Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Secolul al XIX-lea- secolul istoriei


Secolul al XIX-lea- secolul istoriei




Secolul al XIX-lea- secolul istoriei

Probleme:

Caracteristicile generale ale istoriografiei romantice

Studiu de caz: Jules Michelet

Scoala metodica franceza




Materialismul istoric

A. Trasaturi generale ale istoriografiei in prima jumatate a secolului al XIX-lea

In prefata pe care o scria in 1834, la lucrarea Dix ans d’études historiques, Augustin Thierry nota:

“ din anul 1823 un suflu revolutionar incepe sa se faca simtit. Am fericirea sa vad ceea ce mi-am dorit mai mult, istoria capata un loc important in favorurile populare si scriitori de prim ordin isi aleg subiecte de aici. O asemenea unire a eforturilor si talentelor da nastere opiniei deja raspandite ca istoria isi va pune pecetea asupra secolului asa cum filosofia facuse in secolul al XIX-lea”

In secolul pe care Thierry il considera a fi timpul istoriei, istoria s-a scris in foarte multe feluri ceea ce a nascut o istoriografie amestecata, atat de diferita incat posibilitatea unificarii aproape nu exista. Pentru istoriografia franceza s-a mai operat mai ales pentru uz pedagogic, o diviziune : o istoriografie pana catre 1860, care poate fi considerata literara si politica si dupa 1870, o istoriografie stiintifica, ce isi va prelungi influentele pana spre mijlocul secolului al XX-lea. In primul segment cronologic, spre exemplu, pot fi operate subdivizari: se poate despre o istoriografie romantica pana catre 1840 si o istoriografie democrat – liberala. Orice clasificare este insa restrictiva; in unul sau in altul din intervalele cronologice mentionate scriu istorici pe care este nu neputinta de a fi incadrati. August Thierry este un romantic prin capacitatea de a reda culoarea locala, dar prin analizele politice este un liberal – democrat. Edgar Quinet si Jules Michelet sunt romantici plasati insa, de multi dintre exegeti, printre liberal democrati. Si exemplele pot continua.

Inceputul veacului, poate fi considerat ca stand sub semnul romantismului. Epoca romantica este cea a restauratiilor si revolutiilor avand frontiere fixate destul de precis: 1815 cand la Viena triumfa restauratia si 1848 cand invingea revolutia Acesta este timpul poeziei si al exotismului, timpul in care povestile populare si legendele sunt in voga, iar aceasta moda in literatura va avea influente si asupra istoriei savante. Asa se explica succesul extraordinar pe care il cunoaste romanul istoric si drama istorica. Istoriografia romantica are cateva caracteristici:

Curiozitatea pentru Evul Mediu; romanticii descopera Evul Mediu la fel cum umanistii descoperisera antichitatea. Saxonii, normanzii, viata cavalereasca in general, sunt subiecte ce intrunesc simpatia generala.

Atractia exoticului, cautarea contrastelor, crearea efectelor de arhaism.

O metoda uneori poetica mai mult decat erudita care face loc intuitiei si imaginatiei. Michelet , director al Arhivelor franceze, spunea ca documentele nu sunt doar simple hartii, ele ascund vietile oamenilor, istoria provinciilor si popoarelor, ele traiesc si vorbesc despre epoci indepartate.

Istorie se scrie in aceasta perioada si in alte maniere. In prima jumatate a secolului, in Franta spre exemplu, coexista istoriografia institutelor (Academia Franceza sau Academie des Inscriptions) in care se promoveaza stilul deja clasic, erudit, cu influente filosofice, unde accentul cade pe folosirea a cat mai multe documente alese cu mare grija, cu istoriografia societatilor savante osciland intre monografii si prezentari largi, si cu cea elaborata in mediile universitare (Ecole de Chartre sau Sorbona), savanta si inca retorica. Prima jumatate a veacului al XIX-lea se caracterizeaza din punct de vedere istoriografic metodologic si printr-o atentie deosebita acordata documentelor. Germania a oferit modelul si toata Europa erudita a fost cuprinsa de febra documentului. In timp ce Academia din Berlin comanda publicarea inscriptiilor din Grecia si din Roma antica, Academia din Viena lansa corpusul de documente ecleziastice, la 1900 el va avea 40 de volume. In Franta, in 1834 lua fiinta Comité des Travaux Historiques, care isi propunea sa publice documente inedite susceptibile de a fi de interes pentru istorici. Aici statul sustine efortul de publicare a documentelor, aloca bani, intretine istorici functionari in arhive si este protectorul patrimoniului. In acesti ani se “inventeaza” arhivele in sensul in care folosim si astazi termenul si sunt inaugurate primele muzee (muzeul Louvre a fost inaugurat simbolic la 1793, dar lucrarile au mai continuat si in primii ani ai secolului urmator.)

Istoriografia promovata in cadrul curentului liberal –democrat este o propedeutica a activitatii politice. Istoria vine sa demonstreze ineluctabilitatea victoriilor civilizatiei asupra barbariei sau a guvernarii reprezentative asupra celei autoritare. Istoriografia are in principal o dimensiune ideologica, istoriei ii este atribuita o functie politica si cei ce o sustin sunt mai ales tinerii care se vad blocati in aspiratiile lor politice. In istoriografia franceza cei ce reprezinta acest curent sunt François Guizot (1787- 1874) si Adolphe Thiers (1797-1877). Amandoi au ocupat functii politice. Guizot a fost ministru de interne (1832), ministru al instructiunii publice (1832-1837), ministru de externe (1840-1848) si ambasador in Anglia (1839-1840). Thiers a avut o cariera politica impresionanta, ministru de interne (1832 si 1834) ministru al comertului si lucrarilor publice (1832-1834), Presedinte al Consiliului (1836 si 1840) si Presedinte al Republicii (1871-1873).

Adolphe Thiers, in calitate de istoric, este autorul unei istorii a revolutiei franceze in 10 volume si al unei istorii a Consulatului si a Imperiului in 20 de volume. Amandoua lucrarile sunt scrise respectand metodele traditionale, autorul lor fiind foarte atent in selectarea documentelor si la determinarea faptelor inexacte. Preocupat fiind mereu de aflarea adevarului insereaza in abundenta in text documente oficiale si publica in anexe materiale brute pentru a fi folosite de alti cercetatori. François Guizot are preocupari oarecum diferite de cele ale contemporanilor sai romantici fiind mai aproape de rationalismul secolului al XVIII-lea. Profesor la Sorbona este autorul unui curs de istorie moderna in 6 volume care va fi divizat in doua lucrari Histoire de la civilisation en Europe si Histoire générale de la civilisation en France in care a urmarit sa stabileasca liniile generale ale progresului din antichitate si pana in epoca moderna. Preocupat de istoria institutiilor si fascinat de modelul politic britanic a scris o istorie a revolutiei in Anglia, o istorie a republicii in Anglia si a lui Olivier Cromwell, in 2 volume publicata in 1854, si in 1856 Histoire du Protectorat de Richard Cromwell et du rétablissement de Stuarts. Spre deosebire de Thiers, care mizeaza pe publicarea a cat mai multe documente si pe descrieri amanuntite, Guizot este mai atent la surprinderea ideilor generale, la interpretari, in dorinta de a explica si de a-si face contemporanii sa inteleaga urmarind rolul formativ al istoriei. Si Guizot si Thiers apartin aceluiasi timp si aceluiasi curent istoriografic si nu sunt putine elementele care ii apropie din punct de vedere metodologic. Amandoi practica istoria ca si cand ar gira un patrimoniu si cercetarile lor sunt conduse ca anchete cu teama permanenta de a nu fi inselati de surse.

B. Studiu de caz: Jules Michelet

Istoricul tip pentru istoriografia romantica este francezul Jules Michelet (1798-1874). Doctor al Universitatii din Paris in 1819, profesor in 1827 la Ecole Normal Supérieure, Michelet este cel care, in anii 1840, atragea la College de France sute de studenti fascinati de magia vorbelor sale, de exaltarile si convingerile sale politice. In 1827 publica Précis de l’histoire moderne, carte urmata de alte doua lucrari tot de istorie universala- Histoire romaine si Introduction à l’histoire universelle. Cele mai vaste si importante lucrari ale sale sunt : Histoire de France, 18 volume (1833-1867) si Histoire de la Révolution française, 7 volume (1847-1853). Subiectele celor doua lucrari sunt ample si nu ii ofera posibilitatea unor cercetari amanuntite, dealtfel el nici nu isi propune sa fie de o rigurozitate extrema, ceea ce doreste este sa reinvie trecutul si sa-l foloseasca drept modalitate de a mobiliza spiritele. Lucrarile au la baza multe documente de arhiva, la care se adauga traditia orala (legendele si miturile abunda in primele capitole din Istoria Frantei) si nu in mica masura propria intuitie. Michelet cunostea foarte bine documentele de arhiva, fusese directorul sectiei de istorie a Arhivelor Nationale Franceze din 1830, dar nu era interesat sa foloseasca doar acest tip de documente dupa ce le-ar supune unei critici interne si externe riguroase. Pentru el documentele pe care istoricul le foloseste nu sunt doar niste simple hartii, ele sunt vieti ale oamenilor, ale provinciilor si popoarelor, totul trebuie sa traiasca si sa vorbeasca prin ele. Pentru a face aceasta istorie sa traiasca a pus pe primul plan naratiunea, dramatica si prezentata intr-o forma literara deosebita, si nu munca de investigatie, nu metoda de lucru. Prin acest fel de a scrie istoria Michelet a incercat sa ofere investigarii trecutului un sens: istoria trebuie invatata pentru a putea face din prezent o durata a demnitatii umane. Metoda de lucru a lui Michelet deriva din conceptia sa filosofica asupra istoriei. Istoricul este un fel de demiurg capabil sa dea viata epocilor trecute. Reinvierea trecutului inseamna ca istoricul este obligat sa se implice in ceea ce scrie aducand in opera aerul timpului sau. Conceptia sa este sinonima cu cea a istoriei totale in care cel ce scrie trebuie sa tina cont de tot, pornind de la geografie si pana la arte, literatura, climat, alimentatie, viata materiala si spirituala, religie si drept.





Sigur, I s-ar putea reprosa lui Michelet ca da frau liber imaginatiei, ca istoria sa este prea larga, ca ipotezele nu sunt dovedite, ca este omul intuitiilor si nu al analizelor, ca istoria sa se pune in slujba luptei de cucerire a libertatii popoarelor si ca pune prea mult accent pe valoarea formativa a istoriei. Desi nu a lasat in urma sa o metoda de lucru bine instrumentata, nici programe de cercetare si nici elevi, Jules Michelet ramane cel mai citit si mai des invocat istoric francez, ultimele reeditari ale lucrarilor sale din 1973 si 1982.

Tot scolii romantice apartine prin atitudinea generala fata de istorie si prin stil si istoricul german Leopold von Ranke (1795-1886), dar el depaseste barierele acestui curent prin atitudinea sa impotriva superficialitatii si fictiunii romantice si prin aplecarea sa catre studiul exclusiv al faptelor pe baza interpretarii riguroase a izvoarelor. O comparatie din punctul de vedere al metodologiei intre Ranke si Michelet se impune tocmai pentru ca cei doi au metode de lucru total diferite, dar combinate ar duce la formarea istoricului complet. Conceptia lui Ranke asupra istoriei este de obiectivitate, de a face istoria “asa cum a fost ea cu adevarat”, fara ipoteze ce nu se pot dovedi, considerand ca istoricul trebuie sa dovedeasca spirit critic, precizie si forta de patrundere. Istoria pe care o propune Leopold von Ranke a fost considerata pura stiinta. Ranke punea sub semnul intrebarii metoda din filosofie si istorie- speculativa, subiectiva, moralizatoare, avansand in opozitie o alta formula, stiintifica si obiectiva, care va influenta cateva generatii de istorici. Regulile impuse de Ranke erau:

istoricul nu trebuie sa judece trecutul pentru a-si instrui contemporanii, ci doar pentru a oferi rezumate asupra a ceea ce s-a petrecut cu adevarat

nu exista interdependente intre istorie si obiectul cunoasterii - faptul istoric - iar istoricul nu este conditionat de mediul din care provine ceea ce ii permite sa fie impartial.

istoria exista in sine obiectiv, ea are o forma data, o structura definitiva care este direct accesibila cunoasterii

istoricul inregistreaza faptele de o maniera pasiva

amprenta istoricului este pusa in asamblarea unui numar suficient de date pornind de la documente sigure si astfel orice reflectie teoretica este inutila.

Una dintre lucrarile sale cel mai des invocate pentru metodologia de lucru este: Papii, Biserica si Statul lor in secolele XVI-XVII, in 3 volume (1834-1837). Istoricului german I se poate reprosa abstractizarea, limitarea la izvorul scris si obsesia ultimului cuvant, dar etapa pe care el a initiat-o a fost foarte necesara in evolutia istoriografiei.

C. Scoala metodica in istoriografia franceza

Scoala metodica sau pozitivista (aparuta in spatiul francez la sfarsitul secolului al XIX-lea ) reflecta fidel dezideratele exprimate de Leopold von Ranke. Influentele acestei scoli se vor face simtite pana catre 1960 si chiar vor depasi aceasta bariera cronologica in multe spatii. Desi atat de influenta, metodologia impusa de scoala pozitivista a fost aspru criticata in spatiul francez prin intemeietorii scolii rivale, Scoala de la Annales. Principiile metodologice au fost reinterpretate, incepand din 1976, odata cu tezele lui Ch.O.Carbonell si Gerard Noriel. Reevaluarea contemporana a istoricilor de orientare metodica sau pozitivista corespunde unei recompuneri a memoriei disciplinei si se realizeaza in prezent pe trei planuri:

acceptarea rolului fondator pe care l-a jucat scoala in procesul de profesionalizare a istoriei intr-un moment in care istoricii isi pun din nou intrebari in legatura cu disciplina lor

cresterea interesului pentru textele epistemologice care sunt reinterpretate

analiza asupra implicarii politice a celor care au fondat scoala acum cand functiile si responsabilitatile sociale ale istoricilor sunt reevaluate.

Aceasta formula istoriografica aparuta in ultimele decenii al XIX-lea s-a structurat in jurul discursului “scientist”, care imprumuta modelul din domeniul stiintific. Influentele vin din biologie, chimie, stiintele naturii, care la sfarsitul secolului al XIX-lea au cunoscut o dezvoltare considerabila. Ch.Darwin (1809- 1882) si teoriile sale despre evolutie expuse in Originea speciilor lucrare publicata in 1859, Herbert Spencer (1820-1903) si postularea problemei evolutiei si complexitatii materiei, fiintelor si societatilor din lucrarea Principii de biologie publicata in 1864 au cucerit mediile intelectuale ale veacului. Imprumuturile din domeniul stiintific s-au redus din punct de vedere metodologic in cazul demersului istoriografic la o analiza foarte riguroasa si la o lectura critica a surselor.

Doua au fost lucrarile program ale Scolii pozitiviste: articolul publicat in primul numar din Revue Historique semnat de Gabriel Monod si lucrarea lui Charles Victor Langlois si Charles Seignobos, Introduction aux études historiques, 1898. Reprezentantii acestei scoli si-au propus sa fundamenteze istoria ca disciplina stiintifica, sa propuna o metoda de lucru pentru aceasta stiinta, sa gaseasca procedeele, conditionarile, caracteristicile si in acelasi timp limitele cunoasterii istorice. Pentru ei, reala nu era decat informatia scrisa, documentele emise in cancelarii, in timp ce analiza istoricului nu putea fi reala, era doar un procedeu abstract, o operatie intelectuala. Aici se afla paradoxul metodologic al demersului, promotorii acestei metode cred in maturitatea documentului, dar se indoiesc de caracterul stiintific al interpretarii.

Langlois si Seignobos, autorii lucrarii Introductions aux études historiques, amandoi profesori la Sorbona, ce isi propuneau explicit sa creeze generatii de istorici sa le respecte metodologia de lucru stabilesc principiile care ar trebui respectate pentru a face din istorie o punere in opera a documentelor. Istoricului I-ar fi revenit intr-o prima etapa sarcina de a inventaria si clasa toate documentele de arhiva pentru subiectul pe care il propunea spre abordare. Odata inventarierea incheiata se trecea la critica externa a documentelor, apoi la o critica interna pentru a I se stabili cu exactitate provenienta, pentru a fi datat, si analizat pentru a se putea stabili cu certitudine autenticitatea. Abia dupa ce au fost parcurse toate aceste etape istoricl se putea deschide catre sinteza, care insemna compararea cu alte documente, gruparea faptelor izolate in cadre generale prin deductie si analogie, si, in final generalizarea, ce se reducea la interpretari sumare fara iluzia profunzimii.



Reprezentantii Scolii metodice s-au manifestat impotriva oricarei interventii majore a istoricului, considerand ca metoda stiintifica pe care o pusesera la punct exclude subiectivitatea. Prin felul in care au pus problemele vor alimenta insa propaganda nationala si pro-coloniala. Galeria de batalii si eroi exemplari construita de metodisti va ramane in memoria francezilor pana dupa 1960. Istoricii din Scoala metodica s-au implicat in programul privind scoala al celei de a III a Republici. Multe dintre manualele elaborate intre 1884 –1914 au ca autori istorici simpatizanti sau adepti declarati ai metodologiei pozitiviste.

Contestarile modelului metodic sau pozitivist nu au intarziat sa apara. In ultimii ani ai secolului al XIX-lea si in primii ai secolului al XX- lea, adeptii scolii s-au vazut prinsi intre doua focuri: pe de o parte li se reprosa cultul obiectivitatii si prea sumara intelegere a proceselor specifice de analiza in istorie, iar pe de alta parte li se imputa o prea mare ancorare in particular ceea ce nu facea decat sa conduca spre un deficit stiintific. Voci puternice s-au ridicat din Germania unde contestatarii au fost, pe de o parte, adeptii unei metode unice stiintifice in istorie, care considerau ca in istorie actioneaza un sistem de legi care odata cunoscute se poate explica prin ele trecutul, intelege prezentul si viitorul (sistemul propus de Marx si Engels). Pe de alta parte, in comunitatea istoricilor, Karl Lamprecht (1856-1915) dezvolta studiile comparatiste, care puneau sub semnul intrebarii fundamentul individual in istorie practicat de scoala inspirata de teoriile lui Leopold von Ranke. Lucrarea sa in 16 volume dedicata istoriei Germaniei propune o astfel de perspectiva. Civilizatia germana este subiectul privilegiat si nu evenimentele politice sau evolutia personalitatilor pe scena istoriei.

Spatiul istoriografic francez a fost si el gazda teoriilor diferite. La 1900 isi facea aparitia in peisajul istoriografic revista condusa de Henri Berr, La Revue de synthèse historique, care va face loc in paginile sale ideilor contestatarilor. Henri Berr (1863- 1954), istoricul si filosoful francez, era promotor al teoriei sintezei in istorie considerand ca aceasta era posibila metodologic prin imbinarea a trei factori: individualitatea, legitatea specifica si logica.

D. Materialismul istoric

Istoria se scrie in veacul al XIX-lea foarte divers, iar pentru a mai adauga un element important in acest tablou tematic nu trebuie omis curentul marxist fundamentat de catre Karl Marx (1818-1883) si Friedrich Engels (1820-1895). Marxismul va aduce in campul istoriei elementul economic si cel social prin considerarea factorului economic aflandu-se la baza evolutiei si a existentei, iar lupta de clasa ca motor al istoriei. Marxismul impune si conceptualizarea, gandirea istoriei sub influenta unor modele, pornind de la ideea ca nimic nu se desfasoara la intamplare, ca totul poate fi controlat. Sigur ca istoricul are nevoie de modele, dar nu trebuie sa se absolutizeze aceste modele si marxismul a dovedit ca schematismul propus a dus la simplificarea istoriei si la saracirea ei metodologica. Sistemul propus de Marx si de Engels este foarte simplu si in acelasi timp fara fisuri. Cine doreste o istorie bine ordonata gaseste in marxism raspuns la toate intrebarile. Intr-o prezentare schematica ar trebui prezentate conceptele forta ale marxismului:

  1. fortele de productie reprezinta conceptul cheie in teoria marxista, in el ar fi cuprinse surse de energie, materii prime, masini etc. si forta de munca
  2. raporturile de productie reprezinta raporturile care se stabilesc intre oameni in timpul producerii si repartitiei bunurilor (spre exemplu: in societatea feudala raporturile care se stabilesc sunt intre feudali si tarani in procesul de repartizare a pamantului)
  3. fortele de productie si relatiile de productie constituie infrastructura economica a societatii.
  4. pe aceasta infrastructura se ridica o suprastructura juridica si politica la care corespund forme de constiinta sociala.
  5. Fortele de productie si relatiile de productie se constituie in modul de productie.

Schema marxista de organizare a societatii poate fi imaginata in doua maniere. Pe de o parte se poate gandi un fel de bi-polarizare in societate- infrastructura economica si suprastructura ideologica- iar intre cei doi poli legaturile care desemneaza arhitectura societatii. Pe de alta parte poate fi imaginata o societate “etajata,” la baza aflandu-se fortele de productie, deasupra relatiile de productie si mai departe raporturile sociale, apoi institutiile politice care dau forma discursurilor ideologice. O tendinta mai recenta in interpretarea schemei marxiste propusa de Althusser in lucrarea Lire le Capital porneste de la o viziune mai putin mecanicista sustinand ca fiecare nivel este structurat si relativ autonom si ca relatia intre niveluri este o relatie in dublu sens- de la infrastructura catre suprastructura si invers.

Istoria pe care o imagineaza Marx si Engels apare ca o succesiune de moduri de productie. Lumea istorica ar arata conform teoriei lor astfel: comuna primitiva, o societate fara proprietate si fara clase, urmata de trei moduri de productie - sclavagismul, feudalismul si capitalismul - toate caracterizate prin proprietate privata, deci prin exploatare si se incheie cu societatea comunista, o societate fara proprietate privata si fara clase. Ceea ce marxismul propune este o simetrie perfecta: de la o societate a egalilor catre o societate a egalilor. Trecerea de la un mod de productie la altul se realizeaza prin revolutii, iar la revolutie se ajunge prin acutizarea antagonismelor de clasa. In explicarea succesiunii modurilor de productie totul este simplu si liniar: la un anumit moment relatiile de productie raman in urma fortelor de productie care se dezvolta, se accentueaza diferentele de clasa si numai prin revolutie se restabileste relatia forte de productie –relatii de productie.

Teoria marxista propunea intelegerea istoriei pornind de la gradul de dezvoltare a fortelor de productie si de la relatiile de productie corespunzatoare. Caracteristica pentru materialismului istoric intemeiat de Marx si engels este notiunea de formatiune social- economica, procesul istoric constand in evolutia legica a acestor formatiuni, in inlocuirea unei formatiuni inferioare cu una superioara.

Teoria creata de Marx si Engels ocupa un loc in galeria utopiilor stiintifie nascute in veacul al XIX-lea . Secolul al XIX-lea este un secol al stiintei asa cum secolul al XVIII-lea fusese un secol al filosofiei. Uimirea omului acestui veac in fata stiintei si tehnologiei poate fi explicata. La 1800 omul traia inca intr-un mediu traditional in care impactul, modest si marginal, al inovatiilor stiintifice nu modificase substantial modul de viata. La 1900 omul este marcat de puternicele transformari generate de stiinta si tehnologie si o noua axioma parea sa se impuna: nu mai exista porti inchise in fata stiintei, iar omul acestui veac crede in stiinta asa cum crede in Dumnezeu. Dintre cei ce au creat utopii in acest secol amintim pe Chateaubriand, Saint-Simon, Charles Fourier, August Comte. [1]

Rezumat:

Istoriografia secolului al XIX-lea este extrem de diversa si sunt greu de gasit elementele care sa ii confere unitate. Secolul al XIX-lea este timpul in care istoricul isi defineste ambitiile si invata sa problematizeze, in care istoria, filosofia, stiinta si arta sunt aduse impreuna, in care folosirea corecta a documentului devine o proba pentru stapanirea tainelor meseriei, dar si in care istoricul se implica in viata politica si chiar devine artizan al constiintei nationale.



Documente:

II. “Era o credinta unanim raspandita in evul mediu ca lumea avea sa se sfarseasca o data cu anul o mie de la intruparea Mantuitorului. Inaintea crestinismului, etruscii fixasera si ei un termen, la al zecelea secol, si sorocul sosise. Crestinismul, trecator pe acest pamant, oaspete izgonit din ceruri, a adoptat cu usurinta asemenea credinte. Lumea evului mediu nu avea regularitatea exterioara a cetatii antice si era nespus de greu sa ii afli ordinea launtrica, adanca. O lume care nu vedea decat haos in sine; aspira a ordine si nadajduia aceasta in moarte. De altminteri, in acele timpuri pline de minuni si legende, cand totul parea colorat ciudat, ca lumina cernuta din niste vitralii intunecoase, se putea foarte bine sa crezi ca tot ceea ce vedeai cu ochii nu era altceva decat vis. Minunile faceau parte din viata obisnuita. Armata lui Othon vazuse doar cu ochii ei soarele palind si facandu-se galben ca sofranul. Regele Robert, excomunicat pentru a se fi casatorit cu o ruda, primise in bratele sale, in clipa cand regina nascuse, un monstru. Diavolul nu-si mai dadea osteneala sa se ascunda: fusese vazut la Roma infatisandu-se in chip solemn, dinaintea unui papa vrajitor. In mijlocul atator aratari, vedenii, glasuri ciudate, printre minunile lui Dumnezeu si iscuselile satanei, cine ar fi putut spune ca pamantul n-avea sa se prefaca in pulbere intr-o buna zi, la glasul trambitei celei de apoi? Si se prea poate ca atunci ceea ce numim viata sa fie la drept vorbind moarte, si sfarsindu-se, lumea asemenea sfantului din legenda, sa inceapa a trai ispravind de murit.

Sfarsitul unei lumi atat de triste era deopotriva spaima si speranta evului mediu. Luati aminte la vechile statui din catedralele veacului zece si unsprezece, slabe, mute, strambandu-se si zgarcindu-se pana in intepenirea lor, avand aerul suferind ca viata si urate ca moartea. Priviti cum implora, cu mainile aduse a rugaciune, clipa mult asteptata si cumplita, aceasta a doua moarte a invierii, care avea sa le scoata din negraita lor tristete, trecandu-le din nefiinta in fiinta, din mormant in Dumnezeu . ”

Jules Michelet, Istoria Frantei, Minerva: Bucuresti, 1973, pp.47-48

Test de autoevaluare

De ce este considerat Jules Michelet istoricul-tip pentru romantism?

Care sunt principiile metodologice ale Scolii Pozitiviste?

Care sunt lucrarile lui Karl Marx si Friedrich Engels ?

Tema de control:

Pornind de la capitolul “Franta feudala” din lucrarea Istoria Frantei analizati viziunea lui Jules Michelet asupra Evului Mediu.

Bibliografie:

Surse:

►Jules Michelet, Istoria Frantei, Minerva: Bucuresti, 1973, pp.47-57

►Jacques Le Goff, “Evul Mediu in viziunea lui Michelet” in Pentru un alt Ev Mediu, Meridiane: Bucuresti 1986.



Problema a fost pe larg tratata de Lucian Boia in lucrarea Mitologia stiintifica a comunismului, Humanitas: Bucuresti, 1999.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate