Roma - Cucerirea bazinului mediteranean

Roma - Cucerirea bazinului mediteranean

Dupa cucerirea Italiei, Roma s-a angajat, incepand cu anul 264 i.Chr., intr-o serie de operatiuni militare care au plasat-o in final in postura de cuceritoare a lumii mediteraneene si a unei parti a Europei de vest. Ca urmare a acestor actiuni a rezultat un aflux deosebit de bogatii spre Italia si capitala, precum si o profunda transformare a cetatii, a mentalitatilor si a vietii politice. Toate acestea au determinat, in a doua treime a sec. II i.Chr. o profunda criza care-si va gasi epilogul in anul 27 i.Chr., o data cu instalarea Principatului de catre Octavianus.

1. Razboaiele punice.

Conflictele care va opune Roma Cartaginei reprezinta o noua etapa a expansiunii romane, cea a iesirii din teritoriul continental si de lansare in cucerirea bazinului mediteranean.

Intemeiata de tyrenieni la sfarsitul sec.IX i.Chr. (814) pe tarmul sudic al M. Mediterane, Cartagina cunoaste un avant deosebit incepand cu sec.VI i.Chr., stabilindu-si puncte de sprijin (colonii) in Spania sau insulele Baleare, Corsica, Sardinia si Sicilia. Astfel, in sec.III i.Chr. Cartagina devine primul oras al Mediteranei occidentale, dominand aceasta zona, adesea in dauna negustorilor si a coloniilor grecesti. Cartagina practica un comert deosebit de activ, cumparand si redistribuind in lumea mediteraneanametale pretioase din Spania, mirodenii din Orient, cositorul din Anglia, fildesul si sclavii din Africa etc. In atelierele sale mestesugaresti se confectionau variate produse (arme, vase, tesaturi de purpura), iar zona din jurul Cartaginei producea mari cantitati de grau, ulei si vinuri.

Roma a avut contacte cu Cartagina inca de la inceputul republicii, incheind unele tratate cu caracter politic. Relativa departare dintre teritoriile subordonate, despartite de mare si faptul ca ambitiile lor erau complementare - dominarea peninsulei italice pentru prima, cea a Mediteranei, pentru a doua -, au anulat conflictele dintre aceste doua puteri in crestere. Odata ajunsa in funtea federatiei italice, Roma, nemultumita de statutul sau limitat de putere de uscat, se va angaja in lupta pentru dominarea spatiului maritim.

Primul obiectiv al Romei il va constitui insula Sicilia, o bogata baza cerealiera, dar mai ales un punct cheie pentru circulatia intre est si vest in bazinul Mediteranei. In Sicilia, rivalitatea dintre puni si orasele grecesti se agravase provocand razboaie neincetate. Interventia Romei in Grecia Mare dupa victoria asupra lui Pyrrhus, prin instalarea unor garnizoane in extremitatea sudica a peninsulei italice, de unde se putea interveni cu rapiditate in Sicilia, a precipitat conflictul.

1.1. Priuml razboi punic. Locuitorii Messinei, italici care ocupasera cu cativa ani in urma orasul grecesc, colonie a Syracuzei, au facut apel la romani pentru a evita subjugarea lor de catre Cartagina. Astfel a inceput primul razboi punic (264-241 i.Chr.). Armata romana obtine importante succese in Sicilia, fapt ce-i asigura alianta tiranului Syracuzei, Hieron II. Ostilitatile continua prin ocuparea de catre romani a unor orase aflate sub control cartaginez, in timp ce flota punica, mult mai puternica decat cea romana, ameninta coastele Italiei. Pentru a se opune puterii maritime cartagineze, romanii isi vor dezvolta propria flota, perfectionand tehnica abordajului navelor inamice, care le permitea sa-si impuna superioritatea. Aceasta tehnica este folosita cu succes de flota romana comandata de Duilius in lupta navala de la Mycale (260), in nordul Messinei, incheiata cu distrugerea a jumatate din flota cartagineza.

Incurajati, romanii vor muta teatrul de operatiuni pe continentul african, unde au transportat cu ajutorul flotei o puternica armata sub comanda consulului Attilius Regulus. Dupa debarcare, desi obtine unele succese, Regulus, infrant in 256 i.Chr., va trebui sa capituleze. Esecul suferit de romani va duce la prelungirea razboiul. Mai multe infrangeri ale flotei romane a dat Cartaginei stapanirea asupra marii. In continuare, principalele operatiuni militare s-au desfasurat in Sicilia, in jurul orasului Palermo. Sub comanda unui iscusit general, Hamilcar Barcas, armata cartagineza intreprinde operatiuni de jaf atat in Sicilia, cat si pe coastele italice, fara ca romanii, lipsiti de flota, sa i se poata opune.

Reorganizandu-si flota de razboi, romanii ii inving decisiv pe cartaginezi in batalia de la insulele Aegate (241), obligand Cartagina, sleita dupa 23 de ani lupte, sa ceara pace. Conform tratatului incheiat, Cartagina cedeaza Sicilia, elibereaza prizonierii de razboi, plateste o considerabila despagubire de razboi, apoi cedeaza si Corsica si Sardinia. Sicilia intra astfel in subordinea Romei ca o prima provincie, fiind organizata dupa principii total diferite fata de teritoriile din Italia.

In deceniile care au urmat acestei victorii, profitand de eclipsa puterii cartagineze, Roma isi intareste pozitiile in Mediterana occidentala. In paralel, extinzandu-si activitatea maritima, flota romana va intreprinde actiuni de lichidare a bazelor pirateresti de pe coastele Illyriei care perturbau activitatea comerciala a negustorilor italici si greci din Adriatica. Ca urmare, vor fi cucerite cateva zone de pe coasta Dalmatiei si vor fi incheiate tratate cu orasele Apollonia si Epidamnul, iar illyrii vor fi obligati sa recunoasca protectoratul roman. Astfel, Roma ajunge putere preponderenta in Adriatica, dobandind un cap de pod in Peninsula Balcanica.

Incercarea consulului C. Flaminius (232) de a parcela pamanturi din Picenum (nordul Italiei), care apartineau gallilor senoni, pentru a le distribui sub forma de loturi plebei epuizate si decimate in primul razboi punic, determina revolta gallilor cisalpini, ajutati de triburi celtice venite de peste Alpi. Invingatori la Clusium, Telamon (225) si Clastidium (222), romanii vor cuceri campia Padului (Gallia cisalpina). Pentru a-si asigura controlul asupra zonei, romanii au construit via Flaminia si au fondat doua colonii: Placentia si Cremona.

Cartaginezilor nu le-a trebuit mai mult de doua decenii pentru a-si reface fortele si a pregati revansa. Sustinut de elemente populare favorabile reluarii luptelor cu Roma, Hamilcar Barcas decide sa ocupe sudul si estul Peninsulei Iberice cu scopul de a pune in valoare bogatiile sale miniere. Continuata dupa moartea sa de Hasdrubal si apoi de Hannibal, cucerirea Spaniei a dus la un aflux de bogatii spre Cartagina, oferindu-i acesteia, pe langa posibilitatea de a intretine o puternica armata de mercenari, baze de plecare favorabile pe uscat in vederea angajarii razboiului decisiv impotriva Romei.

Nelinistita de succesele dobandite de cartaginezi in Spania, Roma il va determina pe Hasdrubal sa semneze un tratat (226) care prevedea ca punii sa nu depaseasca fluviul Ebru si nici sa afecteze independenta cetatilor grecesti de pe tarm.

Dar, acordul incheiat in Spania de romani cu cartaginezii nu s-a mentinut mult timp deoarece punii, refacuti militar si economic si condusi din 221 i.Chr. de catre Hannibal, isi manifesta dorinta de a porni razboiul cu Roma. In anul urmator acestia ataca si cuceresc Saguntum-ul dupa un lung asediu, fara a tine seama de protestele si amenintarile romane. Actiunea cartaginezilor a constituit pretextul pentru dezlantuirea celui de-al doilea razboi punic. Acest genial general, Hannibal, va ramane in istorie drept cel mai mare dusman al Romei, aducand Romei, dupa spusele lui Titus Livius, 'cel mai mare razboi din toate cate s-au desfasurat vreodata'.

1.2. Al doilea razboi punic (218-201 i.Chr.) a fost deosebit de grav deoarece insasi existenta statului roman a fost amenintata, dar si pentru ca intreaga gandire, intreaga civilizatie a Romei a suferit o criza din care a iesit profund modificata. Roma a inceput in parte razboiul pentru a apara interesele helenismului occidental, dar l-a terminat ca vrajmasa sau rivala a acestuia in Orient. Prin aceasta dura confruntare, Roma a dobandit constiinta propriilor sale valori traditionale, straduindu-se apoi sa confiste in folosul sau civilizatia greceasca, care va fi impinsa spre declin de politica romana.

Operatiunile militare incep (219) in urma unei provocari voite a lui Hannibal care cucereste Saguntum-ul. Senatul roman a cerut satisfactie pentru aceasta violare a tratatului, dar cartaginezii nu au condamnat actiunea lui Hannibal. Acesta, in fruntea unei puternice armate (50.000 de infanteristi si 9.000 de calareti), flancata de elefanti de lupta, s-a pus in miscare de-a lungul coastelor spaniole. Trimisii sai identifica caile de acces spre Alpi si obtin sprijinul unor triburi celtice din sudul Galliei. Planul de razboi conceput de Hannibal era maret si ingenios. Pornind din Spania, peste Pirinei si Alpi, urma sa duca razboiul pe teritoriu roman. Printr-o actiune militara deosebit de indrazneata Hannibal traverseaza Pirineii, sudul Galiei si Alpii (218 i.Ch.), ajungand in Campia Padului.

Luati prin surprindere, romanii n-au putut sa-l opreasca pe Hannibal in Gallia cisalpina, razvratirea gallilor dezorganizandu-le apararea. Victorios in valea Padului la Tricinus si Trebia, in toamna anului 218, Hannibal va trece Apeninii in primavara urmatoare, invadeaza Etruria si obtine un succes zdrobitor la lacul Trasimenus, distrugand armata romana. Supravietuitorii bataliei vor duce in capitala vestea cumplitului dezastru, raspandind panica despre venirea lui Hannibal. Cu toate ca dupa victorie drumul spre Roma era liber, totusi Hannibal s-a ferit sa atace direct Latium-ul. El s-a indreptat spre tarmul Adriaticii, incercand aici, prin influenta sau prin forta, sa atraga de partea sa populatiile de curand supuse Romei, indeosebi pe samniti si campanieni.

Aceasta politica a dat un oarecare ragaz romanilor pentru a se reorganiza. Cand patria se afla in primejdie, constitutia romana prevedea numirea unui dictator, 'salvator al patriei' cu mandat de 6 luni si puteri nelimitate. Fiind ales Q. Fabius Maximus, acesta completeaza trupele cu fii de liberti, pana atunci exclusi si adopta tactica razboiului de uzura, hartuind trupele cartagineze.

La randu-i, Hannibal pustieste Apulia, Samnium si Campania, iar legatura maritima cu Cartagina ii asigura aprovizionarea trupelor. Hannibal va reusi sa ocupe fortareata Cannae unde romanii aveau depozitate importante cantitati de provizii de razboi. Senatul hotaraste trimiterea unei forte armate puternice (80.000 de oameni) impotriva invadatorului. In august 216 i.Chr., aceasta armata sufera in batalia de la Cannae o dezastruoasa infrangere. Pe campul de lupta au cazut intre 50.000-70.000 ostasi romani, un consul (Paullus), 2 chestori, 29 de tribuni militari, 80 de senatori si au fost luati 4.500 de prizonieri. Totusi Hannibal nu exploateaza succesul obtinut. Titus Livius observa ca ezitarea lui Hannibal a adus salvarea Romei si a puterii romane.

Infrangerea, care reprezenta pentru Roma un dezastru fara precedent, a reusit sa inlature retinerile campanienilor, samnitilor si lucanilor. Capua isi deschide portile in fata lui Hannibal, astfel ca intreaga Italie de sud a trecut de partea Cartaginei. Dar cea mai mare parte a aliatilor Romei au ramasi loiali, comunitatea de interese dintre ei si Roma constituind factorul cel mai important in decizia sortii razboiului.

Regele Filip V al Macedoniei, pana atunci nehotarat, ii ofera alianta lui Hannibal. Acesta se angaja printr-un tratat de alianta sa sprijine pe Hannibal cu arme si oameni in schimbul posesiunilor romane din Peninsula Balcanica. Intamplator, Roma afla de ceste negocieri, fapt ce a contribuit la crsterea neincrederii fata de regatul elenistic. Senatul roman a putut astfel sa ia din timp masuri pentru un razboi impotriva Macedoniei.Pe alt plan, atragerea de partea sa a oraselor Tarent si Syracuza, principalul sprijin roman in Sicilia, restabilea puntea de legatura dintre Hannibal si Cartagina.

Totusi, din lipsa de oameni si materiale, Hannibal nu-si poate exploata la maximum victoria, motiv pentru care, dupa cum observa T. Livius, ezitarea cartaginezilor a adus salvarea Romei si a puterii romane.

Roma schiteaza un vast plan de razboi care prevedea: cucerirea Spaniei, principala baza de aprovizionare a lui Hannibal; reocuparea Siciliei, puntea de legatura cu Cartagina si, in cele din urma, organizarea unui atac asupra Cartaginei, ceea ce ar fi silit pe Hannibal sa paraseasca Italia.

In Sicilia, ocuparea Syracuzei de catre armata romana condusa de consulul M. Claudius Marcellus va avea loc doar dupa doi ani de asediu datorita rezistentei siracuzanilor care beneficiau de ingenioase masini de lupta proiectate de Arhimede (211 i.Chr.).

In Italia, razboiul mai dureaza cativa ani in zonele muntoase din sud unde armata lui Hannibal se retrasese. Aici, orasul Capua, principalul aliat si baza militara a lui Hannibal, este blocat de romani si amenintat de foame. Ca sa-l salveze, Hannibal incearca un siretlic: porneste spre Roma, incendiind si masacrand totul in fata lui. Era insa prea tarziu fata de situatia favorabila care a avut-o dupa victoria de la Cannae. Capitala intre timp se fortificase puternic. Hannibal in inaintarea sa si-a fixat tabara la 3000 de pasi departare de zidurile Romei (211), in apropierea portii Collina. Atunci circulau la Roma cuvintele: 'Hannibal ante portas'. Marele general insa nu s-a incumetat sa atace direct fortificatiile Romei. El a luat drumul spre Capua, crezand ca trupele romane au despresurat-o pentru a veni in sprijinul capitalei. In acest timp, garnizoana din Capua a capitulat, prin aceasta prestigiul lui Hannibal primind o grea lovitura.

O expeditie militara intreprinsa in Spania de trupele romane ramase disponibile dupa caderea orasului Capua (210), condusa de tanarul P. Cornelius Scipio, rastoarna echilibrul de forte existent si cucereste Cartagina Noua, principalul punct strategic si economic al posesiunilor cartagineze (209). Minele de argint, care se aflau la 5 km de orasul cucerit, furnizeaza de acum metal pretios pentru monetariile romane. O armata cartagineza condusa de Hasdrubal, fratele lui Hannibal, chemat in ajutor de catre acesta, luand, impreuna cu 30 de elefanti si importante forte umane, drumul Pirineilor si al Alpilor, este distrusa intr-o lupta pe raul Metaurus din nordul Italiei.

Revenit la Roma, Sipio, invingatorul din Spania, intampinat cu mare triumf si ales consul, obtine comanda unui corp expeditionar care pornea spre Africa. Aceasta reprezenta ultima etapa din marele plan al luptei cu Hannibal. In primavara anului 204 i.Chr., Scipio debarca la Utica, in vecinatatea Cartaginei, cu o armata de 30.000 de oameni. Acolo i se alatura regele numid Massinissa cu cavaleria numida. La Cartagina panica a cuprins intreg orasul, senatul cartaginez rechemand pe Hannibal pentru apararea patriei. Astfel, dupa 16 ani de lupte in Italia, neimpacatul dusman al Romei trebuia sa paraseasca peninsula apeninica.

Batalia finala are loc la Zama, incheindu-se dezastruos pentru cartaginezi. Prin pacea incheiata in anul 201 de Scipio ca imputernicit al senatului, Cartagina era redusa teritorial la posesiunile sale din Africa, fiind obligata sa predea flota de razboi. De asemenea, nu mai pastra elefanti de razboi, nu mai putea porni razboaie fara permisiunea Romei, restituia teritoriile rapite lui Massinissa, se obliga sa intretina fortele romane din Africa pana la ratificarea tratatului si la plata unei despagubiri de razboi (10.000 de talanti), precum si la trimitea de ostateci la Roma.

Pacea cu Roma aducea Cartaginei pierderea definitiva a marii ei puteri politice, militare si economice, dupa atatea secole de inflorire. Totusi, in perioada urmatoare Cartagina se reface economic sub administratia lui Hannibal. In calitate de comandant suprem al putinelor forte militare punice, acesta nu a parasit gindul unei noi ofensive impotriva Romei. De aceea, intra in legatura cu regele Antiochos III al Siriei, un al conducator ambitios care visa sa refaca imperiul lui Alexandru Macedon. Banuit pentru legaturile cu regele sirian, Hannibal este nevoit sa se refugieze la curtea acestuia, devenind consilierul sau militar.

1.3. Al treilea razboi punic. Distrugerea Cartaginei. Desi renuntasera la expansiunea teritoriala, cartaginezii au reusit sa-si refaca puterea pe plan economic. Produsele plantatiiloe de vita de vie si maslini au impulsionat revigorarea comertului cartaginez care concureaza din nou produsele romane. La Roma se va constitui treptat o grupare politica care dorea cucerirea Cartaginei, exponentul sau fiind Cato cel Batran. Acesta, dupa ce vizitase Cartagina, in discursurile sale din senat atragea atentia asupra pericolelor care amenintau Roma din aceasta zona. Pretextul pentru o interventie militara romana l-a constituit inceperea de catre Cartagina a unor operatiuni militare impotriva numizilor, fara a cere permisiunea Romei. Actiunea cartagineza incalca una dintre clauzele tratatului semnat dupa Zama, motiv pentru care romanii au trimis legiunile sub zidurile Cartaginei. Dupa dezarmarea trupelor, romanii le-au transmis punilor ultimatum-ul de a-si muta orasul al 15 km de mare, masura insemna, ceea ce se si dorea, moartea economica a Cartaginei. In aceste conditii, totul a fost sacrificat pentru o lupta disperata. Timp de doi ani si jumatate de razboi ei vor rezista atacurilor romane conduse de generalul Publius Cornelius Scipio Aemilianus, nepotul invingatorului de la Zama, cand este cucerit Bysra, ultimul bastion de aparare al Cartaginei. Orasul a fost incendiat si daramat pana la temelie, iar peste ruine a fost trasa brazda blestemului, ca sa nu mai fie locuit vreodata (146 i.Chr.) si sa nu mai ameninte Roma. Teritoriul punic devine provincie romana, denumita Africa.