Antiochos II (247 i.Chr.), va duce la declansarea 'celui de-al treilea razboi sirian' (246-241). La inceput trupele egiptene obtin succese si reusesc sa treaca intr-un mars rapid peste Siria si Mesopotamia, atingand Tigrul. Dar, in anul 245 i.Chr., principalele orase ale Siriei si Babilonului se alatura lui Seleucos II, care, trecand Muntii Taurus, obtine o victorie intr-o ciocnire cu trupele egiptene. Profitand de disputele dinastice (Antiochos Hieras, fratele lui Seleucos II se rascoala in 241), Ptolemeu III iese cu pozitiile intarite din aceasta confruntare. Atfel, isi consoideaza stapanirea asupra Efesului si Miletului, a Ciliciei, Cariei, a coastelor Traciei si a insulelor Samos si Lesbos. Prin sotia sa, Ptolemeu III a mostenit si Cyrene, astfel ca el si-a asigurat controlul absolut asupra M. Mediterane si a M. Negre.

Hegemonia Egiptului elenistic, edificata pe mare de o flota de razboi si comerciala puternice, este vulnerabila pe uscat. In urmatoarele trei decenii de dupa disparitia lui Ptolemeu III, Egiptul, in urma actiunilor lui Antiochos III, va pierde Siria si libera decizie in politica externa. Aceasta din urma, mai ales datorita aparitiei in Mediterana a unei noi puteri, Roma. Dupa pacea de la Apameea, din 188 i.Chr., Roma devine arbitrul lumii elenistice. Puterea Egiptului se va limita la stapanirea vaii Nilului, jucand un rol secundar pe plan international. Pe plan intern incep sa apara si unele tulburari sociale, alterari ale monedei, fenomene dublate si de unele tulburari sociale. Aceste elemente vor deveni comune sub urmatorii doi regi, a caror domnie marcheaza un moment de rascruce in istoria Egiptului lagid.

Ptolemeu IV, amenintat de pretentiile lui Antiochos III, regele seleucid, obtine, la Rafia (217) un rasunator succes, obligandu-l la anumite concesii.

Sub Ptolemeu V (Epiphanes), Egiptul pierde, in cadrul celui de-al cincilea razboi sirian (201-196 i.Chr.), partea meridionala a Siriei (Coelesiria), pastrandu-si doar Ciprul si Cirene. Egiptul este astfel scos practic din competitia mediteraneana. Domnia este zguduita de luptele pentru putere dintre consilierii sai, precum si de clocotul nemultumirilor pornite din randurile populatiei bastinase. Cu toate ca si-a inaugurat domnia cu o amnistie si prin acordarea unor privilegii (dovada piatra de la Rosetta), criza interna este exemplificata prin disparitia din circulatie a monedelor de aur si argint, precum si prin numeroase revolte.

Dupa moartea lui Ptolemeu V incepe o lunga perioada de decadenta si regres (sec. II-I i.Chr.). Tronul si-l disputa doi frati, Ptolemeu VI Filometor, sustinut de Antioch IV si Ptolemeu VII Evergetes, sprijinit de Roma. Plebea din Alexandria intervine in alegerea suveranilor si il impune pe Ptolemeu VIII, pe care apoi il alunga si il masacreaza. Un bastard al lui Ptolemeu VIII, Ptolemeu XI Neos Dionyssos, denumit si Auletes (Flautistul), uzurpa tronul in complicitate cu Roma, tron pe care se mentine cumparandu-i pe imperatores, printre care si pe Caesar.

Din Orientul elenistic, in a doua jumatate a sec.I i.Chr. isi mai pastra independenta doar Egiptul. Independent daca luam in considerare starea 'de jure', deoarece prin cea 'de facto', cu mult inainte de urcareae pe tron a ultimei regine, Cleopatra VII (51-31 i.Chr.), romanii dictau in intregul Orient Apropiat, inclusiv in Egipt. Suveranii Lagizi, slabi, intriganti, paricizi si fratricizi, implicati in certuri dinastice si revolutii sangeroase de palat, care au devenit comune dupa moartea lui Ptolemeu VI (181-145 i.Chr.), nu constituiau un obstacol in fata puterii Romei. Acum Egiptul se limita la Valea Nilului, ultimele posesiuni exterioare (Cyrenaica in 74, Cipru in 58 i.Chr.) fiind transformate in provincii romane.

Cleopatra are meritul de a fi intarziat catva timp subordonarea Egiptului de catre Roma. Fiica a lui Ptolemeu XII, Cleopatra ocupa tronul la moartea acestuia, impreuna cu fratele ei, Ptolemeu XIII, in varsta de 10 ani, care-i devine, potrivit obiceiului egiptean, si sot. Izgonita in anul 48 i.Chr. de catre regentii Potheinos si Achillas, Cleopatra castiga favorurile lui Caesar. Acesta intervine in disputa dinastica si o reinstaleza pe tronul Egiptului, impreuna cu un frate mai tanar, Ptolemeu XIV, pe care il inlatura insa, trei ani mai tarziu, prin otravire. A incercat, fara succes, sa restabileasca, uzand de sentimentele lui Caesar, cu care are si un fiu Ptolemeu XV (Cesarion), hegemonia Egiptului Lagid in Mediterana Orientala.

Dupa disparitia lui Caesar, Cleopatra, inteligenta si cultivata, energica si plina de farmec, a incercat consolidarea regatului ei, in declin, cu ajutorul triumvirului Marcus Antonius, pe care reuseste sa-l atraga la Alexandria si sa-l faca partener in incercarea de realizare a unui imperiu oriental, bazat pe structurile regatului lagid. Casatoria Cleopatrei cu Marcus Antonius (37 i.Chr.) si trecerea unor provincii (Creta, Cipru, Siria meridionala si Cilicia din Asia Mica) sub tutela Cleopatrei trezeste nemultumirea Romei. Trei ani mai tarziu, Marcus Antonius o proclama pe Cleopatra regina a Orientului, iar cei trei copii ai lor primind titlul de rege si stapanirea unor importante regiuni din Asia si Africa, donatie consemnata si in testamentul triumvirului. In contextul adancirii conflictului dintre Octavianus si Marcus Antonius, Cleopatra devine tinta preferata a atacurilor Romei, care vedea in ea principalul dusman al integritatii teritoriale a statului roman. In anul 32 i.Chr., la izbucnirea razboiului civil la Roma, Octavianus si senatul declara razboi Egiptului si Cleopatrei. Dupa infrangerea de la Actium (31 i.Chr.), urmata de caderea Alexandriei, si de sinuciderea lui Marcus Antonius, Cleopatra incearca sa salveze tronul pentru copiii sai, dar esuand, se sinucide pentru a nu impodobi triumful lui Octavianus la Roma. Cu disparitia Cleopatrei, care a fost o abila si ambitioasa politiciana, ia sfarsit dinastia fondata in anul 305 i.Chr. de Ptolemeu Lagos, iar Egiptul devine o provincie a Romei.

2.3. Regatul seleucid

Dupa disparitia marelui cuceritor, la cea de-a doua impartire a imperiului sau, datorita participarii sale la coalitia contra lui Perdiccas, Seleucos a obtinut Babilonia (321 i.Chr.). Sub presiunea lui Antigonos, strategul Asiei, Seleucos este constrans sa se refugieze la curtea lui Ptolemeu Lagos de la Alexandria (316 i.Chr.). In slujba acestuia, participa la batalia victorioasa de la Gaza (312 i.Chr.) impotriva lui Antigonos, in urma careia Seleucos reintra in Babilonia, punand bazele celui mai intins dintre regatele elenistice, care includea un numar mare de populatii si culturi orientale, numit, dupa el, seleucid. Istoria regatului seleucid este strans legata de stradaniile dinastiei de a pastra unitatea statului, intentie care nu a fost intotdeauna finalizata.

Seleucos inaugureaza politica de refacere a imperiului persan si, rand pe rand, cucereste vechile satrapii, stabilind granitele statului pe Muntii Hinducus, la est si M. Egee, la vest, pe lantul Caucazului, la nord si Golful Persic, la sud. In anul 305 i.Chr. isi ia titlul de rege, participand la batalia decisiva de la Ipsos (301 i.Chr.). In urma acestei victorii, ocupa Siria, fara partea ei meridionala (Koilesiria), care va constitui timp de 150 de ani obiectul disputei dintre regatul seleucid si Egiptul ptolemeic. In anul 300 i.Chr. Seleucos intemeiaza o noua capitala, Antiochia pe raul Orontes, ceea ce reflecta deplasarea centrului de greutate al statului sau spre vet. Intrat in conflict cu Lisimach, regele Traciei elenistice, Seleucos il infrange decisiv in batalia de la Kurupedion (281 i.Chr.), dar,in drum spre Macedonia este ucis de Ptolemeu Kerauos, fratele lui Ptolemeu II.

Statul pe care Seleucos I il lasa fiului sau Antiochos I Soter (281-261 i.Chr.) constituia un spatiu eterogen sub aspect etnic, in care se vorbeau limbi diferite: greaca, persana, aramaica si in care se intalneau toate religiile: politeismul grec, zoroastrismul, iudaismul, cultele indigene din Anatolia. In cadrul regatului seleucid viata economica si relatiile sociale sunt deosebit de dinamice. Fortele centrifuge sunt insa atat de puternice incat istoria regatului seleucid este insotita de o dezmembrare progresiva.

Antiochos I il sprijina pe Antigonos Gonatas in ocuparea tronului macedonean, alianta cu Macedonia elenistica devenind baza politicii externe seleucide. In anul 275 i.Chr. in asa-numita 'batalie a elefantior', Antiochos I infrange pe celtii care au invadat si pustiau Asia Mica, dobandind epitetul de Soter ('Salvatorul'). Bazandu-se pe alianta cu Macedonia, Antiochos I dezlantuie primul razboi sirian (274-271 i.Chr.), inaugurand lungul sir al conflictelor cu Egiptul Lagid pentru stapanirea Siriei meridionale. Infrant, regatul seleucid pierde o serie de posesiuni din Asia Mica si Siria.

Acum incepe sa se manifeste si un alt proces, cel al dezmembrarii regatului seleucid. Faramitarea se produce cu deosebire in regiunile cele mai indepartate de Siria: satrapiile orientale si Anatolia septentrionala. Chiar in anul 280 i.Chr. se desprinde regatul Bithyniei, in nord-vestul Anatoliei, sub conducerea lui Nicomedes I (280-255 i.Chr.). Eumene I, care, proclamandu-se rege independent (263-241 i.Chr.), scoate si regatul Pergamului din statul Seleucizilor. Asia Mica septentrionala si centrala se va dezmembra in cateva regate independente, sub autoritatea unor dinasti indigeni: Paflagonia, Capadocia pontica (regatul Pontului) si Capadocia meridionala. Galateenii, o grupare celtica, patrunsa in Anatolia, alcatuiesc un stat in platoul frigian, regiune ce va purta numele de Galatia. Acum, apare si regatul Pergamului (Eumene I, 263-241 i.Chr.), care, modest la inceput, va anexa apoi aproape toata Anatolia meridionala in detrimentul Seleucizilor. Spre est, intre Pont si M. Caspica, Armenia, ramane sub suveranitatea unor regi indigeni. In partile rasaritene, inainte de anul 250 i.Chr., satrapul Bactriei se sustrage suzeranitatii seleucide, luand fiinta in partea rasariteana a imperiului un regat greco-bactrian, unde elenismul ramane puternic implantat.

Regiunea cuprinsa intre Oxus si M. Caspicia este cucerita (249 i.Chr.) de catre parti, veniti din stepele asiatice. Sub conducerea lui Arsaci, intemeietorul dinastiei Arsacizilor, care pretinde ca se trage din Ahemenizi, partii pun bazele unui nou stat, Partia. Ambitiile lor sporesc pe masura ce puterea seleucizilor scade. Mithridate I (171-138), regele part, cucereste Media, Persida si Babilonia.

Ca urmare a acestor desprinderi, monarhilor seleucizi de la Antiochia le mai ramane doar Siria. Aceasta dezmembrare s-a datorat slabiciunii suveranilor seleucizi, a caror putere era subminata de intrigile de la curte, dublate de asasinate si uzurpari. Cu Egiptul se afla intr-un continuu conflict privind posesiunea asupra sudului Siriei. Cel mai mare neajuns al regatului seleucid rezida in mediocritatea majoritatii suveranilor sai.

Un singur monarh, Antiochos III Megas (223-187 i.Chr.), se remarca in aceasta epoca de decadenta. Amenintat permanent de tendintele centrifuge, Antiochos III reprima in 220 i.Chr. secesiunea viceregelui Mediei (Melon), apoi, in 213 i.Chr., pe cea a viceregelui Asiei Mici (Achaios). Succesele repurtate la inceputul celui de-al patrulea razboi sirian (220-217 i.Chr.), purtat impotriva lui Ptolemeu IV, sunt anihlate de usturatoarea infrangere suferita la Raphia (217 i.Chr.). Dupa ce isi reface fortele militare, intre 212-205 i.Chr., intreprinde vestita sa expeditie in rasarit, ce aminteste de Alexandru, prin care readuce sub suzeranitea seleucida Armenia (212), Partia (208), Bactria si Ghandara (206) si, incheind cu Pundajul o alinta, si-a intarit forta ofensiva a armatei sale cu un detasament de elefanti de lupta. Succesele repurtate si faima dobandita, ii aduc epitetul de Megas ('cel Mare').

Dupa incheierea unui tratat cu Filip V al Macedoniei, Antiochos III reuseste sa ocupe, la capatul celui de-al cincilea razboi sirian (201-195 i.Chr.), Siria meridionala, Fenicia si posesiunile egiptene de pe coastele Asiei Mici. In mod practic, Egiptul elenistic a fost astfel scos definitiv din competitia mediteraneana.

Incercarile regatului seleucid, devenit cel mai puternic stat elenistic, de-as extinde, dupa 196 i.Chr., dominatia asupra Traciei, starnesc opozitia Pergamului, Rhodosului si a Ligii aheene, care apeleaza la sprijinul Romei. Refuzul lui Antiochos III de a acorda independenta oraselor grecesti din Asia Mica, declanseaza razboiul cu Roma. La chemarea Ligii etoliene, care-l numeste strateg autocrator, Antiochos debarca, insotit de Hannibal, care se refugiase (195) la curtea sa, in Grecia (192). Infrant de romani in batalia de la Thermopyle (191 i.Chr.), Antiochos III este obligat sa abandoneze Elada si sa revina in Asia Mica. In fata coastelor Asiei Mici, flota seleucida este infranta in bataliile de la Corycos (101) si Side (190), ceea ce permite unei armate romane, comandate de L.Cornelius Scipio Asiaticus si de fratele sau Publius, invingatorul lui Hannibal, sa traverseze Hellespontul. Esecul din anul 190 i.Chr. in doua mari batalii, in cea navala de la Myonnesos, langa Efes si in cea terestra de la Magnesia pe Sipylos il obliga pe Antioh III sa incheie pace cu Roma. Prin tratatul de pace de la Apameea (188 i.Chr.), regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mica pana la M. Taurus, cedeaza intreaga flota si plateste o mare despagubire de razboi (15.000 talanti). Primele urmari ale infrangerii lui Antiochos s-au aratat in rasarit, unde Bactriana si Parthia s-au declarat independente. Exemplul este urmat si de Armenia, unde doi guvernatori numiti de Antiochos si-au luat rangul de 'rege' si au inceput tratative cu Pergamul si Roma pentru a fi recunoscuti.



Urmeaza apoi o perioada de decadenta iremediabila. Dinastia seleucizilor va supravietui inca un secol, intr-o atmosfera de intrigi, pana la victoriile orientale ale lui Pompei, care anexeaza Siria, in anul 64 i.Chr. Aceasta data o putem considera cruciala deoarece ea reprezinta sfarsitul independentei pentru toata Asia elenizata. In anul urmator (63 i.Chr.), ultimul dintre suveranii Pontului, Mitridate VI Eupator (112-63 i.Chr.), este invins de romani. Acest rege, energic si lucid, se impotriveste Romei, unindu-se cu dusmanii acesteia: Sestorius, Armenia, piratii si masacrand in Asia 80.000 de locuitori, vorbitori de limba latina, in timpul unei ceremonii. Mitridate a unit sub sceptrul sau tarmurile Pontului Euxin, intervenind si in Crimeea, la solicitarea Chersonesului. In acelasi timp, a ridicat, impotriva Romei intreaga Grecie, in numele unor principii democratice.

Campaniile conduse succesiv de Sulla, de Lucullus si de Pompeius i-au rapit insa sansa de reusita. Pompeius va fixa noul statut a ceea ce fusese Asia greaca. Existau deja trei provincii: Asia din 129, Cilicia din 101 si Bithinia, lasata mostenire de Nicomedes IV, din 74 i.Chr. Pompeius extinde granitele Ciliciei, careia ii adauga Ciprul (58), alipeste Bithiniei partea occidentala a regatului Pontului si creaza provincia Siria. Regiunile marginale (Paflagonia, Galatia, Capadocia, Armenia, Comagen) le lasa in stapanirea unor regi vasali.

2.3. Regatul seleucid

Dupa disparitia marelui cuceritor, la cea de-a doua impartire a imperiului sau, datorita participarii sale la coalitia contra lui Perdiccas, Seleucos a obtinut Babilonia (321 i.Chr.). Sub presiunea lui Antigonos, strategul Asiei, Seleucos este constrans sa se refugieze la curtea lui Ptolemeu Lagos de la Alexandria (316 i.Chr.). In slujba acestuia, participa la batalia victorioasa de la Gaza (312 i.Chr.) impotriva lui Antigonos, in urma careia Seleucos reintra in Babilonia, punand bazele celui mai intins dintre regatele elenistice, care includea un numar mare de populatii si culturi orientale, numit, dupa el, seleucid. Istoria regatului seleucid este strans legata de stradaniile dinastiei de a pastra unitatea statului, intentie care nu a fost intotdeauna finalizata.

Seleucos inaugureaza politica de refacere a imperiului persan si, rand pe rand, cucereste vechile satrapii, stabilind granitele statului pe Muntii Hinducus, la est si M. Egee, la vest, pe lantul Caucazului, la nord si Golful Persic, la sud. In anul 305 i.Chr. isi ia titlul de rege, participand la batalia decisiva de la Ipsos (301 i.Chr.). In urma acestei victorii, ocupa Siria, fara partea ei meridionala (Koilesiria), care va constitui timp de 150 de ani obiectul disputei dintre regatul seleucid si Egiptul ptolemeic. In anul 300 i.Chr. Seleucos intemeiaza o noua capitala, Antiochia pe raul Orontes, ceea ce reflecta deplasarea centrului de greutate al statului sau spre vet. Intrat in conflict cu Lisimach, regele Traciei elenistice, Seleucos il infrange decisiv in batalia de la Kurupedion (281 i.Chr.), dar,in drum spre Macedonia este ucis de Ptolemeu Kerauos, fratele lui Ptolemeu II.

Statul pe care Seleucos I il lasa fiului sau Antiochos I Soter (281-261 i.Chr.) constituia un spatiu eterogen sub aspect etnic, in care se vorbeau limbi diferite: greaca, persana, aramaica si in care se intalneau toate religiile: politeismul grec, zoroastrismul, iudaismul, cultele indigene din Anatolia. In cadrul regatului seleucid viata economica si relatiile sociale sunt deosebit de dinamice. Fortele centrifuge sunt insa atat de puternice incat istoria regatului seleucid este insotita de o dezmembrare progresiva.

Antiochos I il sprijina pe Antigonos Gonatas in ocuparea tronului macedonean, alianta cu Macedonia elenistica devenind baza politicii externe seleucide. In anul 275 i.Chr. in asa-numita 'batalie a elefantior', Antiochos I infrange pe celtii care au invadat si pustiau Asia Mica, dobandind epitetul de Soter ('Salvatorul'). Bazandu-se pe alianta cu Macedonia, Antiochos I dezlantuie primul razboi sirian (274-271 i.Chr.), inaugurand lungul sir al conflictelor cu Egiptul Lagid pentru stapanirea Siriei meridionale. Infrant, regatul seleucid pierde o serie de posesiuni din Asia Mica si Siria.

Acum incepe sa se manifeste si un alt proces, cel al dezmembrarii regatului seleucid. Faramitarea se produce cu deosebire in regiunile cele mai indepartate de Siria: satrapiile orientale si Anatolia septentrionala. Chiar in anul 280 i.Chr. se desprinde regatul Bithyniei, in nord-vestul Anatoliei, sub conducerea lui Nicomedes I (280-255 i.Chr.). Eumene I, care, proclamandu-se rege independent (263-241 i.Chr.), scoate si regatul Pergamului din statul Seleucizilor. Asia Mica septentrionala si centrala se va dezmembra in cateva regate independente, sub autoritatea unor dinasti indigeni: Paflagonia, Capadocia pontica (regatul Pontului) si Capadocia meridionala. Galateenii, o grupare celtica, patrunsa in Anatolia, alcatuiesc un stat in platoul frigian, regiune ce va purta numele de Galatia. Acum, apare si regatul Pergamului (Eumene I, 263-241 i.Chr.), care, modest la inceput, va anexa apoi aproape toata Anatolia meridionala in detrimentul Seleucizilor. Spre est, intre Pont si M. Caspica, Armenia, ramane sub suveranitatea unor regi indigeni. In partile rasaritene, inainte de anul 250 i.Chr., satrapul Bactriei se sustrage suzeranitatii seleucide, luand fiinta in partea rasariteana a imperiului un regat greco-bactrian, unde elenismul ramane puternic implantat.

Regiunea cuprinsa intre Oxus si M. Caspicia este cucerita (249 i.Chr.) de catre parti, veniti din stepele asiatice. Sub conducerea lui Arsaci, intemeietorul dinastiei Arsacizilor, care pretinde ca se trage din Ahemenizi, partii pun bazele unui nou stat, Partia. Ambitiile lor sporesc pe masura ce puterea seleucizilor scade. Mithridate I (171-138), regele part, cucereste Media, Persida si Babilonia.

Ca urmare a acestor desprinderi, monarhilor seleucizi de la Antiochia le mai ramane doar Siria. Aceasta dezmembrare s-a datorat slabiciunii suveranilor seleucizi, a caror putere era subminata de intrigile de la curte, dublate de asasinate si uzurpari. Cu Egiptul se afla intr-un continuu conflict privind posesiunea asupra sudului Siriei. Cel mai mare neajuns al regatului seleucid rezida in mediocritatea majoritatii suveranilor sai.

Un singur monarh, Antiochos III Megas (223-187 i.Chr.), se remarca in aceasta epoca de decadenta. Amenintat permanent de tendintele centrifuge, Antiochos III reprima in 220 i.Chr. secesiunea viceregelui Mediei (Melon), apoi, in 213 i.Chr., pe cea a viceregelui Asiei Mici (Achaios). Succesele repurtate la inceputul celui de-al patrulea razboi sirian (220-217 i.Chr.), purtat impotriva lui Ptolemeu IV, sunt anihlate de usturatoarea infrangere suferita la Raphia (217 i.Chr.). Dupa ce isi reface fortele militare, intre 212-205 i.Chr., intreprinde vestita sa expeditie in rasarit, ce aminteste de Alexandru, prin care readuce sub suzeranitea seleucida Armenia (212), Partia (208), Bactria si Ghandara (206) si, incheind cu Pundajul o alinta, si-a intarit forta ofensiva a armatei sale cu un detasament de elefanti de lupta. Succesele repurtate si faima dobandita, ii aduc epitetul de Megas ('cel Mare').

Dupa incheierea unui tratat cu Filip V al Macedoniei, Antiochos III reuseste sa ocupe, la capatul celui de-al cincilea razboi sirian (201-195 i.Chr.), Siria meridionala, Fenicia si posesiunile egiptene de pe coastele Asiei Mici. In mod practic, Egiptul elenistic a fost astfel scos definitiv din competitia mediteraneana.

Incercarile regatului seleucid, devenit cel mai puternic stat elenistic, de-as extinde, dupa 196 i.Chr., dominatia asupra Traciei, starnesc opozitia Pergamului, Rhodosului si a Ligii aheene, care apeleaza la sprijinul Romei. Refuzul lui Antiochos III de a acorda independenta oraselor grecesti din Asia Mica, declanseaza razboiul cu Roma. La chemarea Ligii etoliene, care-l numeste strateg autocrator, Antiochos debarca, insotit de Hannibal, care se refugiase (195) la curtea sa, in Grecia (192). Infrant de romani in batalia de la Thermopyle (191 i.Chr.), Antiochos III este obligat sa abandoneze Elada si sa revina in Asia Mica. In fata coastelor Asiei Mici, flota seleucida este infranta in bataliile de la Corycos (101) si Side (190), ceea ce permite unei armate romane, comandate de L.Cornelius Scipio Asiaticus si de fratele sau Publius, invingatorul lui Hannibal, sa traverseze Hellespontul. Esecul din anul 190 i.Chr. in doua mari batalii, in cea navala de la Myonnesos, langa Efes si in cea terestra de la Magnesia pe Sipylos il obliga pe Antioh III sa incheie pace cu Roma. Prin tratatul de pace de la Apameea (188 i.Chr.), regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mica pana la M. Taurus, cedeaza intreaga flota si plateste o mare despagubire de razboi (15.000 talanti). Primele urmari ale infrangerii lui Antiochos s-au aratat in rasarit, unde Bactriana si Parthia s-au declarat independente. Exemplul este urmat si de Armenia, unde doi guvernatori numiti de Antiochos si-au luat rangul de 'rege' si au inceput tratative cu Pergamul si Roma pentru a fi recunoscuti.

Urmeaza apoi o perioada de decadenta iremediabila. Dinastia seleucizilor va supravietui inca un secol, intr-o atmosfera de intrigi, pana la victoriile orientale ale lui Pompei, care anexeaza Siria, in anul 64 i.Chr. Aceasta data o putem considera cruciala deoarece ea reprezinta sfarsitul independentei pentru toata Asia elenizata. In anul urmator (63 i.Chr.), ultimul dintre suveranii Pontului, Mitridate VI Eupator (112-63 i.Chr.), este invins de romani. Acest rege, energic si lucid, se impotriveste Romei, unindu-se cu dusmanii acesteia: Sestorius, Armenia, piratii si masacrand in Asia 80.000 de locuitori, vorbitori de limba latina, in timpul unei ceremonii. Mitridate a unit sub sceptrul sau tarmurile Pontului Euxin, intervenind si in Crimeea, la solicitarea Chersonesului. In acelasi timp, a ridicat, impotriva Romei intreaga Grecie, in numele unor principii democratice.

Campaniile conduse succesiv de Sulla, de Lucullus si de Pompeius i-au rapit insa sansa de reusita. Pompeius va fixa noul statut a ceea ce fusese Asia greaca. Existau deja trei provincii: Asia din 129, Cilicia din 101 si Bithinia, lasata mostenire de Nicomedes IV, din 74 i.Chr. Pompeius extinde granitele Ciliciei, careia ii adauga Ciprul (58), alipeste Bithiniei partea occidentala a regatului Pontului si creaza provincia Siria. Regiunile marginale (Paflagonia, Galatia, Capadocia, Armenia, Comagen) le lasa in stapanirea unor regi vasali.



. Un geograf din sec.II i.Chr. (Artemidoros), citat de Strabon (Geografia, XVI C, 769), aminteste de amenajarile portuare si de punctele de schimb comercial infiintate de Ptolemeu II in zona sudica a actualului Canal de Suez.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate