Crizele Imperiului roman - SECOLELE III-IV D.CHR.
Politica Severilor, pe termen lung,
nu a avut efectele scontate, ea neputand sa
aduca securitatea frontierelor sau stabilitatea in Imperiu. in interior, societatea romana era afectata de
dezmembrarea structurilor socio-economice si de o militarizare tot mai accentuata. Sub impactul
tensiunilor complexe care se acumulau (nesfarsite razboaie externe,
perioade de anarhie, razmerite militare), viata generala a Imperiului a suferit consecintele unei crize relative
care anuntau crepusculul societatii antice. Dupa
disparitia lui Alexander Severus si pana la dobandirea puterii
de catre Dicletianis (284) si reorganizarea Imperiului, anarhia
militara se generalizeaza.
Desi in
economia imperiului se manifesta tendinte recesioniste,
civilizatia romana isi mentine inaltul sau nivel de
dezvoltare pana pe la 238 d.Chr. Relatiile de putere dintre
lumea romana si vecinii sai, barbari si persi, s-a inversat. Imperiul nu si-a mai
dominat vecinii, ci a fost depasit de ei. Dupa ce traise sub protectia binefacerilor pacii,
lumea romana a trebuit sa se instaleze intr-un razboi aproape
permanent cu vecinii sai. In Orient,in timp ce un
nucleu independent se constituia in jurul Palmyrei, un nou stat persan se
organiza sub dinastia Sasanizilor. Pe Dunare, presiunea gotilor,
coborati din zona M. Baltice, impinge spre sud alte popoare barbare cvazi,
marcomani si sarmati) care trec limesul ajutati de burgunzi,
vandali etc., obligand pe romani sa
paraseasca Dacia
si Campiile Decumate. Gallia,
invadata de franci, se transforma pentru o perioada intr-un stat
independent de Roma (258-273), in timp ce almanii
invadeaza Italia de nod. Distrugerile sunt considerabile, iar Imperiul
pare a fi pe punctul de a se dezintegra.
Pe de alta
parte, puterea centrala imperiala este supusa unei
dezagregari aproape totale. Uzurparile se tin
lant, imparatii nu reusesc sa-si asigure
stabilitatea autoritatii lor, iar armatele intervin necontenit pentru
a face si desface domniile principilor. Secesiunile se
multiplica si fiecare zona a imperiului
isi are practic imparatul ei, de fapt efemer. Fortele centrifuge
erup brutal si Imperiul isi pierde ratiunea de a fi.
Asa-numita anarhie militara (238-285 d.Chr.) favorizeaza
ofensiva barbarilor si, la randul sau, este
inlesnita de aceasta. Insa societatea romana a sfarsit prin
a afla resursele necesare depasirii crizei.
Imparatul Aurelianus a reusit sa restaureze unitatea Imperiului,
iar dupa 284 d.Chr., odata cu Diocletianus,
s-au adoptat masuri care au condus la restructurari fundamentale ale
institutiilor, vietii economico-sociale si politice,
organizarii fortelor armate. Au aparut noi fenomene istorice
si s-a asigurat, pentru un anumit timp, o
noua stabilitat socio-politica. Asa-numita 'decadenta'
a echivalat de fapt cu o transformare
semnificativa a civilizatiei antice. Imperiul isi pierde
identitatea traditionala si incearca sa
dobandeasca o alta noua, 'elena', adica de fapt
pagana sau crestina.
Totusi aceste remedii s-au
dovedit in cele din urma paleative ori chiar factori care au relansat
si accelerat criza. In anul 395, cele doua jumatati
ale Imperiului, vestica si estica, s-au separat definitiv,
si, incepand cu 410 d.Chr., lumea greco-romana, indeosebi cea
occidentala, a cunoscut o noua si ultima criza.
Interferenta factorilor interni si externi a actionat din nou:
slabiciunile launtrice au favorizat ofensiva barbarilor, in vreme ce aceasta din urma a contribuit substantial la
deteriorarea iremediabila a constructiei Imperiului.
