Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor



Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Management


Index » business » Management
» Riscurile in functionarea intreprinderilor


Riscurile in functionarea intreprinderilor




RISCURILE IN FUNCTIONAREA INTREPRINDERILOR

Factori de risc ai tranzitiei

1. Problematica generala a tranzitiei

Tranzitia de la o economie bazata pe plan si proprietatea de stat generalizata, catre o economie de piata libera, concurentiala bazata pe proprietatea predominant privata este un proces complex si de durata.

Perioada de tranzitie necesita parcurgerea a doua etape esentiale:

Transformarea mecanismului economic, din unul dirijat prin plan, in conditiile predominantei proprietati de stat, la unul reglementat de mecanismul cerere-oferta si pe o diversitate de forme de proprietate;




Restructurarea firmelor, prin adaptarea la noi conditii de adjudecare a comenzilor, resurselor si pietei de desfacere.

Etapa de transformare a mecanismului economic include un set de masuri, precum:

privatizarea proprietatii de stat;

incurajarea formarii proprietatii private;

descentralizarea deciziilor;

liberalizarea preturilor;

convertibilitatea monedei nationale;

reorganizarea sistemului de acordare a creditelor;

infiintarea unor organisme specifice economiei concurentiale (bursa);

organisme de supraveghere a concurentei si protectie a consumatorului etc.

Etapa de restructurare include actiuni referitoare la modernizarea, retehnologizarea, reprofilarea intreprinderilor, iar la nivel macroeconomic de corectare a structurii pe ramuri a economiei nationale, in vederea racordarii mai bune a economiei tarii la economia mondiala, in concordanta si cu resursele nationale.

Asigurarea unui climat concurential presupune:

demonopolizarea economiei, prin privatizare si stimularea crearii de noi intreprinderi cu capital privat;

reducerea treptata a protectionismului aplicat produselor interne;

imbunatatirea cadrului legal si institutional privind activitatea de promovare a concurentei.

In prezent, se poate aprecia ca privatizarea se apropie de punctul final, deoarece contributia sectorului privat la realizarea PIB-ului se apropie de 70%, in schimb faza restructurarii macroeconomice este departe de a se fi incheiat. Oferta economiei romanesti nu este decat partial competitiva din punct de vedere calitativ si al eficientei. Dupa anul 1990 balanta comerciala a fost permanent deficitara si ca expresie a ofertei nationale modeste fata de exigentele europene.

2. Principalii factori de risc ai tranzitiei

Principalul factor de risc in procesul tranzitiei de la economia de comanda la economia de piata este reprezentat de volumul dezechilibrelor acumulate in structura economiei nationale. Radacinile acestor dezechilibre se afla inca din economia planificat: fortarea industrializarii, neglijarea agriculturii si ignorarea serviciilor.

In industrie, prin modul alocarii fondurilor de investitii, s-a dezvoltat indeosebi grupa A – producatoare de mijloace de productie si in mai mica masura grupa B – producatoare de bunuri de consum. Dupa 1990, in procesul de privatizare, „nucleul dur” al economiei – format din marea industrie – nu a fost inca „spart”. O alta caracteristica a industrializarii socialiste a reprezentat-o dimensiunea mare a intreprinderilor, intreprinderi care concentrau circa 60% din productia industriala a tarii. Dincolo de tendinta spre gigantism specifica regimului socialist, un numar mai mic de intreprinderi puteau fi mai usor incluse in mecanismul planului unic.

In conditiile unei economii concurentiale aceasta dimensiune prezinta un dezavantaj legat de procesul de management, dar si unul legat de absenta doritorilor in a achizitiona astfel de intreprinderi, cat si dificultatea divizarii acestora in vederea cresterii gradului de atractivitate la cumparare.

Un alt factor de risc este volumul redus al investitiilor si modul defectuos de gestionare a fondurilor de amortizare, fapt ce va genera in viitor un blocaj, odata cu epuizarea duratei de viata a aparatului tehnic din multe intreprinderi.

Nu trebuie neglijata nici atitudinea consumatorilor in a utiliza in mod preferential produse de import, in conditiile in care piata romaneasca este relativ ingusta din cauza veniturilor reale ale populatiei, modeste in comparatie cu cele realizate in tari din vestul continentului.

La nivel macroeconomic nu trebuie ignorat nici fenomenul coruptiei, al birocratiei excesive si a cadrului legal instabil, fapt de natura sa reduca interesul potentialilor investitori, indeosebi straini.

3. Mediul extern al intreprinderii si riscurile de functionare

Specialistii considera ca succesul in afaceri este in ultima instanta o problema de adaptare la mediu, conectarea dinamica a firmei la mediul economico-social fiind o premisa a functionalitatii eficiente a acesteia.

Realizarea acestei functii presupune cunoastere si spirit novator.

Cunoasterea fundamentata pe instrumente moderne de investigatie, prospectare si prognoza trebuie sa evidentieze cu precadere factorii de incertitudine si instabilitate economica, in fond factori de risc care imprima sau impun modificari:

factori politici: recesiunea economica a anilor '90, noi doctrine si partide de guvernamant, schimbari de aliante economice si de structuri socio-politice, schimbari legislative;

factori financiari si de structura: largirea pietelor de schimb si internationalizarea finantarii, fragmentarea pietelor, dezvoltarea concurentei, diversificarea ofertei;

impactul progresului tehnico-stiintific: programe de cercetare-dezvoltare, programe ecologice si energetice, revolutie informationala;

factori socio-culturali si demografici: schimbari de mentalitate, redefinirea piramidei nevoilor, transformari demografice si de putere economica.

Agentii mediului nu actioneaza cu aceeasi intensitate si in aceeasi masura asupra activitatii intreprinderii, in acest context, o importanta deosebita o vor avea agentii de mediu care se plaseaza in imediata apropiere, cu care firma intra in relatii directe, dictate de necesitatea atingerii obiectivelor sale: furnizorii de mijloace materiale, prestatorii de servicii, furnizorii fortei de munca, clientii, concurentii si organismele publice.

Identificarea si evaluarea acestora ca sisteme de sine statatoare (mai ales in cazul furnizorilor), precum si a calitatii relatiilor intretinute cu intreprinderea se constituie in puncte de plecare in stabilirea oportunitatilor si primejdiilor cu care se va confrunta.

Spiritul novator conditioneaza adaptare operativa, prezenta activa pe piata, sincronizarea permanenta a activitatii firmei cu dinamismul, directiile si formele evolutiei mediului.

Sinergia intreprinderii – nivelul si structura resurselor de care dispune intreprinderea si capacitatea sa de a le mobiliza si orienta spre realizarea obiectivelor propuse – influenteaza decisiv alegerea cailor si directivelor de actiune a acesteia.

Diagnosticul presupune o examinare metodica a tuturor proceselor intreprinderii, evidentiindu-se implicatiile asupra performantelor.

Pornindu-se de la contextul general economic, social si tehnic al firmei, exprimat prin informatii generale privind portofoliul de activitati, forma juridica, structura capitalului, indicatori financiari (cifra de afaceri, profit, fond de salarii), indicatori de potential (capital fix, investitii, efectiv de salariati, sistem de salarizare, nivel de instruire etc.) si informatii de caracterizare a pietei firmei si a principalilor sai clienti, analiza se detaliaza pe domenii precum: implicarea conducerii in problemele calitatii, proiectarea si dezvoltarea, aprovizionarea, productia, depozitarea si distributia, informare si documentare, identificarea si trasabilitatea produsului, comercializarea produsului, formarea si antrenarea personalului.

Studierea performantelor intreprinderii in devenire cronologica, a capacitatii sale de conceptie si de creare a unui culturi, se poate constitui intr-un temei pentru obiective mai inalte.

De remarcat ca, in conditiile acutizarii concurentei si ale ridicarii competitivitatii in toate sectoarele de activitate si la toate nivelurile de abordare a pietei, diagnosticul nu se rezuma numai la simpla evaluare a sistemului propriu al firmei, fie ea chiar in perspectiva, ci presupune in acelasi timp, raportarea la organizatiile prospere, lidere in domeniul de activitate sau pe piata respectiva.

Din punctul de vedere al firmei trebuie luate in considerare riscurile legate de produsele sau serviciile defectuoase care conduc la pierderea imaginii sau a reputatiei, la pierderea pietei, la reclamatii, pretentii, raspundere juridica, la irosire de resurse umane si financiare, iar in ceea ce priveste clientul, trebuie avute in vedere riscuri referitoare la sanatatea si securitatea persoanelor, insatisfactia fata de bunuri si servicii, pierderea increderii – aspecte care se transforma in cele din urma tot in riscuri pentru firma.

Pentru un proiect managerial complex se pot lua in considerare urmatoarele categorii de riscuri:

risc tehnic – corespunzator probabilitatilor de functionare a componentelor sistemului tehnic si tehnologic;

risc economic comercial, generat de aparitia unor cerinte noi, de fenomene conjuncturale, de evolutii nefavorabile ale cursului de schimb, dependenta de un furnizor, consecinte ale unor reglementari noi, concepte noi, acorduri interne si internationale;

risc financiar – expresie a capacitatii financiare de sustinere a proiectului respectiv;

risc social generat de aparitia unor inadvertente la nivelul personalului in sens restrans sau la nivelul pietei fortei de munca in sens larg (somaj, greve, confruntari de interese diferite);

risc cultural – schimbari in cultura intreprinderii si in impactul pe care il genereaza in sistemul economic (afectarea unor raporturi economice datorita unor mentalitati, traditii diferite);

riscul de tara – care ofera o masura a climatului mediului economic national si poate influenta major institutiile straine.

Adoptarea unui sistem si/sau strategii-politici ale calitatii se fundamenteaza deci, atat pentru dimensionarea resurselor fondurilor necesare, cat si pentru protectia fata de risc (prin tehnici de prevenire, supraveghere, acoperirea daunelor, efectuarea studiilor de fezabilitate, variante si alternative tehnice, constructive si tehnologice, schimbarea surselor de aprovizionare, pregatirea profesionala si manageriala etc.).

Riscul de exploatare

La nivelul firmei riscul reflecta posibilitatea (respectiv probabilitatea) ca rezultatele economico-financiare sa evolueze de o maniera care o poate conduce la faliment, deci la incapacitate de plata.

Gradul de sensibilitate al rezultatului economic la riscurile de functionare face din fiecare intreprindere o investitie mai mult sau mai putin riscanta.

Evaluarea riscului este o cerinta a managementului ca functiune de a „monitoriza” factorii de risc si a initia masuri de prevenire, limitare sau contracarare a efectelor acestora.

Activitatea desfasurata in cadrul unei intreprinderi genereaza rezultate aflate sub diverse influente, precum: modificarea pretului utilitatilor, modificarea cadrului legislativ si a reglementarilor din domeniul taxelor si impozitelor, cresterea salariilor, inasprirea concurentei etc.

Principalul indicator care masoara riscul de exploatare este pragul de profitabilitate.

Pragul de profitabilitate (rentabilitate) al intreprinderii este acel punct in care veniturile sunt egale cu cheltuielile. Mai este numit si „punct critic”. Deci, la acest punct profitul este nul. Acest prag este apreciat ca fiind pragul „eficientei cheltuielilor” si este folosit in analiza riscului economic si financiar. Indicatorul se foloseste atat la nivelul produsului, cat si al cifrei totale de afaceri.

La nivel de produs, pragul rentabilitatii se determina cu relatia:

unde:

CHf – cheltuielile fixe unitare

– pretul mediu de vanzare pe produs

CHv – cheltuielile variabile pe unitatea de produs

Exemplu: = 100

CHf = 25.000

CHv = 60.000

Qmax = 50.000 unitati,

unde Qmax – capacitatea de productie maxima

Pr = = 15.000

Acestei valori a pragului ii corespunde o cifra de afaceri critica, in expresie fizica:

= Qmax K = 50.000 × 0,625 = 31.250 unitati,

iar in expresie monetara:

= 31.250 × 100.000 = 3.125.000 mii lei

Nivelul zero al profitului se verifica prin relatia:

 = [(100.000 – 60.000)

Deoarece profitul unitar este 15.000 lei / produs, se impune folosirea la maxim a capacitatii de productie.

Deci:

,

astfel incat:

 = [(100.000 – 60.000)

La nivelul cifrei totale de afaceri, pragul rentabilitatii se stabileste astfel:

sau ,

unde:

– suma cheltuielilor fixe

Chv – cheltuiala variabila la 1 leu „Cifra de afaceri”

Qmax – cifra de afaceri maxima

CA' – cifra de afaceri prag

Exemplu: Qmax = 5.000.000 mii lei

= 1.250.000 mii lei

Chv = 0,6

Pv = 550.000 mii lei

Cifra de afaceri critica este:

CA' = Qmax K = 5.000.000 0,625 = 3.125.000 mii lei,

respectiv

Pornind de la coeficientul „prag” al profitabilitatii (K) si, corespunzator acestuia, echivalentul „cifra de afaceri critica” (CA') se pot determina urmatorii indicatori:

a)   profitul corespunzator coeficientului „prag”, respectiv cifrei de afaceri critica:

=

b)   coeficientul utilizarii capacitatii de productie, pentru realizarea profitului de 550.000 mii lei:

;

c)   cifra de afaceri corespunzatoare coeficientului de utilizare a capacitatii este:

CA = Qmax K = 5.000.000 0,90 = 4.500.000 mii lei;

d)   profitul in conditiile date ale cheltuielilor fixe, cheltuielilor variabile la un (1) leu cifra de afaceri si coeficientul de folosire a capacitatii:

=

= [(5.000.000 0,90)(1 – 0,6) – 1.250.000 = 550.000 mii lei;

e)   Nivelul cheltuielilor variabile la 1 leu cifra de afaceri in conditiile date, privind:

suma cheltuielilor fixe;

suma profitului realizat;

coeficientul de utilizare a capacitatii de productie.

Nivelul pragului rentabilitatii are un interes managerial, deoarece:

ofera informatii cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obtine profit;

permite elaborarea de ipoteze si efectuarea de simulari privind evolutia profitului;

serveste la explicitarea modificarii rezultatului exploatarii.

Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate se face determinand urmatorii indicatori:

Indicatorul de pozitie al cifrei de afaceri fata de pragul de rentabilitate care se poate exprima in marime absoluta:

A = CA – CAPR

unde:

CA – cifra de afaceri obtinuta la un nivel de activitate

CAPR – cifra de afaceri aferenta pragului de rentabilitate

Indicatorul A se mai numeste „flexibilitate absoluta” si exprima capacitatea intreprinderii de a-si modifica productia si a se adopta la cerintele pietei.

In marime relativa:

Indicatorul Ar se mai numeste „coeficient de volatilitate”.

Cifra de afaceri prag (CAPR) se stabileste in unitati valorice, astfel:

unde:

CAPR – cifra de afaceri aferenta punctului critic

Chf – cheltuieli fixe totale

­ – rata medie a cheltuielilor variabile

Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile

Nivelul de flexibilitate este dependent de potentialul tehnic al intreprinderii, al celui uman si managerial.

Pe baza de cercetari statistice s-au identificat ca stari:

instabilitate, cand cifra de afaceri se situeaza cu pana la 10% peste pragul de profitabilitate;

stabilitate relativa, cand cifra de afaceri este cu circa 20% mai mare decat pragul critic;

confortabilitate, cand cifra de afaceri depaseste pragul critic cu peste 20%.

Riscul financiar

Riscul financiar caracterizeaza variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenta structurii financiare a firmei.

Structura capitalului unei firme este: capital propriu si capital imprumutat. Capitalul imprumutat (datoriile) este purtator de dobanda (deci cheltuieli). Printre indicatorii care masoara riscul financiar, cei mai utilizati sunt: cifra de afaceri prag, riscul de faliment, diferite metode de sinteza (Conan-Holder) modelul Bancii Frantei etc.

Pentru calcul se utilizeaza indicatorul de pozitie fata de pragul de profitabilitate global (sau punctul critic):

unde:

Rmjv – rata marjei datoriilor variabile

Eficienta indatorarii se determina cu ajutorul parghiei financiare („efectul de levier financiar”). Indicatorul exprima incidenta indatorarii formei asupra profitabilitatii firmei si capitalului propriu.

• Daca Re > Rd, situatia este favorabila actionarilor.

unde:

Re – rentabilitatea economiei

Rd – rata datoriilor

Apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a profitabilitatii capitalului propriu.

Rentabilitatea financiara este o functie crescatoare dependenta de gradul de indatorare al firmei. Deci, Rf > Rd.

• Daca costul datoriilor (rata dobanzilor) este superioara rentabilitatii economice, rentabilitatea financiara este o functie Rd > Re descrescatoare de gradul de indatorare.

• Egalitatea Re = Rd semnifica rentabilitatea structurii financiare.

Rezulta faptul ca indatorarea mareste riscul financiar.

Riscul de faliment

Aprecierea capacitatii intreprinderii de a-si regla in termen obligatiile se estimeaza in functie de conditiile concrete economico-financiare in care isi desfasoara activitatea.

O intreprindere poate avea dificultati ocazionate de acoperirea unor creante sau de nevoia de accelerare a unor plati. In consecinta, dificultatile sunt efectul unor neconcordante de moment, a unor dezechilibre temporare si nu afecteaza solidaritatea, credibilitatea si nici imaginea firmei.

Permanentizarea unor dificultati in onorarea obligatiilor indica o fragilitate economico-financiara structurala neconjuncturala. Aceste dificultati pot impune restrangeri de activitati, disponibilizari de salariati, restructurarea activitatii sau, in ultima instanta, falimentul.

In aprecierea riscului de faliment, cele mai utilizate metode sunt:

metoda „scoring”, care pe baza unor scoruri urmareste obtinerea unor posibilitati de predictie in aprecierea riscului de faliment. Procedeul se bazeaza pe metoda functie de regresie si are ca baza compararea a doua grupuri de firme: unul cu dificultati financiare, iar altul prospere. Pentru fiecare dintre ele se determina o serie de rare, apoi se identifica cea mai buna functie de regresie:

Z = 1x1 + 2x2 + . . + ixi + nxn + b

unde:

 – coeficienti de regresie stabiliti experimental

x – diferite rate financiare

Dupa modul de particularizare a coeficientilor sunt cunoscute mai multe modele ale scorului: Conan-Holder, modelul Bancii Frantei si altele.

modelul Conan-Holder are ca functie o dependenta de 5 rate.

Z = 16x1 + 22x2 – 87x3 – 10x4 + 24x5

unde:

x1 – rata lichiditatii partiale

x2 – rata stabilitatii financiare

x3 – rata (nivelul) cheltuielilor financiare fata de cifra de afaceri

x4 – rata remunerarii personalului (ponderea cheltuielilor cu personalul in valoarea adaugata)

x5 – excedentul brut de exploatare fata de datoriile totale

Gruparea valorilor de risc sunt apreciate ca:

z u zona periculoasa

4 < z u zona de incertitudine

z > 9 u zona stabila, favorabila.

In detaliu se considera ca valorile negative ale scorului conduc la un risc de faliment de peste 80%; pana la 4 riscul este de 70-75%; pana la 9 riscul se situeaza intre 50-70%, iar peste 9,5 riscul scade la 30%, pentru a ajunge la 10% cand z = 16.

Exemplu: Pe baza datelor din tabelul alaturat sa se determine riscul de faliment prin metoda Conan-Holder.

Tabel

Date bilantiere

Rata

Calcul

Simboluri

Valoarea ratei (xi)

Coeficient (i)

i xi





Rata solvabilitatii partiale (x1)

Rata stabilitatii financiare (x2)

Rata cheltuielilor financiare (x3)

Rata remunerarii personalului (x4)

Excedentul brut de exploatare fata de datorii (x5)

TOTAL

x

x

x

Marimea z = 18,84 indica un scor la care riscul de faliment se plaseaza sub 10%, deci o situatie favorabila.

Modelul Bancii Franceze include in functia de regresie 8 indicatori:

z' = – 1,255x1 – 2,003x2 – 0,824x3 + 5,221x4 – 0,698x5 – 1,164x6 + 0,706x7 + 1,408x8.

Rata

Calcul

Simboluri

Valoarea ratei (xi)

Coeficient (i)

i xi

Rata cheltuielilor financiare fata de rezultatul brut (x1)

Rata acoperirii capitalului investit (x2)

Rata capacitatii de rambursare a datoriilor (x3)

Rata rezultatului economic brut (x4)

Rata datoriilor comerciale fata de recumparari (x5)

(soldul mediu furnizori × 360 / cumparari de marfuri)

Ritmul modificarii valorii adaugate (x6)

Modificarea absoluta a valorii adaugate fata de nivelul din perioada de baza

Durata media a creditului clienti (x7)

Raportul intre soldul mediu „clienti” si volum „vanzari”

Rata investitiilor (x8)

Volum investitii fata de valoarea adaugata

In functie de z rezultata, se apreciaza:

o      z < – 0,25 u situatie nefavorabila;

o      z u situatie incerta;

o      z > 0,125 u situatie favorabila.

In Romania se practica o evaluare a riscurilor de functionare a firmelor de catre banci, ca un nivel de bonitate.

La solicitarea de credite, bancile evolueaza clase de risc. Dincolo de deosebirile intre banci, toate metodele se bazeaza, in principal, pe solubilitatea firmelor. Iata, de exemplu, o astfel de grila:

Indicatori de performanta

Clasa de risc

A

10p.

B

8p.

C

5p.

D

2p.

R

0p.

1. Gradul de indatorare %

> 80

2. Lichiditatea imediata %

> 110

< 50

3. Solvabilitatea patrimoniala %

> 50

< 20

4. Rentabilitatea %

> 10

< 1




5. Gradul de acoperire a cheltuielilor din incasari %

> 120

< 70

Total punctaj pentru categoria de credit

Clasele de risc indica:

A: Performante financiare ridicate si perspective de mentinere;

B: Performante multumitoare, dar cu tendinte de instabilitate;

C: Performante satisfacatoare, dar cu tendinte de inrautatire;

D: Performante financiare scazute si evolutii riscante;

E: Stari negative si riscul incapacitatii de plata a creditelor si dobanzilor.

Riscul tehnic

1. Introducere

Aparatul tehnic de productie este supus unor constrangeri legate de continuitatea functionarii. Intreruperea in functionarea este un risc ce poate determina intreruperea generarii de fluxuri financiare si evident de profit.

In mod uzual, proprietatea de buna functionare este redata de termenul de fiabilitate. Fiabilitatea reprezinta o caracteristica calitativa a produselor, fiind asociata, in general, produselor de natura mijloacelor de munca ce deservesc mai multe cicluri de productie, reparabile sau nu; „produsul” este inteles si in sensul de sistem.

In forma cea mai simpla, fiabilitatea se masoara ca probabilitate a succesului. Specific exprimarii numerice a fiabilitatii este faptul ca principalul indicator se exprima printr-o probabilitate, deci printr-un numar pozitiv, cuprins intre 0 si 1.

Sintetic, fiabilitatea se exprima prin relatia:

deci, printr-o probabilitate ce masoara sansa ca timpul de functionare fara defectiuni T sa depaseas­ca o durata stabilita t. Despre R(t) se poate spune ca:

a.  este o functie descrescatoare, deci in timp fiabilitatea scade;

b.  pentru t=0, R(t)=1; deci la momentul punerii in functiune produsul trebuie sa fie corespunzator calitativ;

c.  pentru t , R(t)=0, practic deci, la durate foarte mari de timp fiabilitatea devine nula. In figura nr. 7.1 se ilustreaza evolutia functiei de fiabilitate.

Intrucat fiabilitatea este masura sansei unui sistem tehnic de a-si indeplini functiile un anumit interval de timp, este necesara in­troducerea timpului ca element de con­ditionare in estimarea fiabi­litatii. Similar timpului in anumite situatii se poate lua o anumita „prestatie” a produsului: numarul de cicluri de functio­nare (pe­ntru produsele care functioneaza cu intermitente), numarul de executii (sau manevre) pentru un agregat etc.

Un indicator important il reprezinta intensitatea sau rata cade­rilor (a mortalitatii):

unde f(t) reprezinta densitatea de probabilitate iar F(t) functia de repartitie.

Rata caderilor urmeaza o evolutie specifica, ilustrata in figura 7.2.

Pe portiunea (O,A) se constata ca la inceput creste pana la un punct maxim, apoi descreste. Aceas­ta crestere este carac­teristica asa-numitei mortalitati infantile. Urmeaza apoi o perioa­da „lina', tipica dura­tei normale de viata in care „caderile” pot aparea acci­dental. Apoi, pe perioada (B, + ), functia este din nou crescatoare. Aceasta perioada corespunde perioadei de „batranete”, iesirea din ciclul vietii produ­candu-se datorita aces­teia.

Prima perioada corespunde in „viata” produselor asa-numi­telor defectari timpurii. Urmatoarea perioada co­respunde duratei de exploatare normala a produsului respectiv, iar ultima perioada (B, + ) corespunde „uzurii”.

Densitatea de probabilitate este legata de un indica­tor important al comportarii in functionare si anume „functia de repartitie a timpului de buna functionare” , care este definita ca o probabilitate:

.

Functia de repartitie poate fi privita ca „functia de nesiguranta', deoarece exista relatia evidenta:

.


Cum cel de-al doilea termen este chiar - functia de fiabilitate, .

Figura nr. 7.3

Legatura dintre F si f este data prin relatia:

, adica densitatea se obtine prin operatia simpla de derivare in raport cu t a functiei F. In mod corespunzator,

deci F este integrala definita pe intervalul [0,t] a densitatii.

Se observa deci ca marimile si sunt „complementare” (figura nr. 7.4).

Figura nr. 7.4

Dupa cum se constata din prezentarea de pana acum, este de fapt o functie de timp ale carei valori sunt cuprinse in intervalul [0,1]. Valorile extreme 0 si 1 au urmatoarea semnificatie: daca R(t0)=0, aceasta inseamna ca sistemul luat in conside­rare nu functioneaza pentru timpul fixat t0; daca R(t0)=1, atunci sistemul functioneaza sigur pentru timpul prescris t0. Valorile 0 si 1 sunt, de fapt, valorile alocate evenimen­telor „imposibil” si „sigur”.

Intre indicatorii prezentati exista o serie de legaturi si relatii de deductie, prezen­tate in tabelele nr.7.4 si 7.5.

Tabelul nr.7.4.

Cateva caracteristici ale unei variabile aleatoare

Nr.

Denumire

Formula

Functia de repartitie a timpului de buna functionare fara defectari (T)

F(t) = Prob

Densitatea de probabilitate

Functia de fiabilitate

R(t) = Prob

Durata medie de functionare (dura­bilitatea)

Dispersia timpului de functionare

Var(T) = E(T2) - [E(T)]2

Coeficientul de variatie

Relatiile dintre principalele functii probabilistice asociate comportarii in functionare a unui element

F(t)

R(t)

f(t)

F(t)

1 - F(t)

R(t)

1 - R(t)

f(t)

2. Indicatori de fiabilitate

Masurarea fiabilitatii se poate realiza prin doua grupe mari de indicatori:

- indicatori bazati pe metodele statisticii descriptive (indicatori neparametrici);

- indicatori bazati pe modele probabiliste (indicatori parametrici).

Indicatori neparametrici

Indicatori principali calculati pe baza datelor sistematizate

Dintre indicatori se pot enumera:

a. frecventa relativa a defectarilor

Pe baza acestor frecvente relative se calculeaza:

b. frecventa relativa cumulata a defectarilor

care exprima ponderea produselor defectate pana la sfarsitul intervalului i; valoarea ei este crescatoare si devine egala cu 1 la ultimul interval al seriei

c. frecventa relativa a exemplarelor in functiune care se calculeaza sub forma de complement pana la 1 al frecventei relative cumulate a defectarilor:

Frecventa relativa a exemplarelor in functiune se mai numeste si functie experi­mentala a fiabilitatii deoarece aceasta arata ponderea produselor care nu s-au defectat pana la sfarsitul intervalului i si care se vor defecta in decursul intervalelor viitoare.

Din seria de repartitie a defectarilor se calculeaza:

d. frecventa (numarul) medie (mediu) a defectarilor pe un interval de observatie, calculat ca raport dintre numarul total al defectarilor si timpul total de buna functio­nare a tuturor exemplarelor din esantion .

e. Timpul mediu de buna functionare sau, cum i se mai spune, media timpilor de buna functionare MTBF este:

Evident, raport invers exista intre MTBF si f, MTBF = 1/f.

MTBF este un indicator direct, deoarece marimea lui este direct proportionala cu gradul de fiabilitate a produsului: un grad de fiabilitate mai ridicat inseamna un MTBF mai mare si invers.

Pentru a se putea surprinde modificarea regimului de iesire din functiune a utila­jelor se determina caracteristici locale (in sensul ca se refera la marimea unui interval) ale fiabilitatii. Astfel:

f. Densitatea de defectare, calculata ca raport dintre numarul defectarilor inregis­trate intr-un interval de observatie si lungimea acestui interval. in cazul in care intervalele de timp sunt egale intre ele pe toata lungimea seriei, indicatorul devine analog cu densitatea de repartitie experimentala.

g. Rata (intensitatea de defectare). Acest indicator arata ponderea exemplarelor defectate in decursul intervalului de observatie fata de efectivul existent la inceputul intervalului respectiv,

in care Ni = n - ri este numarul de exemplare ramase in functiune la inceputul interva­lului i. In cazul in care produsul functioneaza in regim stationar, rata defectarilor pe intregul esantion este egala cu frecventa medie a caderilor.

h. Pentru caracterizarea sansei de supravietuire a produselor, respectiv a timpilor de buna functionare se calculeaza abaterea standard a valorilor fata de medie:

.

3. Indicatori bazati pe modele probabiliste

Legi probabiliste in modelarea fiabilitatii

Termenul de model provine din latinescul „modus” (cu sensul de masura, iar ulteri­or, in limba romana, de modalitate, posibilitate), evidentiind ideea de abstractizare prin schimbarea unitatii de masura. Aceasta schimbare nu trebuie privita in sens metrologic, ci doar ca o simplificare a realitatii in vederea posibilitatii studierii aces­teia si emiterii unor judecati valabile asupra situatiilor similare intalnite in domenii diferite.

Operatia de modelare are in final scopul declarat de a fi aplicabila unor situatii reale cat mai diferite, dar utilizand un aparat teoretic comun.

A) Functia exponentiala, desi simpla si, in consecinta, oarecum minimalizata din punct de vedere teoretic, si-a gasit in domeniul fiabilitatii aplicatii nebanuite. Aceasta s-a datorat in primul rand faptului ca proprietatile statistico-matematice asociate functiei exponentiale au reusit sa descrie relativ complet „densitatea de probabilitate exponentiala” ca model al comportarii in functionare.

Intr-adevar, au loc relatiile:

Pe de alta parte:

.

Sa observam ca indicatorul important si anume intensitatea defectarilor are valoarea , adica tocmai valoarea parametrului respectiv, deci, practic, o valoare constanta .

Prin urmare, in cazul elementelor pentru care se poate asocia legea exponentiala comportamentului lor in functionare, rata de defectare este constanta o perioada relativ mare de timp.

Legea exponentiala este aplicabila pentru modelarea functionarii unor produse complexe, cum ar fi unele componente electronice, scule aschietoare, elemente con­structive ale masinilor unelte etc.

In general, daca din experienta acumulata prin studiul fenomenului de defectare se poate avansa (chiar aproximativ) forma functiei intensitatii defectarilor, atunci se pot deduce toti ceilalti indicatori ai fiabilitatii cu ajutorul relatiei simple:

.

Prin exp se intelege e.

Iata de exemplu, sa luam chiar cazul legii exponentiale, pentru care. Atunci:

.

Trebuie sa mai facem observatia ca 1/Θ, deci inversul parametrului legii exponen­tiale este, in realitate, durata medie de functionare. Intr-adevar, daca vom calcula E(T) vom obtine succesiv:

.

Ultima integrala este egala cu 1/Θ.

Asadar, pentru acest model, durata medie de functionare este invers proportionala cu intensitatea defectarilor.

Daca presupunem ca supunem unei incercari de fiabilitate n elemente de acelasi tip si inregistram timpii de buna functionare pana la caderea fiecarui element, obtinem valorile experimentale t1, t2,, tn. intrucat 1/Θ este chiar durata medie de functio­nare, este natural sa o estimam cu ajutorul acestor date prin media lor aritmetica, adica prin valoarea:

.

B) Modelul Weibull se utilizeaza atunci cand rata defectarii este crescatoare sau des­crescatoare. Echipamentele de tip complex (atat ca structura, numar de elemente, cat si ca modalitate de combinare intre elemente mecanice, electromecanice, electrice si electronice) pot prezenta o rata de defectare descrescatoare, iar atunci cand intervine procesul uzurii, rata crescatoare (indeosebi cand sistemul cuprinde si elemente nere­parabile).

C) Modelul normal se utilizeaza pentru o rata de defectare crescatoare, atunci cand repartitia timpilor pana la defectare este apropiata de o repartitie gaussiana. Desi poate fi aproximat printr-un model Weibull, printr-o alegere convenabila a parametri­lor, modelul normal poate fi recomandat datorita existentei unui foarte mare numar de metode disponibile.



Riscul bancar

1. Aspecte generale

Rolul bancilor in economie este strans legat de calitatea lor de intermediar principal in fluxul economii-investitii. Ca intermediari intre depunatorii de economii si beneficiarii de credite, bancile realizeaza urmatoarele activitati:

colecteaza fonduri;

isi asuma riscurile debitorilor, adica analizeaza cererile de credite si preiau riscurile asociate;

isi asuma riscul ratei dobanzii, deoarece intermedierea presupune o transformare de scadenta.

Ca urmare a indeplinirii eficiente a acestor functii, bancile obtin o recompensa, profitul bancar. Riscul exprima probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentru institutia bancara, iar expunerea la risc reprezinta valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le-ar suporta aceasta.

Pana in anii ’70-’80 gestiunea riscurilor bancare se rezuma exclusiv la gestiunea riscului de creditare in relatiile cu clientii bancii si in cadrul sistemului de plati. In perioada de dupa anii ’80 instabilitatea care a afectat institutiile financiar-bancare a fost generata de:

procesul inflationist cauzat de socurile petroliere care a determinat fluctuatiile ratelor nominale ale dobanzii;

abolirea sistemului monetare de la Bretton Woods (1944) a determinat fluctuatiile cursurilor valutare cu efecte semnificative asupra bancilor internationale;

intensificarea concurentei in sistemul financiar.

In tara noastra, bancile au avut de infruntat dupa 1990 un mediu economic „turbulent”. Tranzitia a insemnat pentru banci nu numai modificarea statutelor, a cadrului legal de operare, libertatea alegerii partenerilor, dar si operarea pe o piata concurentiala, reducerea refinantarii directe de catre banca centrala, inasprirea normelor prudentiale de catre BNR, deteriorarea situatiei financiare a principalilor clienti majori, astfel incat gestionarea adecvata a riscurilor devine o necesitate.

Tipuri de riscuri bancare

Diversitatea riscurilor cu care se confrunta o banca in activitatea ei zilnica, precum si diversitatea situatiilor care conduc la aceste riscuri, conduc la ideea ca nu este posibila o clasificare unica.

Tipuri de riscuri bancare in functie de piata care le determina

Exista 2 categorii de riscuri bancare, in functie de piata care determina aparitia:

A. Riscurile de pe piata produsului. Aceasta categorie de riscuri se refera la aspectele strategice si operationale ale gestiunii veniturilor si cheltuielilor de exploatare. Riscurile de pe piata produsului cuprind:

Riscul de creditare: este cel mai important, datorandu-se deprecierii valorii, ca o consecinta a falimentului sau nerambursarii imprumutului. Principalele sale forme:

riscul tranzactiei – se refera la diferite aspecte functionale ale riscului afacerii;

riscul de credit – se refera la profitabilitatea afacerii.

Riscul tranzactiei acopera nu numai natura, structura si perioada de risc, dar si implicatiile juridice, politice, economice si practice fata de acel imprumutat.

Riscul de credit presupune asumarea de catre banca a riscului ca la data scadentei clientul nu va putea sa isi achite obligatiile pe care le are fata de banca.

Riscul de strategie (de afaceri). Este riscul ca intreaga afacere sa cada datorita competitiei. Un exemplu il poate constitui disparitia relativa a pietei traditionale de credite mari cu risc scazut.

Riscul datorat reglementarilor bancare. Institutiile financiare functioneaza ca centre de profit in baza unor licente care pot fi revocate, ceea ce poate sa duca la pierderea unor investitii importante. In Romania au fost situatii de retragere a licentei de functionare a unor banci care, desi erau neoperationale, angajasera investitii importante pentru sedii si echipamente.

Riscul de operare Este un risc semnificativ pe piata produsului, si consta de exemplu in riscul ca sistemele de calcul sa nu functioneze corect.

Riscul de marfa Preturile marfurilor pot sa afecteze uneori imprevizibil bancile, precum si alti creditori, avand impact general atat asupra economiilor;

Riscul resurselor umane. Reprezinta forma de risc cea mai subtila, foarte dificil de masurat, care rezulta din politica de personal: recrutarea, pregatirea, motivarea si mentinerea specialistilor.

Riscul reglementarilor legale. Acest risc imbraca doua forme, anume:

a)     responsabilitatea creditorilor atunci cand debitorii au pretentia ca falimentul lor a fost cauzat de faptul ca banca a promis ca nu va retrage creditul sau ca va acorda credite suplimentare;

b)        litigii legate de deseuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care initial a stat la baza acordarii de credite ca garantie. Dupa deposedarea acestui teren, prin efectul legii, trebuie facute cheltuieli mai mari decat valoarea lui, pentru a realiza neutralizarea efectului poluarii sau chiar interdictia de instrainare.

Riscul de produs Acesta se refera la marele risc ca produsele oferite de catre o institutie financiara sa se uzeze si sa devina necompetitive. Un astfel de risc poate fi intalnit la ATM-uri. O banca poate sa investeasca si sa-si dezvolte o retea de ATM-uri la un moment dat, care este competitiva. In paralel, furnizorii de ATM-uri dezvolta propriile produse si le ofera altor clienti.

B. Riscuri determinate de piata de capital. In general, pietele de capital si riscurile lor afecteaza valoric toate companiile, semnificative fiind insa institutiile financiare, in cazul carora este greu de facut o distinctie clara.

Din punct de vedere al pietei de capital, exista urmatoarele tipuri de risc:

Riscul ratei dobanzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbarile ratelor dobanzii.

Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pietei de capital si el consta in aceea ca o banca nu dispune de lichiditati corespunzatoare pentru a acoperi obligatiile.

Riscul valutar. Riscul valutar sau riscul ratei de curs apare la orice cumparare sau vanzare de moneda, alta decat cea in care se evidentiaza in contabilitate.

Riscul de decontare este o forma particulara a riscului de eroare, care presupune implicarea competitorilor bancii. Se refera la transferul de sume intre bancile locale si cele internationale.

Tipuri de riscuri bancare in functie de expunerea la risc

In functie de expunerea la risc a unei societati bancare, care este generata atat de ansamblul activitatii sale, cat si de fiecare tip de operatiune (tranzactie) efectuata, se identifica expunerea pura la risc (riscuri pure) si cea suplimentara (riscuri lucrative).

In acest context, se poate face clasificarea riscurilor dupa criteriul activitatii bancare in: riscuri pure si riscuri lucrative.

1) Riscuri pure sunt cele care apar ca urmare a activitatii bancare curente, de fiecare zi. Aceste riscuri pot fi diferentiate in:

riscuri fizice – ce constau in distrugeri sau avarieri de cladiri, deteriorari a liniilor de telecomunicatii, accidente de circulatie, etc;

riscuri financiare – ce pot apare ca urmare in pierderi de date, de cecuri si in general de documente, distrugerea arhivelor, etc.;

riscuri criminale si frauduloase – cum ar fi: patrunderea in bazele de date, utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plata, contrafacerea cardurilor si cecurilor, efectuarea unor operatii incorecte de catre salariati;

riscuri de raspundere – ca de exemplu: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, erori in gestiunea conturilor si serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier in operatiile cu titluri,

2) Riscuri lucrative (speculative) generate de tendinta realizarii unui profit mai ridicat prin activitati ce au drept consecinta cheltuieli suplimentare, deci si posibile pierderi mai mari.

Tipuri de riscuri bancare in functie de caracteristicile bancare

In functie de caracteristicile bancare riscurile se grupeaza astfel: riscuri financiare, riscuri de prestare si riscuri ambientale.

Riscurile financiare sunt cele mai importante riscuri din aceasta categorie. De fapt, a gestiona incorect riscurile financiare inseamna a falimenta treptat o societate bancara.

Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societati bancare sunt: riscul de lichiditate (de finantare) si riscul de faliment (de capital).

Riscurile de prestare sunt cele care afecteaza sfera serviciilor bancare. Acestea pot fi:

riscuri operationale, respectiv incapacitatea bancii de a asigura servirea profitabila a clientilor;

riscuri generate de introducerea de noi produse bancare;

riscuri tehnologice, asociate structurii ofertei de produse financiare

riscuri strategice, determinate de probabilitatea de a nu alege strategia optima perioadei si conditiilor date (economice, monetare, financiar-bancare, valutare, sociale, politice).

Riscurile ambientale cuprind acea clasa a riscurilor care este considerata ca avand un puternic impact asupra performantei bancare, dar asupra carora societatea bancara are un control limitat. Aceasta grupa de riscuri cuprinde:

riscul de frauda (de ordin intern si extern);

riscul economic, determinat de evolutia mediului economic;

riscul concurential, datorat in special modificarii conditiilor de pe piata;

riscul legal se refera la faptul ca activitatea oricarei societati bancare trebuie sa se desfasoare in conditii de deplina legalitate.

Tipuri de riscuri bancare in functie de obiectul incidentei lor

In functie de elementele afectate de producerea riscului, literatura de specialitate deosebeste:

Riscuri financiare, de lichiditati (afecteaza elemente de activ si pasiv):

riscul de credit; riscul titlurilor guvernamentale;

riscul de schimb valutar; riscul ratei dobanzii;

riscul de pret; riscul de lichiditate a pietei;

riscuri tehnice, organizatorice (afecteaza fluxul de numerar).

Riscuri tranzactionale

riscul tranzactional in cazul vanzarilor facute in moneda straina;

riscul tranzactional in cazul obligatiilor de plata in moneda straina

riscul tranzactional al contractelor in moneda straina.

3. Indicatori de masurare a riscurilor bancare

In cadrul analizei riscurilor bancare, o importanta deosebita revine cuantificarii acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statica si dinamica a riscurilor, prin raportarea la standardele internationale sau la propria experienta istorica a bancii.

Indicatori ai riscului de creditare

Dintre indicatori:

Rata creditelor restante: RCR = (volumul creditelor restante / total credite) × 100;

Rata creditelor neperformante: RCN = (volumul creditelor neperformante / total credite) × 100.

Este de dorit ca cele 2 rapoarte sa abia valori minimale (tinzand catre 0 in primul caz si situate in jur de 100 in al doilea caz), creditele restante, dar mai ales cele neperformante generand probleme in activitatea si asupra rezultatelor financiare ale bancii.

Rata rezervelor pentru pierderi: RRP = (rezerve pentru pierderi din credite / total credite) × 100 – raport care exprima sintetic asteptarile manageriale privind evolutia calitatii portofoliului de imprumuturi;

Rata provizioanelor fata de pierderi: RPP = (provizioane pentru pierderi din credite / pierderi nete) × 100 – raport care reflecta nivelul de prudenta adoptat de banca in politica sa de creditare;

Rata provizioanelor in profit: RPPR = (provizioane pentru pierderi din credite / profitul brut) × 100 – exprima costul acoperirii riscului de creditare asumat de banca.

Indicatorii potentiali de masurare a riscului care pot semnala in avans variatiile veniturilor bancii sunt: concentrarea geografica si pe sectoare economice a creditelor, ritmul de crestere a volumului de credite, rentabilitatea ridicata a unor categorii de credite.

Indicatori ai riscului de lichiditate

Principalii indicatori pentru analiza lichiditatii:

lichiditatea globala – reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt in lichiditati;

lichiditatea imediata – reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face fata datoriilor pe termen scurt;

lichiditatea in functie de total depozite – care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentand totalul depozitelor;

lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi – reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor.

Trezoreria determina si expunerea bancii in functie de depozitele la vedere si total depozite (raportul dintre acestea) – exprima tendinta de evolutie a depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilitatilor la vedere cu influenta asupra stabilitatii resurselor si nivelului costurilor.

Alti indicatori care sunt calculati pentru estimarea riscului de lichiditate:

pozitia lichiditatii – indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, a carui optimizare consta in echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. Pasivele nete, adica diferenta intre active si pasive clasificate dupa scadenta – indicator care semnaleaza perioada de maxima nevoie de lichiditate;

indicele de lichiditate (IL) – reprezinta raportul dintre suma pasivelor si suma activelor, ambele ponderate cu numarul de zile sau cu numarul curent al grupei de scadente respective. Daca indicele de lichiditate este:

= 1 – banca nu trebuie sa faca transformare de scadenta;

< 1 – banca face transformarea din pasive pe termen scurt in active pe termen lung, in conditiile curbei crescatoare a dobanzii;

> 1 – banca transforma pasivele pe termen lung in active pe termen scurt, rezultand riscul de lichiditate.

Indicatorul de solvabilitate

Adecvarea capitalului a constituit o preocuparea importanta a managementului bancar datorita semnificatiei sale privind soliditatea bancii si siguranta depozitelor.

Potrivit reglementarilor, bancile trebuie sa aiba capitalul de rang I raportat la activele ponderate cu riscul de minim 4%, iar cel de rang II de minim 8%. In prezent, majoritatea bancilor din tarile dezvoltate au indicele de adecvare a capitalului de cel putin 10%, cele mai bine capitalizate ajungand la 12%.

Reglementarile BNR prevad un indice minim de 8%, acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale bancilor la activele (bilantiere si extrabilantiere) ponderate in functie de risc.

Indicatorii riscului ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii este masurat fie prin raportul intre activele si pasivele sensibile la dobanda, fie prin diferenta intre acestea. Indicatorii riscului ratei dobanzii utilizati in practica bancara sunt:

riscul ratei dobanzii – se determina ca raport intre activele productive si pasivele purtatoare de dobanzi;

marja absoluta a dobanzii bancare – exprimata prin veniturile nete din dobanzi, reflecta capacitatea bancii de a acoperi cheltuielile cu dobanzile din veniturile obtinute prin incasarea dobanzilor la creditele acordate;

marja procentuala bruta a dobanzii bancare – care rezulta din raportarea marjei absolute la activele productive × 100;

marja procentuala neta a dobanzii bancare – care se calculeaza ca raport intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive × 100.

Indicatorii riscului valutar

Riscul valutar este incadrat in categoria asa-numitelor riscuri de piata, fiind determinat de variatiile cursurilor de schimb, deficitele balantelor de plati, penuria de lichiditati.

Indicatorii riscului valutar pe care ii calculeaza bancile comerciale sunt:

pozitia valutara individuala care se determina pentru fiecare valuta de gestionat;

pozitia valutara globala care reprezinta soldul net al creantelor in devize fata de pasivele in devize, ambele transformate in moneda de referinta, pentru compatibilitate. Acest indicator ofera o imagine generala asupra expunerii valutare a bancii.

Managementul riscurilor bancare

Analiza GAP

Modelul GAP se concentreaza asupra managementului venitului net din dobanzi pe termen scurt. Obiectivul este de a stabiliza si mari venitul net din dobanzi. Riscul ratei dobanzii este masurat prin calcularea diferentei – GAP – la diferite intervale de timp, pe baza bilantului agregat la o anumita data. Se procedeaza astfel:

activele si pasivele se structureaza in „grupe” de timp, in concordanta cu scadentele sau perioada pana la prima posibila modificare de dobanda;

GAP-ul este egal cu diferenta dintre activele si pasivele sensibile la dobanda pentru fiecare interval de timp;

conducerea bancii interpreteaza informatiile direct si prin analiza de senzitivitate.

Practic:

GAP = ASD – PSD,

unde:

ASD – active sensibile la dobanda;

PSD – pasive sensibile la dobanda.

Managementul riscului de lichiditate

O banca este considerata lichida daca are asigurat accesul la fonduri care pot fi utilizate imediat, la un cost rezonabil, in momentul in care acestea sunt necesare; fie detine suma necesara, fie poate obtine fondurile necesare imprumutandu-se sau vanzand active.

Problemele cu care se confrunta banca provin din faptul ca:

rareori cererea de lichiditate este egala cu oferta de lichiditate, banca aflandu-se aproape in permanenta in exces sau deficit de lichiditate;

trebuie sa existe un echilibru intre lichiditate si profitabilitate – cu cat mai mari vor fi fondurile mentinute disponibile pentru a satisface necesarul de lichiditate, cu atat mai mica va fi profitabilitatea bancii.

Managementul riscului valutar

Riscul valutar poate fi definit drept expunerea intr-o anumita valuta, multiplicata cu variatia in timp a cursului sau de schimb. Una dintre problemele de fond in acest domeniu consta in imprecizia oricarei masuratori a riscului, asociat unui complex de posibilitati si probabilitati, datorita dificultatilor de previzionare a evolutiei cursurilor valutare. Modificarea acestor este influentata de un ansamblu de factori, printre care:

fluxurile comerciale – abordarile traditionale pun accent pe impactul exporturilor si importurilor de bunuri/servicii asupra stabilirii cursurilor de schimb;

inflatia relativa – potrivit paritatii puterii de cumparare (PPP – purchsing power parity), moneda unei tari cu o rata a inflatiei mai mare tinde sa se deprecieze fata de moneda tarii cu o inflatie mai redusa;

dobanzile relative – tara cu rate ale dobanzilor mai inalte va atrage investitorii dintr-o tara cu rate ale dobanzilor mai scazute.

investitiile de capital – infuzia de investitii de capital sau de portofoliu intr-o economie este determinata de o serie de factori de baza, cum ar fi o piata a valorilor mobiliare atractiva, care presupune ca va primi afluxuri de capital.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate