Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
MICROECONOMIE


MICROECONOMIE


MICROECONOMIE

Utilitatea bunurilor economice; utilitate tehnica, utilitate economica si utilitate sociala (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.88-89)

Utilitatea desemneaza capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a satisface o trebuinta umana (de productie, de consum, de informatie, etc.). De asemenea, utilitatea exprima aprecierea bunului din partea consumatorului, satisfactia pe care i-o creeaza acestuia folosirea unui bun. Utilitatea se prezinta sub doua aspecte: tehnic si economic.

Din punct de vedere tehnic, utilitatea scoate in evidenta proprietatile intrinseci (corporale) ale bunului economic: tehnice, functionale, fizice, chimice, biologice, etc.



Din punct de vedere economic, utilitatea cuprinde nu numai proprietatile corporale ale bunului, ci si raportarea lor la o trebuinta a neposesorului (neproducatorului) marfii.

Utilitatea trebuie sa fie, deci, sociala: numai in corelatie cu trebuintele neposesorului (neproducatorului) devine posibil raportul economic de piata, concretizat intr-o tranzactie bilaterala de vanzare-cumparare.

Premisele formarii si functionarii unei economii nationale (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.119-120)

Formarea si functionarea unei economii nationale este conditionata de o serie de premise:

natiunea ca unitate structurala de existenta a societatii;

existenta unui teritoriu national delimitat;

un anumit nivel al diviziunii sociale a muncii si de dezvoltare a cooperarii economice;

constituirea, functionarea si dezvoltarea continua a pietei nationale.

Intreprinzatorul: definitie, caracteristici (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.134-135)

O intreprindere, pentru a exista si functiona, trebuie sa fie organizata si condusa in mod corespunzator. Persoana care creeaza o intreprindere se numeste intreprinzator. Caracteristicile fundamentale ale intreprinzatorului sunt: initiativa personala, abilitatea de a procura resursele, capacitatea manageriala, dorinta de autonomie, pregatirea de a-si asuma riscul, agresivitatea in afaceri, spirit concurential, intuitivitate, realism, abilitatea de a  invata din greseli si de a stabili relatii de munca umane.

Intreprinzatorii sunt ei care angajeaza factorii de productie, ii antreneaza in activitati care sa raspunda nevoilor societatii. Ei pot fi proprietari ai tuturor factorilor de productie angrenati in activitate, sau pot inchiria, de la posesorii lor unul sau toti factorii de productie. Indiferent daca este proprietar sau nu, intreprinzatorul se ingrijeste in mod direct de bunul mers al activitatii intreprinderii pe care o infiinteaza, o coordoneaza si conduce in scopul obtinerii unui castig. Daca el este proprietarul tuturor factorilor de productie, isi va insusi venitul obtinut sub forma profitului; daca nu, va imparti castigul cu posesorii factorilor de productie de la care i-a inchiriat. Daca ne aflam in situatia unei societati pe actiuni, intreprinzatorul este unul de tip special, in loc de o persoana avem de-a face cu consiliul de administratie. Acesta este constituit din actionari, manageri, reprezentanti ai unor institutii financiare si are ca atributii conceperea si promovarea politicii economice a intreprinderii.

Deci, intreprinzatorul poate fi o persoana, un individ, sau un colectiv de persoane (consiliul de administratie).

Intreprinzatorul este ajutat in actiunile sale de specialisti, dintre care se detaseaza managerii salariati care il ajuta in activitatea de orientare a intreprinderii catre acele activitati care asigura profitul maxim.

Corelatia factori de productie - resurse (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.147-148)

Evolutia societatii umane a inregistrat importante mutatii de ordin cantitativ si calitativ in continutul si modul de asigurare a resurselor necesare activitatilor economice, precum si in modul de utilizare a resurselor disponibile pentru realizarea unei corelatii optime intre nevoi si resurse. O parte a resurselor disponibile in societate, atrase si utilizate in procesele de productie devin factori de productie. Factorii de productie pot fi definiti si ca fiind ansamblul conditiilor necesare si suficiente pentru ca orice proces de productie sa se poata desfasura conform scopului urmarit. 

Intre resurse si factorii de productie exista anumite deosebiri:

- resursele, prin simpla lor existenta, au in raport cu procesul de productie, caracterul unui potential productiv;

in dimensiunile si structura resurselor gasim in orice moment anumite elemente care, din diferite motive raman neutilizate, raman simplu potential;

- resursele se transforma in factori de productie numai in masura atragerii utilizarii si consumarii acestora, utilizare si consumare care depind de o serie de factori: nivelul dezvoltarii economice, potentialul tehnic si stiintific, diversitatea nevoilor, gradul de ancorare al economiei in circuitul economic mondial, nivelul educatiei si culturii etc.

Delimitarea conceptuala intre resurse si factorii de productie este necesara deoarece notiunea de resurse exprima, in esenta, starea de disponibilitate a unor bunuri corporale, pe cand factorii de productie reprezinta resurse aduse de catre agentul producator intr-o stare activa, proprie utilizarii lor efective in procesul de productie.

Stadiile circuitului capitalului; rotatia capitalului (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.156)

Capitalul fix si circulant apar la nivel de firma ca o parte a capitalului in functiune care, alaturi de celelalte forme ale capitalului total exploatat de firma, participa la un circuit specific alcatuit din trei stadii.

1. Stadiul intai al circuitului capitalului il constituie procesul prin care capitalul lichid (banesc) al firmei se transforma prin intermediul pietei in capital real productiv. Paralel, firma se prezinta si pe piata muncii in calitate de cumparator de forta de munca necesara in stadiul urmator.

2. Stadiul al doilea al circuitului capitalului in functiune al firmei il constituie utilizarea productiva a capitalului real, in combinatie cu ceilalti factori de productie, pentru obtinerea de bunuri destinate vanzarii pe piata.

3. Al treilea stadiu al circuitului capitalului consta in trecerea acestuia din forma marfa in forma baneasca, prin vanzarea bunurilor produse.

Corespunzator celor trei stadii ale circuitului capitalului, acesta imbraca trei forme: bani, bunuri capital si marfa. Dintre acestea doar bunurile capital reprezinta capitalul real, care functioneaza in calitate de factor de productie.

Firma functioneaza continuu ceea ce inseamna ca reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezinta rotatia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit reprezinta viteza de rotatie a capitalului.

Caracteristicile pietei cu concurenta perfecta si pura (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.253-255)

Piata cu concurenta perfecta reprezinta un model teoretic, o situatie ideala, prin care se urmareste evidentierea virtutilor pietei libere si a mainii invizibile , considerata ca cel mai bun mecanism natural de functionare si reglare a economiei.

Piata cu concurenta perfecta sau pura presupune un asemenea raport de piata incat, pe de o parte, toti vanzatorii (producatorii) sa-si vanda toata productia, toate produsele sa fie oferite la pretul pietei, fara ca vreunul din ei sa-l poata influenta, iar pe de alta parte, cumparatorii (consumatorii) sa poata achizitiona ceea ce au nevoie si cat doresc din fiecare bun la acelasi pret al pietei, de asemenea, fara a-l putea modifica dupa vointa lor.

Ca model teoretic, piata cu concurenta perfecta se  bazeaza pe o serie de caracteristici care, in interactiunea lor, constituie mecanismul ideal de functionare a pietei.

a. Atomicitatea pietei. Se apreciaza ca agentii cererii si ofertei sunt in numar mare si de forta economica redusa. Sunt atat de numerosi si mici ca forta economica, incat nici unul nu poate sa influenteze, prin deciziile sale si prin actiunile intreprinse, starea pietei, nivelul si evolutia pretului de echilibru, cererea pietei si oferta productiei. Pe o asemenea piata, atat producatorii, cat si cumparatorii sunt primitori de pret. Un agent economic este primitor de pret pe piata cand are o forta economica asa de redusa in raport cu cererea sau oferta incat el nu are nici o posibilitate de a-l influenta.

Pe piata atomicizata productia unei firme, este foarte mica, oferta totala fiind asigurata de un numar teoretic infinit de firme. Tot la fel, cererea care se adreseaza unei anumite firme este o parte foarte mica din cererea pietei.

b. Omogenitatea perfecta inseamna identitatea intrinseca si extrinseca a tuturor bunurilor care fac obiectul tranzactiilor pe piata respectiva. Bunurile sunt omogene instrinsec daca proprietatile ce le definesc sunt identice prin compozitie, calitate forma, culoare etc. Bunurile sunt omogene extrinsec in raport de modul de prezentare, conditiile si termenii de comercializare, de livrare si de plata (pe baza de credit comercial, cu sau fara avans, cu plata integrala, in numerar sau prin virament etc.). Omogenitatea perfecta face ca fiecare cumparator sa nu aiba nici un motiv sa prefere marfa unui producator in detrimentul altuia; el trateaza toate marfurile in mod identic.

c. Intrarea si iesirea libera de pe piata. Intrarea si iesirea de pe piata se face exclusiv pe baza de rationament economic. Ofertantul (produca-torul) intra pe o piata atunci cand obtine un cost marginal inferior sau cel mult egal cu pretul la care se comercializeaza produsul. El iese de pe piata atunci cand costul marginal este mai mare decat pretul, trebuind sa se reprofileze catre alte domenii, unde poate obtine cel putin profitul normal. Cumparatorul (agentul cererii), intra pe piata prin compararea raportului dintre utilitatea marginala si pretul unitar al acelui bun, cu acelasi raport obtinut pentru alte bunuri substituibile. Cand primul raport este mai mare, cumparatorul decide intrarea pe piata. Cand raportul este mai mic, el paraseste piata bunului dat si se orienteaza catre alte piete.

Se apreciaza ca piata care satisface conditiile de atomicitate, omogenitate si intrare (iesire) libera pe piata se numeste piata cu concurenta pura. Ea este completata cu conditiile pietei cu concurenta perfecta, transparenta si mobilitatea factorilor de productie.

d. Transparenta perfecta a pietei se infaptuieste atunci cand agentii economici sunt permanent, complet si corect informati asupra caracteristicilor pietei, el avand astfel posibilitatea sa actioneze in cunostinta de cauza, alegand criteriile de rationament care il satisface.

e. Mobilitatea perfecta a factorilor de productie presupune inexistenta limitelor tehnice, economice, juridice in calea orientarii libere si naturale a acestora spre domeniile care le asigura cea mai inalta eficienta.

Tendintele contradictorii in evolutia marimii salariilor: efectul de venit si efectul de substituire (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.303-304)

Pentru marimea efectiva a salariului unui angajat prezinta o importanta doua tendinte contradictorii manifestate in comportarea salariatilor, pornind de la interesele persoanele concretizate in efectul de substituire si efectul de venit. Efectul de substituire are in vedere interesul fiecarui salariat de a obtine un castig mai mare prin prelungirea timpului de munca si prin ridicarea intensitatii muncii, in defavoarea timpului liber si a timpului necesar pentru refacerea corespunzatoare a capacitatii de munca.

Efectul de venit presupune acel comportament al salariatilor din momentul in care marimea salariului atinge un nivel care ii permite sa duca o viata decenta la parametrii aspiratiilor sale si ca urmare salariatii renunta la munca suplimentara in favoarea timpului liber. Prin urmare, efectul de substituire imprima salariului o tendinta de crestere in timp ce efortul de venit o tendinta de stagnare sau limitare.

Marimea si dinamica salariul depind si de interdependenta dintre diferentierea salariilor si tendinta de apropiere intre salarii. Diferentierea salariilor inseamna ecartul intre salarii, existent in mod obiectiv datorita calificarii diferite a oamenilor si sanselor diferite de fructificare a capitalului uman de catre diversi utilizatori. Aceasta stare este acceptata  fara dificultate, atat de salariati, cat si de patronate. Tendinta de apropiere intre salarii inseamna de fapt tendinta de egalizare a lor, determinata de educatia permanenta a fortei de munca, de apropiere a conditiilor de pe piata muncii etc. O asemenea tendinta este greu de acceptat, mai intai de catre angajati, pentru ca implica o redistribuire a veniturilor intre ei, precum si de catre patronate, deoarece genereaza o automultumire a celor care executa munca.

Profitul: castig legitim; castig nelegitim; castig ilegal; castig necuvenit (Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.310)

1. Profitul reprezinta un castig al unei persoane fara ca aceasta sa fi contribuit intr-un fel la obtinerea lui. Profitul este considerat ca un castig imoral al capitalistilor, ar avea o natura exploatatoare. Cu toate acestea, in prezent, in toate economiile de piata, fiecare intreprinzator traieste pe seama acestor castiguri imorale.

In acelasi sens, al unor castiguri necuvenite, teoria economica, pornind de la faptul ca uneori, intreprinzatorii nu respecta reglementarile legale s-a formulat notiunea de profit nelegitim, ilegal, necuvenit obtinut prin: marirea nejustificata a preturilor de vanzare, in conditiile unui anumit tip de concurenta imperfecta; insusirea unor venituri fara efort propriu, generate de anumite dezechilibre economico-financiare cum ar fi inflatia; diminuarea cheltuielilor pentru protectia, conservarea sau ameliorarea mediului ambiant, evaziunea fiscala etc.

2. Profitul reprezinta un venit ce se obtine dintr-o activitate economica perfectionata si modernizata prin efortul propriu al firmelor. Prin actiuni si masuri economice, tehnico-stiintifice sau manageriale, firmele realizeaza venituri pe care si le insusesc sub forma de profit legitim. Profitul legitim este efectul dezvoltarii si modernizarii economice si constituie o resursa importanta pentru progresul ulterior. Profitul legitim este stimulat prin actiuni desfasurate de intreprinzatori ca: modernizari, retehnologizari, ameliorarea performantelor bunurilor economice, organizarea stiintifica a productiei si a muncii, perfectionarea managementului etc. Intr-o asemenea acceptiune, profitul se regaseste in toate actiunile economice din industrie, agricultura, comert, banci, asigurari, turism etc.

Factorii care influenteaza nivelul si dinamica ratei profitului

(Microeconomie, Gh.Pirvu si R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.310-321)

Atat nivelul cat si dinamica ratei profitului sunt influentate de urmatorii factori:



1. nivelul productivitatii sau randamentul factorilor care influenteaza volumul rezultatelor. Aceasta inseamna orientarea firmei spre acele actiuni (activitati) care conduc la productivitate cat mai mare, indeosebi prin prisma randamentului factorului munca. Eficienta factorilor de productie este, la randul ei, determinata de alti factori cum ar fi: eficienta invatamantului, a sistemului de ocrotire sociala a sanatatii, a cercetarii stiintifice, de eficienta acumularii si investitiilor, de structurile de ramura si teritoriale ale economiei nationale;

2. pretul de vanzare si costul, intrucat masa profitului este rezultatul diferentei dintre cele doua elemente. Intrucat prin cresterea pretului de vanzare, intr-o economie de piata, concurentiala se modifica substantial nivelul competitivitatii, accentul se pune pe reducerea costului;

3. volumul, structura si calitatea productiei (activitatii sau bunurilor economice) care actioneaza separat dar mai ales in unitatea si interdependenta lor. In practica, incidentele generate de acesti factori de influenta, se intersecteaza sau suprapun, putand fi sau nu convergente unele cu altele;

4. viteza de rotatie a capitalului. Este cunoscut faptul ca, in activitatea economica capitalul parcurge o miscare complexa pe care o putem simboliza astfel:

B - C P BE - B'

in care:

B - bani (capital banesc);

C - capital productiv (bunuri de productie);

P - activitatea economica in care se foloseste capitalul;

BE - bunuri economice in urma activitatii economice respective;

B' - bani ce rezulta din vanzarea bunurilor economice (marfurilor) obtinute.

Miscarea completa de la B la B' este o rotatie, iar timpul acestei miscari este timpul de rotatie. Intreprinderea este interesata ca in decursul unui an sa realizeze un numar de rotatii cat mai mare. In acest scop se reduce timpul de aprovizionare, de productie si de vanzare a marfurilor. Volumul profitului va fi astfel direct proportional cu viteza de rotatie.

5. Marimea rentabilitatii, respectiv rata profitului depinde si de calitatea conducerii activitatii de productie, aprovizionare si desfacere. O conducere corespunzatoare se reflecta in combinarea si folosirea optima a factorilor de productie, obtinerea unul volum maxim de rezultate cu un capital dat, reducerea stocurilor si a creditelor, conducand implicit la sporirea beneficiului (profitului).

Fiecare dintre acesti factori este influentat la randul sau de alti factori de care trebuie sa tina seama orice agent economic in adoptarea deciziilor in scopul cresterii gradului de rentabilitate al afacerilor facute.

M A C R O E C O N O M I E

Instrumentele politicii monetare utilizate in realizarea echilibrului pe piata monetara (Macroeconomie, Gh. Pirvu, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.64-65)

Principalele instrumente ale politicii monetare prin care se urmareste realizarea echilibrului pe piata monetara sunt:

Manevrarea taxei scontului si rescontului.

Scontarea este operatiunea specifica prin care o banca comerciala achizitioneaza de la clientii sai, la vedere si inainte de scadenta, efecte de comert (cambii, trate, bilete la ordin), platind detinatorului suma inscrisa pe titlul respectiv, mai putin comisionul (dobanda aferenta pentru perioada de timp cuprinsa intre momentul achizitionarii titlului si scadenta sa). Prin operatiunile de scontare bancile comerciale creeaza bani de cont.

Rescontarea reprezinta operatiunea de achizitionare, de catre banca de emisiune, de la bancile comerciale, a efectelor de comert deja scontate de acestea din urma, inainte de scadenta, platind bancilor comerciale suma inscrisa pe titlu, mai putin comisionul. Prin operatiunea de rescontare Banca Nationala creeaza rezerve monetare excedentare (numerar) pentru bancile comerciale.

Evolutia taxei scontului (rescontului) este conditionata de conjunctura economica interna si internationala. O majorare a taxei scontului si rescontului de catre banca centrala conduce la cresterea costului creditelor si, in consecinta, la reducerea lichiditatilor pe piata monetara si la franarea activitatii economice. Dimpotriva, o reducere a taxei scontului (rescontului) are ca efect cresterea lichiditatilor din economie, reducerea costurilor bancilor cu acordarea de credite, o cerere crescanda de bani si ca rezultat o relansare a activitatii economice.

2. Achizitionarea si vanzarea de titluri de valoare de catre banca centrala (de emisiune) de pe piata deschisa (open market). Intr-o economie nationala exista un anumit volum necesar al masei monetare, care evolueaza odata cu ansamblul activitatilor economice. De asemenea, pe piata monetara, in cadrul unei perioade, se confrunta cererea agregata si oferta agregata de moneda, aparand fata de necesarul de masa monetara, fie un excedent global, fie un deficit global de lichiditati. Banca Nationala intervine in acest mecanism pentru a reechilibra piata monetara, retezand excedentul de lichiditati ori completand insuficienta (deficitul) de lichiditati. In primul caz, cand trebuie redus excedentul de lichiditati, Banca Nationala vinde pe piata monetara libera o parte din efectele publice sau private pe care le detine in portofoliul sau (bonuri de tezaur, obligatiuni s.a.), atragand si anihiland excedentul de lichiditati de pe piata monetara. In cel de-al doilea caz, cand trebuie completat deficitul de  lichiditati, Banca Nationala cumpara (achizitioneaza) o parte din efectele publice sau private detinute de bancile comerciale si institutiile de credit specializate, acoperind deficitul de lichiditati al acestora.

3. Politica cotelor obligatorii de rezerva. In toate statele lumii, prin legislatie, s-a impus existenta unor fonduri de rezerva ale fiecarei banci; ele sunt formate din: tezaurul bancii sau rezerva pastrata de banca respectiva si disponibilul bancii in contul sau curent la Banca Nationala. Sporirea cotelor obligatorii de rezerva diminueaza disponibilitatile de creditare din sistemul bancar si micsoreaza masa monetara. Invers, reducerea cotelor obligatorii de rezerva sporeste masa creditului bancar si masa monetara din economie.

4. Refinantarea societatilor bancare de catre Banca Nationala. Baza procesului de refinantare a societatilor bancare este reprezentata de creditul pe termen scurt acordat de Banca Nationala celorlalte banci. In acest scop se utilizeaza ca instrumente:

a. linia de credit, prin care Banca Nationala deschide un cont unei societati bancare, pe care il alimenteaza la un nivel convenit si pentru un interval de timp stabilit (de regula 90 de zile). Rata dobanzii pentru acest credit se stabileste de catre creditor. Reducerea ratei dobanzii la linia de credit are ca efect cresterea masei monetare la societatile bancare debitoare si asigura refinantarea acestora. Cresterea ratei dobanzii scumpeste refinantarea bancilor comerciale si micsoreaza masa monetara de care acestea dispun;

b. creditul de licitatie se utilizeaza atunci cand Banca Nationala disponibilizeaza anumite resurse financiare, care sunt licite intre societatile bancare potential debitoare. Societatea bancara care ofera dobanda cea mai ridicata este castigatoarea licitatiei;

c. creditul pe termen fix consta intr-un credit special cu o scadenta de 30 de zile pe care Banca Nationala il acorda societatilor bancare aflate in dificultati de plata. Dupa aceasta perioada, prin neredresarea financiara a societatii bancare debitoare, incepe procesul de supraveghere din partea Bancii Nationale, care poate culmina cu propunerea de reorganizare sau lichidare financiara a bancii respective.

Actiunile si obligatiunile - produse ale pietei de capital (Macroeconomie, Gh. Pirvu, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.81-83)

In anumite cazuri, capitalul unei societati comerciale poate deveni insuficient pentru a face fata unor nevoi neprevazute sau pentru dezvoltarea societatii. Avand nevoie de capital suplimentar, societatea comerciala are la dispozitie mai multe cai pentru a-l obtine:

a)     majorarea capitalului social printr-o emisiune de actiuni;

b)     contractarea unui imprumut printr-o emisiune de obligatiuni;

c)     contractarea unui credit acordat de o banca.

In situatia in care fac apel public de obtinere a banilor prin emisiunea de actiuni sau obligatiuni, societatile emitente intra in sfera pietei de capital, iar produsele oferite investitorilor (actiunile, obligatiunile) se numesc valori mobiliare. Valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise in forma materializata sau evidentiate prin inscrierile in cont, care confera detinatorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului. Trei coordonate majore contureaza notiunea de valoare mobiliara: 1) valorile mobiliare sunt instrumente (titluri de valoare) negociabile; 2) valorile mobiliare pot fi emise in forma materiala sau evidentiate prin inscrierile in cont; 3) valorile mobiliare confera detinatorilor lor drepturi patrimoniale si nepatrimoniale asupra emitentului, conform legii si in conditiile specifice de emisiune a acestora.

Actiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeste participarea detinatorului la capitalul social al societatilor comerciale pe actiuni emitente. Valoarea inscrisa pe actiune, valoarea nominala este parte a capitalului social. Potrivit legii nr.31/1990, in Romania, actiunile reprezinta fractiuni ale capitalului social si desemneaza raportul juridic dintre actionar (persoana care detine actiuni) si societatea comerciala.

Principalele caracteristici ale actiunilor sunt: reprezinta fractiuni ale capitalului social care au o anumita valoare nominala; actiunile sunt fractiuni egale ale capitalului social; actiunile sunt indivizibile, evitandu-se astfel divizarea excesiva a capitalului social; actiunile sunt instrumente negociabile ele putand fi transmise altor persoane in virtutea legii cererii si a ofertei.

Dupa modul de identificare a proprietarului actiunile pot fi: nominative - deoarece au numele proprietarului inscris pe certificat si la purtator - caz in care, actiunea apartine celui care o detine.

Dupa forma materiala de prezentare actiunile pot fi: actiuni materializate - actiuni nominative sau la purtator emise in forma materiala, pe suport de hartie sau in forma dematerializata, prin inscriere in cont. Actiunile dematerializate pot fi numai actiunile nominative.

Dupa marimea si modul de stabilire a dividendului actiunile pot fi: ordinare dividendul fiind dependent de dimensiunile profituri ale societatii si privilegiate - carora li se atribuie un dividend fix.

Detinerea actiunii, este sursa urmatoarelor drepturi: dreptul de decizie; dreptul de informare; dreptul asupra rezervelor incorporate in capitalul social; dreptul la dividende.

Venitul actionarului se numeste dividend si reprezinta o parte din profitul distribuit al societatii comerciale. Daca actiunea este privilegiata, atunci actionarul are dreptul la un dividend fix, indiferent de marimea profitului realizat de societate in anul respectiv. Daca actiunea este ordinara atunci actionarul primeste un dividend variabil, in functie de profitul realizat.

Obligatia este un instrument (titlu) de credit pe termen lung emis de societatile comerciale sau organe ale administratiei publice centrale si locale in scopul finantarii unor obiective de investitii.

Emitentii de obligatiuni pot fi societatile comerciale pe actiuni, statul, judetul, orasul, comuna, organele administratiei publice centrale si locale.

Dupa modul de identificare a proprietarului, obligatiunile pot fi:

a)      la purtator, caz in care obligatiunea apartine posesorului;



b)      nominative, deoarece au numele proprietarului inscris pe certificat sau in cont;

Dupa forma de emisiune:

a)     materializate, sunt emise in forma materiala, pe suport de hartie;

b)     dematerializate, emise prin inscriere in cont, pe suport magnetic.

Dupa tipul de venit pe care il genereaza, obligatiunile emise de organele administratiei publice centrale si locale pot fi:

a)     obligatiuni cu dobanda: sunt emise la o valoare nominala, valoare care se returneaza, de regula la scadenta, plus o dobanda care se distribuie conform unui program de distribuire;

b)     obligatiuni cu cupon zero sau obligatiuni cu reducere (discount), sunt emise la un pret de emisiune mai mic decat valoarea nominala care este platita la scadenta; nu se plateste dobanda iar castigul consta in diferenta dintre pretul de cumparare dat de investitor si pretul de rascumparare la scadenta, mai mare (valoarea nominala).

Detinatorii de obligatiuni (obligatarii) crediteaza (imprumuta) societatea pe o perioada de timp determinata, motiv pentru care au dreptul de a cere dobanda promisa si restituirea sumei imprumutate. La momentul cumpararii obligatiunilor investitorii sunt obligati sa verse integral pretul obligatiunilor.

Trasaturile cererii si ofertei de forta de munca (Macroeconomie, Gh. Pirvu, Ed.Sitech,

Craiova, 2007, p.113-114)

Cererea si oferta de forta de munca reprezinta doua marimi, care reflecta legaturile existente intre dezvoltarea economico-sociala - ca sursa a cererii de forta de munca - si cresterea populatiei, ca sursa a ofertei de forta de munca. In acest caz, se cer evidentiate o serie de trasaturi:

Intr-un interval scurt de timp, cererea fortei de munca ne apare, practic, invariabila, tinand seama ca amplificarea unor activitati existente si aparitia altora noi generatoare de noi locuri de munca, necesita o anumita perioada de timp.

Oferta de forta de munca solicita un timp relativ indelungat pentru a permite cresterea si instruirea fiecarui segment al populatiei, pana la varsta necesara angajarii;

Oferta de forta de munca ne apare ca fiind eminamente perisabila si avand un caracter destul de rigid. Astfel, cel ce face oferta trebuie sa traiasca, el neputand astepta oricat angajarea sa pe un alt loc de munca;

Generatiile de tineri sunt crescute si educate ca oameni, nu pentru a deveni marfuri. In aceste conditii, ofertantii de forta de munca nu se mai formeaza in totalitate pe principiile economiei de piata;

Cererea si oferta de forta de munca sunt categorii relativ neomogene, ele compunandu-se din grupuri concurentiale sau mai putin concurentiale, prin aceasta substituindu-se reciproc decat in anumite limite sau chiar deloc.

Contul curent si contul de capital componente ale balantei de plati externe (Macroeconomie, Gh. Pirvu, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.141-142)

Din necesitatea uniformizarii indicatorilor ce trebuie inscrisi in balanta de plati externe, pentru a se usura comparabilitatea internationala, Fondul Monetar International a structurat balanta de plati externe astfel: contul curent si contul de capital.

Contul curent se refera atat la elemente tangibile cat si intangibile . Importurile si exporturile tangibile sunt constituite din bunuri fizice de diferite tipuri, in timp ce importurile si exporturile intangibile , se refera la servicii ce apar sub urmatoarele forme: turismul si transporturile internationale de marfuri, servicii financiare, asigurari, operatii bancare. Toate intrarile monetare rezultate din exporturile tangibile si intangibile sunt inregistrate in Creditul contului. Toate iesirile monetare rezultate din importuri tangibile si intangibile sunt inregistrate in debitul contului. Rezulta ca un excedent de importuri fata de export va genera un deficit de cont curent, iar surplusul exporturilor fata de importuri produce un excedent de cont curent.

Contul de capital include miscarile de capital, pe termen lung si pe termen scurt intre respectiva tara si celelalte tari precum si o serie de tranzactii menite sa acopere orice deficit spre excedent. Miscarile de capital pe termen lung includ: investitiile directe (incluzand infiintarea si controlul unor intreprinderi in strainatate), investitiile de portofoliu (care includ achizitionarea titlurilor de valoare ale unor companii sau guverne straine) si imprumuturile interguvernamentale. Miscarile de capital pe termen scurt includ toate formele de imprumut pe termen scurt si investitiile pe termen scurt, multe din acestea fiind menite sa utilizeze diferente internationale dintre ratele dobanzii. Contul de capital cuprinde, de asemenea, acele tranzactii necesare pentru a acoperi orice deficit sau excedent global din celelalte conturi. Aceste tranzactii includ modificarile rezervelor nationale de valuta si imprumuturile in moneda straina Asemenea tranzactii au rolul de a echilibra balanta de plati. Tranzactiile care au rolul de a acoperi deficitul sau a reduce excedentul din celelalte conturi se numesc tranzactii de ajustare, pe cand tranzactiile ce apar in mod independent se numesc tranzactii autonome.

Echilibrul balantei de plati externe se infaptuieste atunci cand:

E - I - Sf = Sc R, in care:

E = valoarea exportului;

I = valoarea importului;

Sf = soldul operatiunilor financiare;

Sc = soldul operatiunilor de credit;

R = modificarile rezervelor valutare si a masei monetare.

Situatia ideala a balantei de plati externe in cadrul unei economii este aceea in care posturile ce o compun se echilibreaza in cadrul unei perioade de referinta, adica incasarile sunt egale cu platile rezultate din relatiile cu toate tarile partenere. Balanta de plati poate fi excedentara sau activa, atunci cand incasarile din relatiile internationale sunt mai mari decat platile efectuate in cadrul acestora si deficitara sau pasiva, atunci cand incasarile din strainatate sunt mai mici decat platile din strainatate.

Teoria dezvoltarii economice si teoria cresterii economice (Macroeconomie, Gh. Pirvu, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.156-157)

In ultimele decenii ale secolului XX apare tot mai pregnanta preocuparea economistilor de a delimita conceptul de crestere de cel de dezvoltare economica, respectiv intre teoria cresterii economice si teoria dezvoltarii economice.

Desi cele doua teorii au un element comun cresterea cantitativa a productiei de bunuri materiale si servicii, se deosebesc sub aspect calitativ, in functie de modul cum au loc evolutiile concrete, implicand schimbari in structura economica si sociala, in nivelul de trai, in modul de viata, de gandire si de comportament al oamenilor, in eficienta utilizarii resurselor, in raportul dintre activitatile umane si mediul inconjurator.

Desi cresterea si dezvoltarea economica au cateva caracteristici comune: sunt rezultatul dezvoltarii generale a societatii, dar si conditia unei noi dezvoltari; au ca scop imbunatatirea starii de ansamblu a economiei; au aceeasi finalitate, ameliorarea conditiei umane, a nivelului de trai al populatiei, totusi, conceptul de dezvoltare economica se detaseaza prin cateva elemente:



a. dezvoltarea economica implica in sine cresterea economica, neexistand dezvoltare economica fara o crestere a rezultatelor economice. Pentru a se transforma in dezvoltare economica, cresterea economica trebuie sa fie insotita de transformari calitativ structurale in economie

b. dezvoltarea economica are o evolutie istorica mai ampla, insotind procesul trecerii economiei prin mai multe societati, de la formele inferioare ale vietii economice catre cele superioare, pe cand cresterea economica desemneaza procesele ce au loc intr-o economie dezvoltata;

c. dezvoltarea economica reliefeaza si progresele realizate in raporturile ce se stabilesc intre agentii economici si mediul economic al acestora, intre activitatile economice si mediul inconjurator.

Multiplicatorul si acceleratorul investitiilor (Macroeconomie, Gh. Pirvu, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.198-199)

Viata economica trebuie inteleasa ca un proces permanent de adaptare a cererii si ofertei agregate aflate sub influenta continua a numerosi factori. Daca cererea globala efectiva determina agentii economici sa produca bunurile materiale si serviciile, oferta globala sustine cererea globala asigurandu-i bunurile si serviciile, dar si mijloacele banesti necesare pentru efectuarea tranzactiilor economice.

Dar intr-o economie nationala veniturile obtinute au ca destinatie finala consumul si investitiile. La randul lor, investitiile influenteaza productia, venitul si consumul. De aceea repartizarea veniturilor pentru consum si investitii are la baza principiile multiplicatorului si acceleratorului.

Principiul multiplicatorului exprima interactiunea dintre investitii si venit. Astfel, cresterea investitiilor determina cresterea productiei si a venitului, iar cresterii venitului in perioada curenta ii corespunde un nivel de crestere a cheltuielilor de consum si a investitiilor in perioada viitoare.

In fiecare noua etapa a dezvoltarii economice sporul investitiilor va genera un nou spor al venitului determinabil cu ajutorul multiplicatorului, calculat dupa relatia:

,

unde: K = multiplicatorul;

DVNd = sporul venitului;

DI = sporul investitiilor

si evidentiaza efectul de multiplicare a venitului pe seama investitiilor.

Intr-o economie nationala orice spor de venit (DVNd) se scindeaza in cresterea consumului (DC) si cresterea investitiilor (DI).

Deci DVNd = DC + DI

Ca urmare, formula multiplicatorului devine:

Se ajunge la expresia finala a multiplicatorului deoarece , iar c + e = 1, iar 1 - c = e , adica inclinatia marginala spre economii.

Din relatia de calcul a multiplicatorului rezulta ca acesta va fi cu atat mai mare cu cat inclinatia marginala spre consum va fi mai mare, sau cu cat inclinatia marginala spre economii va fi mai mica, punand in evidenta impulsul stimulativ al consumului asupra relatiei dintre venit si investitii.

Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima data, in anul 1931, de catre R.F.Fahn, pentru ca ulterior, in anul 1936, J.M.Keynes sa generalizeze folosirea multiplicatorului in cadrul interactiunii dintre investitii si venit in lucrarea Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor , demonstrand ca investitiile sunt cele care produc efecte de antrenare asupra productiei de bunuri economice si, prin aceasta, asupra venitului si consumului.

Principiul acceleratorului exprima efectul cresterii venitului asupra investitiilor in sensul ca sporirea cererii de bunuri de consum antreneaza o cerere mai mare de bunuri de capital (de investitii). Ca urmare , intre cererea de bunuri de consum si investitii exista o relatie de accelerare, de urmatoarea maniera: o crestere a venitului (DVNd) va genera o crestere a partii destinate consumului (DC) care va antrena o sporire a cererii de bunuri de consum adresata producatorilor; producatorii doresc sa adapteze productia la nivelul cererii sporite facand investitii in noi capacitati de productie.

Rezulta ca principiul acceleratorului considera investitia ca o variabila dependenta de cresterea cererii.

Calculat ca raport intre volumul investitiei intr-un an (It) si variatia venitului in perioada anterioara, (DVNdt - DVNdt-1), acceleratorul furnizeaza explicatii teoretice referitoare la variatia acumularii de capital de la o perioada la alta.

Din aceasta relatie rezulta ca marimea investitiilor este egala cu acceleratorul inmultit cu cresterea venitului.

It = a . DVNd, unde 0 < a < 1.

Actiunea principiului acceleratorului este valabila numai in situatia in care capitalul necesar investitiilor in t este mai mare decat capitalul disponibil in t-1. Daca diferenta este negativa atunci inseamna ca in economie se petrece fenomenul de dezinvestitie (nu se fac investitii). Aceasta inseamna ca in faza de avant a ciclului economic investitiile nete cresc, iar in perioadele de criza pot sa apara dezinvestitii nete, fiind franat sau stopat procesul investitional.

Starea de presiune si starea de absorbtie, forme de manifestare a dezechilibrelor economice (Macroeconomie, Gh. Pirvu, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.217-219)

Stiinta economica, pentru a desemna dezechilibrele economice normale foloseste notiunea de presiune, iar pe cele anormale notiunea de absorbtie.

Starea de presiune caracterizeaza acea situatie de piata pe care se inregistreaza o oferta excedentara ce se soldeaza cu nerealizarea unei parti a ofertei de bunuri si servicii si aparitia somajului. Concurenta se desfasoara intre producatori, ceea ce duce la perfectionarea productiei, ridicarea calitatii produselor si diversificarea acestora, cresterea eficientei si reducerea preturilor pentru a castiga o pozitie favorizanta pe piata. Sub aspectul adaptarii productiei la nevoile consumatorilor in starea de presiune se realizeaza rapid si elastic. Influenta productiei asupra consumului este deosebit de activa, iar modificarea cerintelor si intentiilor de cumparare se realizeaza in mod permanent. Povara incertitudini cade asupra vanzatorului. Cumparatorul gaseste ceea ce cauta, nu se simte in nesiguranta. Cumparatorul este cel ce face selectia, acesta avand drept rezultat imbunatatirea calitatii, reducerea costurilor, diferentierea productiei si concentrarea productiei. In timpul presiunii, cea mai mare parte a sarcinilor informative cade asupra vanzatorilor.

In cazul presiunii se creeaza o diferenta intre aspiratia vanzatorului si vanzarea efectiva, cunoscuta sub denumirea de tensiune a aspiratiei. Cu cat aceasta tensiune este mai accentuata, cu atat presiunea asupra pietei este mai mare. Aceasta tensiune, ca diferenta intre aspiratie si realizare, este factorul care amplifica o serie de procese ca, de pilda, imbunatatirea calitatii, reducerea costurilor etc. Presiunea asupra pietei creste cu cat sporeste dorinta producatorului de a vinde, crestere care se manifesta prin amploarea si diversificarea activitatilor favorizante pentru atingerea aspiratiilor de vanzare prin perfectionarea bunurilor economice si asigurarea calitatii garantate, reclama, informarea si convingerea cumparatorului, scaderea relativa a preturilor etc.

Starea de absorbtie caracterizeaza acea situatie de piata pe care se inregistreaza o cerere excedentara ce se soldeaza cu o parte a nevoii sociale nesatisfacute. Concurenta se desfasoara intre cumparatori care nu mai au posibilitatea de a alege, cumpara ceea ce gasesc pe piata. Producatorii nu mai sunt interesati sa faca investitii, sa modernizeze productia si sa sporeasca eficienta deoarece tot ceea ce produc se vinde, ei decid ce sa produca, cat sa produca si cum sa produca. Pe termen lung absorbtia constituie un stimulent puternic si durabil pentru cresterea volumului productiei, dar genereaza locuri inguste de productie, ceea ce nu stimuleaza in masura suficienta progresul tehnic. Starea de absorbtie franeaza dezvoltarea si perfectionarea bunurilor economice, deoarece existenta pietei vanzatorilor exclude motivatia pentru aparitia produselor noi. Deoarece, asa cum am aratat, concurenta se desfasoara numai intre cumparatori, cresterea vanzarilor depinde numai de productie, producatorul gasind cumparator pentru fiecare produs. In situatia absorbtiei adaptarea productiei la nevoile consumatorilor se face greoi, vanzatorul se simte in siguranta, in timp ce consumatorul cumpara bunul respectiv atunci cand il gaseste si nu in momentul in care s-a conturat intentia de cumparare si, in consecinta, la consumator poate sa apara acumularea de stocuri. In situatia de absorbtie cumparatorul nu are posibilitatea sa faca selectia, iar sarcinile informative cad asupra cumparatorilor.

Puterea absorbtiei se masoara in marimea tensiunii ei, adica a gradului de satisfacere a cerintelor consumatorului si depinde de perspectiva ce se prefigureaza in legatura cu bunul economic si cu pretul acestuia, de rezervele banesti de care dispune cumparatorul etc., ceea ce demonstreaza ca absorbtia nemanifestata pe piata este o functie crescatoare a tensiunii si aspiratiei de cumparare.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate