Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Cultura si teologie in timpul imparatului Justinian


Cultura si teologie in timpul imparatului Justinian




Cultura si teologie in timpul imparatului Justinian

Nascut in anul 482 la Tauresium, Justinian a fost ultimul mare imparat roman. Marii imparati ai sfarsitului antichitatii, Diocletian si Constantin I, proveneau din acelasi mediu. Patria lor erau provinciile balcanice romanizate, familiile lor provenind din ambiente modeste, armata fiind aceea careia ei i-au datorat intr-un fel sau altul ascensiunea in fruntea imperiului. Ei impartaseau cu totii ideea imparatului roman ca pastrator si sporitor al faimei imperiului. Aveau in minte trecutul maret al Romei ce-i responsabiliza fata de mostenirea primita.




Ascensiunea lui Justinian la Constantinopol a inceput sub egida unchiului sau, Iustin. A avut parte de o educatie temeinica. Numit in 1 aprilie 527 co-imparat, odata cu moartea unchiului, (Iustin I 518-527), a preluat succesiunea fara greutati in 1 august 527.

Justinian s-a angajat cu toata imensa sa putere de munca pentru realizarea unei viziuni marete: nu numai sa pastreze Imperiul Roman in teritoriile existente, ci sa-l restaureze in vechea sa maretie. Trebuia intemeiata o ordine interna bazata pe dreptul roman. Drept roman care insa trebuia reformat si codificat intr-o constitutie cu putere de lege, raspandind in randul tuturor membrilor imperiului credinta crestina in forma unei dogme obligatorii.

Acest program avea radacini mai adanci in istoria institutiei imperiale romane, dar realizarea ei consecventa poarta semnatura inconfundabila a lui Iustinan.

Motivul cel mai imperios al legitimitatii politice caruia i se subordonase imparatia romana era asigurarea pacii interne si externe a lumii civilizate cuprinse in Imperiul Roman. Acest motiv al legitimitatii se desfasura pe doua laturi: integritatea teritoriala aparata de victorii militare asupra unei lumi exterioare barbare si impunerea si pastrarea pacii de drept in interior. La aceasta s-a mai adaugat un punct: mentinerea pacii divine prin intermediul indepinirii scrupuloase a obligatiilor religioase. Aceasta trecea drept baza succesului extern si a prosperitatii interne.

Iustinan a exprimat in chip impresionant acest substrat traditional al politicii imperiale nu numai prin demersurile militare ci si prin stimularea desfasurarii unei intense activitati culturale si teologice.

Din acest punct de vedere, epoca lui Justinian reprezinta o adevarata inflorire a literaturii profane, care in buna parte ne-a fost pastrata.

Procopie din Cezareea este cel mai de seama scriitor al vremii sale. Opera sa cuprinde campaniile lui Belizarie purtate in numele imparatului si cataloagele cuprinzand intemeierile de biserici si lucrarile de aparare intocmite la porunca imparatului. Nicolae Iorga spune ca el este un reprezentant, usor de recunoscut, al traditiei pagane, din care se inspira si isi trage mandria de a nu fi adevarat contemporan al vremii sale.

Daca in epoca lui Justinian arta este crestina, literatura ramane in mare parte pagana: literatura trecutului, dispretuind limba poporului si luandu-si modelele din antichitatea elenica in ce priveste stilul, iar in ce priveste spiritul si tendintele din traditia politica romana. Procopie oscileaza intre concizia militara a lui Cezar si aplecarea pentru anecdotele lui Suetoniu. Crescut intr-o scoala greceasca, el poate cita pe Homer si Eschil, Herodot si Arrian, chiar si pe Platon. Limba latina nu putea fi necunoscuta unui retor, unui avocat, si el citeaza din ea cateva cuvinte. Secretar al lui Belizarie, se simte mai legat de acesta decat de imparat, pe care-l critica nu de putine ori. Fiind prezent la toate expeditiile generalului, pune in aplicare toata libertatea spiritului sau atunci cand infatiseaza ispravile armatelor. Prezinta pe rand razboaiele din Persia, Africa si Italia, migalind la fiecare amanunt. La porunca imparatului, glorifica edificiile inaltate si opera de fortificatii de la frontierele imperiului. In ce priveste celebra Anekdota, parerile sunt impartite. Oricum, a-i atribui acestui om cu spirit inalt si conceptie savanta o carte de genul “Istoriei secrete”, inseamna nu numai scaderea dramatica a valorii morale a respectivului, dar chiar si contestarea inteligentei.

Retorul Agathias a lasat o Istorie a anilor 552-558. In acelasi timp poet, Agathias se arata ca un observator cu vederi largi, tinand seama de tot ce se petrece pana in indepartatul taram al francilor. Asemenea lui Procopie, se complace in amintirea lecturilor sale care cuprind si pe Aristotel sau Platon. A pus sa i se traduca si cronicile regale din Persia, tara pe care a vizitat-o.

Ioan Laurentiu Lidianul (Lydos) este un alt contemporan al lui Justinian. Lucrarile lui, “De mensibus” si “De magistratibus populi romani” par a fi destinate invatamantului. Cuprind povestiri din istoria interna si detalii despre demnitatile vremiii. Cu mult spirit critic reuseste sa prezinte viciile gestiunii financiare ale lui Ioan de Capadocia.

Alaturi de acestia se dezvolta o intrega activitate in campul literaturii teologice, folosind uneori aceleasi forme si vadind un spirit care nu se mai opune intotdeauna celui al societatii laice, ea insasi atat de profund transformata.



Ioan din Efes, calugarul ce se lauda a fi creat biserici cu sutele in satele inapoiate, este un mare scriitor al Bizantului. Acest lucru este vadit in operele sale: Vietile Sfintilor si Istoria eclesiastica, atinsa de monofozitism. Acest sirian este peste masura de credul fata de minuni si dovedeste o mentalitate diferita fata de a grecilor iubitori de expuneri abstracte si de dezbateri de principiu. Nu aflam la el nici o pomenire a antichitatii ce pare a-i fi straina.

Dar publicul din provincie, acela din manastiri, vroia altceva: o povestire usoara, variata si captivanta. Prefera o prezentare de evenimente miraculoase si amanunte intime. Ioan Malalas a realizat tocmai acest lucru intr-o lucrare scrisa in stil popular, nestingherit de faptul ca aparea intr-o epoca a pedanteriei ambitioase.

Acelasi public se adresa cu pasiune “Vietilor Sfintilor”. Reprezentantul cel mai de seama al genului este Chiril din Scythopolis, autor al vietilor sfintilor: Sava, Teodosie si Ioan Isihastul. Vasta colectie initiata i-a fost intrerupta de moartea timpurie. Pentru Chiril, singurul reper este ortodoxia imuabila. Astfel, pe imparateasa inclinata spre divergente de dogme, Dumnezeu o va opri sa aiba atat de mult doritul copil.

Cel mai de seama autor al epocii este Ioan Scararul, traitor la Muntele Sinai. A scris inainte de anul 600 o lucrare de folosire clasica in manastirile ortodoxe de toate limbile – Klimax (Scara Paradisului). Se prezinta treptele inaltarii spiritului catre perfectiunea morala. Sfantul Ioan scrie fara sa urmareasca sa incante cititorul. El vrea pur si simplu sa-l “invete”, sa-i “arate” ce are de facut pentru a se curati de pacate si a urca pe scara virtutiilor. Viata monahala in esenta ei este prezentata intr-o forma complexa, ea constand din munca, marturisire la duhovnic, priveghere la biserica si rugaciune neincetata. Daca “Scara” rezuma si reprezinta ceva, atunci aceasta este intrega spiritualitate patristica de pana la ea, pe care nu numai ca o rezuma, ci si o sistematizeaza.

Zelul lui Justinian in indeplinirea obligatiilor si in exercitarea muncii sale si-a gasit completarea in zelul sau religios de imparat crestin dreptcredincios. Justinian era educat teologic si interesat in problemele de doctrina. Considera ca impunerea unitatii de credinta nu reprezenta numai o sarcina de politica bisericeasca de moment.

In anul 532, el a aranjat o disputa intre teologi ortodocsi si monofiziti. Rezultatul l-a rezumat intr-un edict a carui formula de crez masca mai mult punctele disputate, decat sa le solutioneze. Noul curs ambiguu a fost stopat de venirea papei Agapet la Constantinopol, imparatul revenind la o ortodoxie “necrutatoare”. Aceasta a provocat indeosebi in Alexandria, lupte asemanatoare unui razboi civil si persecutarea apriga a monofizitilor din Egipt.

Aflandu-se insa sub influenta discreta dar eficace a Theodorei, Justinian a incercat in 543 un nou inceput. Era tocmai momentul in care monofizitii impuneau ca episcop de Edessa, cu autoritate asupra Siriei intregi si Asiei, pe Iacob Baradeus, preferatul imparatesei. In ianuarie 543, s-a intrunit un sinod pentru a condamna memoria vestitului Origen, la care imparatul aflase urme de erezie (preexistenta sufletului). Sub influenta lui Theodor Asckidas (episcop de Cezareea), Justinian se lasa convins ca daca monofizitii erau neincrezatori in Sinodul de la Calcedon, de vina era toleranta pe care acest Sinod o aratase fata de anumite scrieri. Erau scrierile lui Theodor din Mopsuestia, Theodoret din Cyr si Ibas din Edessa, toti trei patati de nestorianism si, deci, nesuferiti monofizitilor. Theodor de Mopsuestia fusese invatatorul lui Nestorie, iar ceilalti doi, prietenii sai.

Imparatul publica in 543, (dupa altii in 546), un edict prin care condamna cele „trei capitole”, ramanand sa se obtina semnaturile sefilor Bisericii. Acest fapt zgudui adand Biserica si domnia, timp de zece ani. S-a ajuns chiar sa se arunce umbra indoielii asupra Sinodului calcedonian. Daca in Orient, partiarhii si episcopii s-au supus poruncilor si amenintarilor imparatului, in Occident, papa nu a vrut sa aprobe Sinodul. S-a ajuns la situatia cand, impotriva vointei sale, papa a fost adus cu forta in Constantinopol in 547. In urma constrangerilor, papa a aderat la condamnarea celor „trei capitole”, printr-un Judicatum. Aceasta se intampla    in ajunul Pastelui din 548. Se parea ca monofizitii au trimfat, dar, chiar in acelasi an, 548, a murit Theodor.

Intreg Occidentul protesta impotriva slabiciunii papei. Pentru a se calma situatia, in aprilie 550, papa si-a retras Judicatum-ul.

Justinian condamna printr-un nou edict cele „trei capitole” in 551, luand toate masurile pentru inabusirea opozitiei. Papa refuza, refugiindu-se in afara Constantinopolelui. Prin negocieri, papa s-a intors in oras, mizand pe ideea unui sinod. Pana la urma, acesta si-a deschis lucrarile in 5 mai 553 la Sfanta Sofia. Occidentul era reprezentat la Sinod de cativa episcopi „reprezentativi” din Africa. Papa a refuzat participarea si, prin „Constitutum-ul” din 14 mai 553, a pretins sa se pronunte asupra problemei prin propria-i autoritate. Parasind doctrina lui Theodor de Mopsuestia, el refuza sa anatematizeze persoana acestuia; in privinta lui Ibas si Theodoret declara ca toti crestinii trebuiau sa gaseasca suficiente hotararile si atitudinea Sfintilor Parinti de la Calcedon.    Sinodul a ignorat parerea papei, stergandu-i chiar numele din dipticele bisericesti. Hotararea Sinodului a fost de a condamna persoana si opera lui Theodor de Mopsuestia, scrierile lui Theodoret de Cyr impotriva Sfantului Chiril si a sinodului de la Efes si o scrisoare „nelegiuita” catre Maris persanul, atribuita lui Ibas de Edesa. Pe langa acestea, sinodalii au facut un pas important pentru toata istoria crestina: au anatematizat persoana si opera marelui scriitor bisericesc Origen. Cu tot geniul si meritele exceptionale in anumite laturi ale scrisului si ale vietii personale, Origen a fost condamnat pe drept. Aparatorii lui vechi si noi nu pot tagadui erorile identificate precis in scrierile sale. Problema este ca ereticii si prietenii i-au falsificat grav, uneori, textele, iar polemicile, Sinoadele si timpul i-au ruinat sistemul doctrinar. El prezinta unele din ideile sale, ca de exemplu aparitia sufletului, apocatastaza, etc., drept ipoteze sau exercitii ale talentului sau, nu dogme, dar prietenii si adversarii le atribuiau o importanta care devenea cu timpul compromitatoare. Invatatura origenista, considerata corecta in timpul vietii autorului, a devenit incetul cu incetul eretica. Cele 15 anatematisme ale Sinodului din 543 si anatematisma a XI-a a Sinodului V ecumenic au inmormantat definitiv pe Origen sub raport bisericesc.



Pentru a impune decizia Sinodului, imparatul a apelat in unele cazuri la forta. In cele din urma, Vigiliu a acceptat condamnarea „celor trei capitole” prin „Constitutum-ul” din februarie 554. Pe drumul de intoarcere la Roma, papa a murit la Siracusa, in 7 iunie 555. Dupa moartea lui Vigiliu, scaunul papal a fost oferit conducatorului opozitie occidentale impotriva condamnarii celor „trei capitole”, diaconul Pelagius. In noua postura, acesta si-a reprimat rezervele teologice si a acceptat deciziile Sinodului. Rezistenta la deciziile Sinodului a fost la inceput mare, timpul insa domolind-o. Imparatul a invins pe plan dogmatic si politico-ecleziastic, obtinand insa doar o victorie à la Pyrrhus. Toata aceasta opera cu accente violente a lui Justinian, facuta in vederea atragerii monofizitilor la unitatea crestina nu a dus la nici un rezultat: ereticii nu acceptara Sinodul de la Calcedon.

La sfarsitul vietii, imparatul a imbratisat doctrina egipteana a incoruptibilitatii trupului lui Iisus de pe cruce, exilandu-l chiar pe patriarhul Eutichie, ce nu-i admisese erezia. Intr-un edict din anul 564 el a declarat aceasta dogma monofizita ca ortodoxa, reclamand aprobarea Bisericii. Doar moartea imparatului in 11 noiembrie 565 a impiedicat o noua disputa confesionala.

Daca e sa judecam in intregul ei opera religioasa a lui Justinian, trebuie sa marturisim ca, desi intentiile sale cu privire la politica de unire au fost laudabile, autoritatea sa in materie de religie se exercita insa intr-un chip cu totul intolerant si aspru.

Cu toata tenacitatea incercarilor sale, rezultatele obtinute au fost de multe ori nedorite. Este insa altceva ce ii salveaza memoria: extraordinarul simt de raspundere fata de adevarata credinta pe care socotea ca are datoria sfanta de o raspandi in lume. De aici luara fiinta si nenumaratele „misiuni” care au fost si unul dintre cele mai folositoare si mai eficace instrumente ale diplomatiei imperiale in timpul lui Justinian.

BIBLIOGRAFIE:

COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Probleme dogmatice ale Sinodului V ecumenic, in „Studii Teologice”, an 1953, nr. 5-6, p. 312-346.

IORGA, Nicolae, Istoria vietii bizantine, editura Enciclopedica romana, Trad. de Maria Holban, Bucuresti, 1974.

BANESCU, N., Imparatul Justinian I (527-565), in M.O., an XIV (1962), nr. 1-2, p. 13-22.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate