ROMANIA, 1866-1947

Germaniei impotriva Rusiei si, daca va fi necesar, impotriva expansiunii bulgare la sud de Dunare, deoarece aveau dubii serioase cu privire la capacitatea militara a Austro-Ungariei. Aceasta din urma s-a aratat dispusa sa primeasca propunerea romaneasca, deoarece la Viena plana ingrijorarea ca romanii ar putea decide ca ar avea mai mult de cistigat de pe urma unei apropieri de Rusia. Oficialitatile germane insa au respins propunerea romaneasca pentru a evita sa ofenseze Rusia si sa se implice in initiativele romanesti sau austro-ungare in Balcani. Mai ales datorita fermitatii lor, tratatul a fost reinnoit, la 17 aprilie 1902, pe o durata de cinci ani, fara modificari semnificative.

Un nou element se va interpune acum intre Romania si Puterile Centrale - o Bulgarie agresiva, ale carei ambitii teritoriale amenintau, in ochii romanilor, sa rastoarne echilibrul de forte intre statele din Europa de Sud-Est. Nelinistea romaneasca a iesit la suprafata in 1908, cind Bulgaria si-a declarat independenta si un razboi cu Turcia parea probabil. Guvernul roman cerea o compensatie, intrucit se astepta la mari extinderi teritoriale in favoarea Bulgariei ca rezultat al razboiului. Carol si consilierii sai - constienti cit de puternica putea fi Bulgaria din punct de vedere militar si ce deficiente avea propria lor armata sub raportul echipamentelor si efectivelor - nu erau dornici de razboi, dar erau hotariti sa pastreze statu quo-A in Balcani ca singura speranta de mentinere a predominarii regionale a Romaniei. Cu acest scop in minte, Carol a respins atit initiativele Turciei, cit si cele ale Bulgariei cu privire la o alianta, intrucit era sigur ca sprijinul romanesc n-ar face decit sa incurajeze noul aliat sa lanseze un atac. Cu toate acestea, daca razboiul ar fi izbucnit si expansiunea Bulgariei n-ar fi putut fi preintimpinata, era hotarit sa obtina in compensatie teritoriu in Dobrogea, si anume, o noua frontiera intre Silistra si Varna sau Rusciuc si Varna.

Carol si politicienii de frunte erau exasperati de manevrele diplomatice ale Austro-Ungariei in Balcani. Ii supara mai ales refuzul aliatului lor de a sprijini pretentiile teritoriale ale Romaniei in privinta Dobrogei, ceea ce interpretau drept o inclinare catre Bulgaria. Diplomatii austro-ungari erau intr-adevar dornici sa dobindeasca aderarea Bulgariei la Tripla Alianta, ca o contrapondere fata de o Serbie ostila in Balcani, si au incercat sa convinga conducatorii romani ca era in interesul lor sa tina Bulgaria in afara tarcului rusesc. Dar explicatiile lor n-au avut cine stie ce efect la Bucuresti.

Alegerea lui Ionel Bratianu ca prim-ministru in fruntea unui guvern liberal, in ianuarie 1909, a fost privita cu oarecare indoiala la Viena si la Berlin. Acesta era mai putin atasat de Puterile Centrale decit liberalii apartinind vechii generatii, precum Dimitrie Sturdza. Nici pericolul

rusesc nu i se parea atit de mare, probabil pentru ca nu traise criza din 1877-1878. Nu facuse nici un secret in legatura cu simpatia sa pentru Franta, care, mai mult decit atit, il determinase sa supraestimeze puterea armatei franceze si sa se indoiasca de larg recunoscuta superioritate militara a Germaniei. Totusi, era impresionat de strinsa cooperare dintre Austro-Ungaria si Germania si de usurinta cu care se mobilizase cea dintii in timpul crizei provocate de anexarea Bosniei in 1908.41 in ciuda inclinatiilor sale catre Occident, el nu avea nici o intentie sa abandoneze Tripla Alianta, dar, in schimb, a cautat sprijin din partea partenerilor de tratat ai Romaniei pentru o solutionare favorabila a "problemei bulgare'.

In cursul unei vizite in Austria si Germania, in vara anului 1909, Bratianu a ridicat problema compensatiei in cazul in care Bulgaria obtinea cistiguri teritoriale intr-un razboi impotriva Turciei. La Viena, ministrul de Externe, Aehrenthal, i-a cerut sa incerce sa incheie un acord direct cu Bulgaria si, daca acest demers ar fi esuat, sa astepte conferinta generala de pace pentru rezolvarea revendicarilor romanesti. I-a reamintit lui Bratianu ca un sprijin in obtinerea unor compensatii teritoriale pe seama Bulgariei se situa in afara cadrului aliantei cu Romania, dar a promis ca Austro-Ungaria va reprezenta interesele Romaniei in toate etapele Chestiunii orientale si ca isi va indeplini cu loialitate toate obligatiile asumate prin tratat. La Berlin, cancelarul Bethmann-Hollweg 1-a informat pe Bratianu ca era prematur sa se discute despre o compensatie, dar si-a exprimat simpatia fata de pozitia Romaniei. Bratianu s-a reintors astfel acasa increzator ca atit Austro-Ungaria cit si Germania vor sprijini Romania prin mijloace diplomatice, dar acum nu-si mai facea iluzii ca acestea i se vor alatura in ostilitatile impotriva Bulgariei.

Situatia romanilor din Transilvania constituia cauza unei tensiuni crescinde intre Romania si Austro-Ungaria. Cu toate ca Bratianu credea ca problemele balcanice erau pentru moment cele mai urgente, voia sa aduca chestiunea romaneasca din Transilvania in atentia Marilor Puteri pentru momentul cind aceasta va deveni un instrument util de negociere, in timpul vizitei sale la Viena si la Berlin, in vederea obtinerii unui sprijin pentru politica sa de compensatie in Balcani, el a facut aluzie la faptul ca Rusia oferea Transilvania pentru a o ispiti sa se alature intelegerii franco-ruse. Nici gazda sa germana, nici cea austriaca nu au luat actiunea sa in serios, dar erau stinjenite de efectele evidente ale politicii Ungariei in domeniul nationalitatilor asupra angajamentului lui Carol fata de Alianta. Carol avertizase in mod repetat oficialil^tile de

la Berlin si Viena ca politica de asimilare dusa de guvernul ungar submina oricit de modestul sprijin existent in Romania pentru Tripla Alianta. Un timp, dupa semnarea tratatului in 1883, el crezuse ca politicienii unguri vor intelege ca este intelept sa-si modereze politica, dar dupa judecarea si intemnitarea liderilor Partidului National Roman la inceputul anilor '90, el pare sa fi renuntat la orice speranta de actiune de bunavoie din partea lor. Cu toate ca nu a sprijinit niciodata iredentismul, Regele nu a putut evita influenta miscarii nationale. Le-a cerut in mod repetat acelor conducatori romani de dincolo de Carpati care s-au prezentat la el sa aiba rabdare si sa se mentina in limitele legalitatii, dar, daca ar fi sa dam crezare lui Take lonescu si altor oameni politici, el pare sa fi ajuns la concluzia ca monarhia austro-ungara se va prabusi pina la urma si ca unirea Transilvaniei cu Romania se va produce in mod "inevitabil'.42 Pina si Petre Carp, care isi manifestase la inceput deschis sprijinul fata de Puterile Centrale, gasea ca este prudent ca, in calitatea sa de sef al guvernului conservator intre 1911-1912, sa se abtina de la comentarii publice referitoare la situatia din Transilvania, datorita caracterului delicat al acestei probleme.

inainte de izbucnirea primului razboi balcanic, in toamna anului 1912, Franta si Rusia au facut doar incercari modeste de a profita de faptul ca Romania se trezea din ce in ce mai mult la realitate in privinta Aus-tro-Ungariei. Dupa ce a ajuns ministru de Externe in Rusia, in 1910, Serghei Sazonov a dat instructiuni ministrului sau de la Bucuresti sa cultive relatii prietenesti, dar discrete, cu politicienii influenti romani si cu guvernul roman, dar el a evitat cu intelepciune initiativele publice, intrucit si-a dat seama ca majoritatea romanilor nu uitasera evenimentele de la 1877-1878 si erau tot timpul in garda impotriva "panslavismului'. Strategia rusa, de aceea, consta in a lasa mai ales pe seama francezilor sarcina de a incerca sa cistige simpatia romanilor. Totusi, dincolo de un atasament sentimental fata de Franta din partea multor romani, sentiment care nu era insa reciproc, nu exista o baza politica puternica pentru relatii strinse. Guvernele franceze succesive facusera prea putin pentru a dobindi sprijinul romanesc fata de sistemul lor de aliante, deoarece presupusesera chiar si in 1911 ca Romania era "infeudata' Puterilor Centrale. Nici relatiile economice nu ofereau un stimulent pentru legaturi politice mai strinse. in deceniul anterior primului razboi mondial, Franta a ramas pe locul al saptelea atit in privinta exporturilor in Romania, cit

si in cea a importurilor din Romania, iar guvernul roman a descoperit ca era imposibil sa imprumute fonduri din Franta, unde bancile preferau, chiar si in 1913, sa dea imprumuturi prin intermediul institutiilor de credit germane. Venirea la putere, la inceputul anului 1911, a guvernului conservator, avindu-1 pe Petre Carp drept prim-ministru, pe Titu Maio-rescu ca ministru de Externe si pe Alexandru Marghiloman ca ministru de Interne, toti germanofili, a indepartat posibilitatea oricarei initiative serioase din partea romana de a imbunatati relatiile oficiale cu Franta.

Cele doua razboaie balcanice au pus cel mai greu la incercare alianta Romaniei cu Austro-Ungaria si au oferit o posibilitate Frantei de a atrage Romania mai aproape de Antanta.43 Deplasarea Romaniei spre o atitudine de neutralitate intre cele doua sisteme de aliante s-a datorat tot atit de mult incapacitatii diplomatilor austrieci, cit si persuasiunilor franceze (si ruse), dar instrainarea Romaniei de Puterile Centrale a fost in special o consecinta a fortei inerente a stradaniilor romanilor insisi de a-si implini aspiratiile nationale.

Conducatorii romani au preferat sa nu fie implicati in primul razboi balcanic. La 16 octombrie 1912, in timp ce aliatii balcanici (Bulgaria, Serbia, Grecia si Muntenegru) se indreptau catre un razboi cu Turcia, guvernul conservator de coalitie nou instalat, condus de catre Titu Maio-rescu si Take lonescu, si Regele au hotarit sa nu ordone mobilizarea, dar sa negocieze direct cu Bulgaria o reglementare a chestiunii frontierei in Dobrogea si, daca acest demers esua, sa caute ajutor atit din partea Austriei, cit si a Rusiei. Ca de obicei in politica externa, parerile Regelui au avut cistig de cauza. El a preferat sa ramina neutru, in ciuda sfaturilor unor politicieni ca s-ar fi putut cistiga mai mult de pe urma unei interventii imediate, intrucit se indoia ca aliatii balcanici puteau dobindi o victorie usoara asupra armatei turcesti. Mai curind, el prevedea o lunga perioada de schimbare a sanselor militare, care va necesita pina la urma interventia puterilor pentru a readuce pacea si stabilitatea. El aprecia ca la conferinta de pace, unde puterile vor decide din nou soarta popoarelor din Balcani, Romania, datorita neutralitatii ei, va fi privita ca un factor de ordine in regiune si va fi invitata sa participe ca partener cu drepturi depline. Carol si multi politicieni romani preconizau astfel o politica externa elevata, care avea sa distinga Romania de vecinii ei mai mici si sa-i dea intiietate in Balcani.

Victoriile rapide, ametitoare obtinute de bulgari si de sirbi la sfirsitul lunii octombrie si inceputul lui noiembrie 1912, au constituit o surpriza neplacuta pentru Regele Carol si sfetnicii sai. La inceput, Carol a intentionat sa ocupe o linie strategica in Dobrogea bulgara, ca o garantie pentru compensatii, dar atit Germania cit si Austro-Ungaria 1-au avertizat impotriva unor actiuni pripite, promitind ca se vor ingriji de interesele Romaniei la timpul cuvenit. Cu toate ca a aminat interventia, Carol nu avea nici o intentie sa stea in expectativa in timp ce evenimentele isi urmau cursul. S-a orientat pentru ajutor spre Rusia, ca sa convinga o Bulgarie care opunea rezistenta sa devina mai receptiva la propunerile romanesti. Sazonov a raspuns favorabil la 2 noiembrie, dar nu si-a asumat nici un fel de angajamente concrete. Vorbind in numele majoritatii liberalilor, Ionel Bratianu a insistat pentru o politica activa in Balcani. A cerut mobilizarea imediata si participarea in razboi ca mijlocul cel mai sigur prin care Romania isi putea pastra pozitia in regiune.

intre toamna anului 1912 si primavara urmatoare, a sporit exasperarea liberalilor si conservatorilor, precum si a Regelui fata de politica bulgara a Austriei. Principalul arhitect al acestei politici, ministrul de Externe Leopold von Berchthold, era dornic sa cistige Bulgaria de partea Triplei Aliante, ca o contrapondere fata de Serbia. Astfel, in loc sa acorde sprijin fara rezerve cererilor Romaniei in privinta Bulgariei, el a incercat sa realizeze un compromis pasnic intre diferendele lor. Dar romanii credeau ca el isi renega pur si simplu promisiunile anterioare de sprijin si au preferat sa ignore repetatele declaratii solemne de bunavointa din partea Vienei.

Vizita la Bucuresti a lui Franz Conrad von Hotzendorf, sef al Marelui Stat Major austriac, la sfirsitul lunii noiembrie 1912, nu a reusit sa linisteasca cine stie ce pe Rege si guvernul conservator de deplinul sprijin al Austriei in chestiunea bulgara, in ciuda promisiunilor lui Conrad ca va reprezenta "cu vigoare' interesele Romaniei in criza in curs. Cu toate acestea, el a primit asigurari din partea lui Carol ca, in cazul unui razboi european, Romania isi va indeplini obligatiile de "aliat credincios' al Austriei si ca el si generalul Alexandru Averescu, sef al Marelui Stat Major roman, au aprobat planurile pentru o desfasurare comuna de trupe impotriva Rusiei si a Serbiei. Conrad a parasit Bucurestii avind certitudinea ca Austria se putea bizui pe actualul guvern, dar avea indoieli serioase cu privire la atitudinea lui Bratianu si a lui Take lonescu fata de Austria si Tripla Alianta.

Succesul misiunii lui Conrad de intarire a legaturilor intre Romania si Puterile Centrale nu depindea de propriile sale promisiuni, ci de taria cu care Austria sprijinea revendicarile teritoriale ale Romaniei impotriva Bulgariei. Negocierile de la Londra din decembrie 1912 si ianuarie 1913

intre reprezentantii bulgari si romani, care se desfasurau paralel cu negocierile de pace dintre aliatii balcanici si Turcia, au esuat. Cererea romanilor cu privire la o granita in Dobrogea, pe linia Silistra-Balcic, ca formula minimala, si pe linia Turtucaia-Balcic, ca formula maximala, era total inacceptabila pentru bulgari. Intrucit devenea clar ca bulgarii erau hotariti sa temporizeze negocierile pina la incheierea unei paci generale in Balcani (cind, era de presupus, Bulgaria va fi in masura sa trateze cu romanii de pe pozitii de forta), Regele Carol ameninta cu o actiune militara. Berchthold s-a trezit la mijloc. Pe de o parte, cauta sa demonstreze fidelitatea Austriei fata de Romania, cerindu-le bulgarilor sa accelereze ritmul negocierilor, dar, pe de alta parte, incerca sa obtina aderarea Bulgariei la Tripla Alianta si, ca atare, ii avertiza pe romani impotriva unei solutii militare in privinta frontierei din Dobrogea. Argumentul sau ca un atac impotriva Bulgariei ar intari alianta balcanica si prin aceasta ar face ca balanta sa incline in defavoarea Romaniei n-a facut decit sa mareasca neincrederea Bucurestilor fata de Austria.

In aceasta conjunctura critica, Romania si Austro-Ungaria au reinnoit, la 5 februarie 1913, alianta lor pe o perioada de sapte ani. Viteza cu care a fost realizata a contrazis precaritatea relatiilor dintre cele doua tari. Regele Carol stia ca tratatul nu se bucura de sprijinul opiniei publice si al unui mare numar de politicieni din ambele partide, fiind astfel nevoit sa depuna mai multe eforturi ca de obicei pentru a apara caracterul lui secret. El se afla sub imensa presiune a partizanilor razboiului de la Bucuresti, care cereau o interventie imediata impotriva Bulgariei, si a apelat la partenerul sau austriac cerindu-i sa faca o declaratie publica ferma de sprijinire a Romaniei, ca mijloc de contracarare a sentimentelor antiaustriece. Totusi, fragilitatea aliantei era clara pentru ambele parti, deoarece curind avea sa vina rindul liberalilor sa formeze un guvern, iar Bratianu isi exprimase clar preferinta pentru Antanta.

Impasul intervenit intre Romania si Bulgaria, care ameninta sa se transforme in conflict armat si sa implice Marile Puteri pe pozitii diferite, a condus la intrunirea unei conferinte a ambasadorilor la Sankt Peters-burg. In luna mai, acestia au aprobat un compromis, prin care se acorda Romaniei Silistra si o zona de 3 km in jurul orasului, dar care nu aducea alte modificari in privinta frontierei. Confruntate cu o astfel de rara unanimitate din partea Marilor Puteri, guvernul roman si cel bulgar au cedat, dar nici unul nu a renuntat la pretentiile sale initiale, intrucit negocierile bilaterale nu au reusit sa le rezolve diferendele, probabilitatea implicarii Romaniei in conflictul din Balcani a crescut. Relatiile dintre Romania si Austro-Ungaria s-au inasprit, de asemenea, intrucit politicie-

nii romani ii blamau pe reprezentantii austrieci la conferinta de la Sankt Petersburg pentru a fi aratat prea multa solicitudine fata de Bulgaria.44

La sfirsitul lunii mai si in cursul lunii iunie, Romania si Austro-Ungaria s-au indepartat si mai mult una de alta, intrucit interesele lor conflictuale in Balcani au scos la iveala toate sursele de ostilitate subiacente, instrainarea aliatilor balcanici, ca urmare a impartirii prazii dupa infringerea de catre acestia a Turciei, a oferit guvernului roman o ocazie sa-si sporeasca presiunile asupra Bulgariei. Dar propunerile sirbesti si grecesti cu privire la o alianta impotriva Bulgariei au determinat un avertisment din partea lui Berchthold, potrivit caruia, in cazul unui razboi intre Bulgaria si Serbia, Austro-Ungaria se va vedea nevoita sa actioneze impotriva Serbiei, daca va fi necesar, chiar cu forta armelor. Acesta a pus in garda guvernul roman sa evite orice alianta cu Serbia sau cu Grecia, pentru ca astfel de angajamente ar fi pus Romania in dezacord cu politica Triplei Aliante in regiune. Aceste amenintari, in loc sa-i intimideze pe romani, i-au convins pe Rege si pe conducatorii ambelor partide sa duca o politica independenta fata de Bulgaria, o decizie care a slabit si mai mult legaturile cu Tripla Alianta.

Catre sfirsitul lui iunie, liderii romani ajunsesera astfel la o remarcabila unanimitate de pareri cu privire la necesitatea unei interventii militare, daca Bulgaria ii ataca pe fostii ei aliati. Aceasta era pozitia Regelui, iar Titu Maiorescu a informat guvernul bulgar ca Romania "va actiona' in caz de razboi. Ionel Bratianu i-a cerut si el Regelui sa ia masuri energice pentru a preintimpina o modificare a "echilibrului balcanic'. La 3 iulie, trei zile dupa ce armatele bulgare atacasera pozitiile sirbesti si grecesti, Carol a ordonat mobilizarea, intimpinata cu entuziasm patriotic si demonstratii impotriva Austro-Ungariei. O saptamina mai tirziu, Romania va declara razboi Bulgariei. Armata ei nu a intimpinat o rezistenta serioasa, dat fiind ca fortele bulgare erau angajate impotriva celor sirbesti, grecesti si turcesti de la sud. La 22 iulie, in timp ce rezistenta bulgara se dezintegra pe toate fronturile, guvernul roman a acceptat un armistitiu, pentru ca Regele Carol si politicienii liberali si conservatori nu pornisera la razboi pentru a distruge Bulgaria. Obiectivul lor fusese mai curind sa mentina echilibrul de forte in Balcani si sa impuna rolul Romaniei ca garant al acestuia.

Realizarea unei paci generale in Balcani n-a luat mult timp, pentru ca Bulgaria fusese total invinsa. In virtutea prevederilor Tratatului de la Bucuresti, semnat la 10 august, Bulgaria a fost obligata sa renunte la majoritatea teritoriului pe care il dobindise in primul razboi balcanic si a cedat

Dobrogea de Sud Romaniei, recunoscind linia Turtucaia-Balcic drept noua frontiera intre cele doua tari. Romania a iesit din conferinta de pace nu numai cu mai mult teritoriu, ci si cu un prestigiu sporit si un nou simtamint de incredere in sine, ceea ce facea si mai putin probabil decit inainte ca politicienii si opinia publica sa consimta la o tutela austriaca.

Criza balcanica din 1912-1913 a desavirsit instrainarea Romaniei de Austro-Ungaria si de Tripla Alianta. Ottokar Czernin, ministrul austro-un-gar in Romania, a facut in decembrie 1913 o evaluare deprimanta a situatiei. Acesta avertiza ca o refacere a vechilor relatii cu Romania era extrem de indepartata si insista pentru o schimbare drastica a politicii guvernului ungar in privinta nationalitatilor ca fiind unicul mijloc prin care Romania ar putea fi impiedicata sa se alieze Antantei.45 Czernin a descifrat corect atmosfera de la Bucuresti. Liberalii si multi conservatori erau acum hotariti sa realizeze aspiratiile nationale indelung nutrite si sa-si orienteze politica externa in acest sens. Atentia lor s-a concentrat fireste asupra Transilvaniei si a Bucovinei. Venirea lui Ionel Bratianu si a liberalilor la putere, in ianuarie 1914, a vestit reorientarea politicii externe romanesti. Cu toate ca Regele Carol, care fusese profund dezamagit de politica austro-ungara in Balcani, nu s-a opus noului curs, el a continuat sa creada ca o politica germanofila era cea mai potrivita pentru Romania, pe termen lung.

Apropierea de Antanta era in plina desfasurare in primavara anului 1914. Relatiile oficiale dintre Franta si Romania s-au incalzit vizibil, dat fiind ca diplomatii francezi acordasera sprijin deplin Romaniei in timpul celui de-al doilea razboi balcanic si aprobasera prevederile Tratatului de la Bucuresti. Acestia au coordonat politica lor cu actiunea Rusiei, de curtare asidua a Romaniei desfasurata sub conducerea lui Sazonov. Vizita tarului la Constanta la 14 iunie 1914 a marcat inceputul unei noi ere in relatiile dintre cele doua tari. Ele au convenit sa mentina Tratatul de la Bucuresti si sa conlucreze in vederea apararii intereselor lor comerciale la Marea Neagra, dar Bratianu a refuzat sa angajeze tara sa fata de Tripla Alianta. Era dornic sa continue apropierea de Rusia, dar nu avea nici o dorinta sa sporeasca tensiunile cu Austro-Ungaria si a respectat puterea militara si economica a Germaniei. Intentiona sa urmeze aceeasi pozitie precauta, croindu-si drum printre Marile Puteri aflate in competitie, urmata de tatal sau la inceputul Crizei orientale din 1875-1878. Politica sa era sa nu riste nimic din ceea ce fusese cistigat si astfel sa se apropie de Franta si Rusia fara sa grabeasca o ruptura deschisa cu Austro-Ungaria si Germania.

Cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea si cei citiva ani pina la izbucnirea primului razboi mondial au avut un rol decisiv pentru dezvoltarea sociala si economica a Romaniei, in multe domenii, ea s-a indreptat catre formele moderne. Populatia a crescut neintrerupt si a capatat un caracter mai urban, industrializarea a luat avint, iar infrastructura unei economii avansate a inceput sa se articuleze. Partidul Liberal si Partidul Conservator incurajau intreprinderea particulara, dar rolul statului de intreprinzator si regulator s-a dovedit indispensabil pentru progresul economic. In acelasi timp, persistau multe dintre caracteristicile unei tari subdezvoltate. Agricultura raminea baza economiei, iar marea majoritate a populatiei continua sa traiasca la tara. in ciuda unei cresteri a productiei si a legislatiei reformei agrare, in 1914 agricultura a ramas in esenta ceea ce fusese structural pe la mijlocul secolului, iar locuitorii rurali nu se bucurau in general de binefacerile progresului economic. Saracia era larg raspindita, iar rata mortalitatii se mentinea inalta, din cauza alimentatiei, igienei si asistentei medicale proaste. Industrializarea, in ciuda unor cresteri impresionante, era inegala, intrucit industriile-cheie si o relatie reciproc avantajoasa cu agricultura se dezvoltau anevoios. Legaturile economice ale Romaniei cu Europa au devenit mai complexe, dar relatiile nu erau acelea dintre parteneri egali. Pietele straine pentru produsele agricole, furnizorii straini de bunuri manufacturate, atit pentru industrie, cit si pentru pietele de bunuri de larg consum, precum si capitalul strain au devenit indispensabile pentru sanatatea economica a Romaniei, crescindu-i astfel dependenta de Marile Puteri ale Europei Occidentale.

STRUCTURA DEMOGRAFICA ªI SOCIALA

Populatia Romaniei a sporit constant in cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea. in 1861, cele doua Principate luate la un loc aveau

3 969 675 locuitori. Dintre acestia, 2 400 921 de "suflete', potrivit statisticilor intocmite de Dionisie Pop Martian in 1859 si 1860, traiau in Muntenia. Alt recensamint, de data aceasta realizat de Ion lonescu de la Brad pentru Moldova in 1859, stabilea numarul locuitorilor acestui principat la l 403 927. in 1899, totalul populatiei tarii crescuse la 5 956 690. Cresterea nu fusese neintrerupta. O perioada de vreme, la inceputul anilor '70, sensul a fost invers, in special din cauza unei secete puternice si a unor recolte slabe in 1873 si 1874. Zonele rurale au suferit mai mult decit cele urbane de pe urma acestor calamitati naturale, insa epidemiile de holera si de varsat din acest deceniu au secerat multe vieti in mediul urban. Apoi, in anii '80 a survenit o crestere rapida, urmata de o stagnare in anii '90 si dupa aceea de o crestere constanta, chiar daca nu spectaculoasa, in cele doua decenii care au precedat izbucnirea primului razboi mondial.1

Cresterea populatiei nu a fost uniforma peste tot. De pilda, populatia Moldovei a crescut doar cu 40 la suta intre 1859 si 1899, in timp ce populatia totala a tarii a crescut cu 54 la suta. Aceasta incetinire la nivel regional, care a inversat tendinta primei jumatati a secolului, a fost provocata de migrarea moldovenilor catre alte parti ale tarii, in special spre Bucuresti, dupa Unirea Principatelor, de descresterea numarului de imigranti din Galitia si Bucovina si de o rata mai inalta a mortalitatii decit in Muntenia. Centrele urbane au inregistrat fluctuatii spectaculoase de populatie pina la sfirsitul secolului. Intre 1870 si 1874, populatia totala a oraselor a descrescut cu 28 000 locuitori, indeosebi din cauza epidemiilor. Apoi, intre 1886 si 1899, aceasta a crescut in ritmuri anuale care variau intre 4,2 si 18,6 la suta, dupa care s-a realizat o oarecare stabilitate a ratelor de crestere, in zonele rurale in general, spre deosebire de cele urbane, nu au avut loc schimbari bruste, ci mai curind o crestere permanenta a populatiei, cu toate ca ratele au diferit de la o jumatate de deceniu la alta. De exemplu, intre 1870 si 1874, ca si la orase, cresterea medie anuala a populatiei a incetinit considerabil, de la 40 015 la 3 893, pentru ca apoi, intre 1896 si 1899, sa ajunga de la 60 318 la 78 024 locuitori pe an.

Cresterea populatiei intre 1859 si 1914 s-a datorat unei rate inalte a natalitatii combinata cu o descrestere modesta a ratei mortalitatii. Mentinerea cresterii populatiei s-a datorat in primul rind zonelor rurale, intre

1859 si 1889, nasterile au depasit decesele cu putin peste un milion, dar la orase, in aceeasi perioada, nasterile au depasit decesele doar cu 6 228. Astfel, sporul natural al populatiei la tara a fost de aproape 100 la suta, in schimb la orase a fost de numai 0,56 la suta in acelasi interval de timp.2

Rata inalta a mortalitatii a continuat sa fie o frina serioasa in cresterea populatiei pina la primul razboi mondial, in special in rindul copiilor. De pilda, in 1892, dintr-un total de 96 062 decese in intreaga tara, intre ianuarie si iunie, 44 092 au fost copii sub virsta de cinci ani, repre-zentind aproape jumatate din numarul total al deceselor. Cauza principala era lipsa de ingrijire corespunzatoare (alimentatie, igiena si conditii de asistenta medicala inadecvate).3

Dupa cum sugereaza cifrele mentionate mai sus, majoritatea romanilor locuiau la tara. in 1859, 85 la suta din populatie era rurala, iar in preajma primului razboi mondial, in 1912, procentul respectiv era de 82 la suta. Aceste cifre reflecta de asemenea dezvoltarea oraselor si a tirgurilor. intre 1859 si 1899, populatia urbana a crescut de la 552 000 la l 050 000, sau cu 90 la suta, si a continuat sa creasca aproximativ in acelasi ritm pina la primul razboi mondial. Pozitia Bucurestilor ca principal centru demografic al tarii s-a consolidat, populatia sa crescind de la 122 000 de locuitori in 1859 la 381 000 in 1916.

Cresterea populatiei urbane s-a datorat in mare parte imigrarilor de la sate, pentru ca, dupa cum am vazut, sporul natural era practic nul. in 1859 si 1889, de pilda, circa 300 000 persoane s-au mutat din zonele rurale la orase, in deceniul anterior primului razboi mondial, aceasta migratie s-a orientat in special catre orasele cu cel mai dinamic ritm de dezvoltare economica - Bucuresti, centrul industrial de frunte; doua mari porturi pe Dunare, Galati si Braila; Ploiesti, centrul noii industrii petroliere, si Craiova, principalul centru economic si financiar al Olteniei.4

Structura sociala la cumpana dintre veacuri isi pastra in mare contururile vizibile in 1850, dar aveau loc, asa cum o sugereaza dezvoltarea oraselor, schimbari importante. Izbitoare de la prima vedere a fost disparitia formala a fostei clase boieresti, la inceputul acestei perioade. Statutul lui Alexandru loan Cuza din 1864 a abolit toate privilegiile de clasa si, prin extensie, a eliminat rangul de boier, actiune confirmata de Constitutia din 1866. Dar nu se putea spune ca aceasta legislatie era revolutionara. Ea recunostea pur si simplu o stare de lucruri care exista deja, dat fiind ca ierarhia boiereasca fusese constant subminata de schimbarile economice si marea mosierime a ramas o puternica forta economica m taiu. v» ". pastrat un loc-cheie in economia generala a tarii. Aproximativ 2 000 de mari mosieri (posedind peste 500 ha) detineau o suprafata totala de trei milioane ha sau cam 38 la suta din intregul pamint arabil.5

Majoritatea marilor mosieri duceau acelasi mod de viata cunoscut in prima jumatate a secolului al XIX-lea.6 Ei nu luau parte direct la administrarea domeniilor lor si nu se preocupau de progresul tehnologic, in schimb, preferau sa traiasca la Bucuresti sau in alt mare oras, sau petreceau mult din timpul lor in strainatate, in Franta, Italia ori Elvetia, isi dadeau mosiile in arenda pentru o suma fixa, pe care o cheltuiau pe orice altceva decit agricultura. Au pierdut astfel contactul cu satul si locuitorii lui. Neglijarea, chiar abandonarea de catre ei a agriculturii, sursa lor traditionala de venituri si baza pozitiei lor politice si sociale, a accelerat dezintegrarea clasei lor. Majoritatea se confruntau cu severe dificultati financiare. La 1900, multe mosii erau ipotecate la Creditul Funciar Rural, iar alte surse de credit au fost drastic limitate. Mosierii nu aveau acces la Banca Nationala, o fortareata liberala folosita pentru promovarea politicii sociale si economice a Partidului Liberal, in timp ce Banca Agricola, infiintata in 1894, cu scopul expres de a sprijini marile proprietati, nu a reusit sa-si duca la indeplinire responsabilitatile.

La tara, locul marilor mosieri nu a fost luat de catre burghezia urbana, ci de catre arendasi, care formau o patura subtire intre marii mosieri si taranime. Arendasul tipic era de origine rurala, dar avea putin de a face direct cu agricultura. La origine fusese camatar, proprietar de mica pravalie sau negustor de grine, care acumulase capital si il investise in pamint. Prin ocupatiile sale initiale, temperamentul si lipsa sa de respect pentru traditiile rurale, era principalul aliat al burgheziei la tara.7

Pe masura ce scadea rolul mosierului, crestea importanta arendasului, datorita expansiunii rapide a sistemului arendei in ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. La 1900, peste jumatate din pamintul mosiilor de peste 500 ha si trei sferturi din pamintul mosiilor de peste 3 000 ha erau date in arenda. Suprafata medie de pamint arabil luat in arenda de catre un arendas era de 700 ha. Dar in unele parti ale tarii, arendarea pe scara larga, cu caracter comercial, era un lucru obisnuit, in special in Moldova de nord, unde Trastul Fischer, format in anii '90, arenda terenuri in trei judete, ce ajungeau la o suprafata de 237 863 ha. Un numar de arendasi erau evrei austrieci, precum familia Fischer, care aveau usor acces la capitalul bancar austriac si erau nu numai capabili sa controleze pamintul, ci si sa organizeze depozitarea si transportul grinelor la pietele de desfacere. Acestia dominau astfel intregul proces de productie si de distributie si ii puneau pe cultivatorii tarani fata in fata cu practicile si mentalitatea capitalismului pe scara larga. Multi arendasi sprijineau Partidul Conservator, in special aripa sa junimista, pentru ca apara marile trusturi de arenda, socotindu-le eficiente din punct de vedere economic.

Taranimea nu forma doar cel mai larg segment al populatiei rurale, ci raminea si clasa cea mai numeroasa a societatii romanesti in intregul ei. Era departe insa de a fi omogena.8 Se evidentiau citeva straturi, ce se distingeau intre ele prin ocupatii si nivel de trai. Printre cei mai saraci, erau taranii fara pamint, care lucrau ca argati, in 1913, acestia numarau vreo 200 000, adica circa 14 la suta din totalul persoanelor active in agricultura. Acestia formau proletariatul agricol. Daca se iau in calcul cele 100 000 de capete de familie care nu aveau propriul lor pamint si erau nevoite sa inchirieze cite o bucata de teren pentru care plateau dijma, proletariatul agricol ajungea la aproximativ 300 000 de persoane. Cu toate ca cifra a ramas in mare constanta in timpul deceniului de dinaintea primului razboi mondial, asta nu inseamna ca se realizase un anumit grad de stabilitate economica la tara. Multi tarani continuau sa faca parte din rindurile celor lipsiti de pamint, dar nu mai erau inclusi in statisticile agricole, pentru ca fusesera atrasi in industrie si transporturi.

Mai erau si alte categorii de tarani care o duceau greu. De remarcat, printre acestia, erau cei ce stapineau mai putin de cinci hectare, minimum necesar pentru a asigura intretinerea unei familii de cinci persoane. Numarind circa 750 000 de persoane si reprezentind jumatate din gospodariile taranesti de sub 50 ha, acestia erau nevoiti sa-si suplimenteze veniturile, mai mult decit modeste, lucrind pentru mosieri, pentru aren-

dasi si pentru vecinii mai instariti. Pina si asa-numitii tarani mijlocasi, care de obicei aveau destul pamint, trebuiau sa se angajeze citeodata la vreo mosie invecinata ca sa o scoata la capat. Avind fiecare cite 5 pina la 10 ha, formau o patura subtire de vreo 176 000 de gospodarii, sau 14 la suta din totalul gospodariilor taranesti. O recolta slaba sau o crestere a impozitelor erau suficiente sa-i arunce in rindurile saracimii agricole.

Mai erau si taranii instariti, cei care posedau 10 pina la 50 ha si ale caror gospodarii le ofereau un trai relativ confortabil. Cu toate ca nu depaseau numarul de 36 000, acestia erau puternici din punct de vedere economic, stapinind 696 000 ha, adica 18 la suta din intreaga proprietate taraneasca. Ei formau nucleul clasei mijlocii agricole de la sate, ale carei rinduri erau ingrosate de alte grupuri sociale, si anume micii negustori, preotii si invatatorii. Cu toate ca acestia rar detineau mai mult de 10 ha de pamint, salariile si alte venituri le asigurau un nivel de trai asemanator cu cel al taranilor instariti. Ei impartaseau de asemenea aspiratii sociale si politice similare cu acestia.

Clasa mijlocie urbana s-a afirmat din punct de vedere economic si politic in cei cincizeci de ani de dinaintea primului razboi mondial. Compusa din negustori si industriasi, functionari publici, specialisti, in special avocati si profesori, aceasta era in primul rind o burghezie romaneasca si a inlocuit clasa eterogena, in mare parte de origine straina, a comerciantilor si camatarilor din secolul al XVHI-lea si de la inceputul secolului al XlX-lea. Expansiunea sistemului administrativ si cresterea in consecinta a personalului acestuia, precum si afirmarea unei politici economice nationale dupa Unirea Principatelor in 1859 au incurajat dezvoltarea burgheziei romane. O importanta deosebita a avut-o infiintarea Bancii Nationale a Romaniei, de catre guvernul Bratianu, in 1880. Aceasta a impulsionat dezvoltarea burgheziei, in special a straturilor ei superioare, intrucit a pus bazele intregului sistem bancar, pe care cercurile financiare liberale 1-au folosit pentru a dobindi o pozitie dominanta in economia nationala. Dornica sa dezvolte toate ramurile acesteia, ea si-a folosit influenta politica pentru a asigura adoptarea acelor legi ce accelerau modernizarea economiei si, nu in ultimul rind, a acelora ce le consolidau propria lor pozitie in sistemul bancar, in industrie si comert. Burghezia liberala gindea in mod invariabil in termenii natiunii si identifica interesele acesteia cu propriile ei interese. Asa cum am vazut, burghezia promova protectionismul, o politica pe care o considera esentiala pentru crearea unei industrii nationale, si se opunea fluxului liber de capital strain in tara, pentru a preintimpina subordonarea intereselor ei economice si politice "capriciilor' marilor puteri (si, nu mai putin important, pentru a-si asigura propria ei preponderenta).

Marea burghezie s-a afirmat in ultimele doua decenii ale secolului al XlX-lea. Tariful protectionist din 1886 si Legea pentru incurajarea industriei nationale din 1887, care acorda avantaje speciale intreprinzatorilor romani, au marcat aparitia unei burghezii industriale agresive. Acesteia i s-au alaturat un numar de mari mosieri care au investit considerabil in industrie. Unele mari familii de bancheri apartineau si ele marii burghezii si erau asociate indeaproape cu industriasii. Erau grupate in jurul Bancii Nationale, pe care Bratienii si ceilalti liberali o foloseau pentru a promova propriile lor interese. Numarul marilor bancheri, cu toate ca era redus, crestea constant; numai in ultimul deceniu al secolului al XlX-lea au fost infiintate noi banci cu un capital total de 74 milioane lei.9

Burghezia mijlocie era considerabil mai numeroasa decit categoria marilor bancheri si industriasi. Membrii ei erau proprietari ai unor modeste intreprinderi "industriale', precum mici mori sau fabrici alimentare. In ancheta industriala din 1901-1902, acestea erau numite "industrii speciale' si reprezentau aproximativ 7 000 de unitati din totalul celor 54 000 de "intreprinderi mijlocii si mici'.10 in aceeasi categorie sociala intrau negustorii angajati in comertul local sau regional, functionarii din industrie si banci si majoritatea persoanelor ce exercitau o profesiune. Numarul precis al persoanelor din fiecare categorie este greu de determinat din cauza absentei unor statistici detaliate. Cu toate acestea, statistica persoanelor supuse platii unui impozit de patenta (incepind din 1896, un impozit de 4 la suta din cifra de afaceri) pentru anul 1903-1904 indica existenta a 10 364 "intreprinzatori', l 325 avocati, 151 ingineri si 42 bancheri.

In ultimele decenii ale secolului al XDC-lea, un alt segment al populatiei urbane - functionarii din administratia civila - s-a extins constant, pe masura ce guvernul si administratia judeteana isi asumau noi responsabilitati, in 1901 erau 102 560 functionari publici sau cam 2 la suta din totalul populatiei tarii. Functionarii publici nu formau un strat omogen, dar majoritatea aveau in comun o viata plina de privatiuni. Aproape jumatate dintre ei aveau salarii sub 50 de lei pe luna, ceea ce-i plasa cam la nivelul muncitorilor salariati, in timp ce sub l la suta primeau un salariu suficient pentru a-si duce traiul la nivelul clasei mijlocii.11

Meseriasii oraselor si tirgurilor continuau sa reprezinte un segment distinct si important al societatii. La cumpana dintre veacuri existau aproximativ 166 000 de meseriasi potrivit unor statistici, sau 98 000, potrivit altora. Numarul lor mare sugereaza continua dependenta a maselor de consumatori de micile ateliere particulare. Totusi, industria mestesugareasca a cunoscut spasmele unei crize economice, dupa care nu avea sa se mai refaca niciodata. Numarul mestesugarilor scazuse de la mijlocul anilor '70. Productia mestesugareasca traditionala nu suferea in primul rind din cauza industriei locale, care era inca relativ putin dezvoltata, ci din pricina presiunii importului continuu de bunuri manufacturate ieftine destinate pietei largi, in special din Austro-Ungaria, in virtutea conventiei comerciale din 1875. Mai tirziu, pe masura ce comertul international al Romaniei s-a diversificat si industria autohtona s-a extins, mestesugarii au fost confruntati cu o concurenta de neinfrint. Criza generala economica si financiara din 1899-1903 le-a grabit decaderea. Legea pentru organizarea meseriilor, adoptata in 1902 de catre liberali, si care promitea ajutor guvernamental, nu a reusit sa puna capat declinului, intrucit, dupa 1900, industria manufacturiera autohtona a navalit pe pietele care il sustinusera inainte pe mestesugar. Multi mesteri au incetat sa mai fie independenti, iar calfele si-au pierdut speranta de a mai ajunge vreodata mesteri si au intrat in rindurile muncitorilor salariati.

Muncitorii salariati devenisera intr-adevar o componenta semnificativa a societatii urbane la inceputul secolului. Erau angajati in fabrici de alimente sau in alte industrii de producere a bunurilor de larg consum, in industria miniera, petroliera sau in transporturi. Numarul lor se afla in crestere constanta in momentul in care Dionisie Pop Martian estima ca erau 28 000 de "muncitori' angajati, mai ales in mori si distilerii sau in alte mici intreprinderi, atit de la sate, cit si de la orase. La izbucnirea primului razboi mondial, clasa muncitoare numara circa 200 000 de persoane sau 10 la suta din populatia activa. Concentrarea sa in mari intreprinderi era in plina desfasurare, deoarece, potrivit unui studiu din 1901-1902, peste jumatate din muncitorii industriali erau angajati in intreprinderi cu cel putin 100 de muncitori. Procesul era mai avansat la Bucuresti si in imprejurimile sale, in Valea Prahovei, cu rafinariile sale, si in porturile Galati si Braila, unde industria alimentara si transportul grinelor atrasesera multi muncitori.12

Noua clasa muncitoare urbana s-a format din diverse elemente. Majoritatea proveneau de la tara, unde suprapopulatia incepuse sa devina o problema economica si sociala acuta. Noii veniti au gasit de lucru in fabrici, in transporturi si comert, dar se aflau intotdeauna pe treapta cea mai de jos, ca mina de lucru necalificata. De obicei isi pastrau legaturile cu satul si continuau sa obtina o parte a veniturilor lor din agricultura. Altii veneau din rezervorul din ce in ce mai mare de mestesugari saraciti, ale caror priceperi erau nemaipomenit de cautate in industrie. Totusi, in ciuda expansiunii constante din ultimele decenii ale secolului, industria si alte intreprinderi urbane erau inca prea putin dezvoltate pentru a-i cuprinde pe toti cei ce cautau de lucru. Consecinta a fost o supraoferta neincetata, in special de mina de lucru necalificata, care, la rindul ei, facea ca salariile sa se mentina joase si conditiile de trai, pentru multi, de nesuportat.

Conditiile de munca in atelierele si fabricile urbane erau, dupa cum se stie, ingrozitoare.13 Acestea erau aglomerate si nesanatoase, iar muncitorii nu aveau nici o protectie impotriva exploatarii de catre patroni. Orele de munca nu erau reglementate de catre nici o lege cuprinzatoare. Ziua medie de munca era de 12 pina la 14 ore, iar in unele ramuri industriale era de 16 ore. Salariul mediu pentru un muncitor era de 1,50 lei pe zi, dar pentru muncitorii de inalta calificare in anumite industrii putea sa fie chiar de 3-4 lei. Pina si salariile relativ bune se dovedeau a fi neindestulatoare pentru a acoperi nevoile de baza, de hrana si locuit. Preturile alimentelor in Bucuresti, la sfirsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, arata ca nivelul de trai al muncitorului mediu trebuie sa fi fost scazut, intrucit preturile la produsele de baza, piinea, de pilda, erau in crestere, in timp ce salariile ramineau, mai mult sau mai putin, constante. Industriile de toate felurile erau interesate sa angajeze femei si copii deoarece le puteau plati salarii mai scazute (cu 20 pina la 50 la suta mai putin decit barbatilor) pentru acelasi numar de ore ca barbatii si fiindca ridicau mai putine probleme de disciplina. Disponibilitatea femeilor si copiilor tindea sa mentina salariile joase si orele de munca numeroase. Acelasi lucru il facea suprapopularea oraselor si a tirgurilor. in jurul anului 1900, pentru prima oara in Romania, aparea o supraabundenta de mina de lucru, in special datorita permanentei migrari de la

sate. Un aflux inepuizabil de forta de munca insemna adesea somaj larg raspindit, in special in perioadele de criza economica, asa cum s-a intimplat in 1899-1903.

Din punct de vedere etnic si religios, intre jumatatea secolului al XlX-lea si 1914 populatia Romaniei a fost remarcabil de omogena, in 1899, dintr-o populatie totala de 5 956 690 de locuitori, 5 489 296 erau romani, adica 92,1 la suta. Din punctul de vedere al religiei, ortodocsii reprezentau 91,5 la suta, majoritatea covirsitoare fiind romani (mai era un numar mic de greci, bulgari, rusi si sirbi).

Evreii formau singura minoritate semnificativa din Romania in aceasta perioada.14 Numarul lor a crescut constant in a doua jumatate a secolului, in special ca urmare a imigrarii din Rusia si din Imperiul Habsburgic. in 1912 erau 240 000 sau 3,3 la suta din intreaga populatie. Locuiau mai ales in orase si tirguri si in acelasi an constituiau 14,6 la suta din totalitatea populatiei urbane. Aceasta concentratie era izbitoare in Moldova, unde evreii formau aproape 32 la suta din populatia urbana. La Iasi, 42 la suta din locuitori erau evrei, iar in treisprezece alte orase ei constituiau peste 30 la suta din populatie, in afara Moldovei, doar in doua orase evreii treceau de 10 la suta din populatie: Braila (14 la suta) si Bucuresti (13 la suta).

Cresterea populatiei evreiesti si concentrarea ei in orase si tirguri si concurenta economica si sociala pe care aceasta o reprezenta, in consecinta, in ochii romanilor bastinasi au dus la o serie de restrictii in privinta activitatii lor. in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, evreii au fost considerati tot timpul straini, dar, in cursul domniei lui Alexandru loan Cuza, au fost adoptate citeva masuri care sugerau inceperea procesului lor de emancipare.

Masurile erau, desigur, modeste: noul Cod civil din 1862 permitea naturalizarea individuala de catre Consiliul de Stat la zece ani dupa inaintarea unei petitii adresate Domnitorului; s-a propus chiar sa li se acorde drepturi civile in localitatile in care traiau, daca isi puteau dovedi "sentimentele romanesti', in 1865, Cuza a mers atit de departe incit a anuntat un proiect de "emancipare treptata a locuitorilor de cult mozaic'.

Dupa rasturnarea lui Cuza in 1866, a avut loc o schimbare decisiva de atitudine fata de evrei. Aceasta s-a evidentiat imediat in articolul 7 al noii Constitutii, care nu recunostea cetatenia celor care nu erau

crestini. Probabil ca aceasta schimbare de atitudine poate fi atribuita slabirii liberalismului romantic dupa 1848 si inlocuirii abordarii cosmopolite a problemelor sociale cu un nationalism ingust, care cerea o Romanie exclusiv pentru etnicii romani. Problema fusese pusa in termeni clari la Iasi in 1862 de catre un comitet insarcinat cu infrumusetarea orasului si care cerea sa se puna imediat capat "colonizarii' lasilor de catre evrei, deoarece orasul fusese inundat de "acesti straini, care nu aveau nici un fel de legatura cu tara'. Dupa 1866, liberalii s-au asezat in fruntea actiunii de inasprire a restrictiilor impuse evreilor. In 1867, de exemplu, Ion Bratianu, ministru de Interne, a dat instructiuni prefectilor sa puna cu strictete in aplicare reglementarile privitoare la "vagabonzii evrei', prin care el intentiona sa limiteze imigrarea si stabilirea lor, in special la sate. Cind au ajuns la putere, conservatorii au dus o politica similara, in 1873, de pilda, guvernul Catargiu a introdus o noua lege cu privire la comercializarea bauturilor spirtoase, care incerca sa distruga monopolul pe care evreii il stabilisera de fapt. Evreii din Romania au protestat si au cistigat sprijinul organizatiilor evreiesti din strainatate, in special al organizatiei Alliance Israelite Universelle, de la Paris, care, prin intermediul unor politicieni vest-europeni plini de intelegere au exercitat presiuni asupra guvernului roman pentru a obtine modificarea legislatiei. Aceasta presiune a culminat cu cerintele impuse Romaniei la Congresul de la Berlin din 1878 de a revizui articolul 7 din Constitutie, pentru a le da posibilitatea evreilor sa obtina drepturi civile si politice.

Din 1879 pina la primul razboi mondial, tratamentul evreilor ca straini nu s-a schimbat in mod semnificativ. Doar un numar mic, poate nu mai mult de l 000, au reusit sa obtina cetatenia potrivit noilor proceduri stabilite prin Constitutie. Legislatia romana, in special cea referitoare la probleme economice, adoptata in timpul guvernelor liberale, era discriminatorie in privinta strainilor si, ca atare, impotriva evreilor, fiind favorabila romanilor bastinasi. De exemplu, Legea cu privire la Camerele de comert din 1881 si Codul comercial din 1887 stipulau ca anumite functii puteau fi detinute doar de catre cetatenii romani, in mijlocul a ceea ce criticii denumesc "era persecutiei legale' a avut loc o emigratie substantiala de evrei. Cam 52 000 au parasit tara intre 1899 si 1907. Principala cauza pare sa fi fost economica si legata de criza din 1899-1903 si in special de declinul industriei mestesugaresti, intrucit multi dintre emigranti erau mici mestesugari.15 in 1908 si 1909 valul de emigrari a mai scazut, pare-se datorita refacerii eco-

nomice a tarii, in pragul primului razboi mondial, statutul juridic al evreilor era, in esenta, acelasi cu cel din 1879.

AGRICULTURA

in a doua jumatate a secolului al XlX-lea si in anii de pina la primul razboi mondial, agricultura a continuat sa fie baza economiei romanesti. Marea majoritate a populatiei locuia la sate si depindea de agricultura ca sa-si duca traiul. Chiar si in anul 1900, agricultura contribuia cu doua treimi la produsul national brut si asigura trei sferturi din exporturile tarii. Totusi, in ciuda progreselor inregistrate de industrie si de sistemul bancar, a consolidarii infrastructurii si a cresterii productiei agricole, nu au avut loc schimbari semnificative in organizarea agriculturii. Responsabilitatea directa pentru productie raminea pe seama taranilor, care detineau majoritatea uneltelor si animalelor si urmau caile traditionale de cultivare a pamintului. Relatiile agrare s-au schimbat si ele, dar nu prea mult. in ciuda unor notabile tentative de reforma, majoritatea taranilor raminea supusa vointei mosierilor sau a intermediarilor lor, adica arendasii.

Efectele reformei agrare din 1864 au fost mult sub asteptari. Cu toate ca taranilor li se daduse dreptul de proprietate asupra pamintului pe care il lucrasera pentru mosieri si cu toate ca obtinusera libertatea individuala, nu s-a dezvoltat o clasa prospera de mici proprietari de pamint, de tarani independenti, acea coloana vertebrala economica si sociala a unei monarhii constitutionale, in schimb, un numar mare de tarani au ramas dependenti de fostii lor mosieri. Dupa reforma, marii proprietari de pamint, impreuna cu statul, au retinut cam 70 la suta din pamintul arabil al tarii, in timp ce proprietatea taraneasca (cea a fostilor clacasi si a taranilor liberi, razesii si mosnenii) reprezenta restul. Cei mai multi tarani aveau prea putin pamint arabil si pasuni ca sa poata fi independenti din punct de vedere economic. Ei erau astfel nevoiti sa revina la fostii lor stapini, care erau mai mult decit dornici sa-si arendeze pamintul in schimbul unor prestatii in munca. Drept rezultat, s-a infiripat treptat un nou sistem de dependenta, numit, pe buna dreptate, "neoiobagie', de catre Constantin Dobrogeanu-Gherea.

in cele doua decenii de dupa reforma agrara, taranii improprietariti, in majoritatea lor, au suferit o diminuare a gospodariilor lor sau le-au pierdut cu totul.16 in 1864, din 445 000 de clacasi, 406 000 primisera

pamint, fie din al statului, fie din al mosierilor. Dar, cel putin 100 000 de clacasi nu au primit deloc pamint arabil, ci doar un teren de casa si gradina, iar alti 150 000 au primit loturi prea mici pentru a putea intretine o familie de patru persoane. Aceste grupuri formau segmentul cel mai sarac al taranimii. Totusi, catre sfirsitul anilor '80, se vedea clar ca pina si cele mai largi parti ale taranimii nu puteau supravietui ca producatori independenti. Multi isi pierdusera pamintul care li se acordase prin reforma. Ei au fost nevoiti sa vinda o parte sau intregul pamint mosierilor sau vecinilor lor mai prosperi, impotriva stipulatiilor legii agrare, deoarece nu aveau destul pamint sau de buna calitate, pentru ca gospodariile lor sa fie viabile din punct de vedere economic. Chiar cei care aveau terenuri corespunzatoare nu detineau cunostintele necesare si nici mijloacele (unelte, ingrasaminte, credite) pentru rentabilizarea agriculturii. Toti taranii au fost supusi efectelor pernicioase ale permanentei fragmentari a gospodariilor, pentru ca, in absenta unei legi a primo-geniturii, tatii respectau traditia impartind chiar gospodariile minuscule intre fiii lor. Acestia, la rindul lor, in disperare de cauza, le vindeau sau ipotecau pe mai nimic. Principalii beneficiari erau mosierii si taranii mai instariti, precum si negustorii de la sate. Nu este o coincidenta ca, in aceasta perioada (1864-1888), arendasii s-au impus ca element important al societatii rurale.

Reforma agrara si permanenta nevoie de pamint a taranilor au creat o situatie complexa la sate, care va determina evolutia relatiilor agrare in urmatorii patruzeci de ani. Mosierii continuau sa detina controlul asupra a aproape sase milioane de hectare de pamint arabil, finete, pasuni si paduri, dar lor le lipseau animalele, uneltele si mina de lucru necesare pentru a-si cultiva paminturile. Ei aveau astfel toate motivele sa satisfaca nevoia de pamint a taranilor. Datorita unor secete mari, care s-au abatut asupra tarii in 1865 si 1866, au fost in masura sa impuna dari si alte conditii deosebit de avantajoase pentru ei. invoiala dintre cele doua parti se realiza sub forma unui contract scris, prin care taranul era de acord sa indeplineasca un anumit volum de munca sau, in unele cazuri, sa dea o parte a recoltei in schimbul folosirii unei suprafete anume de teren. Dar mosierii nu erau multumiti cu acest tip de invoiala traditionala. Ei cereau garantii ca taranii vor presta intregul volum de munca pe care au promis sa-1 faca.

Guvernul a raspuns preocuparilor mosierilor (si ale arendasilor) cu o Lege privitoare la invoielile agricole in 1866.17 Aceasta cerea taranilor

care au primit pamint sau pasune sa plateasca o dare in bani, produse sau munca sau o combinatie intre acestea, in plus, ei trebuiau sa munceasca o anumita suprafata de teren pentru mosier sau arendas si sa dea acestora si unele plocoane in produse. Aceste obligatii nu au fost la inceput exagerat de impovaratoare, intrucit mosierii si arendasii erau extrem de interesati sa beneficieze de munca taranilor si nu isi permiteau sa indeparteze potentiala mina de lucru prin impunerea unor conditii aspre. Dar aplicarea contractelor s-a dovedit deosebit de oneroasa pentru tarani. Autoritatile comunale, care se aflau adesea sub influenta mosierilor, aveau puterea sa-i oblige pe tarani sa se conformeze termenilor contractuali si sa aplice pedepse severe in cazul in care acestia nu reuseau sa-i indeplineasca, inclusiv sa cheme forta armata, dorobantii, si sa procedeze la vinzarea imediata a animalelor si a altor bunuri ale celui ce a incalcat invoiala. Apelurile taranilor la instantele judecatoresti sau la organele administratiei centrale erau rareori incununate de succes, intrucit aceste organe erau multumite sa lase problemele in seama oficialitatilor locale. Oneroasa, de asemenea, pentru tarani a fost si raspunderea colectiva. Majoritatea contractelor, care erau incheiate cu intreg satul, stipulau ca toti cetatenii acestuia erau raspunzatori pentru neinde-plinirea de catre unul dintre ei a obligatiilor fata de mosieri sau de arendasi, indiferent din ce cauza.

Deteriorarea situatiei economice a taranilor si folosirea fortei impotriva celor care nu duceau la indeplinire prevederile invoielilor au dus la cresterea violentelor la tara. Liberalii, promotori ai continuarii reformei agrare, si alti oameni politici care recunosteau neajunsurile economice ale sistemului existent au trecut pina la urma, in 1882, prin Parlament o modificare generala a Legii invoielilor agricole. Aceasta reechilibra usor balanta in favoarea taranilor, interzicind folosirea fortei impotriva lor si abolind responsabilitatea colectiva pentru neindeplinirea invoielilor. De asemenea, stabilea cu mai multa precizie muncile ce trebuiau indeplinite, cum sa fie indeplinite si in cit timp, si cerea mosierului sa stringa dijma in decurs de zece zile de la recoltare, pentru a nu-i permite sa ceara mai mult, mai tirziu, sub pretextul ca recolta a fost mai mare decit fusese in realitate. Cu toate acestea, taranul raminea victima unor sanctiuni severe in cazul nerespectarii clauzelor invoielii, in timp ce mosierii si arendasii puteau sa nu tina seama de obligatiile lor si sa scape nepedepsiti.

Mosierii si arendasii nu erau in nici un caz singurii care incercau sa obtina avantaje economice de pe urma unei taranimi aproape lipsite de aparare. Perceptorii tratau adesea populatia rurala nu ca o sursa de venituri publice, ci ca o sursa de venituri personale. Agentii fiscali ai

comunei, judetului sau guvernului stringeau adesea mai mult decit stipula legea sau confiscau si vindeau pe neasteptate avutul celor care ramasesera in urma cu platile. Astfel de practici erau de fapt incurajate de o noua lege cu privire la stringerea impozitelor, adoptata in 1882, care le acorda perceptorilor 3-9 la suta din sumele percepute in loc de salariu.

Oficialitatile de la toate nivelurile puteau in general sa incalce drepturile taranilor in conditii de impunitate, intrucit acestia din urma, din cauza sufragiului limitat, ramineau in afara procesului politic si erau, in orice caz, neobisnuiti sa-si exercite drepturile cetatenesti. Ei erau izolati din punct de vedere politic, pentru ca nici un partid nu le reprezenta cu adevarat interesele.

Suferintele taranilor s-au agravat intr-un moment cind agricultura cunostea o expansiune fara precedent. Productia agricola a crescut constant in cei douazeci si cinci de ani ce au urmat reformei agrare, intrucit suprafata cultivata cu grine s-a extins neincetat. Totusi volumul productiei crestea intr-un ritm mai lent decit ar fi presupus sporirea suprafetei de pamint cultivate, pentru ca tehnica agricola si uneltele in majoritatea locurilor apartineau unei epoci anterioare.18 Recoltele erau pretutindeni reduse deoarece, cu exceptia unui numar mic de tarani, ceilalti nu ingrasau pamintul in mod regulat, nu isi lasau loturile sa se odihneasca pentru un timp si nici nu le semanau cu alte culturi in afara de griu sau porumb pentru a le reda fertilitatea. Taranii, in majoritatea lor, foloseau inca plugul primitiv, cu care nu se lucra pamintul in mod corespunzator. Multi nu aveau un plug propriu si foloseau cite un plug in devalmasie cu citiva vecini. Plugurile mai grele si mai moderne erau folosite aproape in exclusivitate pe marile mosii si, citeodata, in gospodariile taranilor mai instariti. Numarul masinilor agricole era absolut insuficient pentru suprafata de teren cultivata. Multor tarani le lipseau animalele, in 1900, singurul an pentru care sint disponibile statistici detaliate cu privire la detinerea de animale, 472 000 de gospodarii taranesti (circa 40 la suta din totalul lor) nu aveau nici un fel de animale de povara. Saracia multor tarani ii obliga sa se descurce fara unelte noi si alte imbunatatiri si nu le permitea sa creasca animale, indispensabile pentru reusita muncii agricole.

Productivitatea pamintului era afectata in mod nefavorabil si din cauza modului de viata al taranilor. Un studiu privind mai multe sate din

Campia Munteana, efectuat chiar la inceputul secolului, consemneaza conditiile nepotrivite de locuinta, imbracaminte si alimentatie.19 Deosebit de daunatoare pentru sanatatea taranului era alimentatia uniforma, fara carne si produse lactate, si bazata pe mamaliga. Drept rezultat, rezistenta taranilor la boli era mult slabita, iar capacitatea lor de munca era redusa. Situatia nu s-a imbunatatit. De exemplu, frecventa pelagrei, provocata de consumul porumbului alterat, a crescut din 1888 pina in 1906 de la 10 626 de cazuri raportate la 100 000. Cea mai izbitoare dovada de proasta alimentatie si de lipsa a unei ocrotiri corespunzatoare a sanatatii era rata inalta a mortalitatii infantile.

Un obstacol serios in calea progresului economic in rindul taranilor era analfabetismul larg raspindit, care ii tinea legati de traditie si le facea greu accesul la progresele tehnologice si dificila participarea la viata sociala si politica din afara satului.20 imbunatatiri semnificative au avut loc doar dupa ce guvernul a hotarit sa acorde o atentie mai mare si sa aloce mai multi bani educatiei la sate. in 1893 a fost reorganizata substantial instructiunea publica, frecventa a inceput sa fie impusa in mod sistematic, iar recrutarea si instruirea dascalilor au fost imbunatatite prin infiintarea scolilor normale, intre 1890 si 1913 numarul scolilor si al invatatorilor a crescut substantial, iar cel al scolarilor inscrisi a sporit de la 144 000 la 532 000. Rezultatele s-au reflectat in cresterea ratei stiintei de carte a populatiei rurale in virsta de peste 8 ani, de la 15 la suta in 1899 la 33 la suta in 1912. Prin comparatie, rata stiintei de carte in zonele urbane o depasea considerabil pe cea din zonele rurale, cel putin in parte datorita unor posibilitati mai mari de instruire la orase, precum si datorita impunerii mai stricte a obligativitatii frecventarii scolii, in 1912 doua treimi din populatia urbana de peste 8 ani puteau scrie si citi (75 la suta barbati, 55 la suta femei).

imbunatatirea invatamintului nu a servit doar nevoilor economice practice ale taranilor. Ea a avut un rol esential in insuflarea constiintei lor ca apartineau unei comunitati nationale ce depasea limitele satului, bucurindu-se de binefacerile cetatenesti si punind umarul in acelasi timp la indeplinirea obligatiilor civice.

Un astfel de simtamint de responsabilitate reciproca, sau ceea ce s-ar putea numi sentiment national, era adesea slab, sau chiar inexistent,

deoarece, pentru multi tarani, statul reprezentat prin administratie si prin locuitorii citadini, in general, era acaparator si tiranic. Procesul transformarii taranilor in adevarati cetateni romani era astfel departe de a fi desavirsit.

Agricultura a capatat in aceasta perioada din ce in ce mai mult un caracter comercial, intrucit productia de cereale a devenit tot mai legata de cererile pietelor internationale.21 Terminarea primelor cai ferate intre 1869 si 1875 a influentat in mod decisiv comertul, dat fiind ca s-au redus costurile transportului cerealelor spre porturile dunarene, si a devenit posibil exportul lor pe uscat, direct catre centrele industriale ale Europei Centrale. Nici o alta ramura a economiei nationale nu a cunoscut o crestere atit de rapida, intr-un interval atit de scurt, ca exportul de cereale. La sfirsitul secolului, productia de grine reprezenta aproape 85 la suta din valoarea totala a exporturilor romanesti, in anumiti ani, era exportata aproape intreaga productie de cereale, asa cum s-a intimplat in 1890, cind a fost exportata in proportie de 92 la suta. Griul era principala componenta a exportului de cereale, urmat de porumb. In al doilea deceniu al secolului al XX-lea, Romania se afla pe locul al patrulea in lume printre tarile exportatoare de griu si pe locul al treilea ca exportatoare de porumb. Nu numai ca marele mosier era inextricabil legat de piata internationala, dar, datorita organizarii agriculturii romanesti, taranul mic producator era direct afectat de fluctuatiile preturilor si cererii in lume. Astfel, ori de cite ori slabea cererea de grine romanesti, cum s-a intimplat in anii '80, cind calitatea era suspecta sau cind concurenta americana a devenit acuta, la tara aparea o criza care facea si mai precara viata unui mare numar de tarani.

impovarati de datoriile fata de mosieri si arendasi si intotdeauna in pragul saraciei, supusi abuzurilor oficialitatilor si ignorati de catre politicieni, care ii considerau mai jos decit cetatenii cu drepturi depline, taranii din ultima parte a anilor '80 au recurs la violenta pentru a Obtine o reparatie a nedreptatilor la care erau supusi. Ei puneau mina pe pamint si din cind in cind omorau cite un mosier sau un arendas, ori fugeau peste Dunare pentru a se stabili in Bulgaria. Disperarea lor a ajuns la culme in vara anului 1887 si in iarna urmatoare. Seceta cumplita din acea vara a distrus recoltele de griu si a pirjolit pasunile. Multi tarani au fost nevoiti sa-si amaneteze sau sa-si vinda vitele, pentru a putea plati dobinzile la datoriile facute, sau pur si simplu le-au pierdut pe cele

amanetate inainte, in multe judete, in special din Moldova, taranii au fost adusi in pragul foametei. Guvernul liberal a alocat o substantiala suma de bani pentru achizitionarea de porumb care sa fie distribuit taranilor, dar cantitatile disponibilizate n-au putut satisface necesitatile.

Disperarea provocata de teama ca nu vor primi porumb de la guvern i-a facut pe taranii din citeva sate din judetul Ialomita, la est de Bucuresti, sa atace autoritatile locale la 20 martie 1888.22 Exemplul lor a fost repede urmat de judetele invecinate, si in decurs de doua luni, ciocniri de proportii mai mici sau mai mari intre tarani si autoritatile locale, mosieri si arendasi au izbucnit in douazeci si sapte din cele treizeci si doua de judete ale tarii. Violenta s-a concentrat mai ales in cinci judete din jurul Bucurestilor, unde revolta a cuprins rind pe rind vreo trei sute de sate. Abia in septembrie a putut fi inabusita ultima dintre rascoalele locale. Pina atunci fusesera ucisi l 000 de tarani si alti 3 000 au fost arestati. Taranii saraci si mijlocasi au constituit forta motrice a miscarii. Cauzele nemultumirii lor au fost evidente pretutindeni: cereau hrana si pamint, o usurare a invoielilor agricole si incetarea tratamentului arbitrar la care erau supusi de catre oficialitatile locale, de catre mosieri si arendasi. Pina la urma, nu au reusit sa-si indeplineasca obiectivele, deoarece rascoalele fusesera spontane. Erau izolate unele de altele, iar actiunile lor au fost necoordonate, neputind sa faca astfel fata fortelor mobilizate impotriva lor de catre guvernul junimist.

Rascoala a avut totusi un rezultat pozitiv: a adus cu putere soarta nefericita a taranului in atentia atit a politicienilor liberali, cit si a celor conservatori. Convinsa, cel putin temporar, ca era necesara o actiune decisiva, o ampla coalitie a sprijinit proiectul de lege propus de catre guvernul junimist de a se vinde taranilor pamint in loturi de cite 5, 10 si 25 ha, din domeniile statului. Sprijinitorii lui au obtinut aprobarea Parlamentului la 6 aprilie 1889, ca mijloc de a se pune capat fierberii de la sate, dar, asa cum a recunoscut deschis Petre Carp, multi dintre ei erau deopotriva dornici sa-si pastreze marile mosii. Majoritatea conservatorilor insistau, de aceea, ca punerea in vinzare a domeniilor statului era "un caz de exceptie', care nu va trebui sa fie folosit ca precedent pentru a face astfel de cedari de pamint in viitor. Ei au respins ideea ca taranii aveau dreptul firesc la pamint si insistau ca acestia trebuie convinsi ca singura cale de a-1 obtine era prin munca grea, prin economii, prin planuri de viitor si prin vinzari si cumparari intre ei sau de la alti proprietari particulari de terenuri. Acesti conservatori erau hotariti sa

respinga orice tentativa a reformatorilor de a rezolva problema agrara prin exproprierea proprietatii private. Totusi, au incercat, in acelasi timp, sa consolideze burghezia sateasca - de unde stipularea de catre lege a vinzarii unor loturi relativ mari de pamint pe care doar elementele mai instarite din rindul taranimii isi puteau permite sa le cumpere - ca sprijin al ordinii politice si sociale existente.

Guvernele conservatoare si liberale ulterioare au continuat sa caute solutii pentru problema agrara in acelasi spirit. Au infiintat la tara o serie de noi institutii in ajutorul taranului producator independent, dar s-au ferit sa modifice structurile economice si sociale existente.

Reformatorii agrari si-au concentrat atentia asupra acordarii de credite taranilor cu dobinzi rezonabile. Ion lonescu de la Brad a fost unul dintre sprijinitorii cei mai entuziasti ai "bancilor rurale', menite sa slujeasca in primul rind taranii. In 1868 a subliniat una dintre deficientele principale ale legii agrare din 1864: i-a dat taranului pamint, dar i-a refuzat banii fara de care nu-si putea realiza emanciparea deplina. lonescu de la Brad a conceput o retea nationala de mici banci de credit, dupa modelul german al cooperativelor de credit. S-a ferit insa sa lase initiativa pe seama taranilor considerind ca acestia manifestau o lipsa adinc inradacinata de simt intreprinzator, si si-a pus sperantele de succes in interventia statului. Era sigur ca rezistenta claselor avute locale, care se temeau de orice slabire a dominatiei lor asupra populatiei rurale, precum si lipsa de capital particular nu puteau fi depasite fara sprijinul guvernului. Atit el, cit si alti promotori ai creditului rural n-au avut succes inaintea incheierii Razboiului de Independenta, cind au venit liberalii la putere si cind acestia au fost in sfirsit in masura sa-si duca la indeplinire proiectele de modernizare economica, in 1876, in faimoasa sa brosura, Creditul rural, lonescu de la Brad a readus cazul in atentie, in termeni miscatori.23 El sublima ca dupa ce se eliberasera de "sclavia fata de pamint', taranii cazusera in sclavia fata de bani si ca o duceau mai greu decit inainte de 1864.

Pentru a imbunatati productivitatea agriculturii, guvernul liberal a infiintat in 1881 Creditul Agricol acordind credite ieftine taranilor. Capitalul provenea de la stat si din surse particulare, prin vinzarea de actiuni. In fiecare judet fiinta cite o ramura a societatii, autorizata sa acorde imprumuturi pe termene de pina la noua luni, cu o dobinda ce nu depasea 7 la suta. Totusi, curind avea sa se vada ca intentia originala

a legii nu era respectata. Desemnata sa sprijine micul proprietar de pamint, institutia a fost preluata treptat de catre mosieri si arendasi, care obtineau partea leului din imprumuturi. Cerinta ca taranul sa puna chezasie o parte din recolta si unelte si sa aiba alti doi garanti pentru imprumut reprezenta o conditie pe care putini tarani erau in stare sa o indeplineasca. Cu toate acestea, guvernele ulterioare au recunoscut valoarea programului si, in 1892, conservatorii au reorganizat Creditul Agricol pentru a asigura o participare mai mare a taranilor. Cu toate ca acorda imprumuturi in medie de 50 milioane de lei anual, cei mai multi tarani erau prea saraci pentru a indeplini conditiile de primire a ajutorului.

De importanta cruciala pentru sporirea posibilitatilor de credit in zonele rurale au fost "bancile populare'. Aparitia lor a fost spontana, iar dezvoltarea lor nereglementata de lege. Prima a luat fiinta in 1891, iar in 1902 numarul lor ajunsese la 700, avind aproape 60 000 de membri. Si-au datorat succesul in special apropierii lor fizice si psihologice de cei pe care ii serveau. Erau conduse de catre localnici ce cunosteau bine atit conditiile economice locale, cit si pe cei care solicitau imprumuturile, putind sa ia decizii mai prompte si mai corecte asupra oportunitatii unui credit decit oficialitatile mai indepartate de locurile respective care administrau Creditul Agricol.

Succesul bancilor populare se datora in mare masura lui Spiru Haret, care, in calitatea sa de ministru liberal al Instructiunii Publice, in 1897-1899 si 1901-1904, le-a promovat neobosit ia sate. Nu este o coincidenta faptul ca numarul lor a crescut rapid in acea vreme, in 1902, Haret a decis ca era timpul sa reglementeze aceste banci si sa le coordoneze activitatile cu planurile generale ale liberalilor cu privire la dezvoltarea unei economii nationale moderne, in 1903, el a inaintat Parlamentului un proiect de lege, redactat de Constantin Stere si Emil Costinescu, ministrul Finantelor, care acorda bancilor personalitate juridica, le supunea Codului comercial si stabilea criteriile de infiintare a lor. in acelasi timp, insa, le-a luat independenta si le-a subordonat Creditului Agricol.

Bancile populare si-au continuat impresionanta dezvoltare pina la primul razboi mondial, in 1913 fiintau 2 900 de astfel de banci, aproape toate functionind dupa modelul sistemului german Schulze-Delitzsche. Astfel, ele urmareau obtinerea de profituri, plateau dividende si reuseau sa atraga capital, dar, in mod evident, prezentau interes mai curind pentru taranul instarit decit pentru majoritatea saraca a locuitorilor de la sate. Grosul capitalului acumulat de aceste banci era controlat de infloritoarea clasa mijlocie sateasca - taranii prosperi, invatatorii, preotii

si micii negustori. Bancile populare nu au reusit sa-si indeplineasca menirea initiala de a ridica productivitatea micilor proprietari de pamint si de a transforma organizarea agriculturii. Cu toate ca au acordat numeroase credite, majoritatea acestora (80 pina la 90 la suta) au fost neproductive, adica se ridicau la mai putin de 300 de lei, si ca atare au fost investite nu in animale si utilaje, ci pentru acoperirea unor cheltuieli de trai curente.24

Liberalii au incercat sa aduca ordinea si prosperitatea la sate prin inca o lege rurala cuprinzatoare. In 1904 au trecut prin Parlament legea care dadea un statut legal obstilor satesti si specifica procedurile de infiintare a acestora. Principalul scop al acestei legi era de a le permite taranilor sa formeze o asociatie in vederea inchirierii unei mosii sau a altui pamint, dar, asa cum a fost cazul Legii cu privire la bancile populare, adoptata cu un an inainte, liberalii aveau in vedere in primul rind taranul instarit, productiv, si nu pe vecinii sai mai saraci si mai lipsiti de succes. Miscarea cooperatista care s-a pus astfel in miscare a continuat sa se dezvolte pina la primul razboi mondial, in 1913 erau 495 de obsti satesti cu aproape 77 000 de membri, dar toate la un loc nu luasera in arenda decit o suprafata modesta de pamint, reprezentind o sesime din ceea ce era preluat de catre arendasi.

Bancile populare, obstile satesti si vinzarea domeniilor statului afectau doar o mica parte a taranimii. Ineficienta acestor masuri a fost pusa in evidenta in mod dramatic de marea rascoala taraneasca care a zguduit tara in primavara anului 1907. Cauzele acestei miscari violente, fara precedent, au fost conditiile aspre in care traiau majoritatea taranilor, in nici un caz nu doar cei mai saraci, in ajunul rascoalei, 424 000 de tarani detineau prea putin pamint ca sa-si poata duce traiul (mai putin de 3 ha), iar 300 000 nu aveau pamint deloc. Un numar mare dintre acestia, precum si alti tarani erau lipsiti de aparare din punct de vedere economic in fata mosierilor si a arendasilor, care puteau sa impuna aproape dupa bunul lor plac conditiile de arendare a unor mici suprafete de teren. Tot atit de ruinatoare erau si sumele pretinse de camatari. Taranii erau adesea nevoiti sa-si ipotecheze toate bunurile sau recoltele viitoare pentru a plati imprumuturile cu dobinzi foarte mari. Din cauza saraciei, s-au vazut, de asemenea, obligati sa-si vinda produsele unor speculanti, sub valoarea pietei, imediat dupa recoltare, ca apoi iarna si primavara sa fie nevoiti sa le cumpere la preturi mult marite, in afara acestor poveri personale, mai erau si impozitele catre stat, care in unele parti ale tarii ajungeau la 80 la suta din valoarea productiei totale anuale a taranilor.

in aceste conditii, calamitatile naturale, cum au fost crancenele secete din 1899 si 1904, au adus un numar imens de tarani in pragul foametei.

Rascoala s-a dezlantuit pornind de la o disputa minora, aparuta la 21 februarie 1907 intre taranii din Flaminzi, un sat din judetul Botosani, din nordul Moldovei, si administratorul unei mosii arendate marelui trust Fischer. Vestea tulburarilor s-a extins cu repeziciune in satele si judetele invecinate, unde s-au tinut adunari obstesti si s-au intocmit petitii prin care se cerea reducerea dijmelor pentru pamintul luat in arenda. La inceput, taranii au demonstrat pasnic, dar la 13 martie au inceput sa ocupe mosiile, au intrat in tirguri, distrugind casele mosierilor si arendasilor si depozitele negustorilor. La 16 martie au avut loc primele infruntari intre tarani si armata, in acel moment rascoala cuprinsese intreg nordul Moldovei.25 in cursul violentelor au fost atacati multi arendasi si camatari evrei, dar rascoala nu a avut un caracter antisemit. Cauzele sale erau in linii mari sociale si economice si nu s-a facut nici o distinctie intre "opresorii' crestini si cei evrei. Daca au fost atacati multi evrei, acest lucru s-a datorat faptului ca in nordul Moldovei acestia controlau majoritatea proprietatilor arendate, in acelasi timp, violenta aceasta nu a fost doar un act de disperare al celor loviti de saracie. Taranii mai saraci au fost intr-adevar primii care s-au revoltat, dar li s-au alaturat curind vecinii lor mai instariti, in masura in care actiunile taranilor au avut o conducere, aceasta a fost asigurata de catre intelectualitatea satelor si, in special in Muntenia si Oltenia, de catre subofiterii aflati in rezerva.

in a doua parte a lunii martie, rascoala s-a intins si in Muntenia si Oltenia, unde a capatat o mai mare intensitate decit in Moldova. ªi aici violentele taranilor au reprezentat o reactie la lipsa de pamint si la conditiile aspre impuse de catre mosieri si arendasi prin tocmelile de arendare. Rascoala a avut un caracter mai putin spontan decit cea din provincia vecina. Activitatea lui Vasile Kogalniceanu si a intelectualitatii satelor - preotii si invatatorii - crease o atmosfera de speranta si pregatise taranii pentru actiune, incepind cu 1906, prin brosuri si prin ziarul Gazeta taranilor, parveneau in lumea satelor dezbaterile ample despre chestiunea taraneasca, cerindu-li-se satenilor sa se uneasca, aceasta fiind unica modalitate de a-si imbunatati situatia. Brosura lui

Kogalniceanu Catre sateni, distribuita in 1906 si la inceputul anului 1907, a avut un efect puternic asupra taranilor. Ea incepea si se sfirsea cu chemarea "Vrem pamint' si le dadea taranilor sa inteleaga ca dreptul lor de a se ridica impotriva nedreptatii fusese aprobat de catre Regina. Un alt imbold la actiune 1-au constituit relatarile inflamante, aparute in Gazeta taranilor si in alte ziare, referitoare la rascoalele din Moldova.

Rascoala a avut o intensitate mai mare in Muntenia si Oltenia decit in Moldova. Faptul care i-a stirnit pe tarani la actiune in multe judete a fost chemarea sub arme a rezervistilor, la 21 martie, pentru a inabusi violentele din Moldova. Tulburarile au izbucnit tocmai in acele judete in care rezervistii au refuzat sa se duca la regimentele lor si, curind, rascoala s-a intins pe tot cuprinsul tarii. Ea a atins intensitatea maxima intre 25 si 28 martie in Oltenia, unde au avut loc inclestari masive intre tarani si armata si unde pierderile de vieti omenesti au fost, in consecinta, mari.

Conservatorii, sub primul ministru Cantacuzino, au reactionat lent, dar liberalii, care i-au inlocuit la putere la sfirsitul lunii martie, au procedat la o viguroasa campanie de reprimare. Armata, sub comanda generalului Alexandru Averescu, a recurs la metodele cele mai nemiloase, mergind pina la bombardarea satelor de catre artilerie, pentru a redobindi controlul asupra acestora. Dupa pierderi imense de vieti omenesti - circa 11 000 de morti - si distrugeri masive de bunuri, pe la mijlocul lui aprilie s-a reinstalat o liniste relativa.

Rascoala a provocat o impresie puternica asupra tuturor partidelor politice. Atit dreapta, cit si stinga au privit evenimentul ca o tragedie nationala, grabindu-se sa avanseze propuneri pentru inlaturarea a ceea ce putini dintre ei au inceput sa considere drept o nedreptate morala, iar majoritatea drept o frina in calea dezvoltarii economice si politice.

Conservatorii, in majoritatea lor, erau hotariti sa apere, cu orice pret, integritatea proprietatii private, dar si-au dat seama ca era inevitabila o expropriere de pamint pentru mentinerea pacii sociale la sate. Cei mai intelepti dintre acestia erau chiar convinsi ca o expropriere partiala a marilor mosii ar putea fi in avantajul lor. Credeau ca folosirea miinii de lucru platite ar fi mai eficienta decit exploatarea ei de pina atunci pe baza de invoiala. Unul dintre acestia, Constantin Garoflid, recomanda exproprierea a 500 000 ha din mosiile particulare (circa 15 la suta din total) si o suprafata egala din paminturile apartinind institutiilor si statului. Dar insista ca nici o mosie sa nu fie redusa sub 500 ha, suprafata considerata de el minimum necesara pentru ca sa ramina viabila din punct de vedere economic. Ca multi dintre contemporanii sai, liberali sau conservatori, Garoflid credea ca modernizarea si propasirea

agriculturii depindeau de mentinerea marii proprietati.26 Dar liderii Partidului Conservator nu voiau sa cedeze in chestiunea exproprierii si au proclamat din nou "caracterul sacru' al proprietatii private. Liberalii, aflati acum la putere, au dat si ei inapoi de la exproprierea marilor mosii. Majoritatea lor impartaseau ideile continute in influenta lucrare a lui Spiru Haret Chestia taraneasca, publicata in 1905 si republicata in 1907, dupa rascoala taraneasca. El chema prin aceasta la o imbunatatire a situatiei taranilor prin bancile si obstile satesti, care la rindul lor i-ar sprijini pe tarani sa cumpere si sa ia in arenda pamint direct de la proprietarii acestora, in sfirsit, la stinga spectrului politic, poporanistii denuntau impartirea "nedreapta' a pamintului si consecintele ei "nefaste' si cereau o imediata improprietarire a taranilor. Constantin Stere, desi condamna rascoalele taranesti, sprijinea exproprierea marilor mosii (cu o compensare cel putin partiala), ca unica modalitate practica de obtinere a pamintului necesar improprietaririi.27

Noul guvern liberal, condus de Dimitrie Sturdza, avindu-1 pe Ionel Bratianu ca ministru de Interne si pe generalul Alexandru Averescu ca ministru de Razboi, a fost instalat la 25 martie 1907, in toiul rascoalei. Cu toate ca s-a ferit sa sustina exproprierea proprietatii private, era pregatit sa aplice o serie de reforme care sa aduca o alinare cel putin unei parti a taranimii. In ziua instalarii lui, a adresat un manifest catre natiune, promitind sa reduca impozitele funciare platite de catre tarani statului, sa faciliteze arendarea terenurilor publice direct catre tarani, sa usureze conditiile tocmelilor agricole, sa infiinteze o banca de credit rurala - Casa Rurala - pentru a le da posibilitatea taranilor sa ia cu arenda sau sa cumpere mai usor pamint, si sa desfiinteze trusturile de arendare.

incepind cu sesiunea parlamentara din toamna anului 1907, Partidul Liberal a trecut prin Parlament o serie impresionanta de masuri menite sa duca la indeplinire promisiunile continute in manifestul din 25 martie si, dupa cum s-a exprimat Ionel Bratianu, sa mentina "creditul social' al partidelor guvernante in masa populatiei.28 Cea mai importanta dintre legile reformei privea trei probleme fundamentale: invoielile agricole, creditele si arendarea. Legea privind invoielile agricole din 23 decembrie 1907 incerca sa limiteze gradul in care mosierii si arendasii puteau

178 000 ha de pasuni de catre marii mosieri, cu scopul crearii unor islazuri comunale, in conformitate cu Legea invoielilor agricole din 1907, nu a reusit sa satisfaca cererea si, ca atare, taranii erau in continuare nevoiti sa se adreseze mosierilor si arendasilor.

Nu e mai putin adevarat ca erau totusi sesizabile unele schimbari in organizarea productiei pe marile proprietati. Reformele din 1907 au redus numarul de dijmasi care au fost inlocuiti treptat cu muncitori agricoli, intre 1906 si 1913, suprafata mosiilor lucrata cu muncitori agricoli angajati a crescut de la 25 la 35 la suta. Masinile agricole inlocuiau si ele incet traditionala munca manuala a taranului. Totusi, folosirea lor era neuniforma. Masinile cu abur aveau un rol nesemnificativ in munca cimpului. De exemplu, in 1915, functionau doar 300 de pluguri actionate mecanic. Singura operatie in care predominau masinile era treieratul, unde traditionalii boi au fost practic eliminati. Astfel, in ajunul primului razboi mondial, erau putine mosii bine utilate cu masini agricole, iar proprietarii lor sau arendasii erau arareori capabili sa se dispenseze de animalele si uneltele taranilor. Inutil sa spunem ca folosirea masinilor in gospodariile taranesti era extrem de rara.

Despartirea taranului de agricultura si-a continuat cursul constant, chiar daca nu spectaculos. Multi tarani, care fusesera nevoiti sa paraseasca paminturile, si-au gasit de lucru in ocupatii neagricole la tara, precum si in minerit, silvicultura, in industria petrolului si la caile ferate. Altii, in special femeile, s-au orientat catre o noua forma de industrie casnica - cusutul si tesutul - pusa in miscare de mici intreprinzatori din orasele din apropiere sau de tarani instariti de la sate. Multi tarani, cu sau fara calificare, s-au mutat la oras in cautare de lucru, in atelierele mestesugaresti, in transporturi sau fabrici. Aceste procese sint greu cuantificabile, deoarece statisticile arata ca numarul taranilor saraci, fara pamint, de la tara a ramas stationar la cifra de 300 000 intre 1905 si 1913. Cu toate acestea, dat fiind ca populatia rurala a crescut semnificativ in acesti ani, e clar ca proletarizarea taranimii a fost drastica.

Ritmul lent al industrializarii si urbanizarii a avut efecte profunde asupra agriculturii si a nivelului de trai al taranului. Subdezvoltarea a avut si ea un rol in impiedicarea dezvoltarii pietei autohtone de produse agricole si nu a constituit un stimulent pentru diversificarea culturilor. Chiar daca nivelul de trai la orase era mai ridicat decit cel de la tara, cererea de produse agricole la orase raminea scazuta, intrucit populatia urbana insasi nu reprezenta decit 17 la suta din cea totala in anul 1910.

Unul dintre cele mai incurajatoare semne de schimbare fundamentala in organizarea agriculturii 1-a constituit cresterea rapida a obstilor de arendare dupa 1907.29 Ca rezultat al legislatiei liberale din 1908 si 1909, o suprafata semnificativa de pamint a trecut din miinile mosierilor in cele ale taranilor. Cei din urma erau atrasi de obsti pentru ca in felul acesta erau in stare sa scape de dominatia acelor nesuferiti intermediari care erau arendasii. Intre 1907 si 1914, numarul obstilor a crescut de la 103 la 605, iar suprafata de pamint arendata de acestea de la 73 000 ha la 475 000 ha. Majoritatea membrilor lor erau tarani prosperi si, in consecinta, paturile mai sarace nu au fost direct afectate de acest proces. Observatori plini de intelegere remarcau eficienta generala si receptivitatea la nou, caracteristice acestor obsti, si erau siguri ca, daca n-ar fi izbucnit primul razboi mondial, care sa intrerupa transferul treptat pe aceasta cale al marii proprietati in mina celor care o lucrau, s-ar fi putut asigura o solutie "naturala' problemei agrare.

Staruitoarele probleme rurale si incapacitatea economiei agrare de a progresa, in ciuda legislatiei de dupa 1907, i-au convins pe multi liberali ca era necesara o noua reforma agrara mai cuprinzatoare. Imediat dupa cel de-al doilea razboi balcanic, la sfirsitul anului 1913, Ionel Bratianu a propus o expropriere partiala a marilor mosii particulare, pentru a li se asigura pamint in plus taranilor, intr-o serie de articole publicate in 1914, Vintila Bratianu, principalul teoretician al partidului in probleme de economie si frate al primului ministru, a subliniat cit de mult corespundeau noile reforme amplelor teluri economice si sociale ale liberalilor.30 El argumenta ca masurile propuse le-ar permite mosierilor sa adopte forme intensive de agricultura, mai eficiente si mai productive decit agricultura extensiva pe care o practicau in mod curent, si cerea ca sumele de bani primite in compensatie sa fie folosite pentru modernizarea mosiilor lor. Bratianu si liberalii si-au concentrat atentia asupra consolidarii taranului prosper, pe care il considerau stilpul sistemului economic si social al acelor vremuri. Marind prosperitatea celui mai dinamic element al taranimii, sperau sa extinda piata autohtona pentru bunuri manufacturate si sa contribuie astfel la dezvoltarea industriei romanesti si a comertului. Acest segment "merituos' al taranimii a fost, ca atare, favorizat prin proiectele lor de reforma. Acestui segment i se rezerva grosul pamintului ce urma sa fie expropriat. Liberalii au dat

putina atentie taranimii sarace. Ei isi exprimau doar convingerea ca industria in dezvoltare va absorbi surplusul de populatie de la tara la oras, usurind astfel problemele provocate de suprapopulatie. Izbucnirea primului razboi mondial a pus capat preocuparilor pentru aceste probleme.

INDUSTRIA

Structura industriei a trecut prin modificari semnificative, chiar daca neregulate, in aceasta perioada. Dezintegrarea vechiului sistem al breslelor a avut loc in sfirsit, iar subminarea industriei mestesugaresti si-a urmat cursul inexorabil, atit la sate, cit si la orase. Cauzele trebuie cautate in dezvoltarea constanta a procesului de prelucrare pe scara larga si de fabricare in tara, precum si in integrarea Romaniei intr-o mai mare masura in sistemul economic vest-european, deschizind larg portile produselor manufacturate si capitalului din exterior. Prin intermediul legislatiei si al agentiilor regulatoare, statul s-a plasat de partea industriei moderne in dauna metodelor traditionale de productie. Cu toate ca, in 1914, industria romaneasca in intregime inregistrase progrese remarcabile, mai ramineau inca lacune serioase. Elementele-cheie ale unei baze industriale moderne, precum metalurgia si constructia de masini, erau inca practic inexistente, iar industria raminea strins legata de agricultura, intrucit predomina prelucrarea materiilor prime - alimente, produse lemnoase si petrol.

in 1850, industria artizanala taraneasca era principalul, iar adeseori singurul mijloc prin care taranul isi putea procura produsele finite de care avea nevoie. Gama de articole produse in felul acesta era aproape infinita, de la caramizile pentru constructia caselor si uneltele agricole, pina la imbracaminte si tot felul de obiecte de uz casnic. Gospodariile taranesti tindeau sa se specializeze intr-un tip sau doua de articole, iar, in unele regiuni, sate intregi au devenit renumite pentru un anume produs, fie in domeniul prelucrarii lemnului, fie in acela al tesaturilor. Dar, catre sfirsitul secolului, aceste industrii infloritoare devenisera doar o sursa secundara de bunuri de larg consum si, in multe parti ale tarii, in special la cimpie, au disparut cu totul.

Cauzele declinului acestei componente traditionale a economiei satesti rezida in schimbarile fundamentale ce aveau loc in agricultura si in economie in ansamblu, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. Diferentierea sociala in cadrul taranimii, accelerata dupa reforma agrara din 1864, tindea sa submineze industria artizanala familiala. Traditia se mai pastra doar in gospodaria taranului mijlocas. Aceasta era modesta, unii, ca Petre Aurelian, cautau (in zadar, dupa cum s-a dovedit) sa le reinvie ca mijloc de imbunatatire a nivelului de trai la sate.

Mestesugurile casnice din mediul rural au contribuit in mod semnificativ la dezvoltarea industriei moderne, prin- crearea unei forte de munca a carei calificare sa-i permita sa intre direct in fabrica. Nu a fost o simpla coincidenta ca intreprinderile industriale tindeau sa se infiinteze in acele regiuni care aveau puternice traditii in materie de mestesuguri taranesti, ca de pilda judetele Prahova si Dimbovita in Muntenia, Bacau si Neamt in Moldova.

Productia artizanala, organizata, din tirguri si orase, a suferit un declin asemanator mestesugurilor taranesti. La mijlocul secolului al XlX-lea, productia artizanala era cea mai importanta ramura a industriei romanesti. Cu exceptia textilelor si a unor produse lemnoase, aceasta satisfacea majoritatea nevoilor populatiei din centrele urbane si din zonele rurale inconjuratoare (cei bogati recurgeau la importuri). Organizarea acestei productii nu diferea, in esenta, de ceea ce fusese cu o jumatate de secol in urma. Ierarhia mester-calfa-ucenic si-a pastrat trasaturile ei definitorii, cu toate ca, in atelierul traditional, proprietarul lucra alaturi de angajatii sai. Un atelier obisnuit avea unul pina la trei lucratori, cu toate ca existau si unele mai mari. Mesterul ajungea arareori atit de bogat ca un bancher sau un negustor, dar in general isi putea asigura un trai confortabil. Pozitia calfelor parea si ea sigura pe atunci, pentru ca erau foarte cautati de mesteri.

Meseriile erau organizate pe bresle sau corporatii, asa cum erau ele numite acum, foarte asemanatoare cu cele de la 1800 si avind acelasi scop si, anume, de a asigura bunastarea membrilor lor. Dar ele nu mai exercitau acelasi grad de control asupra propriilor lor membri, cum o facusera altadata. Legislatia bazata pe mult proclamatul principiu al liberului schimb a slabit treptat in fata practicilor monopoliste. Pasul final in destructurare a fost facut in 1873, cind guvernul a desfiintat ultimele corporatii. Actul nu a atras cine stie ce proteste, pentru ca pur si simplu recunostea o stare de fapt.

in ultimele patru decenii ale secolului, mestesugurile au suferit modificari drastice pe masura ce mentalitatea capitalista si practicile capitaliste patrundeau in economie. Cea mai izbitoare trasatura a noului regim a fost lipsa generala de reglementari in toate aceste aspecte ale productiei, acolo unde ele existasera altadata. Restrictiile cu privire la practicarea unei meserii, la numarul de calfe si de ucenici, la achizitionarea de materii prime si la calitatea si preturile marfurilor erau lucruri apartinind trecutului, intrucit mestesugarii au fost arunrat; ?«--*. concurentei. Lupta era

mestesugari, care formau majoritatea covirsitoare si duceau o existenta precara, au fost impinsi incet-incet in rindurile muncitorilor din fabrici sau si-au parasit total meseriile, in timp ce citiva mestesugari mai mari nu numai ca au supravietuit, dar au reusit sa restabileasca un cvasi-monopol in acele ramuri care prezentau un interes redus pentru intreprinzatorul capitalist pe scara mare.

Catre sfirsitul secolului, concurenta economica si nepasarea guvernamentala, la care s-a adaugat criza economica generala din 1899-1903, au adus mestesugarii la disperare. Agitatia lor publica in intreaga tara a obligat guvernul liberal, care conta pe sprijinul lor politic, sa actioneze, in 1902, a adoptat Legea Missir, botezata dupa numele ministrului care a promovat-o, prin care erau reorganizate corporatiile, hranind astfel sperantele mestesugarilor ca puteau reveni cumva la conditiile anterioare ale unei ere mai prospere. Cu toate ca reinvia unele vechi privilegii restrictive ale breslelor, legea nu a facut nimic ca sa le protejeze impotriva concurentei distrugatoare a sistemului infloritor al fabricilor. Legea nu a putut nici sa intoarca cursul unei transformari economice si sociale de o jumatate de secol si, pina la urma, s-a dovedit total ineficienta, in 1908-1911, numarul micilor ateliere a scazut cu 11 la suta, iar mina de lucru a acestora cu 30 la suta. Din cei 36 678 de "mestesugari' inregistrati oficial in 1911, cam 30 000 erau simpli salariati cu munca la domiciliu, platiti cu bucata de catre intreprinzatorii comerciali care le furnizau materiile prime si desfaceau pe piata produsele finite.31

Perspectivele dezvoltarii unei mari industrii moderne pareau neclare la mijlocul secolului, ii lipseau elementele esentiale: investitia corespunzatoare de capital, mina de lucru calificata si o piata indigena larga pentru bunurile manufacturate, lipsuri cauzate in parte de subdezvoltarea agriculturii si de nivelul scazut de trai al grosului populatiei. Remediile pentru aceste deficiente - institutiile si mentalitatea capitalismului modern - de-abia isi facusera aparitia.

Un formidabil obstacol in calea dezvoltarii marii industrii pe scara larga era fluxul crescind de marfuri straine si lipsa unor tarife protec-tioniste. inainte de Unirea Principatelor, volumul importurilor fusese moderat, dar, in urmatorul sfert de veac, in special dupa conventia comerciala din 1875 cu Austro-Ungaria, acestea au amenintat sa inghita piata romaneasca, inainte de 1860, importurile constau doar in articole de "lux' - matasuri si tesaturi fine, imbracaminte, trasuri, sticlarie si mirodenii -, iar principalii lor cumparatori erau clasele de sus. Erau

prea scumpe pentru restul populatiei si, ca atare, nu au influentat in mod serios pietele industriei locale si ale mestesugurilor. Taranii nu cumparau aproape nimic din import, cu exceptia lucrurilor din bumbac. Dupa 1860, importurile au capatat un caracter total diferit. Mari cantitati de marfuri ieftine, de larg consum, chiar si pentru cei saraci, au invadat tara. Aceasta schimbare reflecta imensa capacitate a industriei vest-europene de a satisface nevoile si gusturile unor consumatori straini. Ea arata, de asemenea, atit capacitatea pietei romanesti de a absorbi aceste marfuri, datorita productiei agricole accelerate, cit si lipsa de aparare a pietei romanesti. Functionarea in continuare a normelor comerciale otomane a fost neindoielnic decisiva pentru mentinerea unei piete romanesti deschisa marfurilor straine. Chiar si dupa Unirea Principatelor, concesiile economice acordate de Turcia diverselor puteri europene continuau sa fie aplicate Romaniei, in Romania insasi, teoriile liberului schimb ale economistilor si politicienilor, care prevalau in anii '60 si '70, se pronuntau impotriva impunerii unor tarife protectioniste. Potrivit acestora, unicul scop servit de taxele vamale era cresterea venitului, in 1874, guvernul a decis in sfirsit sa introduca, de la sine putere, o noua structura a tarifelor vamale, protectionista ca natura, dar a abandonat proiectul, cind s-a semnat, in anul urmator, conventia comerciala cu Austro-Ungaria.

Schimbari semnificative au avut loc in anii '70 si '80, care au incurajat dezvoltarea marii industrii. Abolirea suzeranitatii otomane a inlaturat ultimele impedimente politice din calea comertului international si a dat guvernului roman posibilitatea de a duce o politica comerciala menita sa promoveze dezvoltarea economica. O consecinta imediata a fost cresterea rapida a comertului exterior, care, la rindul sau, a stimulat activitatea economica si a atras investitii straine, in aceleasi doua decenii, a inceput sa se infiripe o infrastructura moderna: au fost infiintate banci comerciale particulare si o banca nationala pentru a asigura creditul necesar si a oferi o oarecare coordonare si stabilitate financiara; a fost introdus sistemul monetar national; s-au adoptat greutati si masuri uniforme bazate pe sistemul zecimal; au fost infiintate burse comerciale unde se puteau stabili preturile marfurilor si dobinzile in conditiile de piata libera; a fost adoptata o cuprinzatoare legislatie comerciala si civila, care oferea atit oamenilor de afaceri romani, cit si celor straini cadrul legal necesar pentru desfasurarea activitatilor lor; au fost imbunatatite si extinse mijloacele de transport, mai cu seama caile ferate.

Doua alte elemente au fost, de asemenea, esentiale pentru realizarea transformarii economice: un nou spirit in afaceri bazat pe credit, precum si investitia corespunzatoare de capital, intre anii '40 si '60, un numar de economisti, mai cu seama Ion Ghica si Dionisie Pop Martian, au

preamarit virtutile sistemului de credit modern. Cu toate ca transformarea ideilor in institutii s-a dovedit dificila, asa cum atesta nereusita Domnitorului Grigore Ghica de a infiinta o Banca Nationala a Moldovei in 1856, acestia, impreuna cu numerosi adepti ai lor, au contribuit la netezirea drumului catre o transformare generala a mentalitatii in afaceri. Cam in acelasi timp, capitalul destinat investitiilor a inceput sa se acumuleze din varii surse interne: exploatarea mai intensiva a terenurilor agricole, sumele strinse din plata compensatiilor pentru paminturile expropriate in 1864, arendarea pe scara mai larga a mosiilor, comertul exterior si interior, aprovizionarea contra cost a armatei si a institutiilor publice. Posibilitatile de inavutire individuala s-au inmultit asadar, iar un numar din ce in ce mai mare de persoane a inceput sa investeasca in industrie, mai intii in industria alimentara, apoi in diverse alte intreprinderi, in anii '60, acestea au format nucleul noii burghezii industriale, care in anii '80 avea sa exercite o influenta decisiva asupra politicii economice a statului.

Capitalul strain a avut un rol crucial in dezvoltarea industriei grele si a economiei in general.32 Acesta a inceput sa patrunda in cantitati substantiale in Romania dupa Razboiul de Independenta si, in afara industriei, a fost investit in banci, comert si asigurari, in industrie, inainte de primul razboi mondial, capitalul strain devenise predominant in gaz si electricitate (95,5 la suta), petrol (94 la suta), zahar (94 la suta), metalurgie (74 la suta), chimicale (72,3 la suta), industria lemnului (69 la suta). Cea mai mare concentrare era in productia de materii prime. Capitalul anglo-olandez si cel franco-belgian detineau impreuna circa 57 la suta din totalul capitalului investit in industrie. Capitalul strain reprezenta, de asemenea, o prezenta masiva in sistemul bancar dupa anul 1880, cind a devenit total functional sistemul national de institutii de credit, in ajunul primului razboi mondial, cele mai mari cinci banci controlate de capitalul strain dispuneau de resurse insumind 500 000 000 lei, in comparatie cu cele 325 000 000 lei ce reveneau celor mai mari patru banci romanesti, imprumuturile acordate guvernului roman erau o alta cale prin care patrundea in tara capitalul strain, intre 1866 si 1914, acestea insumau 4 miliarde lei, ce au fost folosite pentru un program ambitios de lucrari publice, in special pentru construirea de cai ferate si de cladiri guvernamentale. Romania a atras capital strain datorita profitului relativ ridicat, de obicei intre 4,25 si 5,6 la suta. Astfel de investitii au fost esentiale pentru dezvoltarea unei economii

moderne, dar ele au slujit si ca mijloc prin care persoane si guverne straine puteau influenta politica guvernului roman.

Prelucrarea produselor agricole reprezenta industria de baza a acelei perioade. Moraritul in mod special era in continua dezvoltare si a fost una dintre primele industrii care a suferit transformari tehnologice. Aparitia din belsug a grinelor ieftine americane pe piata europeana a provocat un declin dramatic al exporturilor romanesti in numeroase tari (in 1860, 16 la suta din exporturile de grine romanesti erau destinate Marii Britanii si Frantei; in 1874, ele ajungeau doar la 1,4 la suta), dar o astfel de concurenta a stimulat prelucrarea indigena a produselor alimentare, fortindu-i pe mosierii romani sa extinda instalatiile existente si sa infiinteze noi ramuri ale acestei industrii. Una dintre cele mai profitabile era aceea a rafinarii zaharului, care a inceput sa fie modest incurajata de catre stat in 1873. Tutunul, de asemenea, era una dintre culturile care se bucurau de atentie; in 1872 au fost infiintate doua fabrici, una la Bucuresti si alta la Iasi, care impreuna foloseau o mie de lucratori. Devenise un lucru normal acum pentru marii mosieri si pentru arendasi sa se alature industriasilor in cautarea de subsidii si de alte avantaje, atit de la guvernele liberale, cit si de la cele conservatoare, pentru industriile care foloseau produsele lor agricole si lemnoase.

Industria a beneficiat enorm de pe urma sprijinului Partidului Liberal, incepind cu anii '60. Asa cum am vazut, liberalii priveau cu simpatie ideile protectioniste, dar au fost impiedicati sa le aplice de catre tratatele existente, mai ales Conventia comerciala cu Austro-Ungaria. Tipul lor de protectionism s-a conturat insa treptat. La inceput, acestia erau lipsiti de o strategie economica cuprinzatoare si, astfel, legislatia viza doar anumite ramuri industriale, fiind menita in primul rind sa stimuleze folosirea materiilor prime indigene (de pilda, legea din 1881 pentru promovarea industriei hirtiei prin asigurarea unor achizitii regulate de catre stat), in acelasi timp insa, liberalii nu au inteles imediat importanta industriei grele. Mare parte a legislatiei adoptate de catre acestia inainte de 1887 pentru stimularea industriei se concentra asupra dezvoltarii mestesugurilor. Pina si cuprinzatoarea lege prezentata Parlamentului in 1882 de catre Petre Aurelian se baza pe premisa ca dezvoltarea unei industrii moderne trebuia sa inceapa cu incurajarea mestesugurilor si cu imbunatatirea invatamintului tehnic si profesional. Nu facea nici un fel de referire la sprijinirea productiei industriale pe marile intreprinderi. Un deceniu mai tirziu, in 1895, punctele de vedere ale lui Aurelian nu se schimbasera in mod substantial, in timp ce argumenta ca tarifele protectioniste erau esentiale pentru crearea industriei si, ca atare, a unei economii infloritoare, el insista ca atentia trebuie acordata in primul rind

industriilor casnice si mestesugaresti, ca o premisa necesara infiintarii unui sistem de fabrica.33 El a recunoscut valoarea marii industrii, dar pentru o vreme i-a rezervat doar un statut "accesoriu'. Cu toate acestea, incurajarea marii industrii devenea o componenta insemnata a teoriei economice liberale, iar pe la mijlocul anilor '80 a inceput sa fie adoptata principala legislatie aferenta.

incepind cu 1886, liberalii au pus bazele unei politici industriale fundamentate pe tarifele protectioniste si pe sprijinul direct al statului pentru intreprinderile mari si mijlocii. Pe termen lung, scopul acestor masuri si al tuturor celor ce au urmat a fost crearea unei industrii capitaliste moderne, dupa modelul Europei occidentale, o politica ce insemna mai multa concurenta pentru formele mestesugaresti si artizanale de industrie. Primul act important al noii politici industriale a fost Legea generala a tarifelor din 1886, care, asa cum am vazut, a fost adoptata dupa expirarea Conventiei comerciale cu Austro-Ungaria. Taxele de import erau aplicate unui numar de circa 600 de articole si reprezentau cam 10-15 la suta din valoarea lor. in comparatie cu practicile altor tari, aceste tarife ofereau doar un grad modest de protectie. Ele erau menite sa apere de concurenta straina, in primul rind, acele industrii ce fiintau deja, mai ales industria alimentara si alte ramuri ale industriei usoare, producatoare de bunuri de larg consum. Astfel, aceste tarife au reprezentat faza initiala de protectionism, indreptata catre folosirea materiilor prime provenite din agricultura si silvicultura romaneasca. Dar actul respectiv privea si in perspectiva si oferea un sprijin modest altor tipuri de industrii, care - autorii acestuia erau siguri - aveau sa fie infiintate pina la urma. Legea asupra tarifelor a fost substantial revizuita in 1904 si 1906, pentru a tine seama de progresul industrial al tarii si de presiunea crescinda a bunurilor manufacturate straine. Noile taxe vamale se inscriau intre 10 si 25 la suta din valoarea marfurilor, fiind ridicate la acele articole care concurau produsele industriei indigene si scazute la utilaje si la articolele necesare dezvoltarii acestei industrii.

Multi oameni de afaceri si bancheri au socotit legile cu privire la tarifele vamale un mijloc prea ocolit de promovare a industriei. Se pronuntau, in schimb, pentru extinderea ajutorului direct al statului, iar in 1887 au adus o contributie utila la obtinerea aprobarii din partea Parlamentului a unui program cuprinzator de sustinere a dezvoltarii indus-

triale. Noua lege de incurajare a industriei prevedea scutiri de taxe si tarife vamale pentru toate utilajele si materiile importate pe o perioada de 15 ani, o reducere a costurilor transportului pe calea ferata si acordarea cu titlu gratuit de catre stat a unor terenuri de constructie pe timp de 90 de ani tuturor cetatenilor romani sau straini care vor infiinta intreprinderi industriale cu un capital de cel putin 50 000 de lei sau care foloseau minimum 25 de muncitori. Legea permitea de asemenea o investitie nelimitata de capital strain in noile industrii, o recunoastere de catre liberali, in ciuda retoricii lor despre initiativa autohtona, ca nu posedau resurse financiare suficiente pentru a-si duce la indeplinire ambitioasele lor planuri economice.

Legea din 1887 a ramas in vigoare timp de un sfert de secol. Sprijinul pe care il oferea marii industrii a fost extins pina in 1912, pentru a include si mestesugarii care foloseau cel putin 4 muncitori sau cooperativele mestesugaresti cu cel putin 20 de membri. Noua lege prevedea, de asemenea, ca marfurile furnizate statului de toate aceste intreprinderi puteau avea preturi cu pina la 5 la suta mai mari decit produsele similare disponibile din alte tari. Ambele legi contribuiau in mod substantial la progresul marii industrii pe scara larga. Daca intre 1866 si 1886, erau infiintate anual in medie 8 intreprinderi, acestea ajunsesera la 63 anual intre 1906-1911 (dupa intrarea in vigoare a tarifelor din 1906). Din cele aproximativ l 150 de intreprinderi ce functionau in 1915, 837 primeau sprijin din partea statului; capitalul investit in industria mare a crescut substantial de la 247 milioane lei in 1901, la 329 milioane lei in 1915 (ultima cifra include doar industriile incurajate de stat).

in preajma primului razboi mondial, industriile dominante erau industria petroliera si cea de cherestea, care impreuna reprezentau 36,2 la suta din productia industriala, precum si cea alimentara - 32,3 la suta. Celelalte industrii reprezentau ultima treime, printre acestea numarindu-se industria textila (8,3 la suta) si metalurgia (7,8 la suta). Lacunele din structura industriei romanesti sint evidente. Absenta unei industrii siderurgice si a capacitatilor constructoare de masini, precum si caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii ca nivelul industrializarii se afla mult in urma celui vest-european. In plus, industria contribuia doar cu 17 la suta la venitul national.

Dezvoltarea accelerata a industriei romanesti incepind cu anii '90 a fost insotita de o concentrare a capitalului si a productiei intr-un numar relativ mic de intreprinderi. La inceputul secolului al XX-lea, 4 la suta din marile intreprinderi (cele cu un capital fix de peste 2 milioane) detineau 46 la suta din intreg capitalul investit in industrie, in 1913, 6 societati pe actiuni detineau 40 la suta din capitalul total al unor

asemenea societati. Bancile au contribuit si ele la acest proces. ªi in acest domeniu avea loc o concentrare de capital; in 1913, 7 banci, adica 4 la suta din totalul bancilor comerciale, controlau 58 la suta din capitalul bancar. Bancile si-au sporit constant numarul de actiuni in industrie, dobindind controlul asupra unor fabrici si luind initiativa infiintarii altora.34

Cea mai dinamica ramura a industriei romanesti era cea petroliera. Dar aceasta s-a intimplat doar dupa 1895. In jumatatea de secol anterioara, explorarea si productia au progresat incet si cu metode si echipament rudimentare. Prima societate, Wallachian Petroleum Com-pany, a fost infiintata in 1864, cu un capital de 4 milioane de franci, de catre un englez, Jackson Brown. Trei ani mai tirziu, un grup de economisti si politicieni romani a infiintat Compania Anonima Romana pentru Explorari si Comertul cu Pacura, in cazul acesta si al altor intreprinderi modeste ce au aparut ulterior, predomina capitalul romanesc, dar atit liberalii, cit si conservatorii recunosteau ca resursele indigene erau insuficiente pentru dezvoltarea industriei. Legea minelor din 1895, care a marcat o schimbare spectaculoasa in amploarea si caracterul industriei petroliere romanesti, a fost o incercare de remediere a situatiei, in curind, capitalul strain va incepe sa se scurga in cantitati din ce in ce mai mari spre activitatea de explorare si de exploatare a petrolului, intre 1903 si 1914 au fost infiintate multe dintre principalele trusturi ce aveau sa domine industria petroliera romaneasca pina la cel de-al doilea razboi mondial: Steaua Romana, achizitionata de capitalul german in 1903, Romano-Americana (Standard Oii, 1904) si Astra Romana (Royal Dutch-Shell, 1910). in 1914, industria petroliera romana era marcat internationalizata: capitalul german controla 35 la suta, urmat de cel britanic (25 la suta), olandez (13 la suta), francez (10 la suta) si american (5,5 la suta).35 Capitalul romanesc reprezenta doar 5,5 la suta. Efectele masivelor investitii straine pot fi masurate printr-o crestere spectaculoasa a productiei, stimulata, desigur, de rapida crestere a cererii de petrol pe plan mondial: 250 000 t in 1900 si l 885 000 t in 1913. in aceasta perioada, luata in intregime, peste 50 la suta din productie era exportata, in timp ce consumul intern nu depasea in general 40 la suta, mare parte din acesta sub forma de petrol lampant si de lubrifianti. Statul a devenit

unul dintre cei mai mari consumatori, in special dupa inlocuirea carbunelui cu petrol la locomotivele de cale ferata, la sfirsitul secolului al XlX-lea.

in ciuda cresterii impresionante inregistrate in rafinarea petrolului, in industria alimentara si cea a lemnului, care impreuna reprezentau 74 la suta din valoarea productiei obtinute de marile intreprinderi in preajma primului razboi mondial, citeva ramuri de baza ale unei industrii moderne erau aproape inexistente. Cel mai grav se resimtea esecul inregistrat in dezvoltarea metalurgiei. O ancheta industriala din 1901-1902 releva existenta doar a unui numar de saptezeci si cinci de asemenea intreprinderi, unele dintre acestea fiind doar simple ateliere. Industria constructoare de masini era inexistenta. Astfel, industria romaneasca, in general, raminea dependenta de importuri in aceste sectoare vitale. Acelasi lucru se intimpla in privinta carbunelui. Consumul era de 610 993 t in 1913-1914, dar productia se ridica doar la 230 431 t, prea scazuta ca sa satisfaca necesitatile unei industrii in dezvoltare.

Comertul exterior a avut un efect decisiv asupra dezvoltarii industriei si economiei romanesti in ansamblu. Acesta s-a extins foarte mult in jumatatea de secol premergatoare primului razboi mondial. Pentru o vreme, a urmat formele si caile traditionale. Romania exporta grine, in special griu si porumb si alte produse agricole, si importa bunuri manufacturate, in primul rind bunuri de larg consum, in aceasta perioada, atit guvernele conservatoare, cit si cele liberale au mentinut la un nivel scazut taxele vamale la cereale, pentru a incuraja vinzarile in strainatate si, prin aceasta, pentru a spori veniturile statului si pentru a stimula dezvoltarea economica, in afara de Austro-Ungaria, Romania a semnat acorduri comerciale cu alte mari puteri. Un tratat de comert si navigatie cu Rusia, incheiat in martie 1876, se baza pe principiul natiunii celei mai favorizate. Statele vest-europene au refuzat la inceput sa incheie conventii tarifare cu Romania, pentru a nu ofensa guvernul otoman. Dar, in noiembrie 1876, dupa modelul conventiei cu Austro-Ungaria, au fost semnate acorduri cu Franta, Marea Britanic si Italia, iar in 1877, cu Germania.

Efectele acestor tratate asupra dezvoltarii economice romanesti au fost amestecate. Pe de o parte, comertul a cunoscut o crestere spectaculoasa, intre 1872 si 1911, valoarea totala a exporturilor a sporit de la aproape 840 de milioane la 2 700 de milioane lei, iar importurile au crescut de la 600 de milioane la 2 200 de milioane lei. in acelasi interval, Romania a avut o balanta comerciala pozitiva, cu exceptia perioadei 1877-1899 si a anilor 1904 si 1908. Excedentul comercial se datora in primul rind unei cresteri a exportului de cereale, in special de griu, iar dupa 1900, a exportului de petrol si de produse lemnoase. Deficitele

s-au datorat, intre 1876 si 1885, prevederilor nefavorabile ale conventiei comerciale cu Austro-Ungaria, iar dupa 1887, politicii de investitii substantiale in industrie. Cresterea pietei interne, intr-o vreme cind industria autohtona nu era suficient dezvoltata pentru satisfacerea cererii, iar mestesugurile erau pe cale de disparitie, s-a dovedit si ea importanta. Astfel, importul de bunuri de consum a cunoscut o crestere substantiala. De pilda, in 1882, textilele reprezentau 33 la suta din volumul total al importurilor, iar in 1902 ajunsesera sa constituie 48 la suta.

Deschiderea relativa a pietei romanesti pentru importuri in deceniul 1876-1885 a dat lovituri grele tuturor ramurilor industriei indigene. Marfurile straine au inlocuit fara greutate produsele interne, in special datorita faptului ca erau mai ieftine. Fabricantii straini redusesera costurile prin productia de serie, folosirea unor materii prime de calitate inferioara, mai ales in cazul textilelor si al obiectelor de uz gospodaresc, si promovau tehnicile de marketing, toti acesti factori la un loc cople-sindu-i producatorii autohtoni. Concurenta pentru pietele romanesti intre intreprinzatorii din diverse tari a contribuit si ea la mentinerea preturilor la un nivel scazut. Cei care beneficiau de aceasta erau neindoielnic consumatorii din tara, in schimb avea de suferit industria indigena, in special cea textila. Vechile forme de productie practicate de catre mestesugari si tarani, care si-au pierdut pozitia de principali furnizori de marfuri industriale pentru populatie, au suferit o transformare radicala, in unele regiuni, acestea au supravietuit la scara redusa, dar in altele, astfel de meserii, precum tesutul, au disparut in intregime, in aproape toate ramurile industriei mestesugaresti, importurile au redus nivelul de trai al mestesugarilor, facindu-i pe multi sa-si abandoneze meseria, intr-un anumit sens, aceste importuri au lasat un gol in economia nationala. Nu s-a creat nici un fel de noua forma de organizare industriala care sa ia locul traditionalelor structuri mestesugaresti. Citeva industrii artizanale au supravietuit folosind materii prime si semifabricate din import, dar ele au ramas un fel de anexa a industriei occidentale si au dus o existenta precara, de dependenta fata de tehnologia si strategiile de marketing ale intreprinzatorilor occidentali.

Au aparut citeva schimbari semnificative in orientarea comertului romanesc de dupa Razboiul de Independenta, in ceea ce priveste exporturile, Imperiul Otoman fusese cel mai bun client al Romaniei in anii '60, dar, dupa aceea, pe masura ce comertul romanesc se indeparta de pietele traditionale rasaritene, indreptindu-se catre Vest, Austro-Ungaria a preluat locul intii intre 1876 si 1880. Apoi, ca principal rezultat al razboiului vamal, aceasta din urma a cedat locul Marii Britanii, care a fost cel mai bun client al Romaniei pentru produse agricole pina la inceputul

anilor '90. Dintre furnizorii de marfuri ai Romaniei, Germania s-a plasat pe locul intii la inceputul anilor '90, urmata de Austro-Ungaria. in preajma primului razboi mondial (1912), aceste doua tari asigurau Romaniei 60 la suta din totalul de marfuri importate.36 in acelasi an, Austro-Ungaria a fost si ea un cumparator important de produse romanesti (a preluat 14,8 la suta din totalul exporturilor romanesti, iar Germania 6,6 la suta). Puterile occidentale ramineau mult in urma acestora. Marea Britanie si Franta la un loc furnizau cam 20 la suta din importurile Romaniei si preluau circa 15 la suta din exporturile ei. Comertul cu Rasaritul (Imperiul Otoman si Rusia) era neglijabil.

SISTEMUL BANCAR ªI TRANSPORTURILE   

Expansiunea industriei si afacerilor in general, precum si volumul din ce in ce mai mare al comertului exterior in cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea au sporit brusc cererea de capital si au adus schimbari fundamentale in sistemul financiar romanesc. Banci mari, modeme, atit de stat, cit si particulare, au inlocuit camatarii si casele de comert care inflorisera inainte de mijlocul secolului. Bancile romane s-au asociat acum cu principalele institutii financiare europene si, prin intermediul acestora, capitalul strain intra in tara in cantitati record. Noile banci au fost motorul unor actiuni economice importante - infiintarea unor industrii moderne, exploatarea resurselor naturale si construirea cailor ferate si a altor mijloace de transport. La inceputul secolului a crescut rapid numarul unor institutii financiare mai modeste, precum cooperativele de credit si bancile populare, menite sa satisfaca nevoile celor ce solicitau mici imprumuturi.

De importanta cruciala in crearea economiei nationale a fost adoptarea unui sistem monetar national. Chiar si in anii '60, in Principatele Unite continua sa circule o varietate uimitoare de valute, uneori cite 75 in acelasi timp, impiedicind dezvoltarea economiei in general si a comertului in particular. Domnitorul Alexandru loan Cuza incercase sa rezolve problema in 1860, cind a propus adoptarea unei monede nationale, romanatul, cu aceeasi valoare ca francul francez. Dar, din cauza opozitiei guvernului otoman si a lipsei de resurse financiare, proiectul a trebuit sa fie abandonat. A fost reactualizat si legiferat in 1867 sub impulsul

unei noi constiinte nationale. Unitatea monetara s-a numit leu, dupa Lowenthaler, moneda batuta in Tarile de Jos, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, si care circulase in Principatele Romane pina in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. in acelasi timp, Romania a adoptat sistemul monetar, zecimal si metric al Uniunii Monetare Latine, din care faceau parte Franta, Italia, Belgia, Elvetia, si acum Romania. Primele monezi romanesti, din cupru, au fost batute in Marea Britanic in 1867, iar primele monezi de argint in 1870, la monetaria infiintata in acelasi an la Bucuresti. Prima emisiune de hirtie-moneda - biletele ipotecare garantate prin domeniile statului si alte bunuri imobiliare ale acestuia - au fost realizate in iunie 1877, pentru a acoperi cheltuielile Razboiului de Independenta. Noua moneda unica a impus ordinea monetara in tara si a contribuit, nu putin, la incurajarea investitiilor interne.

intre ultimii ani de domnie ai lui Alexandru loan Cuza si Razboiul de Independenta a aparut o varietate de institutii financiare. Vechile case de schimb, care dadeau imprumuturi pe termen scurt, cu ipoteca asupra proprietatilor, au suferit o eclipsa dupa introducerea noului sistem monetar. Locul le-a fost luat de bancile particulare, ca de pilda Marmo-rosch, Blank & Co. si Chrissoveloni, specializate in tranzactii comerciale. Dar, cea din urma nu a putut satisface nevoia crescinda de capital sigur si stabil. Cuza a luat initiativa de a asigura o astfel de sursa in 1864, prin infiintarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni, care primea depuneri din partea diverselor institutii, locale si centrale, precum si a persoanelor particulare. Acorda imprumuturi statului, dind posibilitatea guvernelor ce se succedau la putere sa acopere deficitele, o caracteristica obisnuita a finantelor publice pina la Razboiul de Independenta. Pentru a consolida capacitatea financiara a statului, Cuza a acordat unui consortiu al unor oameni de finante englezi, francezi si austrieci dreptul de a infiinta o banca de scont, Banca Romaniei, la Bucuresti, in 1865. Ca banca comerciala, aceasta a alimentat cu capital strain piata romaneasca si a influentat operatiunile de export si import, in 1873, mosierii, impovarati de enorme datorii, in ciuda compensatiilor primite in 1864, au creat cu ajutor de stat Creditul Funciar Rural. Scopul principal al acestuia era de a acorda credite membrilor lui cu rate ale dobinzii considerabil mai scazute decit cele pretinse de traditionalii camatari sau de noile banci comerciale. Creditul Funciar Rural s-a dovedit a fi un mijloc reusit de usurare a datoriilor mosierilor si a incurajat detinatorii de mari proprietati urbane sa-si infiinteze Creditul Urban Bucuresti, in 1874.

Nici una dintre aceste institutii, singura sau toate la un loc, nu putea sa satisfaca cerinta crescinda de credite dupa Razboiul de Independenta. Banca Romaniei, ce continua sa reprezinte in 1879 cea mai importanta

institutie financiara a tarii, nu era capabila sa asigure intreprinzatorilor industriali si comerciali finantarea de care aveau nevoie pentru a putea fructifica posibilitatile de dezvoltare. Banci particulare, precum Marmo-rosch, Blank & Co., aveau resurse suficiente pentru a credita realizarea sistemului de canalizare din Bucuresti si a participa la constructia cailor ferate, dar nu au putut indeplini functiile unei institutii de credit a statului. Existau de asemenea presiuni pentru extinderea creditelor cu dobinzi mici, din partea persoanelor cu resurse modeste, in special din zonele rurale, unde ratele dobinzii pretinse de camatari ajungeau la 50 la suta intre 1878 si 1880 (creditele obtinindu-se mai usor la oras decit la sat, ratele dobinzilor erau mai scazute, fiind de obicei de 10-12 la suta). Oamenii de afaceri si marii mosieri, liberali si conservatori, se pronuntau pentru cresterea accesibilitatii creditului, considerindu-1 hotaritor pentru succesul intreprinderilor lor.

Pentru satisfacerea acestor necesitati si asigurarea stabilitatii financiare, in 1880 a fost infiintata Banca Nationala a Romaniei. Initiativa a apartinut lui Ion Bratianu si liberalilor, care au conceput un plan prin care-si puteau asigura propriul lor control asupra acestei institutii-cheie.37 in conformitate cu principiul controlului intern al economiei nationale, pe care il enuntasera, proiectul lor de lege prevedea ca pentru infiintarea bancii nu putea fi folosit decit capital romanesc, din care doua treimi urmau sa provina din surse particulare, iar o treime de la stat. Liberalii nu au facut nici un secret din intentia lor de a subordona activitatile Bancii Nationale intereselor partidului lor, iar cind s-au pus in vinzare actiunile alocate investitorilor particulari, ele au fost insfacate, in citeva ore, de catre lideri de partid. Parteneriatul dintre stat si actionarii particulari a durat pina in 1901. Dupa acea data, Banca Nationala si-a continuat operatiunile ca institutie particulara sub acelasi nume, bucu-rindu-se de privilegii speciale «din partea statului, in special de dreptul exclusiv de a emite bancnote. A functionat si ca banca centrala comerciala si, in aceasta calitate, a avut un rol decisiv in crearea sistemului bancar roman modern. Pina la primul razboi mondial, Banca Nationala a fost principala sursa autohtona de credit romanesc si a contribuit la mobilizarea capitalului financiar inactiv si la canalizarea sa spre intreprinderile industriale si comerciale productive. Valoarea imprumuturilor acordate s-a ridicat de la 66 de milioane lei in 1891 la l 073 de milioane lei in 1914, cifre ce reflecta extinderea creditelor si a activitatii economice in general.

in ajunul primului razboi mondial, sistemul bancar romanesc fusese deplin format si era capabil sa satisfaca necesitatile de credit ale industriei, comertului si ale marilor mosieri. Numarul total al bancilor a crescut cu repeziciune, de la 30 in 1901 la 215 in 1914. Majoritatea erau institutii de dimensiuni modeste, care serveau micilor comercianti si industriasi, taranilor instariti si mijlocasi, intregul sistem financiar ajunsese sa fie dominat acum de 9 banci mari, dintre care 4 erau controlate de capital strain, in 1913, ele detineau 70 la suta din totalul resurselor tuturor bancilor comerciale, in timp ce 188 de banci mici si mijlocii aveau doar 30 la suta.

Reteaua de transporturi s-a extins si ea pentru a face fata activitatii industriale crescute si dezvoltarii comertului exterior. Problema cea mai urgenta era transportarea cit mai rapida si cit mai ieftina catre piete a produselor agricole si a petrolului. Transportul feroviar parea sa ofere cea mai buna solutie.

Construirea cailor ferate in Romania a inceput in 1865, cind Alexandru loan Cuza a acordat unei societati engleze conduse de John Trevor-Barkley concesiunea pentru realizarea caii ferate Bucuresti-Giurgiu, pe o distanta de 70 de kilometri. Concesiunea a fost confirmata de catre Principele Carol in 1867, iar linia a fost deschisa in octombrie 1869, permitind ca produsele cimpiilor romanesti sa fie aduse lesne si in mari cantitati in porturile dunarene si, de acolo, la Marea Neagra si pe pietele occidentale. Acest inceput promitator a fost urmat de construirea in nordul Moldovei, intre 1869 si 1871, a citorva cai ferate de catre un consortiu anglo-aus-triac, condus de industriasul austriac Victor von Ofenheim. Facindu-se conexiunea cu linia Lemberg-Cernauti-Suceava, noua retea a marit accesul industriasilor si comerciantilor austrieci pe piata romaneasca.

Un program si mai ambitios de constructii feroviare, menit sa lege Bucurestii de toate zonele tarii, fusese inaugurat de catre Principele Carol. in 1868, el a convins guvernul sa acorde o concesiune pe 90 de ani unui consortiu prusac, condus de omul de finante Henri Bethel Strussberg, pentru construirea si exploatarea a 915 kilometri de cale ferata, in 1871, in timp ce constructia se afla in plina desfasurare, consortiul a dat faliment, iar drepturile si obligatiile acestuia au fost preluate de un consortiu bancar prusac, condus de Gerson Bleichroder si sprijinit de Bismarck.38 intre 1872, cind a fost deschisa linia Roman-Galati-Bucu-resti-Pitesti, si 1880, cind a fost terminata linia Ploiesti-Predeal, reteaua feroviara de baza a Romaniei a devenit functionala si a fost conectata la

Predeal cu sistemul feroviar ungar, in 1874, ea fusese legata deja cu sistemul feroviar rus, cind un antreprenor roman a construit o linie scurta intre Iasi si Ungheni, la granita rusa. Aceasta s-a dovedit a fi de o enorma importanta strategica in 1877, cind a folosit la transportul trupelor rusesti catre Dunare. Astfel, de la 173 kilometri de cale ferata in 1869, reteaua feroviara romana a crescut la l 300 kilometri in 1880. De atunci, pina in 1914, s-au mai construit alti 2 250 kilometri.

Ca si in atitea alte domenii ale dezvoltarii economice, statul roman si-a asumat responsabilitatea pentru administrarea intregului sistem feroviar, in 1889, devenise monopol de stat prin achizitionarea liniilor construite de consortiile Strussberg si Ofenheim, precum si a altor linii mai mici, inclusiv pe aceea care lega Cernavoda, pe Dunare, cu Constanta, construita de Barkley in 1860, cind Dobrogea facea parte din Imperiul Otoman, intregul sistem era administrat de o agentie de stat autonoma, Directiunea Generala a Cailor Ferate Romane, infiintata in 1880, care avea si responsabilitatea proiectarii si construirii de noi linii.

Caile ferate au stimulat economia. Mai intii, ele au facilitat exporturile si importurile, intre 1880 si 1914, cantitatea de marfuri transportate s-a triplat de la aproape trei milioane la aproape noua milioane de tone pe an. Caile ferate au contribuit direct la dezvoltarea industriei, pentru ca erau principalele consumatoare de carbune indigen - aproape 90 la suta din productia anuala - si de carbune de import, fiind deopotriva principalele cumparatoare de locomotive, vagoane de marfa si de pasageri, precum si de sine de cale ferata. Chiar de la inceputurile ei, industria metalurgica a tarii a fost strins legata de construirea si intretinerea cailor ferate, a podurilor si a materialului rulant. Datorita activitatilor sale diverse si vaste, Directiunea Generala a Cailor Ferate Romane a fost cea mai mare intreprindere industriala a tarii, cu o investitie de peste un miliard de lei si 23 000 de angajati.

Extinderea retelei de drumuri si sosele a tinut pasul cu cea a cailor ferate, in 1861, nu erau decit 309 kilometri de drumuri pavate sau intretinute in intreaga tara. Un deceniu mai tirziu, reteaua a crescut la modesta cifra de l 800 de kilometri. Marea era a constructiei de drumuri a inceput in ultima parte a anilor '70 si s-a incheiat in jurul anului 1900, cind erau 24 800 de kilometri de drumuri pavate sau altfel imbunatatite. Succesul acesta se datoreaza in special administrarii eficiente si sacrificiilor populatiei, sub forma de impozite si de prestare de munca. Legislatia din 1868, prima lege care a abordat in mod cuprinzator problema, a pus bazele unei retele moderne de drumuri nationale si locale. Amendata de citeva ori, legea prevedea finantarea de catre stat a principalelor sosele, dar lasa responsabilitatea construirii si intretinerii drumurilor comunale si judetene pe seama populatiei locale. O agentie de stat, Directiunea

Generala de Poduri si ªosele, infiintata prin decizie parlamentara in 1906, si-a asumat principala responsabilitate pentru intretinerea soselelor si podurilor din fiecare judet. Reteaua largita de drumuri completa serviciile economice ale cailor ferate. Nu erau folosite pentru transporturile de marfuri in vrac, pe distante lungi, dar usurau drumul intre sate si tirgurile si orasele din apropiere, stimulind astfel schimbul de produse agricole de la sate si marfurile prelucrate de la orase.

imbunatatirile transportului de marfuri pe apa au decurs mai incet decit cele care au privit caile ferate si drumurile. Doar dupa Razboiul de Independenta s-a acordat o atentie reala crearii unei flote romanesti maritime si fluviale. Printre sprijinitorii ei cei mai infocati a fost Petre Aurelian, care, intr-o serie de articole de la sfirsitul anilor '80, a facut reclama zgomotoasa realelor avantaje economice ale unei flote maritime comerciale nationale. Parlamentul a votat crearea unei flote fluviale in 1888 si a alocat o suma modesta in anul urmator, pentru cumpararea unui remorcher si a unui numar de patru barje. in 1890, guvernul a infiintat Serviciul de Navigatie Fluviala Romana. Mica flota s-a extins incet si a fost folosita pentru transportul grinelor, petrolului, sarii si cherestelei pe Dunare pina la Budapesta, Viena si Regensburg. intreprinderea s-a dovedit a avea succes, intrucit volumul incarcaturii si numarul de pasageri au fost in continua crestere pina la primul razboi mondial. Transportul maritim international a fost inaugurat in 1895, cind guvernul a infiintat Serviciul Maritim Roman si primele vase faceau curse regulate intre Constanta sau Braila si Constantinopol. in 1897 s-a deschis o linie intre Braila si Rotterdam, servita de cinci cargouri romanesti, de cite 3 500 t fiecare. Transportul international a atras si capital privat, in 1913, opt banci au format Societatea Romana, care a inceput sa functioneze cu patru cargouri de cite 6 500 tone fiecare. Cu toate acestea, companiile maritime romane, de stat si particulare, s-au dovedit prea mici pentru a putea concura cu marile firme de transport maritim international, in 1911, de pilda, vasele romanesti au transportat doar 11 la suta din totalul marfurilor importate pe mare si mai putin de 3 la suta din exporturile tarii. Participarea Romaniei la primul razboi mondial a avut drept efect distrugerea atit a flotei fluviale, cit si a celei maritime.

Structurile existente inainte de 1914 au oferit politicienilor, economistilor si sociologilor de cele mai diverse opinii si urmarind varii scopuri speranta unor progrese continue economice si sociale. Primul razboi mondial avea sa-i supuna atit pe acestia, cit si pe concetatenii lor testului suprem de rezistenta si coeziune nationala si, o data trecut, crearea Romaniei Mari in 1918 si 1919 a hranit sperante de dezvoltare si bunastare fara precedent.

ROMANII DIN AFARA ROMANIEI

in cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea, multi romani continuau sa traiasca in afara granitelor Principatelor Unite si ale Regatului Romaniei, in 1900, aproximativ 2 800 000 se aflau sub stapinire ungara (in principatul istoric al Transilvaniei si regiunile limitrofe: Banat, Cri-sana si Maramures), 230 000 in Bucovina si l 092 000 in Basarabia. Din anumite puncte de vedere, cursul dezvoltarii lor sub administratie ungara, austriaca si, respectiv, rusa era asemanator. Nu puteau participa la viata politica, in calitate de comunitati etnice distincte, iar viata lor culturala se afla sub presiunea constanta a unei administratii ostile. Dintre cele trei comunitati, romanii din Transilvania si-au aparat cel mai puternic fiinta lor nationala. Erau constienti de drepturile istorice ale natiunii lor in Transilvania si aveau in urma o perioada lunga de lupta comuna care i-a tinut strins uniti. Au beneficiat, de asemenea, de doua institutii nationale viguroase - Biserica Ortodoxa si Biserica Unita, cu centre puternice politice si culturale la Sibiu si, respectiv, la Blaj - si de relatii din ce in ce mai strinse cu oamenii politici din Regatul Romaniei, incepind cu ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Romanii din Bucovina si din Basarabia au fost mai putin norocosi. Despartiti brusc de matca lor moldava in 1774 si, respectiv, 1812, si supusi imediat tendintelor centralizatoare ale celor doua imperii absolutiste, acestia au suferit de pe urma lipsei unor puternice institutii autohtone si a unei identitati politice si sociale distincte in cadrul statelor din care faceau acum parte.

TRANSILVANIA

Principalul tel al liderilor romani din Transilvania in cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea a fost autonomia politica. Acesta fusese strigatul lor de adunare in timpul Revolutiei de la 1848, cind au cerut tuturor romanilor din Monarhia Habsburgica sa se uneasca intr-un

"ducat' romanesc, avindu-1 in frunte pe imparatul de la Viena ca Mare Duce. inabusirea revolutiei in 1849 si impunerea unui regim centralizat in urmatorul deceniu au spulberat aceste sperante, insa ideea autonomiei a ramas forta de coeziune vitala in cercurile politice romanesti. La inceputul anilor '60, succesul parea sa fie in sfirsit aproape, intrucit Curtea de la Viena cauta ajutorul romanilor si al slavilor pentru a contracara "tendintele centrifuge' ale maghiarilor si a experimenta forme constitutionale, in Transilvania, Curtea de la Viena a permis convocarea Dietei cu o larga reprezentare romaneasca, impreuna cu deputatii sasi si profitind de boicotarea Dietei de catre maghiari, au adoptat o legislatie ce recunostea egalitatea politica a romanilor cu celelalte populatii din Transilvania si acorda limbii romane un statut oficial, alaturi de maghiara si germana. Majoritatea conducatorilor romani ezitau sa se atinga de structurile politice fundamentale, convinsi fiind ca o Transilvanie autonoma oferea cadrul constitutional indispensabil in care nou cucerita egalitate nationala putea fi transformata in autonomie nationala. Dar ei nu erau stapini pe propriile lor destine, in 1865, curentele politice de la Viena inregistrasera o alta orientare. Telul Curtii era acum consolidarea Imperiului pe calea unei intelegeri cu maghiarii prin negocieri directe.

Compromisul din 1867, rezultat al acestor negocieri, impartea cirmu-irea Monarhiei Habsburgice intre Austria si Ungaria si spulbera sperantele de autonomie ale romanilor din Transilvania. Ei facusera din pastrarea unui domeniu de coroana transilvanean principala lor aparare impotriva presiunilor crescinde ale nationalismului maghiar, dar acum, ca rezultat al acordului de creare a Dublei Monarhii, Transilvania incetase sa mai existe ca entitate politica separata, iar romanii insisi fusesera transformati din populatie majoritara a fostului Principat intr-una din cele citeva minoritati din Ungaria Mare.

Lipsiti de organizare politica si slabiti de conflictul dintre asa-numitii pasivisti, care se impotriveau participarii la noua ordine politica, si activisti, care cereau apararea intereselor nationale pe toate fronturile, romanii nu puteau face mare lucru, in afara de inaintarea unor proteste. Cel mai important dintre acestea a fost Pronunciamentul, o succinta declaratie de principii redactata in 1868. in acest act, intelectualii romani isi reafirmau credinta fata de cauza autonomiei Transilvaniei. Ei cereau, de asemenea, aplicarea legilor adoptate de Dieta Transilvaniei in 1863 si 1864, in virtutea carora romanii erau recunoscuti ca natiune constitutiva a Transilvaniei si era garantata egalitatea limbii si a bisericilor lor, contestind in acelasi timp Parlamentului ungar puterea de a adopta legi pentru Transilvania. Astfel de idei reflectau cu fidelitate opinia publica romaneasca, dar nu erau noi. Noua era reactia guvernului ungar,

care il acuza pe autorul si editorul publicatiei Gazeta Transilvaniei, un ziar romanesc de frunte din Transilvania, in care fusese publicat Pro-nunciamentul, de tulburarea ordinii publice. Problema nu a luat amploare, dar a vestit multe alte causes celebres ce aveau sa invenineze relatiile dintre guvern si romani.

Asa-numita Lege a Nationalitatilor, adoptata de Parlamentul ungar la 5 decembrie 1868, a gasit putina simpatie din partea majoritatii fruntasilor politici romani. Cu toate ca specifica un numar de drepturi de care se vor bucura nationalitatile nemaghiare, nu continea nici o prevedere referitoare la organizarea lor politica separata. Mai degraba reflecta ideile acelor conducatori unguri care sprijineau statul national maghiar centralizat. La 6 decembrie, Franz Joseph le-a oferit o dubla victorie, consfintind Legea XLIV (Legea Nationalitatilor) si Legea XLIII, care stabilea conditiile de reglementare a unirii Transilvaniei cu Ungaria.

Romanii si-au luat locul in sistemul dualist impotriva vointei lor. Ei credeau ca acest sistem este vremelnic, fiind siguri ca un compromis intre germani si unguri era sortit esecului si ca Viena se va orienta din nou catre celelalte nationalitati, asa cum facuse in 1848 si 1860, in cautare de ajutor la cirmuirea Imperiului.

In cei douazeci de ani ce au urmat unirii Transilvaniei cu Ungaria, pasivistii romani au facut din restaurarea autonomiei Principatului obiectivul lor principal. Erau convinsi ca doar autonomia putea asigura natiunii lor protectia constitutionala necesara pentru o dezvoltare politica si culturala libera. Autonomia Transilvaniei a reprezentat astfel problema centrala la toate adunarile politice romanesti intre 1869 si 1890. Legatura pe care o faceau intre autonomie si drepturile nationale reprezenta un punct de vedere esentialmente istoricist asupra problemei, care a consolidat atitudinile romanesti traditionale fata de unguri.

Mai intii, romanilor le lipsea o unitate de teluri si o organizare capabila sa mobilizeze opinia publica, in plus, ceilalti romani din Maramures, Crisana, Banat isi aveau propria lor agenda politica si, respingind pasivismul, trimiteau in mod regulat deputati in Parlamentul ungar. Fruntasii romani, atit din Transilvania, cit si din Ungaria, au incercat sa indrepte situatia in 1881 prin constituirea Partidului National Roman, ca unic reprezentant politic al tuturor romanilor din Ungaria, o pozitie necontestata in mod serios pina la sfirsitul Monarhiei. Fruntasii sai au votat pentru mentinerea pasivismului - cu exceptia celor din Banat, Maramures si Crisana, care gindeau ca participarea la lucrarile Parlamentului ungar putea fi folositoare cauzei nationale - si au pus la loc de frunte, in programul lor, redobindirea autonomiei Transilvaniei.

Ei isi justificau revendicarea, asa cum au facut-o si generatiile anterioare de fruntasi nationali, evocind ratiuni istorice si constitutionale, in diversele lor declaratii de pozitie, publicate, isi dadeau toata osteneala sa arate ca romanii se formasera ca natiune egala cu cea a maghiarilor inca de la inceputul existentei politice a Transilvaniei si, ca atare, ar trebui sa se bucure de aceleasi drepturi in secolul al XlX-lea. Pentru a-si dovedi punctul de vedere, ei citau pasaje din lucrarile cronicarilor unguri medie- . vaii, precum Notarul Anonim al Regelui Bela al III-lea si Diplomele acordate de Regele Andrei al II-lea Cavalerilor teutoni in 1211 si 1222. Explicau, de asemenea - asa cum facusera istoricii romani de la sfirsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea - ca datorita dezvoltarii unor noi relatii politice si sociale si luptelor religioase din secolele al XV-lea si al XVI-lea, romanii fusesera exclusi din viata politica. Aratau ca noua stare de lucruri fusese consfintita prin Diploma Leopoldina din 1691, prin care Habsburgii recunosteau existenta Principatului si privilegiile ungurilor, secuilor si sasilor; prezentau, in continuare, unirea Transilvaniei cu Ungaria din 1848, negindu-i valabilitatea - pe motivul ca romanii nu fusesera reprezentati in procesul de luare a deciziilor. Denuntau atit Legea Nationalitatilor, cit si Legea XLIII din 1868, ce reglementa unirea Transilvaniei cu Ungaria, pentru ca nici unul din aceste acte, dupa parerea lor, nu oferea protectia necesara nationalitatilor nemaghiare.

In ciuda inrautatirii relatiilor cu guvernul ungar, multi fruntasi romani continuau sa creada ca maghiarii si romanii trebuie sa ajunga pina la urma la o oarecare intelegere. Ideea unei apropieri a ramas un aspect important al gindirii politice romanesti pina in anii '80. Aceasta isi regasea radacinile in istorie. Romani de vaza, care priveau inapoi la dezvoltarea Transilvaniei, incepind din vremurile medievale, erau convinsi ca soarta legase cele doua popoare si ca ele trebuie sa imparta responsabilitatea pentru viitorul Principatului. Acest simtamint al comunitatii era intarit acelorasi romani de certitudinea ca cele doua popoare erau "aliati naturali' in lupta pentru supravietuire impotriva slavilor. Apelind la harta etnografica a Europei Rasaritene, ei comparau romanii si maghiarii cu "doua insule intr-o mare slava', care ameninta "sa-i inece'. Daca lucrurile stateau asa, conchideau romanii, atunci era in primejdie propria lor existenta si, intrucit nici ei, nici maghiarii nu aveau posibilitatea sa se adreseze unui imperiu strain puternic, considerau neindoielnic faptul ca, pentru a se apara, vor fi nevoiti sa se bizuie unii pe altii. Unii romani au ajuns chiar sa remarce ca ei nu fusesera niciodata inamicii Ungariei sau ai maghiarilor, intrucit recunoscusera Ungaria ca o bariera indispensabila in fata "slavismului' si de aceea considerau ca bunastarea ei ar fi de importanta primordiala pentru propria lor dezvoltare.

Un aparator tipic si perseverent al apropierii romano-maghiare in anii '70 si '80 a fost Vincentiu Babes, deputat in Parlamentul ungar din partea Banatului timp de multi ani si fruntas al Partidului National Roman. El recomanda insistent colegilor lui, delegati la conferinta nationala a partidului din 1881, un fel de dualism romano-maghiar in Transilvania. Chiar cind a recomandat o continuare a pasivismului, el a facut apel la solidaritate cu maghiarii, "cu acei de a caror soarta propriile noastre destine sint atit de strins legate'. Ca raspuns la aplauzele entuziaste, a exclamat: "ca frati ce progres, ce fericire am putea dobindi pentru toate nationalitatile', insa, cu alte ocazii, i-a criticat pe liderii politici maghiari pentru ca nu reuseau sa inteleaga "pericolul mortal' pe care il reprezenta panslavismul intretinut de rusi atit pentru maghiari, cit si pentru romani si pentru nebunia lor de a duce o politica ce largea pur si simplu ruptura dintre doi aliati firesti. La conferinta nationala din 1884, Babes a repetat dictonul sau preferat ca romanii si maghiarii fusesera sortiti sa stea intre cei "doi mari rivali' in Europa de Sud-Est - Germania si Rusia - si a adaugat ca, daca n-ar fi fost aceste doua popoare, rusii ar fi dobindit cu siguranta controlul asupra Balcanilor. Misiunea istorica a romanilor si maghiarilor, atunci, era mentinerea independentei Europei Centrale, iar daca nu erau in stare sa inteleaga acest lucru, n-avea nici o indoiala ca vor pieri.1

Legislatia si actele administrative ale guvernelor ungare ce s-au succedat la putere au distrus treptat sperantele chiar si ale celor mai optimisti fruntasi politici romani, care credeau ca este posibila o cooperare intre maghiari si romani. 1879 a marcat un moment de rascruce in relatiile lor. in acel an, Parlamentul ungar a adoptat legea potrivit careia predarea limbii maghiare devenea obligatorie in scolile elementare confesionale romanesti ortodoxe si unite. A fost prima dintr-o serie de legi menite sa puna de acord educatia romanilor (si a altor nationalitati) cu ideea Ungariei ca stat national maghiar. Ea a fost urmata in 1883 de o lege similara ce afecta scolile medii cu predare in alta limba decit cea maghiara si in 1891 de o lege ce impunea folosirea limbii maghiare in gradinitele nemaghiare. Exista si o legislatie care intentiona sa submineze autonomia bisericilor romane Ortodoxa si Unita, in special legea din 1893, care stipula plata de catre stat a salariilor profesorilor din scolile confesionale romane si legea din 1899, care oferea indemnizatii de stat completind salariile preotilor romani. Obiectivul ambelor legi era extinderea controlului guvernamental

asupra profesorilor si preotilor romani, pe care guvernul ii considera instigatori ai rezistentei fata de politica sa de asimilare.

Guvernul ungar a folosit, de asemenea, considerabilele sale puteri administrative pentru a reduce activitatea politica romaneasca. De exemplu, in 1894, a adus in fata tribunalului Comitetul Executiv al Partidului National Roman, sub acuzatia de a fi facut agitatie impotriva sigurantei statului, prin publicarea si raspindirea Memorandumului, un protest impotriva politicii guvernului in privinta nationalitatilor. Rezultatul procesului a fost condamnarea si intemnitarea pina la un an a majoritatii membrilor Comitetului, in 1894, de asemenea, ministrul de Interne a dizolvat Partidul National, dar acesta a continuat sa functioneze ca un comitet electoral. Astfel de acte au distrus aproape ultimele sperante de realizare a unei apropieri romano-maghiare, de tipul celei preconizate in anii '70 si '80. Drept rezultat, politicienii romani au cautat in alta parte solutii pentru problemele nationale.

Intrucit situatia lor se deteriora, politicienii si intelectualii romani au hotarit sa faca mai larg cunoscuta marelui public situatia lor si sa transforme "chestiunea romaneasca', asa cum o numeau ei acum, intr-o problema de interes general european. Au realizat acest lucru prin doua manifeste publice amanuntite. Primul a fost intitulat Replica. Fusese redactat in 1891 de catre un grup de studenti romani, pentru a respinge o aparare a politicii ungare in privinta nationalitatilor, publicata in acel an de catre studentii de la Universitatea din Budapesta, care pretindeau ca drepturile natiunii politice - maghiarii - anulau drepturile revendicate de minoritatile etnice - romanii si slavii. Principalul autor al Replicii a fost Aurel C. Popovici (1863-1917), student in medicina la Graz, care mai tirziu isi va cistiga un renume ca autor al lucrarii Die Vereinigten Staaten von Gross-Osterreich (1906), carte de mare popularitate consacrata federalizarii Monarhiei Habsburgice. in Replica, autorul aborda doua probleme - autonomia nationala si federalismul - care, dupa parerea sa, nu puteau fi separate. El rezerva un spatiu larg rechizitoriului adresat tratamentului aplicat romanilor de catre guvernul ungar, care ii transformase in "proscrisi' in propria lor tara si conchidea ca romanii pot deveni o natie libera, egala cu cea a maghiarilor, numai daca cele doua popoare erau separate din punct de vedere politic si daca romanii isi dobindeau propriul lor teritoriu national in cadrul Monarhiei Habsburgice.2 Nu spunea nimic despre autonomia Transil-

vaniei. in plus, nici argumentele sale istorice si constitutionale nu apar cu pregnanta in pledoaria sa pentru drepturi nationale.

Cealalta declaratie romaneasca importanta a epocii a fost Memorandumul, un protest adresat imparatului Franz Joseph de catre Partidul National Roman impotriva tratamentului suferit de romani din partea guvernului ungar in vremea regimului dualist. El reprezenta vederile conducerii politice romanesti traditionale si, spre deosebire de Replica, incerca sa gaseasca o solutie pentru problema romaneasca prin interventia imparatului. Dar Memorandumul nu a fost mai putin viguros in apararea drepturilor nationale, care, dupa cum pretindeau autorii lui, fusesera incalcate atit de sistematic, incit romanii ajunsesera "straini' in propria lor tara. Consecinta unei astfel de politici, argumentau ei, a fost o lipsa de armonie mai mare ca oricind intre popoarele din Ungaria, o dovada limpede, dupa parerea lor, ca incercarea de guvernare a Ungariei de catre un singur popor - ungurii - esuase, in locul existentei structuri centralizate, ei cereau imparatului sa realizeze federalizarea Imperiului prin crearea unei "asociatii interne a popoarelor strinse in jurul tronului'.3 Se gindeau, evident, la autonomia nationala, in scurte referiri la istoria anterioara a Transilvaniei, ei subliniau ca, inca din secolul al XVIII-lea, romanii si-au afirmat neincetat "individualitatea nationala'. Citau, ca o culme a acestor eforturi, autonomia in forma in care a fost conceputa de Dieta Transilvaniei in 1863 si 1864, si declarau ca o astfel de autonomie este singura garantie certa a existentei lor ca natiune. Ca si Popovici in Replica, ei nu mentionau nimic despre redobindirea autonomiei Transilvaniei. Ideea de natiune, desi alimentata de istorie, depasise limitele inguste impuse de traditia istorica.

Replica si Memorandumul au reprezentat o schimbare semnificativa in atitudinea politica romaneasca. Continutul acestora arata limpede ca fruntasii romani ajunsesera sa vada relatia dintre romani si maghiari intr-o noua lumina. Aveau o noua perspectiva asupra Ungariei viitoare, care contravenea puternic ideii de stat national maghiar si chiar mult indragitului lor vis de refacere a unui principat al Transilvaniei.

Noua atitudine a romanilor fata de slavi se manifesta prin insistenta lor cu privire la autonomia nationala, opusa autonomiei Transilvaniei. Ei ii percepeau acum pe slovaci, sirbi si croati ca aliati politici impotriva guvernului ungar, a carui politica in privinta nationalitatilor estompase distinctiile istorice dintre acestia si ii apropiase unii de altii in actiunea de autoaparare. Aurel Popovici, printre altii, credea ca slavii erau sortiti

sa aiba un rol major in rezolvarea problemei nationalitatilor in Ungaria. El respingea vechea idee a unui compromis romano-maghiar, care nu tinuse seama de slavi. Cu toate ca il ingrijora pericolul panslavismului rus pentru popoarele din Europa Centrala, el considera ca o Ungarie federalizata, dupa modelul elvetian, ar mari sentimentul de "individualitate nationala' al fiecarui popor slav in parte si, despartindu-i astfel de rusi, ar crea un simtamint al comuniunii cu romanii si chiar cu maghiarii.4

Popovici si membrii mai tineri ai Partidului National Roman, grupati in jurul organului acestui partid, Tribuna, promovau realizarea unei intelegeri oficiale cu slavii. Sub presiunea "tribunistilor', fruntasii partidului au fost nevoiti in cele din urma sa ia initiativa formarii unei aliante cu slovacii si sirbii (croatii nu prezentau interes), care a culminat cu asa-numitul Congres al Nationalitatilor, convocat la Budapesta, la 10 august 1895. Reprezentantii lor au exprimat clar in cadrul lucrarilor ca scopul primordial era autonomia nationala, pe care au justificat-o nu facind apel la istorie sau la diplome imperiale, ci la "legea naturala' si la contributiile materiale pe care le aduceau bunastarii generale a Ungariei. Delegatii romani la o adunare pregatitoare, desfasurata la Novi Sad, la 21 iulie, expusesera succint problema: "Noi nu intrebam de cind am fost aici sau daca maghiarii au fost aici inaintea noastra. Actionam asa pentru ca sintem cetateni ai Ungariei, pentru ca o sprijinim cu singele nostru si cu bunurile noastre si pentru ca formam majoritatea cetatenilor ei. ªi asa fiind, avem dreptul sa dam acestei tari forma de guvernare pe care o dorim.'5

La Congresul propriu-zis, cele trei nationalitati au cerut o restructurare politica a Ungariei pe "baze naturale', intelegeau prin aceasta o autonomie nationala si preconizau realizarea ei prin stabilirea granitelor politice locale in conformitate cu granitele lingvistice, in consecinta, in judetele, municipiile si zonele rurale in care, de pilda, majoritatea populatiei era romaneasca, oficialitatile vor fi romane, precum si limba administratiei si a justitiei, intrucit romanii formau mase compacte de populatie in multe parti ale Transilvaniei, un intins teritoriu romanesc separat, cu, poate, citeva mici enclave maghiare, ici si colo, era telul evident, chiar daca neexprimat, al reimpartirii administrative "naturale' a Ungariei.

"Alianta' celor trei nationalitati a fost de scurta durata si ineficienta. Totusi, ea constituia o dovada in plus a schimbarii fundamentale de atitudine din partea romanilor fata de Transilvania istorica.

Cauzele acestei schimbari au fost complexe. De importanta capitala a fost o noua conceptie cu privire la natiune care facea ca ideea autonomiei Transilvaniei sa fie perimata, ca mijloc de realizare a aspiratiilor nationale. Aurel Popovici a dat cea mai elocventa explicatie a acestei idei intr-o serie de brosuri pe care le-a publicat la inceputul anilor '90. S-a inspirat din varii izvoare vest-europene si a fost primul roman care a aplicat teoriile evolutioniste ale darwinismului social la analiza miscarii nationale. Demersul sau era determinist: el considera triumful "principiului nationalitatii' drept rezultatul inevitabil al functionarii "legii naturale'. Pentru el, forta creatoare dominanta in Europa moderna era ideea de nationalitate, care, in interpretarea lui, era straduinta fiecarui popor de a se dezvolta in conformitate cu propriul sau caracter distinct. El o trata drept "faza mai avansata' a "evolutiei naturale a ideilor de libertate si egalitate' care se nascusera in ultima parte a secolului al XVIII-lea.

Popovici credea ca forta determinanta care lega membrii unui grup social si-i distingea de toti ceilalti era constiinta nationala. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, el a eliminat unul cite unul acele atribute citate frecvent ca trasaturi distinctive ale unei nationalitati. Limba, recunostea el, era importanta, dar nu decisiva: la urma urmelor, irlandezii nu au incetat sa fie o nationalitate, cu toate ca adoptasera engleza, limba opresorilor lor. Unitatea politica, in opinia sa, nu era nici ea hotaritoare, si ii evoca pe evrei ca exemplu de nationalitate viabila, care nu-si aveau un stat al lor propriu. Formula obiectii similare fata de uniformitatea rasiala, de religie si obiceiuri. Acestea fiind zise, credea ca trasatura specifica a unui popor era determinata in primul rind de intelegerea faptului ca unele sau toate aceste atribute la un loc formau baza existentei lui ca entitate distincta.6 intelegerea acestui fapt reprezenta pentru el constiinta nationala. Acest factor intangibil ridica un popor la inaltimea aspiratiilor sale; fara el, avertiza Popovici, nici nationalitatea, nici drepturile nationale nu ar putea exista.

Popovici argumenta ca, indata ce un popor devenea constient de sine, asa cum erau romanii, acesta isi asuma toate atributele unui organism viu si era dotat de la natura cu dreptul inalienabil de a supravietui si cu libertatea de a se dezvolta. Dar pentru ca o natiune sa creasca si sa prospere, sugera el, trebuia ca, asemenea oricarui organism, sa aiba un mediu propice. Avea nevoie de spatiu vital si, pina la urma, toate partile sale componente trebuiau sa functioneze ca o unitate. Un popor ce avea constiinta de sine trebuia, conchidea el, sa-si constituie in mod inevitabil propriul sau stat autonom si independent si, daca dorea, sa se uneasca

cu alte state pe baza nationalitatii. El caracteriza aceste doua tendinte - formarea statelor nationale si unirea politica a natiunilor "dezmembrate' - drept legi naturale si, ca atare, vedea aplicarea lor ca inevitabila.

Popovici nu credea ca principiul nationalitatii era in mod necesar centrifug si evoca exemplul Elvetiei, unde germanii, francezii si italienii traiau in armonie impreuna, cu toate ca erau inconjurati de trei puternice state nationale, care ar fi putut exercita o mare forta de atractie asupra lor. In Elvetia, argumenta el, aceste trei nationalitati erau egale in fata legii si se bucurau de libertate deplina de a se dezvolta asa cum doreau. Dar in Ungaria, se plingea el, situatia popoarelor nemaghiare, in special a romanilor, era izbitor de diferita. Acolo, din cauza politicii guvernului ungar, principiul nationalitatii actiona intr-adevar ca o forta centrifuga. Dind glas instrainarii resimtite de un numar mare de politicieni si intelectuali romani, el ii acuza pe unguri ca au declarat razboi populatiilor nemaghiare din Ungaria si ca au mobilizat parlamentul, ministerele, instantele judecatoresti si organele de administratie locala pentru a distruge constiinta lor nationala si pentru a le sugruma dezvoltarea politica, culturala si spirituala. Cu toate ca nu intrevedea cine stie ce sperante de reconciliere intre romani si maghiari, s-a abtinut sa pledeze pentru distrugerea completa a Ungariei si impartirea ei in mici state independente. A propus, in schimb, o reorganizare a Monarhiei Habs-burgice in intregime intr-o federatie bazata mai curind pe principii etnice decit pe principii istorico-politice. O astfel de restructurare, era el sigur, ar fi permis tuturor popoarelor din cadrul Monarhiei sa se dezvolte liber si in acelasi timp le-ar fi aparat impotriva a ceea ce credea el a fi cel mai mare pericol posibil - expansiunea rusa in Europa Centrala.

Teoria lui Popovici si-a gasit expresie practica in revendicarea autonomiei nationale. Formulata anterior in Replica si in Memorandum, ea a devenit elementul principal al tuturor planurilor ulterioare de dezvoltare politica pina la primul razboi mondial.

Regatul Romaniei a ocupat un loc important in planurile politice ale romanilor transilvaneni. Afinitatile etnice si culturale intre romanii de pe ambele versante ale Carpatilor nu erau desigur noi, dar, in anii '90, romanii din Transilvania isi indreptau privirile din ce in ce mai mult catre Bucuresti, cautind sprijin in lupta lor pentru drepturi nationale. Ei incercau sa foloseasca strinsele legaturi ale guvernului roman cu Tripla Alianta (neputind decit sa banuiasca natura exacta a acestor legaturi, intrucit tratatul din 1883 fusese pastrat secret) ca mijloc de a forta guvernul ungar sa-si modifice politica nationalitatilor.

in ceea ce-1 priveste, guvernul roman a asigurat un generos sprijin financiar bisericilor si scolilor romanesti din Ungaria. Platile regulate

se pare ca au inceput in 1860, cind Domnitorul Alexandru loan Cuza a fost de acord sa dea scolilor bisericii ortodoxe din Brasov cite 58 500 lei anual. Sumele puse la dispozitia tuturor scopurilor culturale au crescut dupa aceea constant, iar, in perioada 1892-1895, guvernul a platit 723 900 lei bisericilor si scolilor romanesti din Ungaria, din cele doua milioane rezervate institutiilor romanesti din strainatate. Fonduri suplimentare, nementionate in bugetul de stat, au fost acordate, printre altii, de catre Take lonescu, ministrul conservator al Cultelor si Instructiunii Publice (1891-1895). Neindoielnic, o parte din acesti bani a fost folosita in scopuri politice. Sprijinul moral era si el pe cale de a veni. In Parlament si in adunari publice, politicieni de diverse convingeri se pronuntau calduros in apararea drepturilor nationale7, iar intelectualii au fondat societati culturale pentru promovarea solidaritatii cu fratii lor "oprimati' de dincolo de Carpati. Cea mai renumita dintre aceste organizatii a fost Liga pentru Unitatea Culturala a Tuturor Romanilor, infiintata la Bucuresti in 1891. Liga Culturala, cum era indeobste cunoscuta aceasta, s-a bucurat de sprijinul multor personalitati politice de frunte si al intelectualilor, fiind activa in special in Europa Occidentala.

Contactele politice intre Partidul National si oficialitatile guvernamentale de la Bucuresti s-au intensificat in perioada redactarii Memorandumului. Fruntasii romani din Ungaria erau absorbiti de preocuparea de a aduce la cunostinta publica a Europei Occidentale doleantele lor impotriva guvernului ungar si faceau vizite frecvente la Bucuresti, in mai 1890, luliu Coroianu, autorul principal al Memorandumului, a dus manuscrisul la Bucuresti, unde s-a intilnit printre altii cu Dimitrie Sturdza, lider al Partidului Liberal si cu Regele Carol. in ianuarie 1892, loan Ratiu, presedintele Partidului National Roman, si Coroianu, care se aflau la Bucuresti pentru a discuta textul final al petitiei, au primit sfaturi cu privire la momentul cel mai oportun de prezentare a acestuia si informatii cu privire la climatul politic de la Viena si din Europa in general. Ca rezultat al acestor contacte, textul Memorandumului pare sa fi fost modificat serios prin eliminarea unei lungi introduceri istorice, in favoarea unor acuzatii deschise la adresa politicii curente in privinta nationalitatilor si a abuzurilor administrative ale guvernului ungar.

Oricit de benefica ar fi fost interventia Bucurestilor in numele cauzei romanilor din Ungaria, actiunile guvernului roman reprezentau in acelasi timp o serioasa punere sub semnul intrebarii a autonomiei miscarii

nationale. Sprijinul puternic acordat de Romania la Viena si la Berlin trebuie sa fi fost o perspectiva tentanta pentru fruntasii Partidului National, a caror situatie devenise disperata dupa procesul memorandistilor. Totusi, era evident pentru ei ca, in schimbul acestui sprijin, cauza lor se va subordona atit capriciilor relatiilor internationale, cit si politicii interne a altor state. Hotarirea la care a ajuns majoritatea fruntasilor romani de a se evita astfel de complicatii este in mare masura revelatorie pentru natura miscarii nationale si pentru angajarea lor in aceasta.

Nu exista aproape nici un dubiu ca atit conducatorii Partidului Conservator, cit si cei ai Partidului Liberal considerau problema nationalitatilor din Ungaria drept o arma tactica de politica interna, utila pentru obtinerea sprijinului popular si punerea in dificultate a opozitiei. Preocuparea lor principala era cistigarea si mentinerea puterii si realizarea obiectivelor de politica externa ale tarii; ca atare, nu aveau nici o intentie sa permita ca problema nationalitatilor sa intervina in mentinerea unor relatii prietenesti cu Austro-Ungaria, care, in anii '90, constituiau pivotul politicii externe romanesti. Regele Carol si politicienii conservatori le-au spus clar diplomatilor austro-ungari ca doreau sa rezolve problema nationalitatilor in asa fel incit sa evite "dificultatile' cu Austro-Ungaria si preferau negocierile linistite in locul petitiilor publice precum Memorandumul sau demonstratiile.8

Cazul cel mai izbitor de folosire a problemei nationalitatilor pentru atingerea altor scopuri 1-a oferit Dimitrie Sturdza, care, asa cum s-a vazut, a devenit seful Partidului Liberal in 1892. Anul urmator, acesta a lansat o campanie extraordinara pentru a-i darima pe conservatori de la putere, intr-o serie de cuvintari in Parlament si in adunari publice, el i-a denuntat pe conservatori ca statusera in expectativa in speranta de a dobindi concesii tarifare din partea Dublei Monarhii, in timp ce "tiranicul' guvern ungar maghiariza trei milioane de frati romani, intr-o cuvintare deosebit de patimasa, din 7 octombrie 1894, el dezvaluia pentru intiia oara sumele date de guvernul conservator bisericilor si scolilor romanesti din Ungaria si numea persoanele care le-au primit, printre care si fruntasi ai Partidului National Roman, intrucit guvernul ungar avusese cunostinta de aceste plati (desi nu in amanuntime), Sturdza a continuat sa-i acuze pe conservatori ca au lucrat mina in mina cu ungurii pentru a folosi banii ca sa manipuleze miscarea nationala in propriile lor scopuri.

Cind Sturdza a venit in sfirsit la putere, in octombrie 1895, a facut o intorsatura de 180°: a declarat problema nationalitatilor de peste Carpati a f i o chestiune strict interna a Austro-Ungariei. Cu toate ca parea sa abandoneze cauza romanilor din Ungaria, actiunile sale au fost consecvente cu evaluarea sa generala a relatiilor internationale in Europa Centrala si in Europa de Sud-Est. Ani in sir fusese convins ca aderarea la Tripla Alianta si bunele relatii cu Austro-Ungaria erau esentiale daca Romania voia sa-si pastreze independenta fata de Rusia. La fel ca multi lideri ai Partidului National Roman din Ungaria, el privea Dubla Monarhie ca un protector indispensabil al natiunilor mici din Europa de Sud-Est impotriva panslavismului rus. in ciuda apelurilor sale demagogice la sentimentele populare el devenise cu adevarat alarmat datorita virulentei conflictului in problema nationalitatilor din Ungaria dupa Memorandumul din 1892. Se temea ca o continuare a acestei stari de lucruri n-ar putea decit sa dauneze Romaniei, subminindu-i relatiile cu Dubla Monarhie si aderarea sa la Tripla Alianta.

Sturdza era hotarit acum sa foloseasca problema nationalitatilor din Ungaria pentru a-si realiza obiectivele sale de politica externa, in 1895 a incercat sa preia controlul asupra Partidului National Roman, inlaturind astfel cauzele frictiunii dintre Romania si Austro-Ungaria, spera sa consolideze legaturile tarii sale cu Tripla Alianta, in cele din urma, a esuat intrucit fruntasii Partidului National Roman au refuzat sa devina uneltele politicienilor de la Bucuresti sau pioni in relatiile internationale. Sturdza (si multi altii din Romania) nu au reusit sa inteleaga natura miscarii nationale sau sa aprecieze daruirea conducatorilor ei.

Agitatia romanilor din Transilvania si preocuparea crescinda a Guvernului roman si in special a Regelui Carol in legatura cu soarta acestora nu au fost fara efect in rindul oamenilor de stat de la Viena. Ministrul de Externe al Austro-Ungariei, Gustav Kalnoky (1881-1895), si ministrul acesteia in Romania, Agenor Goluchowski (1887-1894), care va fi succesorul lui Kalnoky, se temeau ca tratamentul forte aplicat romanilor din Transilvania de catre guvernul ungar va instraina Romania de Tripla Alianta. Ei i-au avertizat in repetate rinduri pe conducatorii ungari despre consecintele militare si diplomatice "fatale' ale actiunilor lor si le-au cerut moderatie, dar fara nici un folos.

Toate presiunile venind din partea romanilor din Transilvania (si a altor nationalitati nemaghiare), din partea Bucurestilor si a Vienei nu au avut nici un efect semnificativ asupra guvernului ungar. Ministrii-pre-zidenti Sandor Wekerle (1892-1895) si Dezso Banffy (1895-1899) au dovedit o intelegere limitata a implicatiilor internationale comportate de politica lor de maghiarizare. Insistau ca miscarea romaneasca din

Transilvania era opera "agitatorilor' si a "nemultumitilor' sprijiniti din "strainatate' (prin care intelegea Romania). Banffy, un aparator al statului national unitar maghiar si al asimilarii fortate a minoritatilor, respingea intru totul ideea egalitatii nationale, socotind-o pur si simplu un prim pas catre dezmembrarea Ungariei istorice.9

Catre sfirsitul secolului, noile idei despre natura si destinul natiunii etnice, politica agresiva a guvernului ungar in privinta nationalitatilor si schimbarile semnificative in situatia internationala, care au sporit rolul Regatului Romaniei, i-au determinat pe fruntasii politici romani sa reconsidere pasivismul.I0 Chemarile la activism veneau din multe directii. Tribunistii, care fusesera forta motrice atit a Memorandumului din 1892, cit si a Congresului Nationalitatilor din 1895, s-au plasat in fruntea campaniei de abandonare a pasivismului si de reluare a unei participari depline la viata politica a Ungariei. Eugen Brote (1850-1912), care a detinut un rol proeminent in toate activitatile acestora, a dat expresie clara ideilor lor. Pasivismul, argumenta el, nu realizase nimic. Mai curind, dupa Memorandum, acesta a condus la "stagnare' si "dezorientare'. Singura cale de iesire din impas si singurul mod prin care romanii puteau spera sa-si atinga obiectivele, insista el, era "lupta constitutionala', care insemna crearea unui partid puternic, capabil sa trimita in Parlament cit mai multi deputati posibil.

Promotorii activismului, intr-adevar, au abandonat telul redobindirii autonomiei Transilvaniei, care fusese scopul central al pasivismului. Suporterii caracteristici ai noii tendinte erau avocatii si alti tineri intelectuali din micul oras Orastie, care infiintasera ziarul Libertatea, pentru a-si promova ideile. Au stirnit senzatie in 1902, publicind o scrisoare deschisa din partea lui loan Mihu, avocat si mare mosier roman, care a solicitat, direct, revizuirea programului national adoptat in 1881. El a cerut Partidului National Roman sa renunte la pasivism ca tactica politica si sa dezavueze primul articol al programului, care obliga partidul sa nu faca nimic ce ar putea compromite autonomia Transilvaniei. Aceste schimbari erau necesare, argumenta el, intrucit imprejurarile politice si gindirea oamenilor se schimbasera drastic fata de primii ani ai dualismului.11 impreuna cu tribunistii, acesta pleda pentru "realism'. La scurt

timp dupa aceea, in 1903, activistii au dobindit un succes cind Aurel Vlad, un avocat din Orastie, a fost ales in Parlament, candidind cu o platforma care renunta la pasivism si la refacerea autonomiei Transilvaniei.

Sfirsitul formal al pasivismului in viata politica romaneasca a avut loc la Conferinta Partidului National din 1905. Delegatii in majoritatea lor au votat pentru participarea la apropiatele alegeri in Parlamentul ungar si pentru folosirea tuturor mijloacelor constitutionale disponibile pentru atingerea telurilor lor. Le-au formulat in cereri de recunoastere a romanilor ca "individualitate politica' si de acordare a unor garantii legale pentru "dezvoltarea lor etnica si constitutionala'. Astfel, ei au inlocuit ideea principatului istoric al Transilvaniei cu autonomia nationala pentru toate zonele locuite de romani, in care cereau sa fie administrati, judecati si educati de catre romani in limba romana.

Promotorii autonomiei nationale au cazut de acord ca federalismul era cadrul constitutional potrivit pentru dezvoltarea acesteia. Cel mai cunoscut plan romanesc a fost cuprins in cartea lui Aurel Popovici, Die Vereiningten Staaten von Gross-Osterreich, publicata in 1906. La acea data, federalizarea Monarhiei Habsburgice devenise un loc comun pentru politicienii romani. luliu Maniu, unul dintre fruntasii Partidului National si deputat in Parlament, vorbind in numele conducerii partidului, a declarat in Parlament in 1906 ca fiecare nationalitate avea dreptul sa se dezvolte in conformitate cu propriile sale calitati innascute. El a cerut o restructurare politica a Austro-Ungariei pentru a asigura cadrul necesar de dreptate si libertate, dar a facut aluzie si la ceea ce ar putea conduce in cele din urma ideea de autonomie nationala. El a propus ca romanii din Ungaria sa-si coordoneze luptele politice cu cele duse de romanii de pretutindeni, intrucit slujeau cu totii o singura idee - romanismul. Aceasta idee, era el sigur, nu va putea fi niciodata alterata de granitele politice si geografice.12 In mod semnificativ, el nu a facut nici o referire la autonomia Transilvaniei.

La acea vreme, romanii formau cea mai cuprinzatoare minoritate etnica din Ungaria. Potrivit recensamintului din 1900, ei numarau 2 784 726 de persoane, sau 16,7 la suta din totalul populatiei Ungariei, fara Croatia, iar in 1910 cifra ajunsese la 2 932 773, sau 16,2 la suta. in unele comitate din Transilvania, romanii constituiau mase compacte: in 1900, 90,2 la suta din populatia Fagarasului si 84,7 la suta din numarul total de locuitori ai comitatului Hunedoara erau romani.

Societatea romaneasca de la mijlocul secolului al XlX-lea pina la izbucnirea primului razboi mondial a ramas covirsitor rurala, in 1900, 87,4 la suta, iar in 1910, 85,9 la suta, din numarul romanilor din Ungaria isi obtineau veniturile in special din agricultura. Dintre acestia, micii proprietari de pamint formau marea majoritate: 55 la suta posedau intre 5 si 20 de iugare, iar 23,1 la suta aveau mai putin de 5 iugare (l iugar = aproximativ 1/2 hectar), in general, productivitatea lor era slaba, iar nivelul de trai era in consecinta scazut, din cauza terenurilor necorespunzatoare, metodelor agricole depasite si lipsei de credite. Supra-populatia a reprezentat, de asemenea, o problema serioasa, dat fiind ca industrializarea si urbanizarea erau prea putin dezvoltate pentru a da de lucru fortei de munca excendentare de la sate. O solutie pentru multi agricultori era emigrarea, la care au recurs pe scara larga dupa 1904. intre 1908 si 1913, 87 000 de romani, sau 19 la suta din numarul total de emigranti din Ungaria, au parasit tara. Majoritatea erau muncitori agricoli, iar principala lor destinatie a fost Statele Unite, cu toate ca un numar important dintre ei se duceau in Romania. Emigratia, totusi, a avut un efect redus in privinta suprapopulatiei si a dezvoltarii agriculturii. La cealalta extremitate a scarii sociale, numarul proprietarilor de pamint cu peste 50 de ha era mic - nedepasind l 200 la inceputul secolului. Un studiu statistic in optsprezece judete din Transilvania si Ungaria, avind o populatie romaneasca considerabila, consemneaza 876 de mosii de peste 50 de ha, in comparatie cu 4 854 mosii din aceeasi categorie, apartinind altor nationalitati decit cea romana. Acestea din urma, in plus, erau in general mult mai mari decit gospodariile romanilor.13 Cu toate ca suprafetele de teren aflate in posesia taranilor si a proprietarilor mijlocii de pamint romani au crescut, in primul rind pe seama proprietarilor mijlocii de pamint maghiari, care au fost nevoiti sa-si vinda paminturile din cauza datoriilor, structura fundamentala a proprietatii funciare din Transilvania nu s-a schimbat. Nu exista o clasa de mari mosieri romani.

Populatia urbana romaneasca era redusa. Cu toate ca a crescut de la 82 000 (3,4 la suta din numarul total al romanilor din Ungaria) in 1880 la 134 000 (4,5 la suta) in 1910, este evident ca deplasarea populatiei de la sat la oras in acest interval de treizeci de ani a fost modesta. Putini tarani erau atrasi de oras, in parte ca urmare a faptului ca nu aveau calificarile cerute de piata si, pe de alta parte, pentru ca industria era putin dezvoltata in zonele locuite de romani, in 1910, populatia romaneasca a principalelor orase din Transilvania era inca mica: Brasov (28,7 la suta), Sibiu (26,3 la suta) si Cluj (12,4 la suta).14

Clasa mijlocie romaneasca forma o patura sociala subtire. Doar 3,6 la suta din romanii din Ungaria erau angajati in industrie, transporturi si comert in 1910. Majoritatea erau mici intreprinzatori sau mestesugari si proprietari individuali de pravalii, ce depindeau de piata locala. Nu exista o burghezie industriala romaneasca, demna de acest nume. De pilda, in Ungaria, in 1904, erau 6 411 intreprinzatori mari si mijlocii si industriasi germani si unguri, cu mai mult de cinci angajati, si 338 de alte nationalitati, dar, printre acestia din urma doar treizeci si opt erau romani. Romanii cu pregatire superioara sau angajati in serviciul public, numiti adesea "intelectuali', desi putini, formau patura de frunte a societatii romanesti. Numarul lor total a crescut lent de la 9 972 in 1890 la 11 538 in 1910. in acest din urma an, cele mai cuprinzatoare categorii le formau preotii (3 979), invatatorii (3 117) si cele l 394 de persoane din administratia locala, in plus, erau 370 de avocati si 314 medici. Toti la un loc reprezentau circa 3 la suta din populatia romaneasca din Ungaria, iar fruntasii Partidului National Roman se recrutau dintre acestia.

Dezvoltarea economica accelerata, cunoscuta de Ungaria incepind cu anii '70 a avut un efect relativ redus asupra zonelor locuite de catre romani. Dezvoltarea industriala si agricola din Transilvania raminea in urma celei din partile occidentale ale Ungariei. Zonele romanesti se mentineau in tiparele unei economii traditionale. Doar o data cu inceputul secolului s-a observat o mutatie semnificativa catre formele moderne de productie, marcata de dezvoltarea industriei metalurgice si a industriei carbonifere in Hunedoara si de o mare infuzie de capital austro-ungar, german sau din alte tari europene. Dar timpul a fost prea scurt pina la declansarea razboiului mondial pentru ca efectele acestor schimbari sa se faca simtite in structura societatii romanesti.

Absenta unei mari burghezii si ponderea nesemnificativa a marilor mosieri ca o categorie sociala a facut ca societatea romaneasca sa cunoasca doar un numar relativ redus de antagonisme de clasa. Mai curind, principalii adversari ai taranimii si micii burghezii romanesti erau burghezia si mosierimea maghiara. Clasa mijlocie romaneasca se afla relativ aproape de taranul roman, pentru ca multi dintre membrii sai parasisera satul doar cu o generatie sau doua in urma. Intr-un anumit sens, toti romanii puteau ramine, astfel, strins uniti impotriva "strainului'.

in afara de viata politica, fruntasii romani acordau o mare atentie dezvoltarii economice, ii mihnea inapoierea pe care o observau in fiecare sector al activitatii economice romanesti, pentru ca nu aveau nici o indoiala ca nereusita realizarii unui progres economic va sugruma dezvoltarea politica si culturala si va arunca pe romani intr-o conditie de perpetua inferioritate fata de maghiari si germani. Convinsi ca o economie viabila putea fi organizata doar pe o baza nationala, romanii au incercat sa creeze o agricultura romaneasca, o industrie romaneasca si banci romanesti.

Majoritatea conducatorilor romani recunosteau agricultura drept fundament al vietii lor economice nationale. Citiva credeau chiar ca romanii erau un popor eminamente agrar si erau sortiti sa ramina ca atare. Dar toti erau de acord cu privire la situatia in general deplorabila a agriculturii romanesti. Considerau ca aceasta avea cauze multiple: suprapopularea zonelor rurale, fragmentarea gospodariilor taranesti, lipsa de credite avantajoase, analfabetismul larg raspindit si absenta oricarei organizari in rindurile taranimii. Solutiile propuse de ei concordau cu respectul lor de clasa mijlocie pentru lege si pentru proprietatea privata. Cereau imbunatatirea invatamintului rural cu accent pe instruirea agricola practica si sustineau cooperativele de credit si asociatiile agricole de intrajutorare. Dar se fereau sa pledeze pentru o reforma radicala, precum impartirea marilor mosii, chiar a celor apartinind maghiarilor, si impartirea terenurilor celor ce aveau putin pamint sau chiar deloc. Se temeau de o distrugere a productiei si a ordinii sociale si, in afara de aceasta, idealul lor era producatorul mijlociu independent, care ar forma coloana vertebrala a miscarii nationale. Totusi, nu putea sa le scape faptul ca problema pamintului era o problema nationala, deoarece majoritatea proprietatilor mari si mijlocii se afla in miinile maghiarilor.

Recunoscind primatul agriculturii ca o problema vitala si urgenta, cea mai mare parte a conducatorilor romani erau convinsi ca in cele din urma industrializarea si urbanizarea vor constitui cheia dezvoltarii natiunii romane. Ei au perceput drept cauza fundamentala a inapoierii economice romanesti absenta industriei in zonele locuite de romani si vedeau din ce in ce mai mult industrializarea drept o solutie a problemei agrare si baza a unei puternice miscari nationale. Pentru moment, ei si-au stabilit teluri modeste. Au hotarit sa se bazeze pe fortele romanesti si de aceea si-au concentrat energiile asupra dezvoltarii mestesugurilor. La inceputul secolului, respingind ideile samanatoriste venite din Romania, referitoare la influenta nefericita a capitalismului si a orasului, si-au stabilit, drept cele mai urgente sarcini economice, crearea unei puternice clase mijlocii romanesti, "cea mai dinamica clasa a societatii moderne', si romanizarea oraselor din Transilvania.

Pina la izbucnirea primului razboi mondial, conducatorii romani au facut doar progrese moderate in mobilizarea resurselor economice ale conationalilor lor. Cele mai mari reusite le-au repurtat in domeniul bancar si al creditelor, intre infiintarea, in 1872, a primei banci importante romanesti, "Albina', si primul razboi mondial, au fost deschise 274 de banci. Majoritatea erau mici si-si limitau activitatea la agricultura: cumpararea si vinzarea de pamint si acordarea de credite taranilor si proprietarilor de gospodarii mijlocii. Ele i-au ajutat pe romani sa achizitioneze pamint din mosiile maghiare, atunci cind erau scoase in vinzare si au contribuit la multe actiuni culturale romanesti; in acelasi timp, directorii acestora insistau ca bancile lor trebuiau sa faca afaceri si nu puteau, ca atare, sa-si dedice resursele doar operelor de binefacere si sprijinirii cauzei nationale, o pozitie care ii nemultumea profund pe oamenii politici si pe intelectualii romani, in orice caz, rolul bancilor romanesti in viata financiara generala a Ungariei era deosebit de modest, in 1900, din cele l 030 de banci aflate in zonele locuite de romani, doar 81 erau detinute de romani, iar tranzactiile financiare ale bancilor romanesti reprezentau numai l ,2 la suta din cele realizate de catre toate bancile din Ungaria.15

Efortul de a aseza agricultura romaneasca pe o baza institutionala puternica a fost in cea mai mare parte lipsit de succes. Mai multi intelectuali au infiintat asociatii pentru ameliorarea agriculturii si au incercat sa-i implice pe tarani in activitatea lor. O prima organizatie importanta de acest fel a fost Reuniunea Romana de Agricultura, creata la Sibiu in 1888. De la 84 de membri, cit a avut initial, a ajuns la l 119 in 1914. Ea raspindea publicatii cu privire la noile metode agricole, furniza seminte de foarte buna calitate si animale de reproducere, patrona conferinte si cursuri speciale pe teme agricole si ajuta la organizarea unor cooperative de credit. Principalii beneficiari ai tuturor acestor actiuni au fost taranii mai instariti. Majoritatea covirsitoare a taranilor nu avea nici instruirea si nici resursele materiale necesare pentru a lua parte la acestea. Multi intelectuali si-au pus si ei sperantele in cooperative ca solutie practica, imediata, a problemei agrare, in afara cooperativelor de credit, au fost incercate, dupa 1900, si alte forme de asociere, in special cooperativele de consum si de productie. Dar numarul lor a ramas nesemnificativ, mai ales pentru ca promotorii lor nu aveau cunostinte antreprenoriale si nu puteau insufla altora spiritul cooperatist.

Biserica Ortodoxa si Biserica Unita au ramas bastioane importante ale miscarii nationale, in ciuda asumarii conducerii acesteia de catre clasa mijlocie si de catre intelectuali. Ele erau, intr-un anumit sens, singurele institutii nationale pe care romanii le aveau si, potrivit prevederilor Legii Nationalitatilor din 1868 si ale altor legi adoptate la inceputul perioadei dualismului, acestea si-au pastrat in mare masura autonomia administrativa si controlul asupra invatamintului romanesc, prin intermediul scolilor confesionale elementare si secundare. Dar epoca episcopului Andrei ªaguna, puternicul conducator national intre Revolutia de la 1848 si Compromisul de la 1867, era de domeniul trecutului. Intensificarea politicilor de asimilare duse de guvernul ungar in anii '80 si '90 au plasat in defensiva clerul ambelor biserici. Acesta nu mai putea conta pe interventia Vienei in favoarea lor, iar legile privitoare la scoli si indemnizarea suplimentata a preotilor de catre guvern, in special, i-au facut din ce in ce mai dependenti de administratia de stat. Totusi, influenta bisericilor a ramas puternica la sate, iar multi preoti erau tot atit de devotati miscarii nationale, pe cit erau vocatiei lor religioase, in 1910, credinciosii se ridicau la l 798 669 ortodocsi si la l 333 512 uniti.

Politica nationalitatilor dusa de guvernele ungare ce s-au succedat intre 1880 si 1914 nu a reusit sa-si atinga scopul - asimilarea romanilor. Acestia au opus o rezistenta extraordinara integrarii in straturile mai largi ale societatii ungare. Religia era unul dintre obstacole. Romanii erau ortodocsi sau uniti, traditiile lor istorice si culturale fiind astfel diferite de acelea ale maghiarilor. Erau intr-o masura covirsitoare agricultori si isi pastrasera aproape intacte obiceiurile si credintele lor traditionale satesti. Erau astfel aparati impotriva fortei de asimilare a oraselor din regiunile industriale centrale, care servisera drept "topitorii de maghiarizare' pentru cei veniti din regiuni mai putin dezvoltate. Rata inalta a analfabetismului printre taranii romani se dovedea si ea un impediment in calea asimilarii, intrucit contactele lor cu o cultura mai cosmopolita erau mult reduse. Aceste bariere "naturale', intr-un sens, ii izolau pe romani de comunitatea ungara mai numeroasa. Burghezia si muncitorimea industriala romaneasca, paturile sociale cele mai susceptibile asimilarii, erau putin numeroase si nu aveau contacte largi cu clasele maghiare corespunzatoare. Cercurile bancare si intelectuale, care aveau de a face in mod regulat cu lumea afacerilor si autoritatile administrative ungare, foloseau in majoritatea lor limba maghiara in rezolvarea treburilor lor, dar ramasesera atasate miscarii nationale. De o importanta enorma in capacitatea romanilor de a rezista maghiarizarii a fost faptul ca au reusit sa-si pastreze relativ intacta autonomia bisericilor si a scolilor lor. Astfel ei isi aveau propriile lor scoli elemen-

tare si medii, institute pedagogice si seminarii, toate dispunind de un corp profesoral romanesc si folosind ca unica sau principala limba de predare romana. Cu toate acestea, limba maghiara isi facea drum incet-incet printre romani. De exemplu, numarul romanilor care o cunosteau a crescut de la 5,7 la suta in 1880, la 12,7 la suta in 1910. Politica oficiala de maghiarizare trebuie insa considerata un esec.

in ciuda deceniilor de suspiciune si ostilitate provocate de politica nationalitatilor dusa de guvern, existau inca romani si maghiari care credeau ca era nu numai posibil, ci si de dorit un fel de intelegere intre Partidul National si guvernul ungar. Venirea la putere a unui nou guvern in 1910 a oferit ocazia unor negocieri. Istvan Tisza (1861 - 1918), seful Partidului National al Muncii, care repurtase o victorie impresionanta in alegerile din iunie, si prim-ministru din 1913 pina in 1917, a considerat ca a venit momentul pentru o rezolvare cuprinzatoare a chestiunii romanesti (si a problemei nationalitatilor din Ungaria, in general). Telul sau principal, totusi, era consolidarea statului ungar, si nu acela de a da satisfactie minoritatilor, in opinia sa, viitorul Ungariei ca stat suveran depindea de viabilitatea neintrerupta a sistemului dualist si de mentinerea Austro-Ungariei ca putere europeana de mare importanta. I se parea indiscutabil ca un modus vivendi intre Guvernul ungar, pe de o parte, si romani si slavi, pe de alta parte, ar promova aceste scopuri prin asigurarea linistii interne si consolidarea structurilor constitutionale existente, in consecinta, o astfel de demonstratie a fortei interioare si a coeziunii statului ar descuraja tendintele iredentiste din rindurile minoritatilor romana si sirba si ar convinge cele doua regate vecine, roman si sirb, cit de iluzorii puteau fi sperantele lor de a-si satisface ambitiile teritoriale pe seama Ungariei, in sfirsit, asa cum vedea el desfasurarea procesului, o Austro-Ungarie puternica ar spori prestigiul Triplei Aliante si ar scoate o data pentru totdeauna Romania si Serbia din orbita Rusiei pentru a le transfera in cea a Austriei.

Cu toate ca scopul lui Tisza era o pace generala cu toate nationalitatile, el a hotarit sa-si concentreze eforturile asupra romanilor, intrucit ii considera cheia oricarei rezolvari trainice. Ei 1-au impresionat prin mai buna organizare politica in raport cu cea a sirbilor si prin mai marea rezistenta la asimilare decit a slovacilor. Erau, in plus, minoritatea cea mai numeroasa din Ungaria. Astfel, daca puteau fi atrasi in curentul principal al vietii publice, el era convins ca ar putea avea un rol crucial in dezvoltarea Ungariei. Dar daca ramineau instrainati, atunci, se temea el, rolul lor n-ar putea avea decit "consecinte negative'. Ceea ce il deranja cel mai mult era tocmai faptul ca romanii nu participau deplin la viata politica si sociala a Ungariei. Dupa parerea sa, ei reprezentau

principalele obstacole in calea asimilarii: credintele lor ortodoxa si unita ii tineau deoparte si impiedicau romano-catolicismul ungar sa-si exercite influentele "normale', asa cum o facuse asupra slovacilor; marea masa a populatiei era agricola si rurala, in timp ce clasa mijlocie comerciala si industriala - orasenii cei mai expusi influentelor cosmopolite - era putin numeroasa si provinciala. Tisza era stinjenit deopotriva de relatiile Partidului National cu oamenii politici de la Bucuresti, precum si de puternicul sentiment de solidaritate nationala care-i unea pe romanii dintr-o parte si alta a granitelor; toate acestea la un loc, gindea el, reprezentau amenintari potentiale la adresa integritatii teritoriale a Ungariei. Totusi, el sesiza o legatura speciala intre maghiari si romani. Privea cele doua popoare ca aliati firesti, care timp de veacuri se regasisera alaturi in apararea reciproca impotriva "amenintarii slave', in special impotriva "planurilor panslavismului' rusesc. Cu toate ca pretinsa amenintare ruseasca la adresa Europei Rasaritene era o tactica convenabila pe care ambele parti urmau sa o foloseasca pentru a obtine concesii, ideea maghiarilor si romanilor ca "o insula intr-o mare slava', asa cum am vazut, avusese o lunga si nu lipsita de importanta istorie in secolul al XLX-lea.

Ca atare, pentru Tisza, principalele sarcini imediate erau stavilirea tendintelor de instrainare si integrarea elementelor de frunte din societatea romaneasca in structura vietii politice si sociale ungare. El si-a indreptat atentia catre cercurile de afaceri si intelectuale, precum si catre clerul inalt, socotind ca acestea erau mult mai susceptibile sa cedeze atractiilor societatii moderne decit compactele mase rurale patriarhale. Era sigur ca o data cistigate paturile educate, taranimea se va alinia si ea cu repeziciune, intrucit, data fiind natura in mare masura nediferentiata a societatii romanesti, antagonismele de clasa de-abia daca existau. El nu era mai putin constient decit conducatorii romani de faptul ca, atunci cind se manifestau antagonismele de clasa, ele asmuteau de obicei taranimea si mica burghezie romaneasca impotriva mosierimii si marii burghezii maghiare, consolidind prin aceasta antagonismul national.

Pentru a-si atinge scopurile, Tisza intentiona sa asculte doleantele romanilor si sa acorde concesii modeste. Dar nu a sovait niciodata in adeziunea sa la principiile fundamentale care ii calauzisera pe toti predecesorii sai. Devotiunea sa fata de ideea Ungariei ca stat national si hotarirea sa de a mentine suprematia politica ungara ca garantie a unitatii acelui stat reprezinta cheia pentru intelegerea modului in care a abordat problema romaneasca (si problema nationalitatilor in general).

Conducatorii romani erau dornici sa intre in dialog cu Tisza, dar erau extrem de sceptici cu privire la posibilitatea unei apropieri autentice, intrucit propriile lor obiective erau diametral opuse eforturilor lui Tisza

de consolidare a caracterului maghiar al Ungariei. Principalul purtator de cuvint al romanilor era luliu Maniu (1873-1953), care isi datora pozitia de frunte in Partidul National apararii neobosite a aspiratiilor romanesti la autonomie si devotamentului sau fata de democratia politica. Propriul sau tel (si acela al majoritatii colegilor sai din Comitetul Executiv al Partidului National) era autonomia nationala. Dupa parerea lui, federalizarea Monarhiei Habsburgice era cea mai buna cale de a o realiza. Dar el a mers dincolo de chestiunile de organizare politica pentru a cere schimbari in chiar structura politica si sociala a Ungariei, consi-derind ca aceasta avea nevoie de o reforma drastica. El credea, in primul rind, ca introducerea votului universal era esentiala. Dreptul tuturor cetatenilor la vot, in mod liber, i se parea cheia solutiei chestiunii nationalitatilor in general, deoarece acesta ar fi asigurat fiecarui grup etnic reprezentarea proportionala in parlament si i-ar fi dat posibilitatea fiecaruia dintre ele sa se organizeze pe o baza autonoma in acele zone in care constituia majoritatea populatiei.16

in septembrie 1910, conducatorii Partidului National au prezentat pozitia lor favorabila negocierilor intr-un memorandum adresat primu-lui-ministru Karoly Khuen-Hedervary si lui Tisza. Facindu-se ecoul ideilor lui Maniu, ei s-au concentrat asupra unui singur tel - autonomia nationala. Memorandumul nu mai avea un lung preambul cu privire la justificarile istorice si juridice ale revendicarilor lor ce insotea documentele anterioare de acest fel. In schimb, autorii lui au mers direct in miezul problemei. Ei cereau: (1) autonomie politica - dreptul de a organiza si conduce un partid politic pe aceeasi baza ca toate celelalte partide din tara; introducerea sufragiului universal sau, daca acest lucru nu era posibil imediat, sa se puna capat abuzurilor electorale si sa se largeasca categoriile celor cu drept la vot; crearea unui numar de 50 de circumscriptii electorale romanesti; (2) autonomie administrativa - numirea de functionari romani in zonele locuite de romani si folosirea limbii romane in toate organele administrative si judecatoresti ce aveau contact direct cu cetatenii; (3) autonomie pentru Biserica Ortodoxa si pentru Biserica Unita - administrarea treburilor interne in conformitate cu normele garantate de legea civila si ecleziastica, precum si sprijinul financiar al statului in aceeasi proportie in care era acordat bisericilor protestante; (4) autonomia invatamintului - dreptul bisericilor si al comunitatilor de a infiinta si intretine scolile elementare; folosirea limbii romane ca limba de predare in toate scolile urmate de catre elevi romani;

construirea pe spezele statului a unui numar de trei scoli medii in zonele locuite de romani, avind romana ca limba de predare; infiintarea unei sectii romanesti la Ministerul invatamintului si al Cultelor; si (5) autonomie economica - asigurarea unor subsidii regulate din partea statului pentru dezvoltarea zonelor locuite de romani.17

Aceasta runda de negocieri nu a mers mai departe. Cu toate ca Tisza a fost de acord cu sprijinul de stat pentru bisericile, scolile si intreprinderile economice romanesti, el a refuzat sa recunoasca romanii ca entitate politica distincta, cu drept de reprezentare proportionala la toate nivelurile administratiei. Tisza a respins si votul universal si a insistat ca limba administratiei si a instantelor judecatoresti sa fie cea maghiara, cu toate ca a fost de acord ca romana sa poata fi folosita, ca inlocuitor, la nivel local. El parea chiar dornic, in principiu, sa le permita romanilor sa aiba propria lor organizatie politica, dar nu a facut nici o referire la vreun rol al Partidului National. Romanii au considerat ca nesatisfacator raspunsul lui Tisza. Adoptind pozitia lui Maniu, ei au hotarit in noiembrie 1910 sa suspende negocierile, pina cind se va ivi o "schimbare substantiala' in atitudinea guvernului fata de romani si pina cind acesta le va acorda "garantiile institutionale' pentru existenta lor nationala.

O noua runda de negocieri a inceput in ianuarie 1913 si a tinut, cu intreruperi, pina in februarie 1914. La prima intilnire intre fruntasii Partidului National Roman si Tisza, la 21 ianuarie, au fost trecute in revista ideile lui Tisza cu privire la viitorul relatiilor ungaro-romane. Tisza a sustinut din nou ideea ca cele doua popoare erau aliati firesti si ca ele trebuie sa se afle alaturi de germani pentru a preintimpina expansiunea Rusiei. Ca urmare, argumenta el, un puternic stat national maghiar era cea mai buna garantie nu numai pentru o dezvoltare culturala si economica libera a romanilor din Ungaria, dar si pentru independenta Regatului Romaniei. Cu toate ca modul sau de exprimare era conciliant, el le-a oferit interlocutorilor sai putine elemente concrete care sa-i faca sa renunte la rezervele pe care le aveau. A respins drept nefondata acuzatia ca guvernul urmarea o politica de maghiarizare, recunoscind doar ca fusesera comise citeva abuzuri accidentale, care urmau sa fie indreptate. Cu toate ca si-a exprimat bunavointa de a conlucra cu Partidul National in indeplinirea unor scopuri reciproc avantajoase, el a lasat sa se inteleaga ca indata ce vor fi satisfacute doleantele romanilor, ratiunea existentei partidului va inceta. La despartire, el le-a cerut romanilor sa-i dea in scris o noua lista a dezideratelor lor.

Doua zile mai tirziu, la 23 ianuarie, Maniu si Vasile Goldis (1862-1934), respectat sociolog, cu contacte largi printre intelectualii maghiari, i-au prezentat lui Tisza un memorandum in unsprezece puncte. Se plasa pe acelasi teren ca si demersurile anterioare, dar accentua ideea autonomiei: limba de instruire pentru elevii romani, atit in scolile de stat, cit si in cele confesionale, la toate nivelurile, sa fie romana; in zonele locuite de "mase compacte' de romani, limba folosita in administratie sa fie romana, iar administratorii sa fie romani; influenta politica a romanilor sa fie garantata prin vot universal, secret si direct si prin asigurarea pentru romani a unei sesimi din locurile din camera inferioara a parlamentului, corespunzator procentajului de romani in totalul populatiei Ungariei.18

Tisza a raspuns la 7 februarie. El a respins fara ezitare ideea impartirii administrative a tarii pe criterii de nationalitate si aceea ca romanii trebuie sa fie administrati si judecati de catre romani. Pozitia sa fata de limba administratiei a fost similara. Diminuarea rolului limbii maghiare in viata de stat i se parea a fi "incompatibila' cu evolutia Ungariei in cursul celor patruzeci de ani anteriori. In ceea ce priveste reforma electorala, el a insinuat ca o "rotunjire' a circumscriptiilor electorale in favoarea romanilor ar fi posibila, dar numai in contextul unei intelegeri cu caracter general. Lucrurile au ajuns astfel intr-un impas si prin consim-tamint reciproc discutiile au fost suspendate la 16 februarie.

In toamna anului 1913, in procesul de pace au intervenit noi elemente, intrucit chestiunea romaneasca din Ungaria capatase o importanta cres-cinda in relatiile internationale, in primul rind, s-au facut presiuni din partea Vienei si a Bucurestilor asupra lui Tisza si asupra Partidului National Roman, cerindu-li-se sa-si rezolve diferendele, in interesul pacii si stabilitatii regionale. De partea austriaca, arhiducele Franz Ferdinand, mostenitorul tronului, si colaboratorii sai, in special ministrul austro-un-gar in Romania, contele Ottokar Czernin, au folosit toata influenta de care dispuneau pentru a pastra legaturile Romaniei cu Dubla Monarhie si cu Tripla Alianta. Ambii erau convinsi ca unul dintre principalele obstacole in calea bunelor relatii dintre cele doua tari era nemultumirea indelungata a nationalitatii romane din Ungaria. Czernin a slujit cu multa indeminare cauza unei apropieri intre guvernul roman si cel ungar. La sosirea sa la Bucuresti, a fost socat sa descopere masura ostilitatii manifestate de opinia publica fata de Dubla Monarhie. Efectul pe care 1-a avut asupra politicii guvernului roman larg-raspindita indignare publica fata de presupusa maltratare a romanilor din Ungaria nu fusese, dupa

parerea sa, departe de a ajunge dezastruos pentru Austria. Pina si Regele Carol, care ramasese ferm in atasamentul sau fata de alianta cu Puterile Centrale, si un numar de politicieni de frunte progermani nu-si mai puteau permite sa duca in mod deschis o politica de prietenie cu Austro-Ungaria. Pentru a dezamorsa starea de ostilitate si suspiciune si a reface relatiile de prietenie intre Dubla Monarhie si Romania, el a cerut sa nu fie crutat nici un efort in vederea pacificarii romanilor din Ungaria. Problema era urgenta. Se temea ca o intirziere ar incuraja pur si simplu amplificarea miscarii iredentiste pe ambele versante ale Carpa-tilor, ceea ce ar fi facut ca orice discutie cu privire la o apropiere sa fie pur teoretica. Asa cum stateau lucrurile, raporta el in decembrie 1913, alianta intre Romania si Austro-Ungaria "nu facea nici cit hirtia pe care era scrisa', iar in cazul unei crize, monarhia nu putea conta pe sprijinul militar al Romaniei.19

Czernin 1-a informat in mod regulat pe Franz Ferdinand despre situatia de la Bucuresti si a pledat pentru interventia sa personala atit la Viena, pentru a contracara opozitia fata de un acord ungaro-roman, cit si la Bucuresti, unde se bucura de o oarecare influenta, pentru a convinge guvernul sa descurajeze intransigenta manifestata de Partidul National. Eforturile lui Franz Ferdinand par sa fi avut un oarecare efect la Bucuresti, intrucit un acord intre Tisza si Partidul National coincidea cu obiectivele de politica externa urmarite atit de Rege, cit si (pentru moment) de catre opozitia liberala. Arhiducele pare chiar sa fi influentat si politica Budapestei, convingindu-1 pe Tisza (prin intermediul lui Berchmold, ministrul de Externe al Imperiului) sa sporeasca de la douazeci si patru la douazeci si sapte numarul de circumscriptii electorale ce urmau sa le fie acordate romanilor.

Negocierile dintre Tisza si Partidul National s-au incheiat in februarie 1914. Sarcina de a explica respingerea propunerilor lui Tisza de catre partidul sau i-a revenit lui luliu Maniu. Asa cum vedea el lucrurile, cauza imediata a esecului negocierilor fusese insistenta lui Tisza de a se mentine caracterul national maghiar al statului ungar, in ultima analiza, se plingea Maniu, acesta nu a reusit sa reconcilieze interesele legitime ale unui stat unitar cu tot atit de legitimele stradanii ale diverselor grupuri etnice de a-si pastra caracterul national si de a-si continua dezvoltarea politica, economica si culturala. Refuzul sau de a admite ca Ungaria era un stat multinational si afirmarea de catre acesta ca ungurii erau singurii creatori si sustinatori ai statului, care nu puteau fi "degradati' la nivelul celorlalte nationalitati, golisera de orice substanta

reala concesiile sale. intr-un stat in caic v_w"^."_, deasupra tuturor celorlalte nu putea exista egalitate autentica intre nationalitati; nu puteau fi decit concesii acordate persoanelor si grupurilor, precum drepturi lingvistice, in situatii exceptionale si dupa bunul plac al guvernului la putere. In consecinta, argumenta Maniu, de-a lungul intregilor negocieri, Tisza nu facuse nici o incercare de a modifica structura constitutionala existenta si de a asigura institutiile politice si juridice necesare pentru garantarea pe vecie a drepturilor minoritatilor, in aceste conditii, conchidea el, Partidul National nu putea accepta oferta lui Tisza, nu-si putea schimba programul si nu putea consimti la rolul pasiv ce i se rezervase.20

Negocierile dintre Tisza si Partidul National Roman au fost simptomatice pentru impasul in care se aflau "natiunile stapinitoare' si nationalitatile din Austro-Ungaria dupa 1890. in ambele jumatati ale Dublei Monarhii, fie in Cisleithania, in cazul relatiilor austro-italiene sau austro-cehe, fie in Transleithania, in cazul relatiilor ungaro-croate sau ungaro-romane, se putea discerne o incompatibilitate similara intre eforturile unei parti de a spori puterile autoritatii centrale si ale celeilalte de a extinde aceasta autoritate pina la limita in interesul autodeterminarii nationale.

Problema intre Tisza si romani, intr-un anumit plan, era centralism contra federalism. Daca aceasta disputa ar fi ramas strict constitutionala, s-ar fi putut gasi o solutie viabila. Maniu si colegii sai, la urma urmei, nu erau revolutionari care sa caute rasturnarea ordinii sociale si politice din Ungaria. Mai curind, asa cum aratau tratativele lor cu Tisza, se pronuntau pentru o schimbare treptata, prin largirea institutiilor politice si economice democratice. Ei nu pot fi caracterizati nici ca iredentisti. Atita vreme cit exista speranta federalizarii monarhiei, Maniu si aderentii sai erau pregatiti sa accepte o rezolvare a aspiratiilor lor in cadrul frontierelor existente. Tisza insusi nu era potrivnic unui compromis; a mers mai departe decit predecesorii sai prin realizarea unei serii de concesii care ar fi putut sa-i integreze pe romani (si mai tirziu pe celelalte minoritati) in textura generala a societatii ungare.

in ultima analiza, negocierile dintre Tisza si fruntasii romani au esuat pentru ca ambele parti incepusera sa se convinga ca nu era vorba de concesii politice obisnuite sau de un retus constitutional, ci ca era in joc insasi supravietuirea nationala. Pentru Tisza, telul suprem era desavir-sirea procesului de edificare a statului national ungar; pentru romani, era asigurarea exprimarii libere a spiritului national. La acest nivel,

compromisul era de neconceput. Nici o parte nu-si putea subordona "fiinta' celeilalte si, cu atit mai putin, preocuparilor "mai simple' ale Vienei si ale Bucurestilor, in consecinta, intrucit Tisza si romanii urmareau idealul statului national, terenul intermediar intre asimilarea nationalitatilor si dezintegrarea Ungariei istorice a disparut treptat.

BUCOVINA

Structura sociala si preocuparile economice ale romanilor din Bucovina, pe care Austria o rapise Moldovei in 1774, erau asemanatoare cu cele ale romanilor din Transilvania. Agricultura statea la baza amindurora. Dar mestesugurile, comertul si activitatea bancara s-au dovedit comparativ putin dezvoltate, iar clasa mijlocie si intelectualii erau mai putin numerosi si mai putin uniti decit corespondentii lor din Transilvania.

intre 1880 si primul razboi mondial, populatia romaneasca a crescut cu o rata medie de 10 la suta pe deceniu, in 1880, ea numara 190 005 persoane sau 33 la suta din totalul provinciei, in 1910 fiind de 273 254 persoane (34 la suta), in aceste trei decenii, romanii au incetat sa fie cea mai numeroasa populatie a provinciei, fiind depasiti de catre ruteni. Majoritatea coplesitoare a romanilor (88 la suta in 1910) erau dependenti de agricultura pentru a-si cistiga existenta. Practic, toti erau mici gospodari, posedind mai putin de 5 ha. Desi primisera in 1848 titluri pentru pamin-tul pe care-1 lucrau si, ca atare, nu mai erau obligati sa plateasca dijma sau sa presteze zile-munca pentru mosier, erau nepregatiti pentru o viata economica independenta si la sfirsitul secolului multe gospodarii au fost pierdute sau erau impovarate de datorii. Majoritatea gospodariilor o scoteau cu greu la capat pe loturi de mai putin de 5 ha, considerate suprafata minima necesara pentru satisfacerea modestelor necesitati ale unei familii de cinci persoane. Metodele traditionale si, in general, neproductive folosite in agricultura le ofereau doar o mica speranta de imbunatatire a situatiei lor. Bucovina era, de asemenea, teritoriul unor mari proprietati: 63 de mari mosieri (3 la suta din total) aveau mosii de peste 2 000 ha (30,2 la suta din intreaga suprafata agricola).21 Dar numai o fractiune din acestea se mai afla in miinile descendentilor boierilor moldoveni.

Populatia urbana romaneasca era putin numeroasa, iar clasa mijlocie, ca atare, slaba. Doar aproximativ 12 la suta din romani traiau in orase si tirguri importante, dar dupa 1900 acest procent a sporit treptat. Cifrele

disponibile pentru Cernauti, capitala provinciei, sint edificatoare: in 1900, romanii reprezentau 14,3 la suta din populatie (9 400 din 65 767), iar in 1910, 15,7 la suta (13 440 din 85 458).22 Dar atit la Cernauti, cit si in provincie in ansamblul ei, romanii constituiau doar o foarte mica parte a celor angajati in ocupatii tipic urbane. In 1910, doar 3,82 la suta erau activi in industrie si afaceri (din 10,41 la suta la nivelul intregii populatii), 2,23 la suta in comert si transporturi (9,38 la suta in total) si 2,86 la suta in serviciile publice si diverse profesiuni (4,29 la suta in total). In toate aceste categorii, romanii ocupau in general pozitiile mai joase. Ca numar erau depasiti de germani si evrei, in provincie, luata ca intreg, in 1910, de exemplu, erau 444 negustori romani fata de 8 642 evrei si l 226 de alte nationalitati si 737 mestesugari romani (fata de 5 091 evrei si 3 494 de alte nationalitati), in Cernauti, erau doar 12 negustori romani (fata de l 269 evrei si 121 de alte nationalitati) si 44 mestesugari (fata de l 481 evrei si 615 de alte nationalitati). Cifrele pentru aproape toate celelalte orase sint similare, in profesiunile intelectuale, romanii erau numerosi in invatamintul elementar si secundar: 850 romani erau invatatori si profesori, dintr-un total de 2 248. Dar erau numai 11 avocati romani (fata de 136 evrei si 14 de alte nationalitati) si 14 medici romani (fata de 136 evrei si 28 de alte nationalitati).23

Politicienii si intelectualii romani erau doritori sa puna capat la ceea ce ei considerau a fi stagnarea economica a propriului popor. Erau minati in parte de nevoia resimtita de a crea o clasa mijlocie care, in calitatea sa de cea mai dinamica forta a societatii, putea conduce, potrivit lor, pe romani spre o lume moderna. Ei au infiintat citeva banci, asociatii mestesugaresti si magazine de vinzare cu amanuntul, dar asemenea intreprinderi au avut putin succes, in principal din cauza lipsei de experienta a personalului romanesc si a concurentei coplesitoare din partea unor intreprinderi cu traditie, conduse de indivizi apartinind altor nationalitati. Numarul cooperativelor de credit a sporit dupa 1900, dar acestea aveau putini membri si doar o suma modesta de bani destinata imprumuturilor. Societatea Meseriasilor Romani din Cernauti si Suburbii, infiintata in 1907, cu scopul de a-i incuraja pe tinerii romani sa se apuce de meserii, pare sa fi contribuit doar cu putin la cresterea numarului meseriasilor romani. Cooperativa de desfacere cu amanuntul, Pravalia Romana, creata in 1905 pentru ca banii cheltuiti de romani sa ramina in miini romanesti

si fabricile de cherestea infiintate de politicienii romani pentru a permite romanilor sa profite de infloritoarea industrie bucovineana a lemnului au esuat din lipsa de administrare eficienta.

Activitatea politica printre romanii din Bucovina nu a dobindit niciodata aceeasi coeziune si aceeasi intensitate ca in Transilvania.24 Nu a existat un echivalent, cu exceptia numelui, al Partidului National din aceasta din urma provincie. Se puteau distinge doua principale curente politice in anii '60 si '70. Primul, reprezentat de asa-numitii Centralisti, se pronunta in favoarea amalgamarii teritoriilor disparate ale monarhiei habsburgice intr-un stat unificat, bazat in esenta pe principiile iluminismului, imbratisate de losif al II-lea. Condus de fratii Hurmuzaki, care au jucat un rol proeminent in miscarea romanilor de la 1848, Centralistii includeau majoritatea boierilor romani si multi intelectuali, dar, intrucit ei se pronuntau pentru egalitatea romanilor, rutenilor si germanilor in administratia civila, in treburile bisericesti, in invatamint, ei erau nepopulari printre nationalistii romani. Cel de-al doilea curent, Federa-listii, sau Autonomistii, pe de alta parte, era compus din acei nobili si intelectuali care subliniau caracterul istoric romanesc al Bucovinei si doreau sa mentina identitatea separata a acesteia. Un timp, acestia au prevalat in viata politica locala, dar dupa ce liberalii germani au venit la putere in Austria, la sfirsitul anilor '60, Centralistii, aliati cu liberalii germani din Bucovina, cistigau de obicei alegerile locale si provinciale. Nici Centralistii, nici Federalistii nu au format un partid politic. Neincrezatori in masa taranimii si in clasa mijlocie ce se nastea si manifestind doar un mic interes fata de problemele acestora, ambele grupuri preferau sa trateze direct cu autoritatile provinciale. Spre deosebire de Transilvania, unde autoritatile ungare descurajau participarea romaneasca in administratie, in Bucovina serviciile publice erau deschise romanilor la cel mai inalt nivel. De exemplu, Eudoxiu Hurmuzaki, un sprijinitor al ideii statului austriac, a fost Landeshauptmann de la 1864 la 1874, iar Alexandru Petrino, un mare mosier si conducator al Centralistilor, a fost ministru al Agriculturii in guvernul provincial in anii 1870-1871.

Ultimele doua decenii ale secolului au fost martorele a diverse incercari de stabilire a unei organizari politice viabile. Un progres semnificativ 1-a reprezentat fondarea "Concordiei', in 1885, de catre loan Bumbac, profesor de limba si literatura romana la un gimnaziu din Cernauti. Nemultumit de dominarea treburilor romanesti de catre

"aristocrati', asa cum ii numea pe fratii Hurmuzaki, acesta si citiva suporteri cautau sa realizeze o noua asociere a clasei mijlocii, in scopul de a trezi interesul in rindul marii mase a populatiei pentru viata politica nationala si de a-i insufla o preocupare pentru binele comun. Scopul lor era armonia nationala, care urma sa fie dobindita prin reconcilierea intre boieri si tarani, intre preoti si intelectuali. Se bucurau de sprijinul Revistei politice, aparuta bilunar, la Suceava, intre anii 1886-1891 si care a fost prima publicatie politica romaneasca dupa interzicerea de catre autoritati a gazetei Bucovina in urma Revolutiei de la 1848. Editorii ei reprezentau o noua forta in viata politica a Romaniei, intelectualii, care apartineau clasei mijlocii rurale si urbane. Cu toate ca nu s-au alaturat nici unui partid, nelinistea lor privind apatia politica a romanilor, combinata cu opozitia lor fata de centralismul austriac, i-a pus in legatura strinsa cu fondatorii "Concordiei', in 1892, elemente politice disparate - membri ai "Concordiei', Centralist! si putinii Federalisti care mai ramasesera - au proclamat solidaritatea nationala a tuturor romanilor din Bucovina si s-au organizat intr-un Partid National. Noua organizatie s-a pronuntat pentru mentinerea autonomiei Bucovinei si pentru "individualitatea istorica si politica' si a cerut consolidarea elementului romanesc prin rapida extindere a scolilor romanesti si prin introducerea limbii romane in administratia civila si in instantele judecatoresti. Gazeta Bucovinei, pe care "Concordia' o infiintase la Cernauti in 1891, a devenit organul noului partid. Dar reconcilierea si unitatea au fost de scurta durata. Oameni mai tineri, ferventi nationalisti, in frunte cu lancu Flondor (1865-1924), un mare mosier, au preluat conducerea partidului. Au plasat partidul pe un nou fagas, acordind mai multa atentie nevoilor taranilor si vorbindu-le intr-o lirnba pe care o puteau intelege. Aceasta incercare de a ralia toate elementele societatii la cauza nationala a fost urmarita prin noul organ al partidului, Patria (1897-1900), care a fost editat de catre transilvaneanul Valeriu Braniste. Un alt element s-a adaugat vietii politice in 1900, atunci cind Aurel Onciul, un avocat si inalt functionar in serviciile publice austriece, a fondat Partidul Democrat. Desi a insistat asupra apararii puternice a intereselor nationale ale romanilor, el s-a aratat in principal preocupat de chestiunile sociale. El insusi cercetase conditiile de trai ale taranilor, iar acum ii incuraja sa formuleze revendicari sociale si economice si incerca sa organizeze invatatorii. Colaborarea cu alte nationalitati i se parea esentiala, daca urma sa se produca o adevarata reforma sociala si, ca atare, s-a aliat el insusi cu rutenii si evreii intr-un soi de coalitie taranisto-liberala. Cultivarea de catre acesta a unor relatii bune cu toate grupurile etnice si loialitatea sa fata de Austria 1-au adus inevitabil in conflict cu Partidul National. Alte citeva formatiuni politice si-au facut aparitia o data cu inceputul

secolului. Partidul Social-Democrat Roman din Bucovina, constituit in 1906 si condus de George Grigorovici (1871-1950), deputat in parlamentul austriac in anii 1907-1918 si editor al organului de partid Lupta (1906-1910), s-a bucurat de un electorat restrins si a urmarit o actiune politica si sociala moderata. lancu Flondor, continuu in cautarea unor noi mijloace de transmitere a puternicelor sale sentimente nationaliste, a prezidat Partidul Crestin Social Roman intre 1908-1910. Prima ratiune a existentei sale a fost coordonarea activitatilor acelor nationalisti care priveau pe evrei drept principala amenintare la adresa caracterului romanesc al provinciei.

Biserica Ortodoxa, ridicata la rangul de Mitropolie in 1873, a avut o contributie importanta la viata culturala romaneasca, prin sprijinul pe care 1-a acordat scolilor si invatatorilor si prin Facultatea de Teologie de la Universitatea din Cernauti, fondata in 1875. Din cauza caracterului sau multinational, Biserica nu a putut servi miscarea nationala romaneasca cu tot atita devotiune cum a facut-o in Transilvania. Rutenii cereau posturi in administratia bisericeasca si o impartire a veniturilor bisericii potrivit numarului lor. Romanii, pe de alta parte, se straduiau sa pastreze caracterul national romanesc al Bisericii, dar cu succes din ce in ce mai mic in fata schimbarilor demografice si a inclinatiei Curtii de la Viena de a realiza un compromis.25 Intentiile Curtii au devenit clare in 1912, cind a impus numirea unui vicar episcopal rutean, in mod traditional succesorul Mitropolitului. Primul razboi mondial a pus capat procesului de intelegere.

Invatamintul romanesc a facut progrese constante, desi lente, incepind cu anii '60. Numarul scolilor romanesti, cel putin la nivel elementar, si numarul elevilor romani in toate tipurile de scoli au crescut, iar procentul stiutorilor de carte s-a marit. Dar in Bucovina scoala nu era bastionul nationalitatii, asa cum a fost in Transilvania, in primul rind, Biserica Ortodoxa a avut mult mai mica influenta asupra invatamintului decit Biserica Ortodoxa si Biserica Unita in Transilvania. Cu toate ca Biserica Ortodoxa din Bucovina a obtinut in 1850 dreptul de a supraveghea inva-tamintul romanesc, atunci cind Galitia si Bucovina au fost separate din punct de vedere administrativ, guvernul Bucovinei a preluat in 1869 conducerea invatamintului primar. Limba a lucrat, de asemenea, impotriva mentinerii unui sistem scolar exclusiv romanesc. Puterea de patrundere a limbii germane la toate nivelurile invatamintului, in mod special in inva-tamintul secundar, in Universitate, si marele numar de scoli "mixte' (germano-romane si ruteano-romane) au diluat in mod semnificativ continutul national al instruirii primite de catre elevii si studentii romani.

Germana isi datora preponderenta in invatamint si in viata culturala statutului sau de limba oficiala a provinciei, iar spectaculoasa crestere a populatiei germane de la 8 la 22 la suta din total, intre 1857 si 1900, a asigurat o baza demografica solida pentru folosirea ei pe scara larga.

invatamintul romanesc era cel mai promitator la nivelul elementar, in 1900, din 312 scoli primare, 115, adica 37 la suta, erau romanesti (137 erau rutene, 28 germano-romane, 6 germano-rutene si 23 germane), in 1908, numarul unor asemenea scoli crescuse la 492, din care 169 (34 la suta) romanesti, 199 rutene, 82 germane si restul mixte. Situatia la nivelul invatamintului secundar si universitar era mult mai putin incurajatoare pentru romani. Din cele patru gimnazii in functiune in 1899, nici unul nu era romanesc. Doar gimnaziul din Suceava, care fusese fondat in 1860, cu sprijinul financiar al Fondului Bisericii Ortodoxe, avea sectii paralele, romana si germana. Din totalul de 2 152 de elevi de gimnaziu, 576 (27 la suta) erau romani. Acestia nu reuseau sa tina pasul cu dezvoltarea invatamintului secundar de dupa sfirsitul secolului, in 1908, cei 844 de elevi de gimnaziu romani reprezentau doar 22 la suta din totalul elevilor de gimnaziu (3 853), cu toate ca, in 1906, se infiintase un gimnaziu romanesc la Cernauti, in doua dintre cele mai importante scoli profesionale din provincie, prezenta romaneasca era neglijabila, in 1908, nu exista nici un elev roman printre cei 123 inscrisi la Kaufmannische Fortbildungschule din Cernauti, iar dintre cei 111 elevi de la Staatsgewerbeschule din acelasi oras, doar unul era roman. Dar, in cea de-a treia, Fachschule fur Holzarbeitung, condusa in cea mai mare parte de catre romani, 58 din cei 66 de elevi erau romani. Cea mai importanta institutie romaneasca de invatamint superior continua sa fie Seminarul Teologic Ortodox, care, in anul 1875, fusese incorporat in nou infiintata Universitate din Cernauti, ca Facultate de Teologie, dar limba de predare era germana, cu exceptia cursurilor de practica teologica, la care puteau fi folosite romana si ruteana. Mai tirziu a fost infiintata o catedra de istoria limbii romane si au fost introduse cursuri facultative de istoria romanilor, in 1903, 125 de romani, adica 23 la suta din corpul studentesc si majoritatea celor inscrisi la Facultatea de Teologie, frecventau universitatea.26 Toate aceste date nu erau prea linistitoare pentru acei conducatori romani care incercau sa trezeasca si sa intareasca constiinta nationala in rindurile mai largi ale populatiei si sa creeze o viguroasa clasa mijlocie. Ei se plingeau amarnic de germa-

nizare, dar, de fapt, scoala romaneasca din Bucovina era mai putin amenintata de actiunile guvernului decit in Transilvania.

Politicienii si intelectualii se straduiau sa mobilizeze resursele literare si culturale pentru a incuraja dezvoltarea unei natiuni avind constiinta de sine.27 Cea mai importanta organizatie a lor a fost Societatea pentru Literatura si Cultura Romana in Bucovina. Incepindu-si activitatea in 1865, aceasta a urmarit diverse scopuri: a publicat propriile ei organe de presa, Foaia (1865-1869) si Aurora Romana (1881-1884), pentru a incuraja crearea unei literaturi moderne si pentru a promova o limba nationala literara, "eternul simbol al individualitatii poporului roman'; a acordat burse pentru elevii si studentii romani la gimnaziile din Cernauti si Suceava si la universitatile din Viena si Lemberg; a sprijinit infiintarea unei catedre de limba si literatura romana la Universitatea din Cernauti; a folosit tipografia achizitionata in 1897 pentru a publica carti in limba romana in toate domeniile cunoasterii, inclusiv manuale scolare, ziare si reviste. In afara acestor actiuni specifice, societatea a slujit drept loc de intrunire pentru intelectualii romani, adunarile sale anuale devenind un forum national in care se puteau expune public toate problemele ce afectau romanii din Bucovina.28 Activitatea Societatii a fost secondata de organizatiile studentesti, cea mai importanta dintre acestea fiind Arboroasa, asociatia studentilor romani de la Universitatea din Cernauti. Asociatia avea un caracter nationalist si, din momentul in care membrii ei au luat parte la activitati politice, a fost dizolvata in 1877, la numai doi ani de la infiintare. Succesoarea acesteia, Junimea, care si-a luat numele dupa prestigioasa societate de la Iasi, angajindu-se in activitati similare, a avut o viata mai lunga, din 1878 pina in 1914. Din 1903 pina la primul razboi mondial, membrii sai au publicat influenta revista Junimea literara, care urma programul Samanatorului din Bucuresti, in afara de apararea mostenirii culturale traditionale a romanilor, ei au considerat taranul drept pastrator al individualitatii romanesti, iar in proza si poezie ei au facut din aceasta obiectul special al simpatiei lor.29

Doua probleme i-au nelinistit, in mod special, pe nationalistii romani intre anii '90 si primul razboi mondial. Cea mai urgenta era chestiunea

ruteana, care ii facea sa le fie teama de o "submersiune' a romanilor in "propria lor provincie'. Pericolul aparea mai mult decit evident in statisticile demografice. Pina in anii '70, romanii fusesera mai numerosi decit rutenii, dar recensamintul din 1880 constata un numar relativ mai mic de romani, raportul fiind de 239 690 la 190 005 in favoarea rutenilor, situatie care s-a mentinut pina la primul razboi mondial. Numarul rutenilor a crescut in primul rind datorita imigrarilor constante din Galitia austriaca. Nationalistii romani sustineau ca romanii erau singurii locuitori autohtoni din Bucovina si acuzau autoritatile austriece ca ii incurajau pe ruteni sa emigreze si ca ii favorizau in dauna romanilor, pentru a slabi legaturile dintre provincie si Romania.30

Cealalta problema majora era iredentismul, inca din anii '90, romanii s-au simtit in defensiva - in cadrul bisericii fata de ruteni, in invata-mint si serviciile publice fata de germani, iar in viata economica fata de evrei - si faceau guvernul austriac raspunzator pentru situatia lor precara, il acuzau ca asmutea o nationalitate impotriva alteia, pentru a mentine dominatia politica a germanilor. Totusi, dovada unei politici conform principiului divide et impera este neconcludenta. Poate mai aproape de adevar ar fi sa consideram oficialitatile austriece drept mediatori intre nationalitatile rivale, in preajma primului razboi mondial, erau, de fapt, putini romani iredentisti, in pofida activitatii Ligii Culturale si a diverselor personalitati din Romania, precum Nicolae lorga, care sustineau cu entuziasm unitatea politica a tuturor romanilor. Absenta unei puternice miscari iredentiste trebuie atribuita in mare masura relativei eficiente si integritati a aparatului administrativ, in special la alegeri, si recunoasterii de catre acesta, indiferent cit de lipsit de entuziasm si de inegal, a individualitatii si aspiratiilor diverselor nationalitati. Importanta, de asemenea, era dorinta acestora din urma, in ciuda marilor neintelegeri dintre ele, sa ajunga la un compromis. Aceasta stare de lucruri contrasteaza puternic cu tratamentul aplicat nationalitatilor in Ungaria in aceeasi perioada de timp.31

BASARABIA

in urma anexarii Moldovei dintre Prut si Nistru, adica a Basarabiei, in 1812, autoritatile rusesti si-au stabilit ca obiectiv pe termen lung inte-

grarea provinciei in structura administrativa generala a imperiului. Cu toate ca pentru o bucata de vreme au lasat neatinse institutiile si legile acesteia si au permis boierilor moldoveni sa participe la cirmuirea treburilor ei, guvernatorul, ca reprezentant al Tarului, se bucura de puteri cu adevarat discretionare. Perioada de "autonomie' a luat sfirsit in 1828, cind Basarabia a fost alipita Guvernamintului general Novorossiisk si au fost introduse institutiile civile si judecatoresti, precum si sistemul fiscal specifice administratiei guberniilor rusesti, rusa devenind limba oficiala. Aceasta administratie, bazata pe modelele rusesti, nu a luat in seama traditiile autohtone si a descurajat initiativa locala, romaneasca, pina in 1917. Periodicele tentative de reforma administrativa, ca acelea din timpul domniei lui Alexandru al II-lea (1855-1881), nu au schimbat trasaturile de baza ale regimului. Introducerea zemstvelor in anii '60, de pilda, nu facea decit sa accentueze si mai mult integrarea Basarabiei in structura administrativa generala a imperiului. Menite sa sporeasca participarea locala la treburile civile in Basarabia, acestea erau conduse practic de catre functionari rusi si de alta nationalitate decit romanii, adusi din diverse parti ale imperiului.

Rezistenta romanilor fata de dominatia rusa a fost sporadica si ineficienta. Conducerea ar fi trebuit sa se faca de catre boieri, insa in momentul anexarii si in perioada autonomiei acestia erau prorusi. In cele din urma insa au inceput sa se simta stinjeniti de faptul ca "vechile obiceiuri si legi' erau nesocotite si ca ei insisi erau exclusi din administratie sau tratati ca simpli functionari. Au protestat, dar erau prea putini la numar si prea dezorganizati pentru a impresiona birocratia rusa. Pe masura ce se consolida stapinirea ruseasca, vechea comunitate boiereasca se destrama incet-incet intrucit erau facuti noi nobili, iar paminturile din Basarabia erau date nobililor din afara provinciei. In 1911, din 468 de familii nobiliare din Basarabia, doar 138 erau romanesti. In orice caz, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, acestia din urma fusesera in mare masura integrati in societatea rusa, iar in ceea ce priveste obiceiurile, atitudinile si chiar limba, majoritatea acestora nu diferea, in esenta, de nobilimea imperiului in general.

Masa populatiei rurale a avut un contact direct mult mai mic cu functionarii guvernamentali decit nobilimea si orasenii. Satul tindea sa-si administreze treburile dupa legile si practicile traditionale. Batrmii satului isi mentinusera raspunderea pentru stabilirea si stringerea impozitelor si decideau chiar cum trebuiau duse la indeplinire celelalte instructiuni din partea autoritatilor guvernamentale. In administrarea justitiei, satenii evitau de obicei instantele obisnuite de judecata, prezidate in calitate de judecatori de catre nebastinasi si in care erau aplicate norme procedurale

apartinind legislatiei rusesti si nu celei moldovenesti. Ei rezolvau neoficial mostenirile si alte cazuri civile, in conformitate cu obiceiul stravechi si in propria lor limba.

Anexarea Basarabiei a afectat profund compozitia populatiei. Cea mai izbitoare de-a lungul veacului de domnie ruseasca a fost descresterea constanta a procentajului de romani. Potrivit recensamintului din 1817, 86 la suta din locuitori (419 420 din 482 630) erau romani, in timp ce 6,5 la suta (30 000) erau ucraineni si 4,2 la suta (19 130) evrei, in 1856, romanii scazusera la 74 la suta (736 000 din 990 000), in timp ce ucrainenii si evreii sporisera la 12 si, respectiv, 8 la suta. in 1897, 56 la suta (l 092 000 din l 935 412) erau romani, 18,9 la suta ucraineni si rusi, iar 11,7 la suta evrei. Aceste schimbari se datorau in primul rind imigrarii din provinciile vecine, promovata de catre autoritatile rusesti. Romanii formau o majoritate covirsitoare in centrul provinciei, dar in judetele din nordul si sudul indepartat al acesteia, erau depasiti ca numar de celelalte grupuri etnice.32 De exemplu, in nord, in uezdul Hotin, 53,5 la suta din populatie era ucraineana si numai 23,8 la suta romaneasca, iar in sud, in uezdul Akkerman, 26,7 la suta erau ucraineni, 9,7 la suta rusi si 16,4 la suta romani, in centru, zonele rurale apartineau romanilor, in timp ce orasele capatau un caracter din ce in ce mai cosmopolit.

Marea majoritate a romanilor (si a populatiei in general) era rurala si depindea de agricultura pentru a-si cistiga existenta. Taranii reprezentau clasa cea mai numeroasa a societatii basarabene, iar dintre acestia, cei mai multi erau, precum confratii lor din Principatele Romane, dependenti din punct de vedere economic de mosieri inainte de emanciparea lor din anii '60. Nu posedau propriul lor pamint, ci mai curind lucrau unele loturi obtinute pe baza unui soi de arenda ereditara de la minastiri si de la mosierii laici, in schimbul platii unui obroc si al prestarii barscinei. Spre deosebire de serbii rusi, totusi, ei erau liberi, iar dreptul de a se deplasa a fost intarit in mod repetat de legislatia din prima jumatate a secolului al XlX-lea. Cu toate acestea, puterea si influenta mosierilor au limitat adesea exercitarea acestui drept, precum si a altor drepturi. Razesii formau o alta categorie semnificativa a taranimii romane din aceasta provincie, in preajma emanciparii iobagilor din 1861, acestia reprezentau in centrul Basarabiei circa 12 la suta din populatia rurala. Majoritatea mai erau inca mici gospodari independenti, dar proprietatea

lor constituise timp de jumatate de secol obiectul atacului din partea boierilor si a negustorilor, in 1861, boierii si clasa mijlocie adusesera sub controlul lor 90 000 de deseatine de pamint (l deseatina = 1,09 ha), sau 40 la suta din totalul proprietatii razesesti. Astfel, aproximativ o treime dintre razesi isi pierdusera pamintul si decazusera la nivelul taranilor dependenti, iar gospodaria medie a unui razes se restrinsese de la 10 la mai putin de 3 deseatine.

Reforma agrara din anii '60 a cunoscut in Basarabia un curs oarecum diferit fata de cel din Rusia. Decretul de emancipare din 19 februarie 1861 a avut efecte minore in Basarabia, pentru ca existau doar 12 000 de iobagi, majoritatea acestora fiind adusi din Rusia si angajati in ocupatii neagricole. Mult mai important a fost Statutul din 14 iulie 1868, principalul act de reforma agrara pentru Basarabia, care viza structura proprietatii funciare si rascumpararea pamintului obtinut prin improprietarire. Spre deosebire de procedura urmata in Rusia, pamintul era acordat familiilor individuale si nu comunelor, iar taranilor li se permitea sa-si transfere altora pamintul alocat. Drept rezultat, taranii mai instariti au devenit principalii beneficiari ai legii.33

Consecintele pe termen lung ale acestor relatii de proprietate privata au fost o stratificare sociala mai mare la sate si o dezvoltare mai rapida a relatiilor comerciale din agricultura decit in Rusia, unde comuna a ramas intacta, in Basarabia, micile gospodarii taranesti au devenit mai reduse si mai putin numeroase, in timp ce au crescut marile gospodarii taranesti. De exemplu, in 1877, gospodariile de sub 5 deseatine reprezentau 37,6 la suta din total, insa in 1905 acestea vor ajunge la 56,9 la suta, un indiciu ca taranii, in numar mare, isi pierdeau cel putin o parte din pamint. in aceeasi perioada, a crescut numarul gospodariilor taranesti de 15-20 de deseatine, de la 5 395 la 11 493, iar in 1905, existau 7 101 gospodarii intre 20 si 300 de deseatine, in timp ce in 1877 nu fusese nici una. Diferentele intre suprafetele de pamint ale diverselor gospodarii erau citeodata izbitoare. La o extrema se aflau mosiile nobililor, care mai reprezentau inca jumatate din intregul pamint detinut in proprietate particulara la sfirsitul secolului. Suprafata medie a unei mosii era de 600 de deseatine, dar cele mai mari, ca de pilda cea apartinind familiei Sturdza in uezdul Beltskii din centrul Basarabiei, se intindeau pe 20 000 de deseatine. La celalalt capat, in 1905, 23 la suta din taranii Basarabiei nu aveau pamint deloc. Accentuarea continua a caracterului comercial

al agriculturii si legile agrare introduse de catre prim-ministrul Piotr Stolipin intre 1906 si 1911 au accelerat aceste tendinte.34

Populatia urbana a Basarabiei a ramas redusa pe tot parcursul secolului al XlX-lea pina la primul razboi mondial, in 1912, doar 14,7 la suta din populatie locuia la orase. Cel mai mare oras era Chisinaul, principalul centru administrativ si industrial, a carui populatie a crescut de la 87 000 in 1861 la 128 000 in 1915. Alte orase, ca de pilda Akkerman, Bender si Izmail isi datorau cresterea din aceasta perioada in primul rind comertului si functiilor lor de centre administrative locale, mai curind decit industriei. Populatia urbana era in mare masura neromaneasca, in 1912, 37,2 la suta erau evrei, 24,4 la suta rusi, 15,8 la suta ucraineni si doar 14,2 la suta romani. La Chisinau (100 500 locuitori in 1897), romanii constituiau doar 17 la suta din populatie, iar in urmatoarele doua orase ca marime, Bender (31 800) si Akkerman (28 200), ei reprezentau 8 si, respectiv, 0,8 la suta din populatie.35 Prezenta modesta a romanilor in mestesugurile urbane, in comert, in rindurile specialistilor si ale functionarimii explica acest procentaj scazut. Cauza generala a acestei situatii se regasea in ritmul lent al industrializarii si in persistenta caracterului neromanesc al oraselor, ambele tinzind sa descurajeze migratia in numar mare a taranilor romani catre zonele urbane.

in 1914, industria raminea inca in cea mai mare parte inchistata in limitele traditionale. Mecanizarea si consolidarea intreprinderilor facusera progrese modeste, iar majoritatea muncitorilor erau angajati in mici fabrici si ateliere. Productia mestesugareasca pe scara mica isi pastra vitalitatea datorita aprovizionarii bogate cu materii prime agricole si unei numeroase miini de lucru ieftine, precum si datorita slabelor mijloace de transport, care tindeau sa descurajeze concurenta din partea unor industrii rusesti mai indepartate (si mai dezvoltate). Prelucrarea alimentelor constituia cea mai mare ramura industriala, in 1897, aceasta utiliza 73 la suta din numarul total al muncitorilor si reprezenta 86,8 la suta din valoarea intregii productii industriale. Industria vinului si a berii se situau pe locul al doilea. Numarul total al muncitorilor angajati in industrie la sfirsitul secolului era in jur de 30 000. Multi erau tarani localnici care aveau prea putin pamint sau chiar deloc pentru a-si cistiga existenta. Mai erau si mestesugarii, dar un numar surprinzator de mare

dintre acestia, in special muncitorii calificati, erau din afara Basarabiei, in 1902, 49,3 la suta din muncitorii din intreprinderile cu 6 pina la 50 de angajati si 74,8 la suta din intreprinderile cu 50-500 de angajati proveneau din regiunile rusesti si ucrainene.

Biserica Ortodoxa a ramas singura institutie autohtona a romanilor din Basarabia dupa anexarea acesteia de catre rusi. Dar, intrucit administratia politica ruseasca se consolida si intrucit integrarea noii provincii in canavaua generala a imperiului deveneau telul ei, Biserica nu putea deveni centrul sentimentului national romanesc. Anexarea a intrerupt legaturile Bisericii cu Mitropolia Moldovei. Ea a fost pusa sub jurisdictia Sfintului Sinod de la Sankt Petersburg, care in 1813 a inclus cea mai mare parte a Basarabiei in Eparhia Chisinaului. Cu toate ca Biserica din Basarabia nu a indeplinit acelasi rol national ca Biserica din Transilvania, ea a fost un centru de focalizare a activitatilor religioase si culturale moldovenesti la nivel parohial de-a lungul intregului secol al XlX-lea, care a pregatit drumul pentru miscari sociale mai largi in perioada de criza de dupa 1900.

Aproape timp de un secol, pina la primul razboi mondial, Biserica din Basarabia a fost supusa unei neincetate centralizari si rusificari. Dupa 1821, toti arhiepiscopii s-au straduit sa puna administrarea Eparhiei in concordanta cu regulamentele si practicile Bisericii Ruse. Caracteristice in sensul acesta au fost actiunile arhiepiscopului Irinarh Popov (1844-1858), care a dus la indeplinire cu fidelitate programul lui Nicolae I de promovare a conservatorismului ortodox, a loialitatii fata de monarhul absolut si a nationalismului rus. Nu a tinut seama de romani ca nationalitate separata, dar a asteptat de la ei sa se conformeze modelului rusesc la fel ca toate celelalte popoare ortodoxe din imperiu si si-a rezervat deciziile in toate chestiunile bisericesti, ca principal reprezentant al Sfintului Sinod de la Sankt Petersburg. Sub obladuirea sa, s-au depus eforturi mai mari decit oricind in vederea introducerii clerului rusesc in Biserica din Basarabia. Candidatii pentru toate posturile mai inalte din administratie, rectori si profesori de seminar, protopopi si preoti in parohiile mai mari, urbane mai ales, au fost adusi din Rusia, intrucit cunosteau mai bine normele Bisericii Ruse si limba rusa, fiind ca atare mai nimeriti decrTromanii sa duca la indeplinire politica oficiala, in parohiile rurale, unde traiau majoritatea credinciosilor romani, continuau sa slujeasca preotii locali, iar viata religioasa isi urma traditia. Popov ar fi introdus absolventi ai seminarelor rusesti si aici, dar a recunoscut inutilitatea numirii unor preoti vorbitori de limba rusa in parohiile in care singura limba cunoscuta era romana. El s-a confruntat astfel cu una dintre marile contradictii ale politicii oficiale in Basarabia: rusa era pro-

movata in scopul legarii sigure a provinciei de imperiu, dar acest zel atragea dupa sine neglijarea limbii autohtone, singura ce putea servi drept instrument al acestei politici in rindurile masei largi a populatiei. Epoca de reforme de sub domnia lui Alexandru al II-lea nu a adus schimbari esentiale. Arhiepiscopul Pavel Lebedev (1871-1882) a continuat politica predecesorilor sai. A introdus numerosi membri ai clerului si ai administratiei din afara Basarabiei, a declarat cunoasterea limbii ruse conditie pentru candidatura la preotie si a instruit preotii sa tina registrele bisericesti, inclusiv statisticile demografice, in limba rusa. Singura concesie importanta pe care autoritatile bisericesti au facut-o spiritului reformei din acea perioada a fost inaugurarea, in 1868, a congreselor eparhiale ale clerului. Cu toate ca aveau un caracter pur consultativ, ele au servit ca un forum in care preotii din intreaga Basarabie puteau discuta probleme de interes comun si de pe urma carora s-a dezvoltat incet un sentiment de solidaritate. Efectele actiunilor lui Popov si Lebedev erau amestecate. Era mai multa ordine ca inainte in administratie, dar majoritatea clerului si a credinciosilor de la tara a devenit din ce in ce mai izolata de conducerea Bisericii si a fost in mica masura afectata de eforturile de reforma depuse de aceasta.

Centralizarea si rusificarea, atit de evidente in practicile administrative ale Bisericii, au guvernat deopotriva si politica ei in domeniul invata-mintului si culturii, incepind cu anul 1840, la seminarul teologic de la Chisinau, toate cursurile erau predate in lirnba rusa. in mod nesurprinzator, seminarul nu s-a dezvoltat. Preotii din parohii nu trimiteau decit putini studenti, in parte pentru ca o considerau o institutie straina si, pe de alta parte, pur si simplu, pentru ca putini romani cunosteau limba rusa.

invatamintul primar obladuit de Biserica la sate a dat gres din aceleasi motive. Aducindu-si contributia la reformele din timpul domniei lui Alexandru al II-lea, Biserica Ortodoxa rusa s-a angajat intr-un program ambitios de infiintare de scoli in fiecare parohie. La mijlocul anilor '60, in Basarabia functionau in parohiile rurale circa 400 de scoli cu 7 000 de elevi, dar in 1880 mai ramasesera doar 23. Principala cauza a acestei catastrofe pare sa fi fost insistenta autoritatilor bisericesti ca predarea sa se faca in limba rusa, o cerinta fara rost, in masura in care nici preotii, care in majoritatea satelor erau si invatatori, nici elevii nu cunosteau limba aceasta. Un efort de revitalizare a programului in 1884 a esuat din aceleasi ratiuni si datorita lipsei de fonduri necesare.36 Congresul eparhial al clerului din 1894 a adus prima solutie viabila problemei inva-

tamintului primar. A cerut consiliului scolar eparhial sa se ocupe de tiparirea unor manuale potrivite, in editii bilingve, ruso-romane. Cu toate ca nu s-a luat nici o masura imediata, dezbaterea din cadrul congresului a fost semnificativa in sine, intrucit, pentru intiia oara de la inceputul secolului, romana era considerata in mod serios limba de predare in scoli. Aceasta idee a fost pina la urma preluata de catre autoritatile bisericesti, care au recunoscut cu neplacere ca nu-si puteau extinde influenta in rindurile masei populatiei rurale decit prin folosirea limbii vorbite in parohiile respective.

Alte initiative culturale ale celor ce administrau Biserica in aceasta perioada au vadit o desconsiderare aparte a nevoilor locale. Tiparnita eparhiala, infiintata in 1814, in vederea asigurarii cartilor bisericesti si a altor publicatii in folosul romanilor, in propria lor limba, functiona cu intermitente. In anii '60, numarul de carti bisericesti publicate de aceasta scazuse drastic, in 1861 a aparut un Antologhion, iar in 1862, un Octoih, ambele dupa texte tiparite anterior la Minastirea Neamt din Moldova, aprobarea de imprimare dindu-se numai dupa ce acestea au fost comparate cu textele rusesti pentru a se vedea daca nu contineau erori doctrinare, in orice caz, publicarea cartilor in limba romana era impotriva intereselor politicii oficiale cu privire la nationalitati, iar in 1862, arhiepiscopul Serghei Liapidevski (1882-1891) a inchis tipografia si i-a vindut masinile.37

Autoritatile ecleziastice au recunoscut ca o folosire mai intensa a limbii romane ar fi slujit cel mai bine interesele Bisericii si pentru aceasta ele au stimulat viata culturala a provinciei, in 1867, acestea au fondat Kisi-nevskie eparhialniie vedomosti pentru a transmite populatiei largi informatiile oficiale si pentru a raspindi sfaturi practice referitoare la datoriile pastorale si interpretarile Sfintei Scripturi in rindurile clerului parohial, atit in romaneste, cit si in ruseste. Dar aceasta publicatie a rezervat de asemenea un spatiu considerabil istoriei bisericii locale, monografiilor satesti si folclorului. Catre sfirsitul secolului, au inceput sa publice articole cu privire la probleme contemporane, in special in legatura cu miscarile schismatice din sinul Bisericii. Autoritatile ecleziastice si-au manifestat preocuparea pentru educatia morala si religioasa a maselor populatiei, infiintind o societate misionara, Fratirriea "Nasterea lui Hristos', in 1899. Aceasta a primit permisiunea de a publica brosuri cu continut religios si

cultural in limba romana, cu sau fara texte paralele in limba rusa, si, in 1903, tirajul anual total al acestora ajunsese la 195 000 exemplare. Eparhia a patronat de asemenea Societatea Istorico-Arheologica Bisericeasca din Basarabia, care a inceput sa functioneze in 1904 si a carei misiune principala a fost cercetarea istoriei Bisericii din Basarabia.

Revolutia din 1905 si concesiile politice care au urmat au afectat Biserica Ortodoxa din intreaga Rusie, in Basarabia, autoritatile bisericesti au cedat spiritului vremii, acceptind descentralizarea administrativa, ceea ce a permis sporirea rolului clerului si a promis transformarea congresului consultativ al preotilor intr-un organ administrativ permanent. Conducerea Bisericii a acordat, de asemenea, o mai mare libertate de folosire a limbii romane in viata religioasa de toate zilele, iar clerul, acum ca majoritatea romaneasca avea posibilitatea sa actioneze, a hotarit, la congresul sau din 1905, ca preotii de la sate sa predice in limba romana, iar aceasta sa fie adaugata ca obiect de studiu in seminar, si tipografia eparhiala sa fie reorganizata pentru a publica literatura religioasa, precum si un ziar pentru masa de credinciosi.38 Autoritatile bisericesti au aprobat aceste propuneri, deoarece au recunoscut valoarea limbii romane in indeplinirea misiunii lor spirituale si, in special, in combaterea propagandei revolutionare in zonele rurale.

Aceste tendinte de liberalizare nu au avut viata lunga. La fel ca si in viata politica de dupa avintul initial al vietii parlamentare, Biserica Rusa a cunoscut o reactiune. Aceasta s-a reflectat in Eparhia Chisinaului prin-tr-o reafirmare a autoritatii episcopale. Arhiepiscopul Serafim Ciceagov (1908-1914) s-a alarmat de ceea ce el considera a fi tendinte nationaliste in sinul Bisericii din Basarabia si a hotarit sa concentreze in propriile sale miini conducerea treburilor acesteia. El a incercat in special sa reduca rolul congresului clerului la acela de organ pur consultativ, dar a descoperit ca medierea acestuia devenise indispensabila in raporturile cu clerul si credinciosii din parohii.

Una dintre cele mai serioase amenintari la adresa bisericii oficiale a venit din partea unei miscari religioase fundamentaliste, cunoscuta sub numele de inochentism, care a trecut granita Basarabiei venind de la Minastirea Balta din Podolia. Acolo, intre 1909 si 1911, un tinar calugar roman, Inochentie, si-a cistigat renumele prin predicile sale in limba romana si prin alinarea suferintelor bolnavilor, in scurt timp, Balta a devenit un loc de pelerinaj pentru mii de romani din intreaga Basarabie, iar discipolii lui Inochentie i-au continuat misiunea la alte minastiri. Mesajul lui Inochentie era simplu si clar: venise era Antichristului, iar

sfirsitul lumii si Ziua Judecatii de Apoi erau aproape si era de datoria tuturor acelora care doreau sa evite osinda vesnica sa se reintoarca la stricta moralitate a inceputurilor crestinismului.39 Autoritatile bisericesti, ingrijorate de agitatia stirnita de Inochentie in rindurile credinciosilor de la tara, 1-au exilat intr-o insula din Marea Alba. La vremea mortii sale, in 1917, miscarea lui se stinsese, dar vilva provocata de aceasta este foarte semnificativa pentru mentalitatea lumii rurale. Reactia manifestata de taranii romani fata de Inochentie a fost o expresie spontana a instrainarii acestora de Biserica oficiala, care nu reusise sa le satisfaca nevoile spirituale.

Viata intelectuala si culturala romaneasca in cea mai mare parte a perioadei de dominatie rusa nu a cunoscut inflorirea, in afara absentei unui patronaj puternic din partea Bisericii, cauza trebuie cautata in neglijarea deliberata a tuturor aspectelor culturii romanesti de catre birocratia rusa. Predarea limbii romane in scolile elementare si secundare de stat a incetat in anii '60 si '70, iar ultima carte scolara de gramatica romana, Curs primitiv de limba romana, de loan Doncev, a fost publicata in 1865. in cei cincizeci de ani de dinaintea primului razboi mondial, rusa era limba de predare in toate scolile de stat. Caracterul strain al invatamintului public explica rata inalta a analfabetismului in rindurile romanilor din provincie, in 1897, doar 10,5 la suta dintre barbati si 1,7 la suta dintre femei aveau stiinta de carte, cifre care nu s-au schimbat semnificativ pina dupa 1918.

In aceste conditii, literatura romana din provincie a stagnat. La inceput, in deceniul imediat urmator anexarii de catre Rusia, intelectualii din Basarabia mentineau contacte regulate cu Iasii si Bucurestii, continuind astfel sa participe la viata culturala romaneasca. S-au remarcat citeva personalitati: Alexandru Hasdeu (1811-1872), un spirit enciclopedic, care a fost atras de poezia populara moldoveneasca si a scris nuvele cu subiecte istorice, si Constantin Stamati (1786-1869), poet si traducator care a imbinat gusturile literare clasice cu spiritul patriotic al Dadei literare din Iasi. Teodor Virnav (1801-1860), boiernas, a scris o incinta-toare autobiografie, Istoria vietii melc, primul volum de membrii din literatura romana. Terminat in 1845, acesta era compus intr-o proza simpla, directa, abundind in expresii arhaice si cuvinte rusesti, care punctau scrierile boierilor basarabeni ai vremii, in a doua jumatate a secolului, pina la primul razboi mondial, s-au inregistrat putine lucrari in domeniul beletristicii. Legaturile literare cu Romania erau ca si intrerupte, iar in Basarabia nu se poate vorbi de curente literare sau de scoli de critica.

O miscare politica nationala romaneasca sau chiar un partid politic nu au existat inainte de 1905, dar, in anul revolutiei din Rusia, citeva grupuri disparate de boieri si de intelectuali au fost indemnate la actiune. Au aparut doua curente principale. Moderatii, condusi de catre Pavel Dicescu, mare mosier, au infiintat Societatea pentru Cultura Nationala. Acestia au pledat pentru introducerea limbii romane ca limba de predare si ca obiect de studiu in scolile de stat, dar se opuneau cu hotarire reformelor care ar fi putut rasturna relatiile sociale existente si le-ar fi diminuat propria lor avere si influenta. Singurul lor succes a fost faptul ca au reusit sa convinga zemstva guberniei, din care facea parte Dicescu, sa adopte o rezolutie prin care se cerea predarea limbii romane in scolile primare.

Radicalii doreau sa mearga mult mai departe. Acestia erau mai ales studenti, care organizasera grupuri de discutii in diversele universitati rusesti, pentru promovarea limbii romane si, in general, pentru consolidarea constiintei nationale in rindurile colegilor lor romani, in 1905, s-au reintors in Basarabia pentru ca, profitind de noile imprejurari, sa-si promoveze cauza prin actiune politica. Influentati de diverse curente radicale ruse, mai ales de revolutionarii socialisti si de social-democrati, au cautat nu numai drepturi nationale, ci si dreptate sociala. Au profitat de noile legi de liberalizare a presei pentru a infiinta Basarabia, care si-a inceput aparitia la 24 mai 1906, sub conducerea unui comitet editorial, in frunte cu Constantin Stere, care se grabise sa vina la Chisinau in sprijinul actiunii reformatorilor impotriva tarismului, in paginile acestei publicatii revendicau recunoasterea unui statut special pentru romani, ca nationalitate predominanta, si acordarea autonomiei Basarabiei, in conformitate cu "caracterul sau istoric traditional', in mod special, militau pentru introducerea limbii romane in administratia de stat si in scoli si insistau ca romanilor sa li se permita sa infiinteze asociatii pentru promovarea nestingherita de catre autoritati a limbii si culturii lor. Dar in acelasi timp, spuneau limpede ca nu cautau separarea de Imperiul Rus, dar ca erau, de fapt, pregatiti sa actioneze in comun cu toate popoarele lui pentru a stabili un regim democratic si pentru a obtine depline drepturi politice si civile pentru toti cetatenii, indiferent de nationalitate sau de religie. Astfel uniti, gindeau ei, locuitorii Basarabiei puteau trece la abordarea importantelor probleme sociale si economice, mai cu seama a chestiunii agrare, pe care au plasat-o in fruntea programului lor de actiune.40

National-democratii, cum au inceput sa-si spuna intelectualii de frunte grupati in jurul revistei Basarabia, au realizat putin, din cauza reactiunii instalate in 1906 si 1907. Alegerile pentru cea de-a doua Duma in februarie 1907 au consacrat o victorie categorica a candidatilor de extrema dreapta, care se opuneau atit reformei sociale, cit si concesiilor pentru minoritatile nationale. Noua administratie conservatoare a supus Basarabia, ce avea un caracter national si democratic fara echivoc, unor repetate confiscari, pina cind, in cele din urma, aceasta si-a inchis portile dupa noua luni de aparitie. Acest eveniment a anuntat sfirsitul actiunii politice romanesti organizate in provincie. Din acest moment, pina la 1917, miscarea nationala a lincezit. ii lipseau mijloacele financiare, organizarea si un numar semnificativ de persoane dispuse sa faca sacrificii pentru o cauza care parea ca si pierduta.

6 PRIMUL RAZBOI MONDIAL

NEUTRALITATEA, 1914-1916

in saptaminile ce au urmat asasinarii, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, Regele Carol si politicienii liberali si conservatori au privit cu ingrijorare crescinda deteriorarea situatiei internationale. Aveau motive intemeiate sa se teama de razboi, pentru ca pozitia geografica a Romaniei facea inevitabil ca aceasta tara sa se gaseasca in mijlocul unui conflict european in expansiune. Tara era departe de a fi unita cind s-a confruntat cu aceasta criza. Exista o bresa politica serioasa intre Rege si un mic grup de germanofili, pe de o parte, si majoritatea politicienilor si opinia publica, pe de alta parte, care se pronuntau in favoarea Antantei. Totusi, ambele parti au putut cadea de acord asupra necesitatii urgente de a se evita razboiul. Lipsa de pregatire a armatei romane si comportamentul agresiv al Austro-Ungariei fata de Serbia i-au pus pe toti pe gin-duri. Convinsi ca Serbia dorea sa rezolve criza in mod pasnic si temindu-se ca, in caz contrar, Rusia va da sprijin militar Serbiei si astfel va izbucni un razboi general, Regele si primul ministru Bratianu au cerut ambelor parti sa-si rezolve diferendele prin negocieri. S-au alarmat profund in momentul in care Austro-Ungaria a adresat Serbiei, la 24 iulie, un drastic ultimatum. Razboiul li se parea acum inevitabil, dat fiind ca Serbia, in opinia lor, nu putea nicicum sa accepte toti termenii ultimatumului.

O data cu trecerea lunii iulie, a devenit evident ca guvernul roman va ramine neutru. Carol ar fi preferat sa onoreze angajamentele luate pe baza de tratat de catre Romania fata de Puterile Centrale, dar, asa cum i-a marturisit lui Czernin, la 24 iulie, se intimplasera atitea lucruri in anul anterior, incit existau putine sanse sa se poata adopta un asemenea curs. L-a asigurat in schimb pe Czernin ca va face tot posibilul sa onoreze angajamentele Romaniei fata de Puterile Centrale. A subliniat, de asemenea, ca, in situatia in care conditiile interne ar face un astfel de curs de actiune imposibil, Romania va adera la o politica de stricta neutralitate. Majoritatea oficialitatilor austro-ungare nu asteptau nimic mai mult. Feldmaresalul Conrad von Hotzendorf, seful Statului Major

General al armatei austro-ungare, vorbea in numele multora dintre ei, cind a marturisit ca nu-si face nici un fel de iluzii cu privire la orientarea Romaniei. Aceasta, cugeta el, fusese "pierduta', pentru ca romanii doreau sa-si intemeieze statul national unitar prin alipirea Transilvaniei si Bucovinei, iar in imprejurarile date vor actiona intr-o maniera anume, gindita pentru atingerea acestui tel.

Data fiind agravarea crizei, conducatorii romani au devenit tot atit de preocupati de Balcani, ca si de Europa Centrala. Tratatul de la Bucuresti nu pusese capat rivalitatii dintre Romania si Bulgaria. La 27 iulie, cu o zi inaintea declaratiei de razboi austro-ungare impotriva Serbiei, Czernin s-a intilnit cu Bratianu pentru a obtine de la acesta o declaratie clara cu privire la intentiile sale. Bratianu 1-a informat ca Romania va duce o politica de asteptare, dar daca Bulgaria va fi implicata in conflict si daca se vor produce schimbari semnificative in echilibrul de forte dintre statele din Europa de Sud-Est, situatia Romaniei va deveni "critica'. Cu toate ca nu se indoia ca Austro-Ungaria va infringe Serbia, Bratianu s-a opus oricaror schimbari ale frontierelor Serbiei. Dar daca acest lucru avea sa se intimple si Bulgaria ar fi fost beneficiara acestei situatii, Bratianu si-a declarat intentia de a cauta o sporire corespunzatoare a teritoriului Romaniei.'

in cadrul unei sedinte a Consiliului de Coroana din 3 august, guvernul roman a decis in mod formal sa adopte o politica de neutralitate. Prezidata de Rege, aceasta sedinta, la care au participat membrii guvernului, fosti prim-ministri si sefii principalelor partide politice, a pus in balanta doua optiuni. Prima - intrarea imediata in razboi de partea Puterilor Centrale - a fost sustinuta de catre Carol, care si-a exprimat certitudinea cu privire la victoria germana si a apelat la onoarea celor prezenti sa respecte angajamentele luate prin tratate fata de Germania si Austro-Ungaria. Dar ceilalti nu i s-au alaturat, cu exceptia lui Petre Carp, liderul conservator, care a respins drept nerelevant sentimentul public covirsitor favorabil Antantei si a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din Transilvania. Acestea erau exact problemele care framintau in cel mai inalt grad gindurile tuturor celorlalti. Hotarirea Italiei de a ramine neutra le-a influentat si ea gindirea. Consideratiile de ordin moral ale lui Bratianu au fost si ele binevenite: acesta a argumentat ca Romania fusese descarcata de obligatia de a veni in ajutorul Austro-Ungariei, stabilita prin tratat, intrucit aceasta din urma nu consultase guvernul roman inainte

de a adresa Serbiei ultimatumul ei si datorita caracterului ultimatumului insusi, care, dupa parerea lui Bratianu, fusese formulat in asa fel incit sa forteze Serbia sa aleaga calea razboiului. Confruntat cu atitudinea cvasiunanima a conducatorilor partidelor politice in favoarea neutralitatii, care au declarat ca nu-si pot asuma responsabilitatea pentru un guvern care se angaja in razboi de partea Puterilor Centrale, Regele, subliniind rolul sau de monarh constitutional, a acceptat hotararea lor.

Puterile Centrale au primit cu amaraciune refuzul Romaniei de a se alatura efortului lor de razboi, dar au decis sa interpreteze actiunea ei in cea mai buna lumina posibila. La 5 august, ministrii acestora la Bucuresti 1-au informat pe Bratianu ca ei apreciau atitudinea Consiliului de Coroana ca fiind in deplina concordanta cu relatiile lor traditionale de prietenie si ca puteau continua sa priveasca Romania drept aliat. Dar, ambele tari si-au mentinut presiunile asupra Romaniei pentru a o determina sa intre in razboi de partea lor. Germania a avut o atitudine diferita de cea a aliatului ei, pledind pentru acordarea de concesii Romaniei, in special in problema nationalitatii din Transilvania. Ambele tari au supra-apreciat influenta lui Carol si, cind acesta a decedat la 10 octombrie, au inceput sa se teama de o schimbare brusca a politicii Romaniei in sensul distantarii ei de Puterile Centrale, sub domnia lui Ferdinand, succesorul si nepotul acestuia. Czernin in mod special avea gindurile cele mai negre. Era sigur ca, daca Puterile Centrale aveau sa fie oprite pe cimpul de lupta, nici o forta din lume n-ar putea impiedica Romania sa atace Austro-Ungaria. Totusi, asa cum vor dovedi evenimentele, nici Ferdinand, nici Bratianu nu aveau vreo intentie sa abandoneze neutralitatea pina in momentul in care cursul razboiului ar fi devenit clar. Pe moment, cea mai evidenta schimbare in politica lor a fost data de faptul ca au pus capat accesului neingradit pe care reprezentantii Puterilor Centrale il avusesera la Carol, precum si caracterului deschis al discutiilor lor.

in primele luni de razboi, guvernul Bratianu a incercat sa-si consolideze pozitia internationala, printr-o activitate diplomatica intensa. A incheiat intelegeri avantajoase cu Italia si cu Rusia. Aceea dintre Romania si Italia, semnata la Bucuresti, la 23 septembrie, reflecta interesele lor comune in privinta Austro-Ungariei. Cu toate ca erau aliate cu aceasta, ambele rivneau la teritorii locuite de conationalii lor. Au cazut de acord, de aceasta data, sa se informeze reciproc in legatura cu orice schimbari preconizate in politica lor si au promis sa nu renunte la neutralitate fara consultari prealabile.2

Acordul cu Rusia a avut o istorie mai lunga. Chiar inainte de declaratia de neutralitate a Romaniei, se angajasera negocieri intre cele doua parti. La 5 august, ministrul de Externe rus, Sazonov, a prezentat proiectul de conventie ministrului roman la Petrograd. Principala sa prevedere se referea la cooperarea militara impotriva Austro-Ungariei indata dupa intrarea in vigoare a tratatului. Rusia era de acord sa continue lupta pina cind intreg teritoriul Austro-Ungariei locuit de romani avea sa se uneasca cu Romania, iar Romania se angaja sa nu faca pace fara consimtamintul Rusiei, in plus, Rusia se oferea sa garanteze frontierele Romaniei impotriva unui atac din partea Bulgariei. Oricit de atragatoare puteau fi aranjamentele cu caracter teritorial, Bratianu nu avea nici cea mai mica intentie ca Romania sa fie atrasa in conflict in aceasta faza timpurie. Pe de alta parte, nu fusese linistita in mod vizibil neincrederea romanilor fata de intentiile Rusiei in Europa de Sud-Est. in plus, Franta si Marea Britanie, spre care Romania isi indreptase simpatia, fusesera sceptice in legatura cu initiativa Rusiei, date fiind binecunoscutele sentimente germanofile ale Regelui Carol si strinsele legaturi economice si politice ale Romaniei cu Puterile Centrale. Acestea considerau, de asemenea, ca o intelegere bilaterala intre Rusia si Romania ar putea modifica fragilul echilibru din Balcani incitind Bulgaria si Turcia sa atace Serbia si Grecia. Sazonov s-a aratat sensibil la rezervele Romaniei si, la 26 septembrie, a facut o noua propunere, cerind doar o neutralitate binevoitoare din partea Romaniei, in schimbul recunoasterii de catre Rusia a pretentiilor teritoriale ale Romaniei fata de Austro-Ungaria. Procedind astfel, el nu a tinut seama de ingrijorarea unora dintre colegii sai potrivit carora o extindere a Romaniei pe baza principiilor etnice ar putea prea bine sa ridice problema Basarabiei. Cind intrebarea i-a fost pusa ministrului roman, Constantin Diamandi, acesta a evitat un raspuns direct. I-a spus lui Sazonov ca motivul diferendelor care despartisera tarile lor in 1877-1878 a fost tratamentul arbitrar aplicat Romaniei de catre Gorcea-kov si si-a exprimat speranta ca politica lui Sazonov va duce la "incredere reciproca'.3 Acordul a fost incheiat la l octombrie, o data cu schimbul de scrisori intre Sazonov si Diamandi. Bratianu facuse tratatul cu autorizarea Regelui. Se pare ca Regele Carol mai credea inca in victoria Germaniei, dar dupa Batalia de pe Marna, care a oprit inaintarea germana in Franta, acesta a considerat ca un acord care sa asigure neutralitatea Rusiei ar fi de mare valoare strategica pentru Romania.

Negocierile intre Rusia si Romania pentru un tratat de alianta mai angajant au continuat cu intermitente in intreg anul 1915 si la inceputul celui urmator. Bratianu, care isi asumase in mod clar, dupa moartea Regelui Carol, raspunderea pentru politica externa, a formulat pretentii suplimentare pentru intrarea Romaniei in razboi. El avea un mare respect pentru puterea militara si economica a Germaniei si era hotarit sa nu intre prematur in razboi. Cea mai importanta dintre conditiile sale era obtinerea unei garantii scrise ca Romania va primi Transilvania, Bucovina si Banatul ca rasplata pentru serviciile aduse. Atit el, cit si majoritatea politicienilor romani considerau ca aceasta cerinta era perfect justificata de istorie si de caracterul etnic al acestor teritorii. Avind neindoielnic in minte campania din 1877-1878, Bratianu a insistat, de asemenea, pentru incheierea unei conventii militare separate cu Rusia, care sa specifice conditiile de cooperare intre cele doua armate si sa limiteze libertatea de miscare a armatei ruse pe teritoriul romanesc. Era, de asemenea, deosebit de constient de izolarea geografica a tarii sale in raport cu Aliatii occidentali si a cautat sa obtina garantii din partea acestora in legatura cu un flux continuu de armament si provizii, care ar fi putut parveni doar prin Rusia. Nefericita campanie a Dardanelelor din aprilie-decembrie 1915 si faptul ca fortele expeditionare britanice si franceze de la Salonic n-au reusit sa realizeze nimic in toamna acelui an cu greu ar fi putut sa-1 linisteasca. In acelasi timp, Sazonov se ferea sa-si asume angajamente politice prea mari, iar conducatorii militari rusi nu se puteau hotari daca deschiderea unui front romanesc ar ajuta sau ar dauna cauzei lor.

Marea Britanic si Franta se pronuntau pentru intrarea imediata a Romaniei in razboi, dar aveau dubii serioase cu privire la capacitatea armatei romane de a duce un razboi sustinut impotriva Puterilor Centrale. Liderii britanici aveau la rindul lor rezerve in privinta pretentiilor teritoriale ale Romaniei fata de Austro-Ungaria. Nu se decisesera inca in legatura cu desfiintarea Dublei Monarhii, intrucit doreau sa mentina un stat puternic in rasaritul Europei Centrale, pentru a contrabalansa puterea Rusiei. Mai mult decit atit, nu aveau intentia sa sacrifice interesele Serbiei in Banat pentru a satisface cererile "exagerate' ale Romaniei. In ceea ce priveste actiunile militare, de care Bratianu a conditionat alierea cu Antanta, factorii de decizie politica britanici au aratat putin interes pentru organizarea unei ofensive aliate pe frontul de la Salonic, pe motivul ca pretioasele resurse ar putea fi mai bine folosite in alta parte. Totusi, in ciuda rezervelor lor, acestia au sprijinit in general initiativa franceza de atragere a Romaniei in razboi.

in primul an de razboi, relatiile politice ale Romaniei cu Puterile Centrale au devenit din ce in ce mai incordate din cauza refuzului lui Bratianu de a renunta la neutralitate. Pentru a-1 cistiga de partea lor, Viena si Berlinul au incercat tot felul de metode de persuasiune. Au facut mari presiuni asupra lui Istvan Tisza, prim-ministrul ungar, pentru a-1 determina sa acorde concesii romanilor din Transilvania sau chiar sa permita armatei romane sa ocupe o parte din aceasta provincie sub pretextul apararii ei impotriva unei invazii rusesti. Dar Tisza nici n-a vrut sa auda. Tuturor acestor staruinte, le-a replicat ca daca li se va da mai mult, romanii vor cere si mai mult. In loc de concesii, el recomanda adoptarea unei atitudini dure fata de Romania drept o politica mult mai eficace.4

Puterile Centrale au incercat din nou sa joace "cartea bulgara'. Reprezentantii lor evocau neincetat pe linga Bratianu posibilitatea aderarii Bulgariei la Tripla Alianta si disponibilitatea acesteia din urma de a-i satisface ambitiile teritoriale, inclusiv recuperarea Sudului Dobrogei. in ceea ce-1 priveste, Czernin, convins ca Bratianu era prea puternic angajat fata de Antanta pentru a-1 putea cistiga de partea lui, fie prin linguseli, fie prin amenintari, a actionat pentru instalarea unui guvern conservator, condus de Alexandru Marghiloman sau de alt politician progerman, in locul liberalilor. Dar nu i-a reusit nimic. Bratianu a refuzat sa se clinteasca, evocind incapacitatea sa de a guverna "impotriva tarii', care, toate partile o recunosteau, avea sentimente deosebite de simpatie pentru Franta si Marea Britanic. Nici Regele, care nu aproba pe deplin actiunile lui Bratianu, nu a putut fi convins sa-1 schimbe din functia de prim-mi-nistru. Ferdinand, evident influentat de Bratianu, si-a exprimat indoiala ca Puterile Centrale ar putea cistiga razboiul, in orice caz, Bratianu, si nu el, detinea controlul deplin asupra guvernului. Conservatorii - singura alternativa in raport cu liberalii - nu mai erau acum decit o ramasita palida a puternicului partid de odinioara, care, sub Carol, si-ar fi inlocuit rivalii intr-un moment atit de critic.

Viata politica interna in timpul celor doi ani de neutralitate a fost dominata de ideea razboiului, in sinul ambelor partide politice majore, au aparut semnificative diferente de opinii cu privire la neutralitate sau interventie. Conservatorii n-au reusit sa-si pastreze macar o aparenta de coeziune. Un grup, condus de Alexandru Marghiloman si Titu Maio-rescu, ce era in mod traditional progerman, se exprima in favoarea neutralitatii, dar dorea sa fie mentinute bunele relatii cu Puterile Centrale.

Celalalt, un grup mai mic, strins in jurul lui Nicolae Filipescu, cerea intrarea imediata a Romaniei in razboi de partea Antantei si se situa astfel aproape de conservatorii democrati ai lui Take lonescu, care, la rindul lor, doreau sa se treaca la actiune imediata impotriva Austro-Un-gariei. Cu toate ca ambele grupuri recunosteau primejdiile unei actiuni precipitate, ele erau impulsionate de nevoia de "eliberare' a Transilvaniei si de realizare a unitatii nationale. La polul opus se afla Petre Carp cu o mina de suporteri. Acestia insistau in continuare asupra necesitatii ca guvernul sa-si onoreze angajamentele asumate prin tratatele cu Puterile Centrale, dar nu au fost luati in seama. Ruptura finala intre aripile Marghiloman si Filipescu a avut loc la congresul partidului din 18 mai 1915. Cauzele erau adinc inradacinate: rivalitatea pentru conducerea partidului si acutele divergente cu privire la politica externa.5 Eforturile ulterioare de a remedia ruptura si de a reconstitui un Partid Conservator unit si puternic au esuat. Initiativa cea mai promitatoare - "fuziunea' din 1916 a aripii Filipescu cu partidul lui Take lonescu - a fost lipsita de substanta si nu a reusit sa ofere conservatorilor nici o sansa de revitalizare.

Partidul Liberal ramasese mai mult sau mai putin unit. Majoritatea sprijinea politica guvernului de "neutralitate'. Bratianu evita sa faca declaratii publice cu privire la politica externa, dar in timp ce nu-i oprea pe ceilalti sa-si exprime in parlament propriile lor opinii, adesea patetice, el refuza sa ia vreo pozitie. Situatia europeana generala parea sa-i justifice prudenta. Incapacitatea Puterilor Centrale de a obtine o victorie rapida pe frontul de Vest si necesitatea de a obtine angajamente ferme din partea Aliatilor de sprijinire a pretentiilor teritoriale ale Romaniei inainte de a se porni la o actiune decisiva au consolidat politica sa de neimplicare si 1-au protejat impotriva criticilor.

La congresul sau extraordinar din 23 august 1914, micul Partid So-cial-Democrat a votat impotriva intrarii in razboi, dar a aprobat mobilizarea in vederea apararii integritatii teritoriale a tarii, in cursul celor doi ani ce au urmat, majoritatea socialistilor a continuat sa se pronunte in favoarea strictei neutralitati, dar citiva au cerut o mai mare intelegere pentru aspiratiile nationale. Constantin Dobrogeanu-Gherea a oferit justificarea teoretica pentru pozitia socialistilor cu privire la neutralitate. El s-a pronuntat pentru o solutionare pasnica a diferendelor internationale ca regula generala, dar a facut o exceptie in cazul razboaielor de eliberare nationala, care reprezentau culminarea unei lungi perioade de

lupta. De aceea, el a considerat primul razboi balcanic ca justificat, cel putin in parte, pentru ca originile lui se regaseau in trecut, in "tragicele evenimente petrecute cu 500 de ani inainte', dar a condamnat cel de-al doilea razboi balcanic, ca simpla expresie a rivalitatilor dintre "clasele exploatatoare' din citeva tari balcanice. El a plasat in aceeasi categorie si noul conflict european, denuntindu-1 drept un razboi imperialist clasic, dus pentru dobindirea dominatiei economice asupra lumii. Singura politica pe care o avea de urmat Romania era, de aceea, stricta neutralitate, intrucit natiunile mici puteau participa la o astfel de conflagratie doar ca pioni ai Marilor Puteri sau ca obiecte de compensatie intre ele.6

Neutralitatea nu putea proteja economia romaneasca impotriva razboiului. Toate ramurile au fost afectate. Industria a fost incet-incet orientata spre satisfacerea necesitatilor militare, intrucit guvernul Bra-tianu se straduia sa pregateasca armata de lupta. Dar nivelul scazut al industrializarii, in special in metalurgie si in ramurile conexe, precum si lipsa de mina de lucru calificata se faceau acut simtite. Ca atare, liberalii au fost nevoiti sa comande urgent echipamentul militar necesar din strainatate.

Agricultura a fost afectata negativ de distrugerea pietelor traditionale din strainatate si de pregatirile de razboi pe plan intern. Mobilizarea, care s-a accelerat dupa aprilie 1915, a provocat greutati mai ales gospodariilor mici, deoarece le-a lipsit de principala lor sursa de mina de lucru, intr-un moment in care povara suplimentara reprezentata de rechizitiile de stat in animale si hrana cadea in special pe umerii lor. Drept rezultat, multi tarani nu si-au putut plati impozitele fata de stat sau datoriile personale si si-au pierdut astfel pamintul.

Pentru a rezolva criza economica din ce in ce mai serioasa, guvernul si-a intensificat interventia in domeniul economiei.7 Preocuparea sa imediata a fost asigurarea unor cantitati suficiente de alimente pentru consumul intern, acoperirea nevoilor armatei si furnizarea necesarului de materii prime pentru industrie. O serie de decrete din 1914 si 1915 au restrins exportul unei lungi liste de articole si au impus noi si grele taxe de export, platibile in unele cazuri in aur, dar, din cauza presiunilor exercitate de marii producatori si exportatori, porumbul, alimentul de baza al majoritatii populatiei, nu a fost protejat, iar in 1915 au fost

ridicate si interdictiile anterioare cu privire la exportul altor grine. intru-cit rezervele de alimente se diminuau, au fost reimpuse, la inceputul anului 1916, restrictiile asupra exporturilor. Guvernul a fost confruntat de asemenea cu efectele financiare ale razboiului, care s-au facut resimtite aproape imediat. Disponibilitatea de credite s-a limitat serios, dat fiind ca bancile straine si-au retras sume mari de capital, iar noile investitii straine incetasera aproape cu totul. Sursele interne de credit s-au dovedit insuficiente pentru acoperirea nevoilor economice normale si a costurilor suplimentare ale armamentelor. Guvernul, in disperare de cauza si in secret, s-a orientat pentru imprumuturi catre Italia si Marea Britanic. Cea din urma a acordat doua imprumuturi de cinci si respectiv de sapte milioane de lire in 1915, in vederea cumpararii de echipament militar de la firme britanice, imprumuturi ce erau evident menite sa atraga Romania mai aproape de Antanta. Guvernul a luat de asemenea masuri de crestere a livrarilor de arme si munitii, in 1915 a infiintat Comisia Tehnica Industriala, menita sa supravegheze productia de echipament militar, si Directia Generala a Munitiilor pentru a obtine materiile prime necesare pentru realizarea obuzelor, cartuselor si grenadelor. Rezultatele au fost incurajatoare, dar, asa cum o vor dovedi evenimentele, productia nu reusea sa satisfaca necesitatile unei campanii moderne de mare anvergura.

Razboiul a cauzat si o reorientare generala a comertului exterior al Romaniei. Pina in vara anului 1914, 80 la suta din exporturile Romaniei trecusera prin gurile Dunarii, Marea Neagra si Strimtori, dar inchiderea Strimtorilor de catre Turcia a deteriorat serios orientarile traditionale ale comertului. Relatiile comerciale ale Romaniei cu Marea Britanic, Franta, Belgia si Olanda, in special, au fost restrinse serios, o situatie ce a dus la cresterea comertului cu Puterile Centrale.8 Germania si Austro-Ungaria, care livrau deja Romaniei 60 la suta din importurile sale si preluau 20 la suta din exporturile acesteia, si-au reintarit pozitia pe piata romaneasca. Intre 1914 si 1916, participarea Germaniei la comertul exterior romanesc a crescut de la 23 la 29,4 la suta, iar a Austro-Un-gariei de la 18,5 la 47,9 la suta. Romania exporta mari cantitati de grine si de petrol ambelor tari si este evident ca se afla pe un loc de frunte in planurile de razboi ale Puterilor Centrale, ca furnizor de alimente si materii prime, in schimb, guvernul roman a cautat sa cumpere echipament militar deopotriva din Germania si Austro-Ungaria, dar ambele, constiente de directia in care erau indreptate sentimentele Romaniei,

nu-i dadeau decit o mica parte din articolele cerute si insistau sa se faca plata imediat pentru toate bunurile trimise.

Pe masura desfasurarii razboiului, s-au intensificat si presiunile diplomatice asupra lui Bratianu, pentru a-1 convinge sa renunte la neutralitate, in primavara anului 1916, Franta si Rusia au folosit toate mijloacele pentru a cistiga adeziunea Romaniei la Antanta in timp util, astfel ca ea sa coincida cu ofensiva generala a Aliatilor, planificata atit pe frontul de Est, cit si pe frontul de Vest. La 16 iunie, ministrul Frantei la Bucuresti, Camille Blondei, 1-a informat sec pe Bratianu ca sosise vremea pentru o decizie. Bratianu a cerut un ragaz, dar si-a dat seama acum ca nu va mai putea fi mentinuta politica de neutralitate. Totusi, a o abandona ar fi insemnat sa-si expuna tara unui pericol incalculabil, intrucit nimic din ceea ce se intimplase din vara anului 1914 pina atunci nu-1 convinsese ca Aliatii puteau asigura un ajutor potrivit tarii sale. Era, de asemenea, dureros de constient cit de expusa era granita de sud a Romaniei, o data cu intrarea Bulgariei in razboi de partea Puterilor Centrale in octombrie 1915. Tocmai de aceea, el a cerut indeplinirea unei serii de conditii menite sa protejeze tara sa din punct de vedere militar si sa garanteze infaptuirea pretentiilor sale teritoriale. El dorea: un angajament comun din partea Rusiei si a Italiei de aprovizionare cu 300 de tone de munitii zilnic pe intreaga durata a razboiului; o ofensiva generala aliata pe toate fronturile pentru a coincide cu atacul Romaniei impotriva Austro-Ungariei; o ofensiva ruseasca in Bucovina si Galitia pentru a apara flancul de nord al Romaniei; trimiterea de trupe rusesti in Dobrogea pentru a proteja sudul Romaniei impotriva unui atac bulgar sau, daca acest lucru nu era posibil, o ofensiva comuna franco-britanica impotriva Bulgariei, pornita de la Salonic. Bratianu a insistat de asemenea asupra incheierii unui tratat politic cu Aliatii, care sa garanteze unirea Transilvaniei si Bucovinei cu Romania, in concordanta cu frontierele pe care le indicase in negocierile purtate cu Rusia in 1915. Cind i-a prezentat aceste conditii lui Blondei, la 4 iulie, el i-a asigurat pe Aliati ca, daca accepta aceste conditii, Romania ar putea incepe operatiunile militare la putin timp dupa l august.9

Desi negocierile aveau sa mai dureze alte sase saptamirrj, propunerile lui Bratianu au pus efectiv capat unei perioade de incertitudine de doi ani. N-a facut acest pas cu usurinta. Asa ca, la sfirsitul lunii iunie, el ezita inca sa ia un angajament final fata de Aliati. Principalul motiv era acum, asa cum fusese si in 1914 si in 1915, folosirea razboiului pentru

a realiza unitatea nationala, prin dobindirea Transilvaniei si Bucovinei de la Austro-Ungaria. Hotarirea sa de a actiona fusese influentata de intensificarea luptelor si, paradoxal, de ceea ce percepea el a fi perspectivele sporite de pace. Ofensiva rusa din Galitia, inceputa in primele zile ale lunii iunie de catre generalul Brusilov, constituise un factor hotaritor in calculele lui Bratianu, intrucit aratase slabiciunea militara a Aus-tro-Ungariei si, combinata cu zvonurile despre sondajele de pace din partea Puterilor Centrale, sugerase ca o pace generala ar putea fi aproape. Bratianu se temea ca daca beligerantii vor ajunge la o reglementare inainte ca Romania sa intre in razboi, "cistigindu-si' astfel dreptul de a participa la imparteala, ocazia de a crea Romania Mare va fi pierduta. ªtia de asemenea ca daca era sa obtina teritoriu din partea Austro-Unga-riei, avea nevoie de sprijinul Frantei si al Marii Britanii la Conferinta de Pace si ca nu putea, tocmai de aceea, sa-si permita sa le dezamageasca in acest moment critic, asa cum facuse in 1915, cind sovaise sa se alature Antantei.

Toate aceste considerente au coincis cu o hotarita ofensiva diplomatica aliata la sfirsitul lunii iunie. Franta si Rusia si-au folosit toate mijloacele de convingere pentru a-1 constringe pe Bratianu sa intre imediat in razboi, formulind, intr-adevar, un ultimatum, in sensul ca, daca nu raspunde cererilor lor, acesta nu se poate astepta sa-si vada indeplinite obiectivele teritoriale. Totusi, Rusia ezita sa satisfaca toate cererile lui Bratianu, imprejurare care a blocat o intelegere pina la inceputul lui august. Atunci, marii comandanti rusi ajunsesera la convingerea ca sprijinul armatei romane impotriva Austro-Ungariei ar fi avantajos, dar politicienii rusi continuau sa considere conditiile lui Bratianu drept "exagerate'. Interventia Frantei, sprijinita de Marea Britanie si Italia, a infrint in cele din urma retinerea Rusiei. Franta a oferit o formula flexibila, potrivit careia Rusia acorda, deocamdata pe hirtie, tot ceea ce dorea Bratianu, chiar egalitate cu ceilalti aliati la Conferinta de Pace, dar daca, la sfirsitul razboiului, se dovedea ca toate conditiile Romaniei nu puteau fi indeplinite, Franta propunea ca, in cazul acesta, principalii Aliati sa forteze pur si simplu Romania sa accepte mai putin decit i se promisese. In cele din urma, la 17 august 1916, Bratianu si reprezentantii diplomatici ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei la Bucuresti au semnat conventii politice si militare, stipulind conditiile intrarii Romaniei in razboi. De importanta imediata au fost prevederile referitoare la un atac impotriva Austro-Ungariei, care sa inceapa nu mai tirziu de 28 august, si recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unire cu Regatul Romaniei.

In ajunul celei mai importante campanii pe care o dusese din anii 1877-1878, armata romana isi dublase aproape rindurile fata de ceea ce fusese cu trei ani mai inainte. Efectivele sale crescusera de la 10 600 ofiteri, 460 000 soldati si 150 000 cai in 1913 la 19 843 ofiteri, 813 758 soldati si 281 210 cai in 1916. Dar mobilizarea agravase vechile deficiente sub raportul echipamentului si aprovizionarii. Industria romaneasca putea satisface doar o mica parte a necesitatilor armatei. De exemplu, putea asigura zilnic doar doua obuze pentru fiecare tun si un singur cartus pentru fiecare pusca, in ciuda eforturilor lui Bratianu de a spori productia de armament, armata trebuia sa se bazeze pe cumpararile de arme si munitii de toate felurile din exterior, in anii antebelici, Germania si Austro-Ungaria fusesera principalii furnizori de echipament militar, dar dupa declansarea razboiului si dupa ce guvernul sau s-a apropiat tot mai mult de Antanta, Bratianu a incercat sa reduca dependenta armatei de Puterile Centrale. Prima serie de noi intelegeri pentru cumpararea de armament se facuse cu Franta la 21 martie 1915. Dar transportul achizitiilor din Vest spre Romania s-a dovedit dificil. Singura ruta utilizabila a fost aceea prin Salonic catre Turnu Severin. Dar aceasta linie de aprovizionare a fost taiata de atacul bulgar asupra Serbiei in octombrie 1915. Dupa aceea, pina in noiembrie 1917, aprovizionarile aveau sa parvina pe o ruta lunga, ocolita, trecind prin porturile rusesti Arhanghelsk de la Marea Alba si Vladivostok de la Pacific.

Armata romana a intrat astfel in razboi inadecvat echipata si nesigura in privinta surselor de aprovizionare. Cele mai serioase deficiente priveau artileria grea, mitralierele si avioanele, in timp ce o divizie romaneasca dispunea in medie de trei pina la patru piese de artilerie de cimp, 1-2 mitraliere grele la fiecare batalion, o divizie germana sau austro-un-gara avea sase pina la sapte piese de artilerie de cimp si sase pina la opt mitraliere grele, precum si douasprezece mitraliere usoare, de care fortele romanesti erau lipsite in totalitate. Forta aeriana a Romaniei era alcatuita din douazeci si opt de avioane, toate vechi si incapabile sa depaseasca o viteza de 80 km/h. Existau de asemenea si alte lipsuri. Reteaua feroviara era prost conceputa pentru a asigura miscarea trupelor si a

proviziilor catre front, iar numarul de locomotive si vagoane era prea mic pentru a asigura traficul militarilor si al civililor in acelasi timp. Concentrarea rapida a armatei facea ca multi ofiteri si soldati sa fi ramas la nivelul unei instructii rudimentare. Se resimtea foarte mult lipsa unor ofiteri experimentati si bine instruiti. Erau probleme vechi, raspunderea revenind atit guvernelor conservatoare, cit si celor liberale, intrucit acordasera o prea mica atentie unor asemenea chestiuni dupa dobindirea independentei. Acum, pe cimpul de lupta, aceste deficiente se manifestau cu toate consecintele lor inevitabile.

Obiectivele initiale incredintate armatei romane erau ambitioase si, asa cum au aratat evenimentele, nerealiste. inaltul Comandament a cautat, la inceput, sa curete Transilvania de fortele inamice si apoi si-a propus sa inainteze pe valea Tisei si pe valea Dunarii pentru a lipsi armata austro-ungara de principalele surse de alimente. A pus la dispozitia acestor operatii trei patrimi din fortele sale, adica in jur de 420 000 de oameni. In sud, stationa o armata de 142 000 de oameni, pentru a apara frontiera impotriva unui atac bulgaro-german si pentru a asigura acoperire debarcarii trupelor rusesti in Dobrogea. O data ce acestea din urma s-au instalat pe pozitie, armatele romane si ruse urmau sa porneasca la ofensiva in nord-estul Bulgariei si sa stabileasca o linie defensiva permanenta, mergind de la Rusciuc pina la Varna.

Prima faza a acestui mare plan a inceput in noaptea de 27/28 august, cind trupele romane au trecut frontiera in Transilvania, intilnind doar o slaba rezistenta, ele au ocupat Brasovul la 30 august, si la 2 septembrie au preluat sub control principalele trecatori ale Carpatilor. in urmatoarele citeva zile, acestea au intrat in Fagaras, Miercurea Ciuc si Odorhei si au avansat pina in apropierea oraselor Sibiu si Sighisoara. Apoi, la 8 septembrie, inaltul Comandament a ordonat pe neasteptate o oprire a ofensivei, in ciuda succeselor initiale, campania nu s-a desfasurat cu suficienta vigoare, pentru a fructifica la maximum avantajul dat de lipsa de pregatire a inamicului, inaintarea medie zilnica fusese doar de doi sau trei km, un ritm care a permis armatelor germana si austro-ungara sa primeasca intariri si sa se regrupeze pentru o contraofensiva.

Principala ratiune a opririi ofensivei in Transilvania a fost alarmanta intorsatura a evenimentelor in sud. Armata bulgara, sprijinita de fortele germane, toate comandate de catre feldmaresalul August von Macken-sen, pornise la ofensiva la 31 august si capturase Turtucaia la 6 septembrie, precum si Silistra la 8 septembrie. Confruntat cu inaintarea constanta a inamicului, inaltul Comandament roman a hotarit sa intareasca frontul din Dobrogea prin transferarea rezervelor din Transilvania. Tactica a functionat, iar rezistenta romanilor a devenit mai indirjita. Desi

fortele bulgare si germane au continuat sa inainteze spre nord in Dobrogea, ele au fost oprite in cele din urma la sud de Constanta, la 19 septembrie. Generalul Alexandru Averescu, noul comandant al Armatei 3 din sud, a elaborat un plan cutezator de contraatac in spatele liniei bulgaro-germane venind de peste Dunare, combinat cu un asalt frontal in Dobrogea. Aceasta a fost asa-zisa operatiune Flaminda, dupa numele micului port aflat la rasarit de Giurgiu, unde a inceput campania. Atit opinia publica romaneasca, cit si trupele de pe front isi puneau mari sperante intr-o victorie decisiva a lui Averescu, care comandase una din loviturile din Transilvania si al carui nume era extraordinar de popular. Fortele romanesti au trecut fluviul la l octombrie si si-au atins obiectivele initiale. Dar operatia a fost abrupt oprita si trupele au fost retrase peste Dunare, la 4 si 5 octombrie, pentru a face posibila consolidarea frontului din Transilvania, unde o periculoasa contraofensiva austro-ger-mana era in plin avint.

in Transilvania, armata romana a rezistat pe toate fronturile intre sfirsitul lui septembrie si sfirsitul lui octombrie, o data ce s-a retras spre linia Carpatilor si a stabilit pozitii defensive puternice in trecatori. Dar contraofensiva inamica a recucerit aproape intreg teritoriul pierdut in favoarea romanilor in primele doua saptamihi de campanie, in extremitatea vestica a frontului, dupa batalia de la Sibiu, din 26-28 septembrie, romanii au fost obligati sa se retraga spre sud de-a lungul Oltului, iar in est, acestia au evacuat Brasovul la 8 octombrie. Dar pina la sfirsitul lunii, armata romana, aflata acum sub comanda lui Averescu, a pastrat controlul asupra trecatorilor, care barau drumul spre Bucuresti si cimpia Munteniei.

Principalul obiectiv al lui Erich von Falkenhayn, care isi asumase la 30 septembrie comanda armatelor germane si austro-ungare din Transilvania, era acela de a forta trecatorile Bran si Predeal, la sud de Brasov, pentru o rapida inaintare spre Bucuresti, ceea ce, sconta el, va desparti armatele romane din Moldova de acelea din Muntenia si va obliga Romania sa capituleze. Spre nord, trupele lui Falkenhayn au incercat sa invadeze Moldova prin larga vale a Oituzului, dar ele au fost respinse dincolo de granita, ca urmare a unor batalii grele desfasurate intre 18 si 27 octombrie. La capatul de vest al frontului de pe Carpati,.eforturile germane de strapungere a muntilor de-a lungul Jiului, intre 23 'si 28 octombrie, au fost zadarnicite de inversunata rezistenta romaneasca.

Falkenhayn a reunit rapid o forta noua, mai puternica, pe riul Jiu, compusa din patru divizii de infanterie si doua divizii de cavalerie, lansind la 11 noiembrie o viguroasa ofensiva care s-a dovedit a fi inceputul unei catastrofe militare pentru Romania, intimpinind rezistenta unei singure divizii romane, germanii au realizat o patrundere, cucerind

orasele Tirgu Jiu si Craiova la 17 noiembrie si, respectiv, 21 noiembrie. Trupele romane s-au retras catre Olt, dar linia de aparare de aici nu a putut fi mentinuta, din cauza superioritatii inamice in efective si sub raportul puterii de foc. Lupta decisiva a avut loc mai catre est, pe Arges si pe Neajlov, intre 30 noiembrie si 3 decembrie. Infringerea armatei romane de aici a dus la o retragere generala catre est, iar la 6 decembrie, trupele germane au intrat in Bucuresti. Armata romana a stabilit o serie de linii de aparare temporare mai spre est, pina cind frontul s-a stabilizat in sfirsit la 10 ianuarie de-a lungul Dunarii si al ªiretului in sudul Moldovei si catre nord, la vest de ªiret. Campania care incepuse sub auspicii favorabile, cu aproximativ patru luni inainte, prin patrunderea romaneasca in Transilvania, se terminase astfel intr-un mod dezastruos. Romanii suferisera pierderi grele in efective - circa 250 000 de soldati, morti, raniti sau luati prizonieri, adica aproape o treime din fortele mobilizate in august 1916 - si in echipament, reprezentind doua treimi din armele din dotarea individuala, jumatate din mitralierele armatei si o patrime din tunuri. Peste jumatate din teritoriul tarii, in care se aflau cele mai importante regiuni agricole si centre industriale, a fost ocupat de catre inamic.

Principalele cauze ale infringerii armatei romane au fost subdezvoltarea industriala a tarii si lipsa de echipament adecvat pentru armata. Marele Stat Major roman nu pregatise un plan de operatii suficient de cuprinzator si de detaliat, care ar fi fost esential pentru coordonarea fortelor dispersate pe un front de lupta atit de intins. Asa cum au dove-dit-o evenimentele, transferarea improvizata a unitatilor de pe un front pe altul a slabit capacitatea ofensiva si defensiva a armatei in intregul ei. Lipsa de ofiteri si insuficienta instruire a majoritatii trupelor de pe linia frontului au facut ca aceste probleme sa fie si mai serioase, in sfirsit, armata romana a fost nevoita sa se confrunte cu o concentrare de forte inamice mult mai puternica decit cea asteptata, ca urmare a esecului ofensivei rusesti in Galitia si inexistentei unui sustinut atac aliat pe frontul de la Salonic si pe cel italian.

Una dintre primele masuri ale lui Bratianu, dupa evacuarea Regelui si a ministrilor acestuia de la Bucuresti la Iasi, a fost sa formeze un guvern de unitate nationala la 24 decembrie 1916. Take lonescu si un numar de conservatori democrati au strins rindurile cu liberalii, insa conservatorii au ramas deoparte. Deplin constient de moralul scazut in rindul soldatilor din cauza infringerii suferite si temindu-se de tulburari sociale de amploare, provocate de greutatile extreme prin care treceau toate paturile populatiei, Bratianu a facut din reformele agrara si electorala principalul obiectiv de politica interna al guvernului de coalitie.

Revolutia rusa din martie 1917 a dat un imbold reformei. Posibilele repercusiuni ale revolutiei asupra soldatilor si taranilor romani au provocat o adevarata alarma in cercurile guvernamentale. Multi politicieni se temeau ca aceasta "contagiune' se va raspindi cu repeziciune din Rusia, peste Prut, in Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, Regele a dat o proclamatie catre trupele sale, la 5 aprilie 1917, promi-tindu-le pamint si drept de vot de indata ce razboiul avea sa ia sfirsit. Acest gest a fost sprijinit atit de liberali, cit si de conservatori si parea sa aiba efectul dorit asupra moralului armatei.

La 6 mai, Bratianu a propus in Camera Deputatilor adoptarea unor noi legi, agrara si electorala. Proiectele pe care le-a introdus guvernul erau destinate sa modifice articolele Constitutiei, care interziceau exproprierea proprietatii private, indiferent de motiv, cu exceptia utilitatii publice (apararea nationala sau drumuri si cai ferate) si care restringeau dreptul la vot in asemenea masura incit majoritatea taranimii era in fapt privata de acesta. Nou propusa reforma agrara largea notiunea de utilitate publica, pentru a include cresterea suprafetelor gospodariilor taranesti, si a permis exproprierea paminturilor detinute de Coroana, institutiile publice si private, straini, mosierii absenti din tara si a doua milioane de hectare in plus apartinind mosierilor, in sfirsit, aceasta mentiona ca, in rastimp de sase luni de la sfirsitul razboiului, Legislativul va aproba o lege materializind aceste principii generale si stabilind in detaliu mijloacele prin care acestea pot fi duse la indeplinire. Cit priveste reforma electorala, guvernul a propus introducerea imediat dupa razboi a votului universal pentru toti barbatii de peste 21 de ani.

Cea mai semnificativa opozitie fata de coalitia guvernamentala a venit din partea nou formatului Partid al Muncii, care fusese constituit la l mai de citiva deputati condusi de George Diamandi si dr. Nicolae Lupu, precum si de un numar de intelectuali, apartinind cu totii aripii stingi a Partidului Liberal. Acestia doreau sa mearga mai departe si mai rapid decit Bratianu in privinta reformelor electorala si agrara. Nu numai ca cereau adoptarea imediata a votului universal si acordarea unui lot de cite 5 ha de teren tuturor taranilor care nu posedau pamint (in schimbul unei compensatii acordate mosierilor), ci si sustineau un amplu program de reforma sociala, care includea nationalizarea bogatiilor minerale si a Bancii Nationale, un impozit progresiv pe venituri si o legislatie a muncii permitind grevele si autorizind contractele colective intre muncitori si patroni.10 Bratianu i-a refuzat acestui partid publicarea programu-

lui, pe motivul ca situatia grava in care se afla tara facea de neacceptat orice fel de chemare la conflict social. Partidul Muncii n-a avut succes in dobindirea de sprijin pentru programul sau si s-a destramat in decembrie 1918. Conducatorii lui s-au alaturat altor partide, in special nou constituitului Partid Taranesc.

Majoritatea liberala si-a trecut cu repeziciune legile prin cele doua Camere ale Parlamentului, o graba care sugereaza cit de urgenta devenise nevoia de a pacifica masele populare. La 14 iunie, Camera Deputatilor a adoptat proiectul guvernamental de revizuire a Constitutiei cu 130 voturi pentru si 14 contra, iar Senatul a urmat-o la 20 iunie, cu 79 de voturi pentru si 5 voturi contra. La 19 iulie, Regele a sanctionat cele doua hotariri printr-un decret amendind articolele 19, 57 si 67 ale Constitutiei.

in domeniul relatiilor externe, Bratianu a actionat intre timp cu fervoare pentru a stabili strinse relatii cu guvernul provizoriu de la Petro-grad, pentru a intari cooperarea militara romano-rusa pe frontul din Moldova si pentru a mentine fluxul de livrari provenind de la aliatii occidentali prin porturile rusesti. El a petrecut o saptamina (5-12 mai) la Petrograd pentru a-i cunoaste pe noii conducatori rusi. A iesit satisfacut de la intilnirile cu ministrul de Razboi, Aleksandr Gucikov, si ministrul de Externe, Pavel Miliukov, primind asigurari ca livrarile vor continua sa parvina armatei romane. A recunoscut insa situatia precara in care se gasea guvernul provizoriu si era evident ingrijorat de lipsa de cooperare intre acesta si "comitet', asa cum ii spunea el Sovietului Muncitorilor si Taranilor din Petrograd, care, observa el, dobindea putere si influenta.11

Reorganizarea armatei romane a fost incheiata pina in iunie 1917, in cele mai dificile conditii. Efectele unei ierni aspre si ale unei epidemii de tifos exantematic, pierderile grele de cai, care au afectat atit transportul de provizii, cit si efectivele cavaleriei, precum si lipsa de armament de toate felurile trebuiau depasite inainte ca armata sa poata spera din nou sa porneasca la lupta. Din fericire, iarna si epuizarea de ambele parti au limitat luptele in aceasta perioada la ciocniri locale neconcludente. Misiunea militara franceza, condusa de generalul Henri Berthelot, care a sosit in Romania in octombrie 1916, a contribuit in mod semnificativ la aceasta munca de reorganizare. Compusa din aproximativ l 500 persoane, incluzind aproape 300 ofiteri, aceasta a furnizat o instruire specializata pentru folosirea noilor arme si aplicarea noilor tactici, in special in ducerea unui razboi de pozitie. Berthelot insusi a

cistigat increderea Regelui si a oficialitatilor romane si a exercitat o influenta considerabila asupra politicii militare. Prin chemarea sub arme a unui numar de noi recruti, armata a ajuns la 700 000 de soldati, aproximativ 460 000 dintre acestia fiind organizati in unitati combatante regulate.

Mari cantitati de arme - mitraliere, artilerie grea, artilerie usoara si grenade - au sosit in principal din Franta, ceea ce a sporit in mod semnificativ puterea de foc a armatei. Fiecare pluton a fost asigurat cu doua mitraliere usoare si fiecare batalion avea acum opt mitraliere grele. S-au imbunatatit, de asemenea, comunicatiile, prin stabilirea legaturilor telegrafice intre punctele de comanda si unitatile de pe front, o retea care lipsise aproape cu totul in 1916.

in iulie si august 1917, ostilitatile s-au reluat pe frontul din Moldova. Armata romana, sub comanda lui Averescu, a trecut la ofensiva la 22 iulie impotriva fortelor austro-ungare, linga Marasti. Atacul a fost gindit ca o parte a unui efort general aliat, atit pe frontul de Vest, cit si pe frontul de Est, cu scopul de a scoate Puterile Centrale din razboi. Obiectivul urmarit in Moldova era acela de a tine blocate trupele germane si austro-ungare si de a impiedica afluirea lor catre alte fronturi. Scopul imediat al atacului romanesc de la Marasti a fost acela de a ocupa Valea Putnei la 10 km catre vest, pentru a preintimpina o preconizata ofensiva inamica. Cu toate ca Armata romana a atins valea, comandantul acesteia, generalul Averescu, a dat ordin de oprire a inaintarii, din cauza degradarii situatiei din Galitia, unde trupele germane si austro-ungare luasera Tarnopolul din mina rusilor la 25 iulie. Transferarea intaririlor ruse din Moldova spre nord si prabusirea moralului si a disciplinei in rindurile multor unitati rusesti i-au convins pe comandantii romani ca era nevoie de prudenta. Cu toate acestea, operatiunea de la Marasti I-a facut pe maresalul Mackensen, care comanda Armata 9 germana la sud, sa amihe propria sa ofensiva si sa-si focalizeze operatiile asupra unui teren mai putin favorabil, pentru a contracara amenintarea pe care o reprezenta inaintarea romana.

Mackensen a hotarit o ofensiva pe doua directii, prima de la sud spre nord, de-a lungul Vaii ªiretului, iar a doua de la vest spre est, centrata pe Valea Oituzului. Cele doua armate urmau sa se mtilneasca in apropierea Adjudului. Obiectivul operatiei era sa dea o lovitura decisiva fortelor romane si rusesti, care ar fi dus la scoaterea Romaniei din razboi si ar fi deschis drumul spre Odessa. Comandantii germani contau pe mentinerea deficientelor armatei romane pe care le cunoscusera in 1917 si pe demoralizarea armatei rusesti, pentru a realiza o victorie cu cel mai mic pret posibil.

Atacul a inceput la 6 august in apropiere de Marasesti. Batalia, care nu s-a comparat cu nimic ca ferocitate cu luptele de uzura de pe Frontul de Vest, a atins apogeul la 19 august, cind fortele romane au oprit efectiv inaintarea germana. Din acel moment, pina la 3 septembrie, cind Macken-sen a ordonat sa se puna capat ofensivei, actiunea s-a limitat la ciocniri cu caracter local. Armata germana fusese capabila sa avanseze 6-7 km, de-a lungul unui front de 30 km, dar cu pierderi grele si fara sa-si atinga vreun obiectiv major. Pierderile sale in morti, raniti si disparuti s-au ridicat la circa 60 000 oameni, fata de 27 000 oameni inregistrate de armata romana. Romanii puteau astfel sa-si clameze victoria in cea mai importanta batalie pe care o dusesera in 1917. Cea de a doua, ofensiva de la Oituz, care a inceput la 8 august, le-a adus germanilor doar neinsemnate cistiguri teritoriale. Mackensen a oprit atacul la 3 septembrie, pentru a transfera trupele pe frontul italian. Actiunea sa a pus in mod efectiv capat marilor batalii din 1917 pe frontul din Moldova. Bataliile ce-au urmat, la scara mai mica, au avut drept efect doar putine schimbari pe linia frontului. Romanii supravietuisera astfel efortului total al Puterilor Centrale de a obtine capitularea lor.

A aparut un nou pericol. La sfirsitul verii anului 1917, evenimentele revolutionare din Rusia creasera o situatie instabila de-a lungul liniei frontului si amenintau sa distruga stabilitatea politica si sociala din Moldova. Abdicarea Tarului in martie anterior si declaratiile oficiale liberale ale noului guvern provizoriu trezisera un entuziasm extraordinar in rindul soldatilor rusi din Moldova. Satui de razboi, ei au interpretat aceste evenimente ca un semn ca pacea si o viata mai buna nu erau departe. In aprilie, soldatii rusi au inceput sa tina masive adunari publice si sa organizeze demonstratii de strada in multe locuri din apropierea taberelor lor, cerind soldatilor si civililor romani sa li se alature. Sint tipice in acest sens evenimentele de la Bacau si Tg. Ocna, doua localitati situate in apropierea i'rontului. La adunarile de masa, ofiterii si soldatii rusi au adoptat rezolutii cerind incheierea imediata a pacii si si-au proclamat sprijinul in favoarea democratilor si liberalilor din tara. Aici, si in intreaga Moldova, au aparut soviete ale deputatilor soldatilor, dupa modelul Sovietului din Petrograd.

Sentimentul de speranta a provocat o renastere a activitatii politice in rindul social-democratilor din Romania. Mici grupuri de socialisti urmarisera de aproape cursul evenimentelor din Rusia si dezbatusera insemnatatea lor pentru Romania cu un marcat simt al anticipatiei. La Iasi, principalul lor centru de activitate, acestia si-au redeschis in 1917 sediile partidului si au inceput sa publice un ziar, Social-democratia. Militantii si-au facut aparitia imediat si au incercat sa profite de faptul

ca oamenii obisnuiti se saturasera de razboi si-si pusesera sperante in incheierea pacii pentru a-si promova cauza. La mijlocul lunii aprilie, ei au organizat, la Iasi, prima lor demonstratie antirazboinica importanta. Vorbitorii au denuntat razboiul drept o actiune capitalista, total straina intereselor clasei muncitoare. In schimb, nu au avut decit vorbe de lauda pentru revolutia din Rusia, considerat un eveniment de importanta mondiala, si au cerut celor de fata sa extinda influentele ei "binefacatoare' asupra Romaniei.

Un important punct de cotitura in dezvoltarea social-democratiei romanesti radicale a fost fuga la Odessa, in mai si iunie 1917, a unui numar de militanti, pentru a scapa arestarii de catre guvernul roman. Aici ei au ajuns sub influenta directa a revolutiei din Rusia. Cristian Racovski, un conducator de origine bulgara al Partidului Social-Demo-crat din Romania, si citiva adepti ai lui au infiintat Comitetul roman de actiune social-democrata, in scopul revitalizarii partidului si al organizarii unei revolutii in Romania dupa modelul rus. Au desfasurat o sustinuta campanie de propaganda, cerind rasturnarea "tarismului romanesc' ca o premisa necesara pentru instalarea unui guvern democratic si infaptuirea reformei agrare. Totusi, revolutia preconizata de catre acestia era burghezo-democrata. Nu spuneau nici un cuvint despre o revolutie socialista, intrucit considerau conditiile economice si sociale din Romania prea putin maturizate pentru a asigura succesul acesteia. Dar luarea puterii de catre bolsevici in noiembrie a produs o schimbare radicala. Un numar de militanti se asteptau acum ca revolutia socialista sa izbucneasca si sa triumfe mult mai devreme in interior decit indraznisera sa spere si si-au dublat eforturile .propagandistice printre muncitorii si soldatii din Moldova.12

Situatia de peste Prut, in Basarabia, a complicat si mai mult relatiile guvernului roman cu guvernul provizoriu rus. Revolutia din martie a pus in miscare romani-basarabeni din toate clasele sociale. In aprilie, acestia au organizat adunari publice in fiecare parte a provinciei, pentru a-si exprima insatisfactia fata de vechea orinduire. Obstile satesti se aflau in fruntea miscarii de protest. Reprezentantii acestora, intruniti la 19 si 20 aprilie, au cerut autonomia administrativa, culturala si economica a Basarabiei si convocarea unei adunari nationale pentru adoptarea legislatiei necesare. O adunare, mult mai numeroasa, reunind circa 10 000 de ofiteri si soldati romani, organizata la Odessa, la l mai, a

unor unitati separate ale armatei rusesti - cohortele moldovenesti - pentru a mentine ordinea publica. Un comitet ales de catre adunare i-a cerut generalului Dmitri ªcerbacev, comandantul fortelor rusesti de pe frontul romanesc, sa creasca numarul unitatilor moldovenesti si sa retraga toate trupele rusesti din Basarabia. Citeva zile mai tirziu, la 2 si 3 mai, un congres al clerului basarabean s-a reunit la Chisinau pentru a da glas unor preocupari nationale similare, in afara de autonomia politica si de infiintarea unui inalt Sfat, avind puteri executive si legislative, majoritatea a cerut un mitropolit roman drept sef al bisericii basarabene. Aproape in acelasi moment, reprezentantii profesorilor romani din Basarabia isi tineau propriul lor congres la Chisinau pentru a cere "romanizarea' invatamintului si inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin in manualele scolare. Probabil ca cea mai importanta dintre toate aceste adunari din aprilie si din mai i-a adunat laolalta pe conducatorii intelectualitatii liberale si ai boierimii conservatoare. Lasind de-o parte diferendele trecute, acestia au fondat Partidul National Moldovenesc, care a proclamat drept principalul sau scop constituirea unei Basarabii romanesti autonome, in plus, fata de aceste adunari urbane, formale, in mediul rural se desfasurau puternice miscari sociale, in aprilie, taranii au inceput sa ocupe paminturi apartinind marilor mosii si sa formeze comitete care sa supravegheze impartirea si distribuirea unor asemenea paminturi. in mediul rural s-au inregistrat serioase dezordini si o prabusire a administratiei.

in vara anului 1917, Basarabia era astfel in fierbere. Partidul National si diferite organizatii profesionale si economice romanesti din provincie se straduiau sa dea coerenta miscarii pentru autonomie si sa-si apere cauza impotriva nationalistilor ucraineni, care cereau integrarea Basarabiei intr-o Ucraina independenta, pe de o parte, si, pe de alta parte, impotriva bolsevicilor, care au denuntat nationalismul de orice fel si incercau sa cistige provincia de partea revolutiei proletare. Ofiterii armatei moldovenesti au preluat actiunea in miinile lor. La 29 iulie, citiva membri ai Comitetului Central Militar, care se formase in aprilie, au decis sa convoace o adunare generala a provinciei, un sfat al tarii, in vederea elaborarii unui plan pentru realizarea "autonomiei nationale si teritoriale' a Basarabiei, in pregatire, ei au tinut un "congres militar' la Chisinau, la 5-9 noiembrie, in momentul in care bolsevicii puneau mina pe putere la Petrograd. Cei aproape 900 de delegati, reprezentind ofiterii si soldatii romani basarabeni din unitati ale fostei armate ruse, au proclamat cu o majoritate covirsitoare autonomia provinciei si au hotarit sa convoace Sfatul Tarii cit mai curind posibil pentru a obtine ratificarea actiunii lor.

Datorita tulburarii generale, alegerea delegatilor a trebuit sa se faca indirect, prin intermediul comitetelor de muncitori si tarani, al diferitelor corporatii profesionale si al organelor administrative locale. A rezultat o adunare de 138 membri, reprezentind un larg spectru de interese economice si sociale si de grupuri etnice (70 la suta erau romani, iar restul erau rusi, bulgari, germani si evrei).

Sfatul Tarii s-a intrunit la 4 decembrie si, de la bun inceput, majoritatea moldoveneasca a dominat lucrarile. L-a ales drept presedinte pe Ion Inculet, liberal si nationalist si membru al unei vechi familii moldovenesti, care fusese profesor la Universitatea din Petrograd cind izbucnise revolutia din martie. La 15 decembrie, dupa dezbateri indelungate si aprinse, Sfatul Tarii a proclamat "Republica Federativa Democratica Moldoveneasca' intre Prut si Nistru, alegind pe Ion Inculet ca presedinte si un consiliu director compus din nationalisti romani cu rol de comitet executiv.

Pentru a supravietui, tinara republica avea nevoie de sprijin din afara. Consiliul director a recunoscut precaritatea situatiei sale si, la 21 decembrie, a trimis o delegatie la Iasi pentru a cere guvernului roman sa-1 sprijine in "restabilirea ordinii'. Datorita situatiei critice pe propriul sau front de lupta, guvernul roman a refuzat la inceput trimiterea de trupe. Situatia noii republici de peste Prut devenea din ce in ce mai disperata si, la 17 ianuarie 1918, fortele bolsevice au ocupat Chisinaul si au dizolvat Sfatul Tarii. Romanii ce facusera parte din acesta s-au intilnit in secret in aceeasi zi si au hotarit sa trimita un nou apel la Iasi pentru obtinerea de ajutor. De aceasta data, guvernul roman a raspuns prin trimiterea unei divizii de infanterie, care i-a alungat pe bolsevici din Chisinau, la 26 ianuarie, si a readus Sfatul Tarii la putere. Cind, la 6 februarie, Sfatul Tarii a declarat independenta Republicii Moldovenesti, majoritatea membrilor sai au considerat acest act doar un preludiu al unirii cu Romania.13

Ideea unei iminente dobindiri a Basarabiei n-a fost de natura sa linisteasca imediat guvernul roman. Rasturnarea guvernului provizoriu rus si luarea puterii de catre bolsevici la 7 noiembrie, precum si intentia acestora de a cauta pace cu Puterile Centrale periclitau insasi existenta statului roman. Retragerea Rusiei din razboi ar fi lasat armata romana singura impotriva unui inamic de departe mai puternic pe frontul moldovenesc si ar fi taiat efectiv intreaga aprovizionare militara din Vest. Consiliul de Coroana a votat la 2 decembrie continuarea razboiului,

chiar daca armata rusa ar fi incheiat un armistitiu cu inamicul. Dar atunci cind, a doua zi, generalul ªcerbacev 1-a informat pe Mackensen despre dorinta sa de a negocia un armistitiu, cabinetul roman a hotarit ca nu are alta alegere decit sa-1 accepte. Armistitiul intre Rusia si Puterile Centrale, semnat la 5 decembrie, la Brest-Litovsk, a pecetluit soarta Romaniei.

Pacea, cu toate acestea, se instala greu in ceea ce ramasese din acea parte a Regatului Romaniei care scapase ocupatiei germane. Negocierile dintre Romania si Puterile Centrale, de la Focsani, desfasurate intre 7-9 decembrie, au condus la o incetare a focului, care cerea armatelor inamice sa-si pastreze pozitiile. Dar guvernul Bratianu nu se grabea sa se ajunga la o reglementare definitiva de pace, iar tergiversarile sale 1-au condus in cele din urma pe exasperatul Mackensen sa dea un ultimatum la inceputul lui februarie 1918, cerind sa se ia o decizie in privinta razboiului sau a pacii in termen de patru zile. Cabinetul era departe de a avea o pozitie unitara cu privire la ceea ce urma exact sa faca, cu toate ca toti membrii sai erau pentru continuarea razboiului. Cei patru ministri democrat-conservatori au cerut denuntarea imediata a armistitiului si reluarea razboiului, in timp ce Bratianu si colegii sai liberali se pronuntau pentru o continuare a armistitiului si a unor convorbiri de pace cu germanii pentru a cistiga timp in vederea unei retrageri a armatei catre Ucraina. Cind democrat-conservatorii au hotarit sa iasa din cabinet, destramind prin aceasta guvernul de coalitie, Bratianu si liberalii au demisionat. Nici un partid nu era dornic sa faca pace cu inamicul. Ca atare, Regele a incredintat formarea unui nou guvern generalului Ave-rescu, care nu putea vedea o alternativa la o pace separata cu Puterile Centrale. El a inceput negocierile de indata si a aranjat o intilnire intre Rege si Czernin, noul ministru de Externe austro-ungar, in apropiere de linia frontului, la 27 februarie. Termenii de pace propusi de catre Czernin erau duri: mari cedari de teritorii, incluzind Dobrogea si trecatorile Carpatilor; controlul german si austro-ungar al Dunarii; demobilizarea armatei romane; dreptul de trecere al trupelor germane prin teritoriul romanesc, spre Rusia; un control efectiv al productiei petroliere romanesti pina la sfirsitul secolului. Sub presiunea unui nou ultimatum din partea Puterilor Centrale, guvernul roman a semnat la 5 martie o pace preliminara, la Buftea, in afara Bucurestilor pe baza conditiilor prezentate de Czernin. Pacea de la Brest-Litovsk dintre Rusia si Puterile Centrale, semnata la 3 martie, care lipsise Romania de intreg sprijinul Rusiei si care o despartise efectiv de Vest, a cintarit greu in hotarirea de a semna pacea de la Buftea. Dar Bratianu si liberalii s-au opus cu indirjire incheierii unei paci finale cu Puterile Centrale. Dat fiind acest impas, Ave-

rescu a demisionat la 12 martie. A fost inlocuit de catre conservatorul Alexandru Marghiloman, ramas la Bucuresti dupa mutarea guvernului la Iasi, care-si datora numirea in primul rind sperantei ca, progerman fiind, ar fi fost capabil sa indulceasca termenii pacii.

Cu toate acestea, Marghiloman nu a obtinut nici un fel de concesii din partea Puterilor Centrale, care erau hotarite sa pedepseasca Romania si sa subordoneze economia acesteia propriului lor efort de razboi. Termenii pacii finale, consacrati prin Tratatul de la Bucuresti din 7 mai, au plasat Romania intr-o stare de dependenta politica si economica fata de Germania si Austro-Ungaria. Romania a pierdut teritorii de-a lungul vechii frontiere cu Austro-Ungaria, care includeau trecatorile strategice din munti si 130 de sate cu o populatie de circa 725 000 de locuitori. Grosul armatei trebuia demobilizat, iar echipamentul acesteia predat invingatorilor. Germania a preluat controlul economiei romanesti. Ea urma sa primeasca imense cantitati de grine la preturi avantajoase, a dobindit monopolul industriei petroliere romanesti pe timp de 90 de ani si si-a asumat controlul navigatiei pe Dunare, al porturilor fluviale romanesti si al santierelor navale. Pina la urma, Romania a fost impartita. Dobrogea si Muntenia, pina la ªiret, ramineau sub ocupatia dusmanului, o suprafata de aproximativ 100 000 km2 dintr-un teritoriu de 131 000 km2 inainte de razboi, care cuprindea 72 la suta din populatia sa antebelica. Moldova, care a ramas mai mult sau mai putin independenta, avind propria sa administratie, a fost despartita aproape total de zona ocupata.

Marghiloman, care isi preluase functia la 18 martie, a pornit de indata la pregatirea noilor alegeri parlamentare, pentru a conferi legitimitate guvernului sau si pentru a-si asigura o majoritate.14 El a decis sa conduca alegerile in concordanta cu vechiul sistem al colegiilor si un drept de vot restrins in functie de nivelul impozitelor si marimea proprietatii, care, ca si in trecut, ii favoriza pe conservatori. Perspectivele de succes s-au marit prin hotarirea conducatorilor liberali de a nu intra in competitie. Ei si-au declarat intentia de a ramine credinciosi politicii urmate incepind cu august 1916 si de a nu lua nici o masura care ar fi insemnat o aprobare a guvernului Marghiloman. Erau de asemenea foarte preocupati ca nu cumva, printr-o campanie electorala animata, care, se temeau ei, ar fi putut duce la dezordini, sa ofere Puterilor Centrale un pretext pentru inasprirea masurilor impotriva tarii. Alte grupari politice, cu toate acestea, n-au avut astfel de retineri. Liga Poporului, formata in aprilie de catre generalul Averescu si din citiva fosti membri ai Parti-

dului Conservator, a hotarit sa participe cu proprii sai candidati. Cu toate ca au avansat planuri de reforma politica si agrara, aceasta nu a fost in masura sa fructifice popularitatea personala a lui Averescu. N-a fost nici o surpriza ca guvernul a cistigat alegerile, insa Liga Poporului si Partidul Muncii au dobindit si ele reprezentare in noul parlament, deschis la 17 iunie.

Sigur pe majoritatea sa, Marghiloman a incercat sa promoveze un program, care nu i-a adus decit o popularitate redusa in tara. A obtinut ratificarea tratatului de pace cu Puterile Centrale cu o larga majoritate, dar n-a putut sa-1 convinga pe Rege sa-1 semneze. Obstinatia lui Ferdi-nand, date fiind conditiile existente, n-a avut nici un efect practic, dar a simbolizat un sentiment larg raspindit de revolta fata de conditiile umilitoare de pace si o hotarire de a opune rezistenta, fie ea si pasiva.

Principala problema interna care a preocupat guvernul a fost reforma agrara. De-a lungul campaniei electorale, Marghiloman a facut cunoscut in mod clar ca se opunea exproprierii marilor mosii ca principala cale de sporire a loturilor taranesti. Nici nu se gindea ca toti taranii sa primeasca pamint. Asemenea multor politicieni, care acceptasera inevitabilitatea reformei agrare, fie liberali, fie conservatori, el dorea sa creeze o clasa de proprietari rurali mijlocii, formata din tarani "harnici' si "merituosi', care sa-si asume raspunderea productiei agricole si sa formeze coloana vertebrala a unui sistem politic constitutional moderat. Ministrul Agriculturii din guvernul sau, Constantin Garoflid, a incercat, dind dovada de cutezanta, sa puna in practica aceste idei. A introdus obligativitatea darii in arenda catre comune si grupuri de tarani a mosiilor de peste 100 ha, o masura temporara, care potrivit lui avea sa pregateasca terenul pentru o reforma agrara sistematica, o data cu sfirsitul razboiului si revenirea la cursul normal al vietii. Dar evenimentele aveau sa-1 depaseasca atit pe el, cit si pe Marghiloman.

in privinta problemei Basarabiei, guvernul Marghiloman a continuat politica liberalilor. Situatia de acolo, in ciuda prezentei trupelor romanesti, raminea instabila, intrucit diverse grupuri etnice si sociale se straduiau sa-si indeplineasca ambitiile ce intrau in conflict. Republica Moldoveneasca era amenintata si din partea Republicii Ucrainene, care fusese proclamata la 20 noiembrie 1917 si care ridicase problema viitorului Basarabiei pe linga Puterile Centrale in martie 1918. Subliniind faptul ca mari grupuri compacte de populatie ucraineana locuiau in partea de nord si de sud a provinciei si ca aceasta in intregimea ei era legata din punct de vedere economic de Odessa, ucrainenii au cerut sa fie reprezentati la negocierile de pace intre Romania si Puterile Centrale si sa aiba un cuvint de spus cu privire la orice schimbari ale granitelor

intre Rusia si Romania. Romanii-basarabeni s-au orientat bineinteles catre Romania, acolo unde sprijinul pentru unire era puternic, atit din partea liberalilor, cit si a conservatorilor, inclusiv din partea lui Marghiloman si a membrilor guvernului sau. Astfel, atunci cind Inculet si primul sau ministru, Daniil Ciugureanu, au sosit la Iasi, la 20 martie, cu intentia de a se indrepta spre Bucuresti pentru a participa la negocierile de pace, Marghiloman le-a cerut sa supuna problema unirii mai intii Sfatului Tarii. La 23 martie, Inculet si Ciugureanu s-au reintors la Chisinau, insotiti de Constantin Stere, care reprezenta guvernul roman. Dezbaterile din Sfatul Tarii au fost animate, insa blocul romanesc, care se pronunta pentru unire si forma majoritatea, a fost cel care si-a impus punctul de vedere. La 27 martie, Sfatul Tarii a aprobat rezolutia cu privire la unire, in conformitate cu "dreptul istoric si dreptul etnic si cu principiul ca popoarele trebuie sa-si hotarasca propria lor soarta'. Votul final a fost de 86 pentru, 3 impotriva si 36 abtineri, in special in rihdurile deputatilor germani, bulgari si ucraineni. Majoritatea romaneasca a pus insa si un numar de conditii pentru realizarea unirii, care ar fi permis basarabenilor sa pastreze autonomia provinciei. Cele mai importante erau prevederea potrivit careia Basarabia va continua sa aiba propriul sau parlament (Sfatul Tarii), cu puterea de a aproba bugetele locale si de a numi toate organele administratiei locale, si aceea ca provincia va fi reprezentata proportional cu populatia ei in Parlamentul Romaniei. Sfatul Tarii a insistat, de asemenea, asupra realizarii unor reforme politice si sociale: alegerile din Basarabia, la toate nivelurile administratiei, ca si pentru Sfatul Tarii si Parlamentul Romaniei, sa se tina pe baza votului universal; libertatile civile, inclusiv libertatea cuvintului, de asociere si a presei, sa fie garantate prin Constitutie; sa fie respectate drepturile minoritatilor.15 Aceste cerinte insemnau o respingere a sistemului politic tarist si a politicii culturale de rusificare, precum si o hotarire de asezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare. Ele reflectau, de asemenea, o anumita nemultumire fata de practicile politice din Regatul Romaniei. Noua relatie cu Romania, asa cum o vedeau romanii-basarabeni, trebuia sa fie bazata pe principii federaliste. Romanii din provincie au procedat cu repeziciune la organizarea guvernarii lor. La 3 aprilie, Sfatul Tarii 1-a ales pe Stere drept presedinte al sau si i-a desemnat pe Inculet si Ciugureanu ca ministri fara portofoliu in cabinetul Marghiloman. A ales, de asemenea, Consiliul de directori generali care urma sa duca la indeplinire un cuprinzator program economic si social ce preconiza restabilirea ordinii publice pe baza respec-

tarii legii si a drepturilor cetatenilor, reforma fiscala, reintegrarea eparhiei basarabene in Biserica Ortodoxa Romana, "derusificarea' invatamin-tului, in conformitate cu spiritul si istoria popoarelor din aceasta provincie, precum si sprijin deplin pentru agricultura, ca baza a economiei Basarabiei, pina la indeplinirea reformei agrare. Totusi, in ciuda eforturilor Consiliului de directori, acesta nu putea controla cursul evenimentelor din provincie, in primavara si vara, economia s-a deteriorat constant, iar procesul de unire cu Romania s-a dovedit greoi.

in domeniul afacerilor externe, guvernul Marghiloman a urmarit o politica de neutralitate, inconjurat din toate partile de forte ostile, nu a avut alta alegere decit sa incerce sa stabileasca relatii mai strinse cu Puterile Centrale. Procedind astfel, spera sa obtina pina la urma o indulcire a prevederilor Tratatului de la Bucuresti. Guvernul a mentinut, totusi, relatii diplomatice cu tarile Antantei si a respins cererile Puterilor Centrale de a se alatura razboiului purtat de acestea impotriva Aliatilor occidentali. Marghiloman avea numeroase dovezi pentru cit de nepopulara putea sa fie o astfel de masura, data fiind atitudinea ostila cu care administratia si populatia in general duceau la indeplinire prevederile Tratatului de la Bucuresti.

Confruntari decisive pe cimpul de lupta au schimbat cu rapiditate sortii Romaniei. Esecul ofensivei germane din iulie 1918 pe Frontul de Vest si inaintarea ulterioara constanta a Aliatilor spre Germania, asociate cu o reusita ofensiva italiana impotriva fortelor austro-ungare in Nordul Italiei au anuntat prabusirea Puterilor Centrale, in Balcani, o miscare a Aliatilor spre nord, care avea sa inceapa la 15 septembrie, de la Salonic, a obligat Bulgaria si Turcia sa semneze un armistitiu la 30 septembrie si, respectiv, 30 octombrie. Asa-numita Armata de la Dunare, compusa din trei divizii aliate, puse sub comanda generalului Berthelot, care parasise Romania cu statul sau major in martie, dupa incheierea Pacii de la Buftea, era pregatita sa treaca fluviul la Giurgiu. La 3 noiembrie, Austro-Ungaria a acceptat conditiile Aliatilor pentru o incetare a focului.

Sub impresia acestor evenimente, Bratianu si liberalii, precum si alti politicieni proantantisti, s-au grabit sa reintre in razboi de partea Aliatilor. Guvernul Marghiloman, o piedica in calea unui asemenea act, a fost obligat sa demisioneze la 6 noiembrie, iar Regele, cu sprijinul liberalilor, 1-a numit pe generalul Constantin Coanda, care reprezentase inaltul Comandament Roman pe linga Marele Stat Major al armatei ruse in 1916 si 1917, sa conduca un guvern de tranzitie. Acesta a anulat toate actele guvernului Marghiloman, a luat masuri in vederea realizarii reformei electorale si a celei agrare, care fusesera inscrise in Constitutie in vara anului 1917, si a pregatit armata pentru reluarea ostilitatilor.

Regele Ferdinand a ordonat armatei reintrarea in razboi la 10 noiembrie si in aceeasi zi trupele aliate au trecut Dunarea la Giurgiu. Mobilizarea armatei s-a dovedit deosebit de dificila, din cauza lipsei cailor si a echipamentului, ca si a dispersarii ofiterilor si soldatilor ce fusesera demobilizati la inceputul anului, dar la mijlocul lunii noiembrie o forta de 90 000 de oameni era gata de actiune. In acel moment, unitatile armatei romane incepusera sa inainteze in Muntenia, Dobrogea si Transilvania, incepind cu 10 si 11 noiembrie, armata germana a procedat la retragerea din Romania ocupata, pentru ca, la l decembrie, ultimele detasamente germane sa treaca Muntii Carpati. in aceeasi zi, Regele Ferdinand intra in Bucuresti in fruntea armatei sale.

ROMANIA MARE

Romania Mare a luat fiinta cu repeziciune, intrucit monarhia aus-tro-ungara se dezintegrase, la inceput romanii din Bucovina, la 28 noiembrie, si apoi aceia din Transilvania, la l decembrie, s-au pronuntat pentru unirea cu "Tara'. Zece zile mai tirziu, Sfatul Tarii din Basarabia a renuntat la toate conditiile formulate in martie pentru unire.

In Bucovina, in decursul celor patru ani de razboi, activitatea nationalista romaneasca fusese modesta. Pina in 1916, majoritatea soldatilor romani, precum si populatia civila, inclusiv taranimea, ramasesera loiale Austriei. Cazurile de colaborare cu autoritatile de ocupatie rusesti erau rare si doar citiva intelectuali au emigrat in Romania pentru a continua activitati antiaustriece. In Bucovina, propaganda lor avusese o oarecare influenta printre intelectuali, care devenisera, dupa intrarea Romaniei in razboi, mai sensibili la ideea unei Romanii Mari. Masurile aspre adoptate de autoritatile militare austro-ungare impotriva populatiei civile romanesti, suspectata de activitati subversive, au contribuit in mare masura la promovarea iredentismului. Cu toate acestea, deputatii romani din Parlamentul austriac au ramas loiali pina in sesiunea din 22 octombrie 1918, ultima oara cind reprezentantii Bucovinei s-au adresat acestui for. Dupa aceea, dat fiind ca vechile institutii imperiale se dezintegrasera, romanii si celelalte nationalitati ale Bucovinei si-au asumat responsabilitatea propriilor lor treburi prin intermediul nou formatelor consilii nationale.

Fruntasii politici romani din Bucovina au trecut la actiune decisiva, pentru a face ca aceasta provincie sa devina parte a Romaniei, convocind o adunare constituanta la Cernauti, la 27 octombrie. Compusa din deputati ai Parlamentului austriac si ai Dietei provinciale din Bucovina, din

politicieni locali si proeminente figuri ale vietii economice si intelectuale, adunarea a aprobat o rezolutie exprimind intentia sa de unire a provinciei cu Romania si de creare a unui consiliu national format din 50 de membri, care sa se ocupe de administrarea treburilor ei pina la realizarea unirii propriu-zise. Consiliul, avindu-1 drept presedinte pe lancu Flondor, fost deputat in Parlamentul austriac, nu a lasat sa planeze nici un dubiu asupra faptului ca se va opune oricarei impartiri a tarii dupa considerente etnice. Aceasta pozitie 1-a adus intr-un conflict acut cu Consiliul National Ucrainean, care, la sfirsitul lui octombrie, preluase controlul asupra districtelor locuite de ucraineni (ruteni) si asupra orasului Cernauti, in acest moment, la 4 noiembrie, Aurel Onciul, un alt fost deputat in Parlamentul austriac, care actiona pentru pastrarea Bucovinei in cadrul unui stat austriac federal, a incheiat o intelegere cu Consiliul National Ucrainean pentru impartirea provinciilor in districte separate romanesti si rutene si, impreuna, au fortat guvernatorul austriac sa cedeze puterea guvernului provizoriu romano-ucrainean de la Cernauti. Consiliul National Roman a denuntat de indata intelegerea si, la 7 noiembrie, a apelat la guvernul roman de la Iasi sa trimita trupe. Raspunsul a fost imediat. La 11 noiembrie, trupele romane au intrat in Cernauti si fortele ucrainene s-au retras catre Galitia, fara sa opuna rezistenta. Consiliul National Roman a creat ulterior propriul sau guvern provizoriu, avindu-1 pe Flondor presedinte al Consiliului de Ministri. Dar independenta sa a durat doar doua saptamini, intrucit sentimentul favorabil unirii cu Romania era covirsitor. La 28 noiembrie, Consiliul National a convocat un congres romanesc, care a votat in unanimitate pentru unire. Guvernul roman a aprobat acest act, la 19 decembrie, prin decret.

in Transilvania, evenimentele au avut un curs similar. Dupa esecul negocierilor formale intre primul-ministru Istvan Tisza si Partidul National Roman, desfasurate in 1914, nici o solutie de compromis in problema nationala n-a mai fost posibila. Partidul National si-a incetat activitatea in august 1914. Ca si in Bucovina, majoritatea soldatilor si civililor romani si-au indeplinit obligatiile in mod loial, desi un mic, dar constant, val de intelectuali si de alte categorii continua sa treaca granita in Romania, ingrosind rindurile celor ce activau pentru unirea provinciei cu Romania. Dupa intrarea Romaniei in razboi si patrunderea trupelor romane in Transilvania, guvernul ungar a luat masuri severe pentru limitarea activitatilor politice si culturale ale romanilor. Cea mai notabila a fost crearea de catre acesta a unei "zone culturale' de-a lungul frontierei cu Romania, care era menita sa inabuse, o data pentru totdeauna, sentimentul national romanesc, in anii 1917 si 1918 guvernul ungar a introdus o serie de masuri plasind scolile elementare si secundare, orto-

doxe si unite, sub controlul statului, actiune care a semnificat maghiarizarea si care, intr-adevar, era conceputa sa duca la bun sfirsit campania care incepuse in 1879 cu adoptarea primei legi cuprinzatoare de restrin-gere sau de interzicere a activitatilor scolilor confesionale nemaghiare.16

Cu toate ca Partidul National decisese sa-si reia activitatea in decembrie 1917, aceasta a ramas discreta pina in toamna anului 1918. La 12 octombrie, fruntasii partidului s-au pronuntat in favoarea autodeterminarii pentru "natiunea romana din Ungaria si Transilvania' si au facut cunoscuta intentia lor de a convoca o adunare nationala pentru a hotari soarta Transilvaniei. Alexandru Vaida, un deputat din Parlamentul ungar, a dat citire unei declaratii in acest sens in Camera Deputatilor, cu ocazia unei memorabile sesiuni din 18 octombrie, intrucit aparatul administrativ existent in Transilvania se dezagregase, Partidul National si micul Partid Social-Democrat Roman au creat un Consiliu National Roman la 31 octombrie. Consiliul, alcatuit din sase membri pentru fiecare partid, si-a asumat atributiile unui guvern provizoriu roman, iar la 9 noiembrie a informat Guvernul ungar ca preia controlul asupra tuturor zonelor din Ungaria si Transilvania locuite de romani. Negocierile acestuia de la Arad, din 12-14 noiembrie, cu Oszkar Jaszi, ministrul Nationalitatilor in noul guvern ungar condus de Mihaly Ka-rolyi, care isi preluase functia la 31 octombrie, nu au dus la nimic. Jaszi a propus un sistem de autonomie cantonala, bazat pe modelul elvetian, dar romanii au insistat asupra dreptului deplin la autodeterminare.17 Ca urmare, Partidul National a convocat Marea Adunare Nationala, care s-a intrunit la Alba lulia, la l decembrie. Cu o participare de circa 100 000 de delegati, veniti din toate colturile Transilvaniei, aceasta a aprobat cu o majoritate zdrobitoare unirea cu Romania. Dar a pus unele conditii: Transilvania sa ramina autonoma pina se va putea alege o adunare constituanta pentru Romania unita si se va organiza noul stat national in conformitate cu principiile liberale si democratice. Adunarea a pus puterea executiva in miinile unui Consiliu Dirigent, cu sediul la Sibiu. Guvernul roman a recunoscut unirea, prin decret, la 11 decembrie.

in timp ce se reuneau astfel partile constitutive ale statului national roman largit, Bratianu facea pregatiri febrile pentru lupta ce era sigur ca se va da la conferinta generala de pace. Dar a ramas, totusi, inmarmurit de ostilitatea pe care a avut-o de infruntat din partea Aliatilor occiden-

tali. Politicienii francezi si britanici au interpretat pacea separata a Romaniei cu Puterile Centrale ca o abrogare a Tratatului din 1916 si s-au considerat ca atare exonerati de orice responsabilitate de a-si tine promisiunile pe care le facusera pentru a dobindi intrarea Romaniei in razboi.

Bratianu a sosit la Paris, la 13 ianuarie 1919, avind o conceptie proprie privind locul pe care Romania ar trebui sa-1 aiba la Conferinta de Pace. Toate activitatile sale au fost bazate pe insistenta ca tratatul din 1916 cu Antanta ramasese valabil si ca, in consecinta, Romania era indreptatita sa primeasca tot ceea ce i s-a promis si sa fie tratata ca partener aliat cu drepturi depline. El a respins cu fermitate contraargumentele potrivit carora Romania abrogase ea insasi tratatul prin incheierea unei paci separate cu inamicul. El era hotarit, de asemenea, sa obtina recunoasterea de catre Aliati a dobindirii Basarabiei, care, desigur, nu figurase in tratatul initial.

Tratamentul acordat Romaniei la conferinta s-a dovedit a fi un puternic soc pentru Bratianu. In primul rind, Cei Patru Mari, care impreuna cu Japonia constituisera Consiliul Suprem, decisesera ca Romania trebuia sa fie pedepsita pentru capitularea ei din 1918. intrucit isi rezervasera oricum dreptul de a lua deciziile finale, nu au avut nici o intentie de a permite Romaniei sa ia parte ca egal la procesul de pace. Consiliul Suprem si-a exprimat clar pozitia fata de Romania, permitindu-i sa participe la conferinta doar cu cei doi reprezentanti ai ei, in timp ce Serbiei, care nu capitulase niciodata, i-a acceptat trei reprezentanti. Dar chiar si asa, Consiliul ii consulta pe acesti reprezentanti (si pe cei ai altor aliati mai mici) doar atunci cind erau luate in consideratie probleme de interes direct pentru tarile lor si citeodata nici macar atunci. Marile Puteri i-au dat Romaniei locuri in 7 dintre numeroasele comisii insarcinate cu investigarea diverselor probleme concrete si cu pregatirea rapoartelor asupra acestora pentru uzul factorilor de decizie, dar, poate pentru a evita vreo obstructie nedorita, ei i-au exclus pe reprezentantii Romaniei din doua comisii, si anume din acelea care se ocupau de granitele teritoriale si de minoritati, probleme pe care Bratianu si majoritatea romanilor le considerau cruciale pentru viitorul tarii.

in fata acestor lovituri, Bratianu a pledat cu si mai multa forta cauza Romaniei si, procedind astfel, s-a facut nesuferit celor mai importanti dintre Aliati. Doua aparitii in fata Consiliului Suprem, in timpul analizarii problemelor teritoriale, au scos in evidenta profunzimea angajarii sale fata de ideea Romaniei Mari. La 31 ianuarie 1919, el a respins net orice compromis cu privire la revendicarile teritoriale ale Romaniei. A cerut cedarea intregului Banat, in conformitate cu termenii tratatului din 1916, evocind istoria (stramosii romanilor au fost primii care s-au asezat

in aceasta regiune) si statistici etnice (romanii constituiau cea mai numeroasa nationalitate din intreaga regiune) pentru a-si justifica revendicarea. S-a opus impartirii, chiar daca treimea estica a Banatului cuprindea o majoritate sirba, pe motivul ca o astfel de masura ar distruge "integritatea economica si politica' a regiunii.18 Cei prezenti nu s-au lasat impresionati, chiar daca Bratianu a invocat faptul ca moartea a 335 000 de soldati romani in razboi ar justifica prin ea insasi pretentia Romaniei. La l februarie, el si-a continuat expunerea, argumentind de data aceasta ca Romania trebuie sa primeasca intreg teritoriul ce i s-a promis in 1916, ca recompensa dreapta pentru sprijinul dat Antantei. El a respins cu indignare sugestiile Consiliului Suprem potrivit carora plebiscite impartiale in teritoriile disputate (Bucovina, Transilvania si Basarabia) ar oferi o evaluare mai corecta a opiniei publice decit adunarile populare care votasera unirea in toamna precedenta. In Transilvania, admitea Bratianu, maghiarii nu au votat pentru unire si nici nu ar face-o, pentru ca nu doreau sa accepte statutul de minoritate in raport cu un popor pe care 1-au dominat o mie de ani. El a evidentiat ca, in orice caz, razboiul rezolvase problema, dar a promis ca statul roman va acorda minoritatilor libertati politice cit mai depline posibil. Daca aspiratiile teritoriale ale Romaniei vor fi satisfacute si daca Aliatii vor acorda permisiunea de a se inainta mai departe catre apus in Ungaria, atunci, a promis Bratianu, armata sa va distruge bolsevismul, "o boala grava si contagioasa', care se raspindea cu repeziciune din Rusia spre Ungaria si Europa Centrala. Raspunsul Consiliului a fost foarte departe de sperantele lui Bratianu. El a votat pur si simplu pentru infiintarea unei Comisii Teritoriale Romanesti, a carei sarcina era sa judece legitimitatea revendicarilor teritoriale ale Romaniei.

Bratianu a recunoscut ca de unul singur ar avea putine sanse de reusita in confruntarea cu autoritatea Marilor Puteri, in luna mai, exasperat de statutul de categoria a doua acordat Romaniei si lui insusi, a incercat sa constituie un front unit al micilor "invingatori' est-europeni (Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Grecia si Romania) cu scopul de a obtine o audienta mai favorabila doleantelor lor. Problema pe care a ales-o ca test de putere a fost tratatul de pace cu Austria. El si colegii sai erau nemultumiti intrucit nu urmau sa vada textul tratatului inainte de a fi supus Austriei si, ca atare, n-ar fi avut prilejul sa propuna schimbari. Cu toate ca Bratianu si colegii sai au reusit, pina la urma, sa vada tratatul, ei nu au avut nici o influenta asupra formei lui finale.

Pentru Bratianu (si pentru toti romanii) problema teritoriala cea mai importanta era Transilvania. Bratianu era hotarit sa primeasca fiecare centimetru patrat din aceasta provincie si, daca era posibil, sa extinda frontiera cu Ungaria spre apus pina la Tisa. Dar preocuparea teritoriala s-a amestecat printre alte probleme: hotarirea celor Patru Mari sa realizeze o pace pentru Europa care sa convina propriilor lor interese; interesul lor pentru drepturile minoritatilor in statele succesoare in general si in Romania in special; amenintarea vadita a bolsevismului in Europa Centrala.

Linia de demarcatie dintre fortele ungare si romanesti, stabilita la 13 noiembrie 1918 de catre generalul Louis Franchet d'Esperey, coman-dantul-sef al Fortelor Aliate in Europa de Sud-Est, de-a lungul Muresului in Transilvania centrala nu s-a mentinut. Trupele romane au continuat sa inainteze, in ciuda interdictiei formulate de Consiliul Suprem la 25 ianuarie 1919 in privinta cuceririi de teritoriu fara aprobarea acestuia. La momentul respectiv, armata romana inaintase deja de-a lungul unui front larg catre pozitii aflate cam la jumatatea drumului dintre Cluj si Oradea. Consiliul Inter-Aliat de Razboi de la Versailles a incercat sa puna in sfirsit capat ostilitatilor din Transilvania la 25 februarie prin stabilirea unei noi linii de demarcatie de-a lungul caii ferate ce ducea de la Satu Mare, prin Oradea, la Arad, pe care Consiliul Suprem a recunoscut-o, la 26 februarie, ca limita absoluta a ocupatiei romane. Cele trei orase au ramas in afara zonei romanesti si continuau sa fie ocupate de catre trupele franceze. Pentru a preintimpina alte ostilitati, Consiliul a creat o zona neutra intre armata romana si cea ungara la vest de linia de demarcatie. Cind, la 20 martie, locotenent-colonelul Fernand Vix, de la Misiunea Militara Aliata din Budapesta, a informat guvernul ungar despre aceasta hotarire, Karolyi a obiectat cu inversunare, sustinind ca aceasta zona ar deposeda Ungaria de o suprafata intinsa locuita in special de maghiari. A urmat o criza politica. Karolyi a demisionat si un nou guvern format din comunisti si socialisti de stinga a proclamat Republica Sovietica la 21 martie.

Bratianu era deplin constient de ingrijorarea Aliatilor cu privire la raspindirea bolsevismului din Rusia in Europa Centrala si a cautat sa profite de intorsatura evenimentelor pentru a-si promova propria cauza. La un prinz cu Lloyd George, la 25 martie, el a solicitat solidaritate din partea tuturor Aliatilor in fata "pericolului bolsevic' si a propus trimiterea imediata a unui ajutor militar aliat polonezilor si romanilor pentru a le permite sa se opuna puhoiului.19 Bratianu era increzator ca incertitudinea politica din Ungaria va intari pozitia sa la Conferinta de Pace,

intrucit numai Romania avea fortele imediat disponibile pentru a trece la actiune impotriva Republicii Sovietice. El se angajase deja intr-o campanie inversunata de cistigare a sprijinului impotriva Ungariei si a bolsevismului si era dornic sa purceada la o campanie militara cu autorizarea Aliatilor, in scopul de a patrunde mai adinc in Ungaria, de a rasturna regimul blestemat, aceasta actiune accentuind pretentiile teritoriale ale Romaniei. Dar sperantele sale s-au naruit, cind, la l aprilie, Consiliul Suprem a hotarit sa trimita pe generalul Jan Christian Smuts la Budapesta pentru a incerca sa ajunga la o intelegere cu Bela Kun, seful noului guvern ungar. Bratianu se temea ca, daca Bela Kun avea sa fie conciliant, Consiliul Suprem va recunoaste regimul acestuia si-1 va invita sa trimita o delegatie la Paris, situatie care ar fi putut costa scump Romania sub raport teritorial. Dar temerile sale s-au dovedit nefondate. Kun numai conciliant nu a fost la intilnirea sa cu Smuts. El a respins autoritatea Consiliului Suprem de a impune propria sa granita Ungariei si a cerut ca linia de demarcatie de-a lungul Muresului, din 13 noiembrie 1918, sa fie restabilita si, drept rezultat, armata romana sa fie obligata sa se retraga la estul riului. Smuts n-a avut alta alegere decit sa se reintoarca la Paris, la 12 aprilie, lasind conflictul romano-ungar nerezolvat, intre timp, Bratianu si Consiliul de Ministri de la Bucuresti hotarisera sa ia lucrurile in propriile lor miini, trimitind armata romana mai adinc spre vest. Ei planuiau sa inceapa ofensiva la data de 16 aprilie. Un atac ungar, declansat in regiunea Muntilor Apuseni, in noaptea de 15 spre 16 aprilie, a dat campaniei romane aparentele unui contraatac si a folosit pentru a-i calma pe Aliati, a caror nemultumire fata de comportarea lui Bratianu ajunsese la un punct critic.

Ofensiva romana s-a desfasurat cu succes si a impins constant inamicul inapoi in estul Ungariei. Bratianu a urmarit cu infrigurare inaintarea armatei romane, intrucit era convins ca viitoarele fruntarii ale Romaniei depindeau de rezultatul acestei campanii. La 25 aprilie, el si-a informat colegii de la Bucuresti ca era pregatit sa exercite in continuare presiuni pentru o granita pe Tisa si ca nu va accepta "ca dificultati politice' - referire la asteptatele obiectii din partea Aliatilor - sa-i stea in cale. Era de asemenea dornic sa coordoneze o ocupatie militara comuna a Ruteniei si a sudului Galitiei, impreuna cu armata poloneza, cu scopul de a preveni o jonctiune a "bolsevicilor rusi si unguri'.

La inceputul lunii mai, armata romana avansase mult in estul Ungariei si nu exista nici un obstacol serios in calea unui mars asupra Budapestei. Dar in acest moment, la Paris, Aliatii au intervenit ferm cerind oprirea inaintarii romanilor spre Tisa. Bratianu insusi a inceput sa reflecteze mai bine in legatura cu intelepciunea inaintarii mai adinei in teritoriul Ungariei,

intrucit nu dorea sa realizeze rasturnarea Republicii Sovietice si inlocuirea acesteia cu un guvern ungar conservator si nationalist, care, cu sprijinul Aliatilor, ar fi rezistat cu siguranta cererilor teritoriale ale Romaniei, in consecinta, la inceputul lunii mai, inaintarea romana s-a oprit la Tisa.

in iunie, relatiile dintre Consiliul Suprem si Bratianu s-au degradat din nou. La 10 iunie, Consiliul 1-a admonestat pe Bratianu pentru faptul ca nu tinuse seama de linia de demarcatie Franchet d'Esperey si, ca atare, precipitase criza care a dus la demisia guvernului Karolyi si la venirea la putere a bolsevicilor. MGnia Consiliului fusese atitata de campania armatei ungare de pe frontul cehoslovac, care incepuse la 30 mai si care avusese succese notabile. Dar Bela Kun raspunsese intr-un mod conciliant ultimatumului adresat de Consiliu pentru a opri inaintarea Armatei Rosii, iar Consiliul spera sa foloseasca aceasta ocazie pentru a realiza si o reglementare pasnica a disputei teritoriale ungaro-romane. Aliatii au cerut acum ca Bratianu sa-si retraga trupele de la Tisa pe linia de demarcatie trasata in februarie de catre Consiliul Inter-Aliat de Razboi. Bratianu a refuzat. Atunci cind a subliniat ca nu el era responsabil pentru conditiile sociale din Ungaria si cind a insistat ca Tisa era singura linie de aparare concreta pentru armata sa, Consiliul a amenintat ca ii va taia orice aprovizionari militare si orice alt ajutor acordat Romaniei daca nu se va conforma imediat conditiilor sale. Impasul ivit intre Aliati si Bratianu in privinta frontierelor a fost accentuat de o disputa acerba referitoare la politica Romaniei fata de minoritati. Convins ca nu putea obtine nimic mai mult la Paris, cel putin pentru moment, Bratianu a plecat spre casa la 2 iulie.

in decurs de o luna, trupele romane aveau sa ajunga la Budapesta. Ramasesera pur si simplu pe pozitiile lor pe Tisa, un act care aratase inca o data ca Aliatii nu vor lua nici o masura serioasa pentru a duce la indeplinire amenintarile impotriva Romaniei. Armata ungara, care profitase de acalmia luptelor pentru a se regrupa, a lansat un atac dincolo de Tisa, la 20 iulie. Dar dupa o inaintare initiala, aceasta a fost respinsa de o puternica contraofensiva romana, inceputa la 24 iulie. La 29 iulie, romanii au trecut Tisa si s-au indreptat rapid spre Budapesta. La l august, Kun si guvernul sau au demisionat, iar la 4 august armata romana a intrat in capitala Ungariei. Principalul obiectiv urmarit de Bratianu prin ocuparea orasului a fost acela de a instala un guvern doritor sa faca pace pe baza unor conditii favorabile Romaniei. Pentru moment, romanii au impus severe conditii de armistitiu noului guvern ungar: reducerea armatei ungare la 15 000 de oameni, aceasta putind fi folosita doar pentru apararea ordinei publice; confiscarea intregului echipament militar care depasea necesitatile acestei forte; plata tuturor cheltuielilor implicate de intretinerea fortei romanesti de ocupatie la vest de Tisa.