Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Didactica


Index » educatie » Didactica
» Jocul – ca strategie didactica in formarea deprinderilor instrumentale


Jocul – ca strategie didactica in formarea deprinderilor instrumentale




JOCUL – CA STRATEGIE DIDACTICA IN FORMAREA DEPRINDERILOR INSTRUMENTALE

Jocul ca modalitate de relatie intre individ si lumea obiectelor constituie formula primara a actiunii umane, o forma de organizare a cognitiei si, implicit, o cale de organizare a cunoasterii. Intr-o anumita perioada de viata, majoritatea relatiilor obiectuale se stabilesc in cadrul jocului.

Mecanismele intime ale jocului sunt, in esenta, mecanismele invatarii. Palparea obiectelor, manipularea lor, deplasarea lor chiar prin aruncare, inseamna elaborarea spatiului si timpului senzorial si, intr-o masura diferita, a timpului si spatiului mintal.Pe masura ce jocul organizeaza si dezvolta cognitia, el isi pierde din ponderea elementelor stricte ale cunoasterii si devine o forma de relatie obiectuala cu motivatia lucida si promoveaza invatarea.




H. Wallon considera jocul ca fiind adevarate teste de dezvoltare. Este firesc, pentru ca jocul este o actiune de cunoastere si o forma de invatare.

“Prin intermediul jocului, spunea Chateau, copilul dobandeste mai intai acea autonomie, acea personalitate si chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea lui de adult.”

Punctele de vedere in abordare sunt diferite: unii l-au considerat activitate intelectuala, altii ca o activitate agreabila, placuta, distractiva.

Karl Gross a avut meritul de a fi descoperit primul ca jocul copiilor, spre deosebire de cel al animalelor, nu este un simplu divertisment, ci are o semnificatie functionala de pre-exercitiu al activitatii viitoare.

O serie de specialisti au abordat jocul in diverse perspective psihopedagogice. J. M. Baldwin considera jocul ca o activitate autotelica opusa muncii ; Herbert Spencer o considera ca o activitate care foloseste surplusul de energie al copilului ; E. Clepar de considera ca jocul este un mijloc de realizare de sine ; Jean Chateau spune ca jocul este un instrument de formare a eu-lui.

Specialistii romani in psihopedagogie care au abordat problematica jocului sunt : Constantin Paunescu, Paul Popescu Neveanu, Ursula Schiopu, Emil Verza.

Din teoria piegetiana, retinem coordonata genetica a actiunii ludice. Jocul se constituie ca un schimb simpatetic cu obiectul, persoana sau situatia, chiar din primele luni de existenta, actiunea ludica fiind considerata ca o actiune primara.

Jocul incepe intre parinte si copil, in prima faza, prin micile “ghidusii” la care copilul raspunde, descoperind mecanismul intern al obtinerii unei satisfactii, o traire afectiva deosebita pe care noi o numim bucurie.

J. Piaget sugera ca jocul reprezinta cea mai pura forma de asimilare. Prin asimilare, copilul incorporeaza in modalitatile existente ale gandirii intamplari, obiecte sau situatii. Astfel, ca “asimilare pura”, jocul nu era considerat atat o modalitate a dezvoltarii cognitive, cat o reflectare a nivelului present de dezvoltare cognitiva a copilului. Piaget descria trei stadii in dezvoltarea jocului :

a) stadiul jocului practic – apare in primul an de viata si consta in actiuni senzorio-motorii (cum ar fi bataia din palme) ; Piaget credea ca, prin acest “exercitiu functional”, copiii dobandesc abilitatile motorii de baza inerente activitatilor de fiecare zi;

b) stadiul jocului simbolic – apare incepand cu al doilea an de viata si implica reprezentari ale obiectelor absente (copilul se preface ca ar coace o prajitura intr-o ladita cu nisip) ; opus stadiului jocului practic, unde actiunile sunt exersate si elaborate pentru valoarea lor functionala, jocul simbolic permite exersarea actiunilor pentru valoarea lor reprezentativa ;

c) stadiul jocului cu reguli – este ultima categorie structurala care se dezvolta, incorporand in mod necesar coordonarea sociala si o intelegere de baza a relatiilor sociale ; in cazul jocurilor, regulile si regulamentele sunt impuse de grup, iar structura conducatoare rezulta din organizarea colectiva.

In cadrul activitatilor de terapie educationala complexa, un loc aparte il ocupa conceptul de joc didactic.

Jocul didactic constiutie o forma de activitate, prin care se rezolva una sau mai multe sarcini didactice prin imbinarea tehnicilor de realizare a acestor sarcini cu elementul de joc. Folosim adesea jocul didactic in diverse forme pentru a stimula elevii sa rezolve o sarcina didactica intr-o forma cat mai atractiva, stiut fiind faptul – asa cum s-a aratat si la capitolul cosacrat « Motivatiei » - ca invatarea care implica jocul devine mai placuta si reconfortanta.

Jocurile devin metode de instruire in cazul in care ele sunt organizate si se succeda conform logicii cunoasterii si invatarii. Fiecare joc didactic trebuie sa aiba un scop educativ, sa includa o componenta instructiva, sa imbine armonios elementele instructive cu elementele distractive, sa valorifice cunostintele si deprinderile deja achizitionate, spontaneitatea, inventivitatea, initiativitatea, rabdarea, sa includa elemente de asteptare, de surpriza, de competitie, de comunicare intre partenerii de joc, astfel incat sa determine aparitia unor stari emotionale complexe care intensifica procesele ce stau la baza formarii si consolidarii deprinderilor de instrumentale de scris – citit – socotit.

De aceea, carcateristica esentiala a jocului didactic consta in crearea unor conditii favorabile pentru valorificarea achizitiilor si pentru exersarea priceperilor si deprinderilor sub forma unor activitati placute si atractive.

Fiecare joc didactic cuprinde urmatoarele elemente constitutive, prin care se deosebeste de celelalte jocuri si activitati luduce :

continutul – include cunostinte insusite anterior in cadrul activitatilor comune cu intreaga clasa ; acestea se refera la cunostinte matematice, elemente de limba materna, plante, animale, anotimpuri, activitatile oamenilor etc. ;

sarcina didactica – poate sa apara sub forma unei probleme de gandire, de recunoastere, denumire, reconstituire, comparatie, identificare etc. ; desi jocurile didactice pot avea acelasi continut, ele pot dobandi mereu alt caracter datorita diversitatii formelor pe care le poate lua sarcina didactica ; din acest motiv jocul apare in forme noi, neprevazute, interesante si atractive pentru copil ;

regulile jocului – indeplinesc o imortanta functie reglatoare asupra relatiilor dintre copii, aratandu-le cum sa se joace, cum sa rezolve problema respectiva, cum se distribuie responsabilitatile in grup etc. ;

actiunea de joc – cuprinde momentele de asteptare, surpriza, ghicire, intrecere etc., care fac ca rezolvarea sarcinii didactice sa fie placuta si atractiva pentru elevi.



Ca activitate in completarea lectiei, jocul didactic poate fi grupat astfel :

dupa obiectele de invatamant – jocuri folosite la citire, scriere, matematica, dezvoltarea vorbirii, cunoasterea mediului, educatie fizica, desen stc. ;

dupa tipul lectiei – jocuri folosite ca mijloc de predare, asimilare, mijloc de consolidare, de sistematizare si recapitulare a cunostintelor.

Contributia jocului didactic la stimularea si dezvoltarea capacitatilor cognitive ale copilului, educarea trasaturilor de personalitate si realizarea obiectivelor de cunoastere ale procesului de predare-invatare este evidenta ; prin jocul didactic, elevul isi angajeaza intregul potential psihic, isi ascute observatia, isi cultiva initiativa, inventivitatea, flexibilitatea gandirii, isi dezvolta spiritul de cooperare, de echipa.

Conditii de organizare a jocului didactic

jocul sa se constituie pe fondul activitatii dominante, urmarindu-se scopul si continutul lectiei ;

sa fie variat, atractiv, sa imbine forma de divertisment cu cea de invatare ;

sa fie bine pregatit de educator in directia utilizarii eficiente a materialului folosit ;

sa antreneze toti copiii in activitatea de joc ;

sa creeze momente de relaxare, de odihna si sa se foloseasca mai ales atunci cand copiii dau semne de oboseala ;

sa fie proportionat cu activitatea prevazuta de programa si structurat in raport cu tipul si scopul lectiei desfasurate ;

sa urmareasca formarea deprinderii de munca independenta ;

sa solicite gandirea cratoare si sa valorifice cu maximum de eficienta posibilitatile intelectuale ale elevilor ;

activitatile in completare prin joc sa fie introduse in orice moment al lectiei si sa fie repartizate, dupa caz, in diferite secvente, sarcinile didactice ale jocului avand caracter progresiv ;

indicatiile privind desfasurarea activitatii, precum si regulile jocului sa fie clare, corecte, precise, sa fie constientizate de catre elevi si sa le creeze o motivatie pentru activitate ;

activitatile de joc sa se desfasoare intr-un cadru activ, stimulator si dinamic, urmarindu-se atent respectarea regulilor de catre elevii participanti la joc ;

jocurila sa nu fie nici prea usoare, nici prea grele si sa determine stari emotionale care sa intretina interesul si participarea copiilor.

Folosirea jocurilor didactice in toata varietatea lor constituie prima treapta in realizarea invatamantului formativ, care urmareste sa dezvolte in primul rand activismul intelectual, deprinderile de munca intelectuala, de conduita morala, de activitate fizica, urmarind ca toate aceste deprinderi active sa se dezvolte prin valorificare resurselor psihice si fizice proprii.

Clasicii psihopedagogiei speciale au acordat jocului un rol central in procesul educational – terapeutic, socotindu-l un simptom discriminativ in precizarea diagnosticului. Ed. Seguin afirma ca : “idiotul care se joaca nu mai este idiot” sau ca: “idiotul care se joaca merita alt nume”.

Nu este o intamplare, de asemenea, ca deficientii mintal care prezinta tulburari de limbaj sunt copii care se joaca putin. Jocurile educative au forta predicativa, fapt care l-a determinat pe H. Wallon sa le considere veritabile teste de dezvoltare si totodata au si o forta propulsoare pe planul dezvoltarii psihice a deficientului mintal, jocul constituind un adevarat revelator al evolutiei mintale, un instrument pentru a masura procesul de maturizare si dezvoltare mintala si afectiva.

In ultimii ani s-a intensificat tendinta de sistematizare a tehnicilor terapiei prin joc.

Prima tendinta pune accent pe tehnica orientala in cadrul careia invatatorul terapeut isi asuma raspunderea privind organizarea si interventia terapeutica in desfasurarea jocului. A doua tendinta in tehnica terapiei prin joc considera jocul ca un mijloc natural de autoexprimare, in care copilul se joaca cu ce doreste si cum doreste, in camera speciala de joc, iar invatator - educatorul nu mai ofera indicatii directe.



Fiecare dintre autorii care s-au ocupat de teoria jocurilor au conceput si o clasificare a acestora, luand in considerare criteriile biologice, psihologice sau pedagogice.

In continuare, ne vom opri mai mult asupra acelei tipologii care se apropie cel mai mult de legatura dintre activitatea de joc si cea de invatare.

Z.P.Dienes a detasat trei categorii de forme.

Prima categorie este jocul explorator – manipulativ si este provocat de curiozitatea si actiunea senzorio – motorie a copilului cu obiectele. Explorarea prin manipulare a obiectelor constituie o activitate elementara de cunoastere si o prima experienta de organizare a stimulilor externi, care se reflecta pe plan psihic la nivelul organizarii mintale. In cazul copilului deficient mintal, aceasta activitate de reflectare a realitatii este afectata in primul rand datorita tulburarilor neuro-psihice. Formele primare de joc-invatare sunt aproape inexistente la copilul deficient mintal si pentru faptul ca el nu are un exercitiu de durata in manipularea – explorarea obiectelor. Totusi, prin educatie copilul invatasa diferentieze obiectele dupa unele insusiri (marime, forma, culoare) si totodata sa faca distinctia dintre eu si obiectele lumii inconjuratoare. Acest lucru se face in urma organizarii stimulilor. Prima faza in organizarea stimulilor o constituie receptia si recunoasterea dimensiunilor stimulatorii ale obiectelor.

Experienta de manipulare simpla, de lovire, de zguduire, de distribuire, de organizare a obiectelor constituie o activitate de cunoastere si organizarea a potentialelor stimulatorii ale lucrurilor si actiunea ca atare face parte din invatare – dezvolare.

O alta faza in organizarea stimulilor o consituie diferentierea obiectelor dupa unele insusiri. Cand copilul pune laolalta trei cuburi rosii si de alta parte cinci cilindri albi, el face cel putin doua-trei tipuri de diferentiere : intre marimea cuburilor, forma lor si culoare. Daca prin aceeasi miscare simpla, cu satisfactie primara de placere, va constata ca este posibila o schimbare permanenta a culorii si a marimii si ca ramane constanta forma, copilul incepe sa opereze diferentieri fundamentale pentru o viitoare cunoastere.

O alta faza in organizarea stimulilor o constituie identificarea dupa criterii de identitate a obiectelor. In mecanismul de cunoastere un rol important il joaca identitatea obiectelor in constiinta persoanei. Identitatea obiectelor induce o formulare a identitatii biofizice a propriei persoane. Obiectul cu care actioneaza, dupa ce a fost unit in actiune cu mana, se distinge incet, pana devine opozabil corpului. Este prima mare distinctie intre obiectele lumii ; obiectele deoparte, eul de cealalta parte.

In afara de elementele de cognitie, trebuie sa mentionam obiectele de intarire si motivatie. Sistemul de intarire este un rezultat al relatiilor obiectuale si deci se invata invatand. Incet, incet, acesta se constituie ca o energie potentiala motivationala pentru comortamentul de explorare si cunoastere.

A doua categorie de joc – invatare este “jocul reprezentativ” care va aparea de indata ce “obiectele cu care se joaca copiii, incep sa tina locul a ceea ce nu sunt. Activitatii i se adauga inca o componenta si anume imaginatia“.

La acest nivel de organizare a jocului, s-a demonstrat existenta unui mecanism de trecere de la realitatea concreta la aceea mintala, al carui rezultat este invatarea. Acest mecanism se bazeaza pe simboluri. Mecanismul acesta de comutare este, de fapt, functia semiotica si exprima gradul de organizare mintala. Formarea simbolurilor, fenomen demonstrat de J. Piaget, are o importanta deosebita in evolutia mintala a copilului.

In mecanismul invatarii la deficientul mintal avem nevoie de un sistem de antrenament specific pentru formarea si dezvoltarea simbolurilor. Date fiind limitele biofiziologice ale deficientului mintal, nu vom obtine structuri si simboluri de grade superioare, dar vom forma un mecanism de baza al invatarii.

Al treilea tip de joc-invatare este cel cu reguli. Primele forme ale categoriei “reguli” sunt constituite de legile de asemanare, deosebire, asamblare, succesiune, situare in spatiu etc. Aceasta categorie de joc-invatare este accesibila in mod direct copiilor cu organizare mintala normala. Ei, jucandu-se cu obiectele, “descopera” aceste legitati interne care corespund unor concepte sau notiuni integratoare. Interventia organizarii mintale “pune ordine” in haosul realitatii prin instruirea unor categorii: gen, specii, clase, rezultate din experienta cu obiecte si cu sistemul de referinte logico-sociale – limbajul, procesul de invatare.

A doua serie de “reguli” sunt cele privitoare la modul de utilizare si deci de restructurare a realitatii, care constituie celalalt pol al invatarii integrare, adica cel al integrarii valorii conferita social actiunilor comportamentale. Acest mecanism nu este realizat in cazul copilului deficient mintal, iar invatarea conceptuala ramane doar un deziderat.

Daca jocul, in general, are atat o forta predicativa, cat si una propulsoare pe planul dezvoltarii personalitatii deficientului mintal, asertiunea de joc-invatare trebuie completata cu cea de joc-terapie. Jocul este invatare si terapie recuperatorie. Obiectul imediat al jocului este educational, dar cel final este terapeutic.

1. JOCUL SI PERSONALITATEA ELEVULUI DEFICIENT MINTAL

Jocul este o forma de psihoterapie care se realizeaza prin metode si procedee educationale, valorificand valentele terapeutice oferite de continutul programelor scolare elaborate pentru acesti copii, in scopul compensarii si recuperarii elevului deficient mintal.

Schemele exercitate in joc, sunt scheme pe care se bazeaza – asa cum spuneam - structurile si functiile personalitatii, pentru ca, prin joc, gradul de organizare a personalitatii , incepand cu organizarea eului actional si sfarsind cu organizarea categoriilor ludice si cu structurile personalitatii – se consolideaza ; actiunea ludica si comportamentul psiho-motor, actiunea ludica si organizarea mintala, actiunea ludica si organizarea proceselor afectiv-motivationale, actiunea ludica si organizarea structurilor rationale ale personalitatii, toate sunt in relatie de conditionare reciproca, toate concurand in egala masura la formarea deprinderilor care stau la baza integrarii socio/scolare, socio/profesionale a personalitatii elevului deficient.

Majoritatea psihologilor au demonstrat contributia jocului in socializarea copilului, in formarea si educarea laturilor personalitatii acestuia, fiind consecinta directa a dezvoltarii sistemului relational.

In primul rand este vorba de realtiile interfamiliale, relatiile de grup, relatiile cu obiectele, raportarea la diverse evenimente etc. Jocul constituie formula fundamentala de dezvoltare a mecanismelor necesare socializarii “eu”-lui. Jocul permite in primul rand perceperea “eu”-lui. Perceperea de sine se instituie ca rezultat al unei relatii intre mine si celalalt. Jocul duce la stabilirea unor asemenea relatii.

Jocurile de imitatie implica o anumita identificare cu modelul, iar aceasta identificare are un substrat afectiv ca efect socializant, pentru ca trairea modelului inseamna un proces de modelare a insusi comportamentului social.

In joc, copilul invata sa fie moral, inainte de a fi moral, invata sa fie cinstit inainte de instituirea exigentelor sociale. Tocmai pentru faptul ca jocul declanseaza si organizeaza schemele ideatorii pe o cale indirecta, dar sigura, capata si o importanta atat de insemnata in tipologia caracteriala.

Pornind de la aceasta conceptie, generalizand, se poate vorbi de un comportament ludic, care dezvolta mecanismele fundamentale neuropsihologice, afectiv-motivationale si relationale, organizate conform necesitatii de dezvoltare a personalitatii.



J. Piaget sublinia ca functia esentiala a tuturor formelor de joc este aceea ca “transforma” realul printr-o asimilare mai mult sau mai putin supusa la trebuintele eu-lui

Deci, primul dintre efectele jocului este cel de transformare a realitatii pe baza unei actiuni specifice si complexe, care antreneaza structurile fundamentale ale persoanei.

In primul rand actiunea ludica actioneaza asupra comportamentului psiho-motor, implicand atat maturizarea cat si dezvoltarea functionala a actelor motorii. Jocul ca actiune nu poate fi conceput in afara organizarii structural functionale a comportamentului motor.

In relatie cu obiectele, copilul isi exercita functiile neurofiziologice care se dezvolta. Cu alte cuvinte, se dezvolta prehensiunea, miscarea, coordonarea, acuitatea vizuala, diferentierea auditiva, forta musculara, postura etc. Referitor la acest nivela la comportamentului infantil, a fost evidentiata valoarea formativa ajocului : “Antrenarea psiho-motorie foarte activa ce are loc in joc contribuie la dezvoltarea psihica generala in mod intensive, fapt ce pune in evidenta functiile formative si sociale ale jocului”. Actiunea ludica influenteaza si organizarea mintala a copiilor sau mai recis, jocul organizeaza mintea copiilor. Acest lucru incepe cu aparitia jocului simbolic.

Se stie ca activitatea simbolica – inlocuirea obiectului cu simbolul lui – este specifica functiei reprezentarilor si de aceea, copiii deficienti intampina mari dificultati in intelegerea acestor jocuri. O sarcina permanenta a cadrelor didactice din invatamantul special este sa ajute copiii sa depaseasca acest prag intrucat actiunea ludica are rolul de a contribui la organizarea psihismului infantil. Dar nu trebuie neglijat nici reversul acestui mecanism, organizarea mintala va determina nivelele de organizare ale jocului la copii.

2. JOCUL – ELEMENT MOTIVATIONAL

Chateau spunea ca “un copil care nu stie sa se joace este un adult care nu va sti sa gandeasca”.

Nu putem sa vorbim de joc fara a prezenta elementele afective si emotionale pe care acesta le include. Nevoia de joc se constituie din necesitatea relatiei afective cu mediul de dezvoltare. Aceasta nevoie de joc se resimte permanent la copiii normali ca intelect. Copilul prefera situatia de joc pentru ca jocul ii ofera garantia succesului in actiunea de cunoastere a realitatii. Deci, copilul se joaca pentru a cunoaste realitatea.

Jocul ramane atasat reusitei prezente, succesului de moment. Prin aceasta, el asigura cu mai multa usurinta acea incredere in sine fara de care copilul nu

poate decat sa se retraga in sine si sa-i dispara cu incetul orice elen. Copilului ii plac regulile jocului pentru ca acestea ii permit sa se afirme, oferindu-i un obstacol ce trebuie invins. El se va bucura de invingerea unui obstacol, indiferent de energia consumata.

Evadarea in joc nu inseamna pur si simplu o evadare intr-o alta realitate ci in realitatea care ii este mai aproape copilului, raportata la posibilitatile sale. Copilul deficient mintal nu simte automat bucuria, placerea descoperirii prin cunoastere si, de fapt, nu stie sa se bucure. El utilizeaza obiectele necesare adaptarii lui, fara a le constientiza semnificatia, ci numai in masura in care ii ajuta sa-si satisfaca niste trebuinte imediate, biologice.

Actiunea cu obiectele ii declanseaza trairi afective pozitive, care devin pentru el mecanismul de intarire afectiv-motivational, menit sa-i provoace interesul de a actiona, pentru a cunoaste.

De aceea, tulburarile acestui mecanism esential, afecteaza nevoia de a cunoaste, iar noi, invatator - educatorii, trebuie sa apelam la forme de invatare care sa fie organizate sub forma de joc – dovedit elementul bazal in stimulatrea atentiei si asigurarea climatului afectiv-motivational.

Jucandu-se, la inceput impreuna cu adultul, copilul isi va dezvolta mecanismele motivational cognitive, ramase la un nivel inferior de dezvoltare. Motivatia pentru joc apare la deficientul mintal in jurul varstei de 14 – 16 ani.

Jocul, prin coponenta sa afectiv-motivationala, devine o forma de compensare si de echilibrare. Rolul compensator al jocului ramane un mod de aparare prin faptul ca mecanismele de aparare nu sunt inhibatoare ci stimulatoare.

Compensarea, in opinia lui Clepar de, asigura “purificarea vietii psihice si completarea lacunelor ei, realizand restabilirea echilibrului psihologic”.

Rolurile pe care copilul si le asuma prin joc, il contureaza ca o individualitate printre celelalte individualitati, fie infantile, fie adulte.

Prin joc, copilul nu intra in competitie de performanta cu adultul ci se “adultizeaza”, acesta devenindu-i egal. In felul acesta, rolul schimba statutul sau de copil si-i satisface aspiratia la devenire, la depasire.

Actiunea ludica, prin roluri isi capata sensul de manifestare a dorintei de autodepasire. Aceasta dorinta rezulta, pe de o parte, din identificare, pe de alta parte din admiratie, precum si din compartia fireasca pe care copilul o face in fiecare clipa cu adultul.

Chateau face urmatoarea afirmatie in acest sens : “Copilul care se stie nimic incearca si el sa se realizeze in lumea sa ludica”. Actiunea, ca si rolul, presupune o situatie competitionala. Succesul presupune o performanta in conditii de competitie, de grup.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate