Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Statul si dreptul in Vechiul Regat al Romaniei


Statul si dreptul in Vechiul Regat al Romaniei




Statul si dreptul in Vechiul Regat al Romaniei.

1. Dreptul constitutional:

Textul constitutional intrat in vigoare in anul 1866 poate fi considerat drept prima constitutie romaneasca; modul in care ea a fost adoptata, precum si structura sa, apropiata de conceptul modern de constitutie, ii confera indiscutabil aceasta calitate. In mod formal si sub influenta Constitutiei belgiene din 1831, Constitutia din 1866 stabilea principiile si normele caracteristice unei monarhii constitutionale parlamentare.

Aceste principii erau: principiul suveranitatii nationale, principiul guvernamantului reprezentativ, principiul separarii puterilor in stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilitatii monarhului, principiul responsabilitatii ministeriale, principiul rigiditatii constitutionale, principiul suprematiei Constitutiei in raport cu celelalte legi.



In titlul I, referitor la teritoriu, Constitutia a consacrat indivizibilitatea teritoriului Romaniei, stabilind astfel in forma solemna faptul ca Unirea Principatelor ramanea definitiva. Tot aici a fost consacrata inalienabilitatea teritoriului, fiind admise numai rectificari de frontiera, iar acestea numai prin lege speciala.

In titlul II referitor la drepturile romanilor erau proclamate drepturile si libertatile cetatenilor, cu mentiunea ca aceste drepturi putea fi exercitate numai de catre cetatenii romani. Se preciza de asemenea ca modalitatile de dobandire a cetateniei romane de catre straini urmau a fi stabilite printr-o lege speciala. Cetateanul roman avea o singura restrictie si anume ca nu putea intra in serviciul altui stat fara autorizatia Guvernului, sub sanctiunea pierderii cetateniei.

Proprietatea era asezata pe o pozitie deosebita, fiind declarata sacra si inviolabila. Dreptul la proprietate era garantat, art. 17 stipuland faptul ca nici o lege nu putea introduce pedeapsa confiscarii averii. Textul constitutional prevedea totusi posibilitatea exproprierii, aceasta putand fi justificata intr-un numar restrans de situatii: pentru nevoile apararii nationale; pentru amenajarea cailor de comunicatii; pentru modernizarea serviciilor de salubritate publica.

Constitutia romana din 1866 continea prevederi dintre cele mai liberale cu privire la drepturile individuale, articole speciale stipuland libertatea de constiinta, libertatea invatamantului, a intrunirilor si a presei. Erau garantate de asemenea inviolabilitatea persoanei si a domiciliului, secretul corespondentei, dreptul la asociere, dreptul de a adresa petitii autoritatilor statului. Se desfiinta pedeapsa cu moartea, acesta neputand fi aplicata decat in cazurile special prevazute de codul militar in situatii de razboi.

Principiul suveranitatii nationale a fost prevazut in art. 32, unde se arata ca puterile statului emana de la natiune. In acest fel era ignorata atat protectia puterilor garante, cat si suzeranitatea otomana, cu toate ca Romania facea parte oficial din Imperiul Otoman, fata de care avea inca obligatia platirii tributului. Principiul guvernamantului reprezentativ a fost consacrat in acelasi art. 32, unde se precizeaza ca puterile statului puteau fi exercitate numai prin delegare si numai in conformitate cu principiile si regulile stipulate in textul Constitutiei.

Aplicand principiul separatiei puterilor, Constitutia din 1866 a prevazut trei categorii de organe care exercitau puterile in stat (legislativa, executiva si judecatoreasca), cele trei fiind declarate independente una de cealalta.

Coroborand principiile suveranitatii nationale, guvernamantului reprezentativ si separatiei puterilor, a fost organizat un regim reprezentativ in care rolul principal revenea organelor care exercitau puterea legislativa.

Puterea legislativa se exercita in mod colectiv de catre monarh si de catre Reprezentanta Nationala alcatuita din doua Camere: Senatul si Adunarea Deputatilor. Desi dreptul de initiativa legislativa apartinea atat monarhului, cat si Reprezentantei Nationale, totusi monarhul avea un ascendent asupra legislativului: el putea sa refuze sanctionarea legilor adoptate de parlament (drept de veto) si avea dreptul de a dizolva una dintre Adunari sau pe ambele in acelasi timp.

Alegerea deputatilor si senatorilor urma sa se faca prin vot uninominal pe baze censitare. In consecinta, la nivelul fiecarui judet, textul Constitutiei impartea corpul electoral in patru colegii pentru alegerea deputatilor; respectiv in doua colegii pentru alegerea senatorilor. La Camera Deputatilor, primul colegiu era alcatuit din toti cetatenii care aveau un venit funciar de cel putin 300 galbeni. In al doilea colegiu electoral intrau toti cei care aveau un venit funciar situat intre 100 - 299 galbeni, in al treilea colegiu se incadrau comerciantii si industriasii care plateau statului o contributie de cel putin 80 galbeni, in vreme ce al patrulea colegiu era alcatuit din toti cei care plateau statului un impozit cat de mic. Electorii apartinand primelor trei colegii votau direct, in timp ce membrii celui de-al patrulea votau indirect. In cadrul acestui din urma colegiu, 50 alegatori alegeau cate un delegat. Delegatii impreuna cu alegatorii directi alegeau cate un deputat din fiecare judet.

In primul colegiu pentru Senat intrau proprietarii de imobile rurale din judet, cu un venit funciar de cel putin 300 galbeni, in vreme ce al doilea colegiu ii grupa pe proprietarii de imobile din orasele de resedinta, care posedau un venit funciar de cel putin 300 galbeni.

In 1884, ca urmare a modificarii textului Constitutiei, numarul colegiilor de Camera Deputatilor a fost redus la trei, prin contopirea colegiilor I si II. La colegiul I intrau acum alegatorii cu un venit funciar sau urban de cel putin 1200 de lei, iar la colegiul II, orasenii care plateau un impozit de cel putin 20 de lei. Colegiul III cuprindea in special sateni care urmau sa voteze in continuare indirect. Din cei 183 membri ai Adunarii Deputatilor, 75 erau alesi la Colegiul I, 70 la Colegiul II si 38 la Colegiul III.

Puterea executiva era incredintata monarhului si se transmitea pe cale ereditara, in cadrul familiei domnitoare, in conformitate cu dreptul de primogenitura masculina. Monarhul inceta sa mai fie insa unul pamantean, el provenind din randul unei dinastii europene. Potrivit Constitutiei persoana monarhului era inviolabila, responsabilitatea actelor de guvernamant revenind ministrilor.

Anularea responsabilitatii monarhului s-a facut prin introducerea obligativitatii contrasemnarii actelor sale de catre unul dintre ministri, cel care devenea astfel responsabil pentru actul in cauza. S-a ajuns astfel la situatia ca monarhul sa fie depozitarul puterii executive, dar sa nu fie capabil sa emita singur acte prin care isi exercita atributiile executive. Rezulta de aici, ca si consecinta logica, faptul ca exercitarea puterii executive de catre monarh nu se putea face decat prin intermediul ministrilor sai. Mai mult decat atat, constitutia nu ii atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale, validitatea acestora fiind si ele conditionata de contrasemnatura unuia dintre ministri. In acest fel s-a ajuns la postularea concomitenta a doua principii fundamentale: responsabilitatea ministrilor si lipsa completa de responsabilitate a monarhului. Momentul in care lua nastere responsabilitatea ministrilor era cel in care acestia contrasemnau actele monarhului; odata contrasemnate, acestea antrenau o responsabilitate de care ministrii nu puteau fi exonerati prin ordinul verbal sau scris al suveranului.

Constitutia din 1866 nu a prevazut insa responsabilitatea politica a ministrilor in fata legislativului, ci doar responsabilitatea juridica (civila si penala). Mai mult decat atat, institutia Guvernului, ca organ al puterii executive, lipsea si ea din textul Constitutiei.

Consacrarea institutiei Consiliului de Ministri a venit ulterior, prin intermediul unei Legi a responsabilitatii ministeriale (1879), dar responsabilitatea politica a executivului fata de legislativ a ramas in continuare nereglementata. Consacrarea ei a venit doar pe cale cutumiara, ca urmare a punerii in aplicare a mecanismului regimului parlamentar.

Principiul rigiditatii constitutionale. Pentru a i se asigura stabilitate in timp, procedura de revizuire a textului Constitutiei a fost prevazuta in conformitate cu alte reguli decat cele care stateau la baza modificarii legilor ordinare. Existenta acestei proceduri speciale i-a conferit un caracter rigid. Articolele referitoare la procedura de modificare a textului fundamental porneau de la principiile de baza ale dreptului constitutional conform carora Constitutia este, in primul rand, o conventie intre natiune si putere, si doar in subsecvent o lege fundamentala.

Consecinta acestei ierarhizari a principiilor constitutionale a fost aplicarea stricta a regulilor contractului de mandat. Din aceste considerente, Adunarile Legislative ordinare au de la popor mandat pentru a vota si a adopta legi ordinare care sa respecte Constitutia. Aceasta inseamna ca ele nu pot schimba nici una dintre prevederile sale, pentru ca ar incalca tocmai aceste prevederi si si-ar depasi mandatul. Ca urmare, Constitutia acorda Parlamentului dreptul de a constata ce dispozitii constitutionale erau caduce si trebuiau schimbate. In felul acesta, a aparut prevederea conform careia propunerea de revizuire trebuia citita de trei ori, din 15 in 15 zile, in sedinta publica, si trebuia adoptata de ambele Adunari Legislative. Dupa indeplinirea procedurii prealabile, Adunarile ordinare se dizolvau de drept, iar in termen de 2 luni trebuia convocat electoratul pentru ca in termen de 3 luni Camerele de Revizie sa-si inceapa activitatea. Acestea aveau mandatul special de a revizui Constitutia, iar pentru adoptarea revizuirilor era nevoie de prezenta a cel putin 2/3 din membrii fiecarei adunari si de votul a 2/3 din participantii la sedinta.

Procedura adoptata si pusa in practica ilustra astfel principiul dublei legislaturi in cadrul caruia fiecare Adunare isi respecta limitele mandatului: Adunarile Legislative ordinare constatau oportunitatea si necesitatea revizuirii, iar Adunarile Constituante (Camerele de Revizie) votau si adoptau aceste revizuiri.

Principiul suprematiei Constitutiei in raport cu celelalte legi a fost prevazut in art. 128, tot aici fiind stipulat faptul ca textul constitutional nu poate fi suspendat nici total, nici partial. Plecand de la acest principiu, s-a stabilit ulterior pe cale cutumiara ca instantele judecatoresti sunt competente sa controleze constitutionalitatea legilor. In cazul in care se constata ca intre o lege sau o dispozitie legala si Constitutie exista contradictie, atunci judecatorul trebuia sa dea prioritate textului constitutional, recunoscandu-i astfel caracterul de lege suprema fata de care norma legala era subordonata.

2. Dreptul administrativ:

2. 1. Monarhul:

Potrivit Constitutiei din 1866, monarhul (numit initial Domn, apoi Rege) detinea puterea executiva. El nu era insa si proprietarul suveran al acesteia, intrucat toate puterile statului emanau de la natiune. Aceasta insemna ca monarhul era doar depozitarul puterii executive, motiv pentru care el o detinea in calitate de inalt functionar al statului. Avand calitatea de conducator al puterii executive, monarhul era in acelasi timp si sef al guvernamantului si sef al administratiei publice. Textul Constitutiei nu ii atribuia insa actiunea de guvernare, care revenea ministrilor sai.

In ciuda acestui fapt, monarhul era totusi un element activ in viata politica si administrativa a tarii. El organiza, comanda, proteja si administra in limitele pe care le fixase Constitutia si in baza propriei sale vointe. Prin urmare, atat Guvernul, cat si administratia publica trebuiau sa colaboreze cu el pentru a-si putea desfasura activitatea.

Monarhul desemna persoana primului ministru, numea si revoca din functie pe ministri, facea regulamente pentru punerea in aplicare a legilor, numea sau confirma in functiile publice, conferea decoratii, era comandantul suprem al armatei, acorda gratierea si amnistia, avea drept de a bate moneda, incheia tratate si conventii cu alte state.

1.     2. Consiliul de Ministri:

Intrucat activitatea administrativa a executivului trebuia sa se caracterizeze atat prin unitate de actiune, cat si prin unitate de directie, a fost necesara infiintarea unui organ colegial ministerial, care a purtat denumirea de Consiliu de Ministri. Rolul acestuia era acela de a-i pune pe ministri in situatia de a delibera si de a se pune de acord in ceea ce priveste:

a) directia generala imprimata intregii administratii;

b) modul de gestionare a problemelor pe care le aveau de rezolvat in comun mai multe ministere;

c) modul de gestionare a unor probleme importante care tineau de un anumit minister, dar care aveau impact major asupra politicii generale a cabinetului.

Unitatea activitatii administrative a ministrilor este, de altfel, motivul principal pentru care acestia trebuiau sa impartaseasca aceleasi valori politice. Numai avand obiective politice comune, acestia puteau ajunge la unitate in activitatea de administrare, iar in final, in aceea de guvernare.

Prin urmare, cabinetul ministerial trebuia sa se caracterizeze prin omogenitate politica, omogenitate conferita de existenta unui program politic unic, aprobat de majoritatea parlamentara.

Inteles astfel, Consiliul de Ministri apare ca un organ care guverna si in acelasi timp administra. De aici au rezultat si denumirile diferite pe care le-a primit acest organ colegial ministerial: el era numit Cabinet sau Guvern atunci cand functiona ca organ de guvernamant, respectiv Consiliu de Ministri, atunci cand functiona in calitate de organ suprem al administratiei publice. Trebuie spus insa ca textul constitutional nu a reglementat prea clar institutia Consiliului de Ministri. Enumerarea atributiilor sale lipseste, aratandu-se doar ca institutiei ii revenea exercitarea atributiilor constitutionale ale monarhului intre momentul mortii acestuia si momentul depunerii juramantului de catre succesorul sau. Cum insa institutia avea un trecut functional, stabilirea atributiilor sale s-a facut pe cale cutumiara.

1.3.          Presedintele Consiliului de Ministri:





In fruntea Consiliului de Ministri se afla presedintele Consiliului de Ministri. Acesta era primul ministru sau seful guvernului, dar ascendentul sau asupra celorlalti ministri era doar unul politic. Aceasta intrucat din punctul de vedere al ierarhiei administrative, el era egal cu ceilalti ministri, avand la randul sau un minister in administrare.

O lege din 1881 ii permitea totusi primului ministru sa fie ministru fara portofoliu. In afara acestei legi, nu a mai existat insa nici o alta prevedere legala care sa reglementeze functionarea acestei institutii. Prin urmare, atributiile si responsabilitatea sa politica au fost consacrate prin practica constitutionala. Conform acestor cutume, persoana primului ministru era desemnata de monarh, cel care ii incredinta sarcina formarii Cabinetului. Rezulta de aici o responsabilitate particulara fata de monarh.

Numirea primului ministru se facea prin Decret al monarhului, pe care il putea contrasemna chiar el, atunci cand fostul prim ministru nu putea sa faca acest lucru. Conform cutumelor, primul ministru contrasemna decretele de numire a ministrilor, avea dreptul de repartizare a portofoliilor ministeriale, prezida sedintele Consiliului de ministri, coordona activitatea ministerelor si reprezenta Cabinetul in fata Parlamentului.

2.     4. Ministrii:

Ministrii erau organe ale administratiei publice centrale care conduceau departamente ministeriale distincte. Incepand cu anul 1859 ei poarta si denumirea de secretari de stat, ca o dovada a faptului ca ei isi desfasurau activitatea in nume propriu, avand deplina responsabilitate.

Recrutarea lor se facea pe criterii politice de catre persoana careia monarhul ii incredinta sarcina formarii Guvernului. Ministrii erau alesi adesea din randurile parlamentarilor majoritari, ceea ce le asigura accesul in cadrul sedintelor Parlamentului, precum si dreptul de vot in timpul deliberarilor. Daca ministrii nu erau si parlamentari, atunci ei puteau participa la sedintele legislativului fara a avea drept de vot.

In afara ministrilor cu portofoliu, practica guvernarii a statuat si posibilitatea prezentei in Guvern a unor ministri secretari fara portofoliu. Ulterior, aceasta cutuma a primit si consacrare legala prin intermediul unei legi adoptate in anul 1881. Existenta acestei categorii de ministri a fost justificata prin existenta unor sarcini politice care puteau fi puse in practica mai eficient atunci cand cel responsabil nu avea atributii de administrare a unui departament ministerial.

Potrivit unei noi legi, adoptate in anul 1916, ministrii fara portofoliu se bucurau de aceleasi drepturi si responsabilitati precum ministrii cu portofolii. In practica politica si guvernamentala existau si situatii in care unul dintre ministere, dintr-un motiv sau altul, ramanea fara titular. In aceste cazuri, conducerea temporara a ministerului nu putea fi exercitata decat de un alt ministru al aceluiasi Guvern, care isi asuma responsabilitatea pentru actele semnate de catre monarh in domeniul de competenta al ministerului ramas vacant. Solutia excludea asadar, atat exercitarea atributiilor respective de catre monarh, cat si exercitarea acelorasi atributii de catre un inalt functionar din ministerul respectiv. Se intampla acest lucru pentru ca monarhul, potrivit Constitutiei era iresponsabil, deci actele sale nu produceau efecte fara contrasemnatura unui ministru, in vreme ce functionarii publici nu aveau responsabilitatea politica a unui ministru.

Ministrii guvernau si administrau in numele monarhului, asumandu-si responsabilitatea in locul acestuia prin contrasemnarea actelor emise de catre acesta in domeniul lor de competenta.

Intrucat numirea si revocarea ministrilor se faceau prin Decret al monarhului contrasemnat de primul ministru, ei se aflau in ierarhia administrativa imediat dupa monarh, pentru a da expresie puterii executive detinute de acesta din urma. In pofida acestui fapt, totusi intre monarh si ministri nu era stabilit un raport de subordonare ierarhica.

Fiind numiti pe criterii politice, ministrii aveau statutul de functionari politici, ceea ce le crea o pozitie speciala in randul functionarilor statului. Totusi, ca orice functionar public, ministrii prestau la intrarea in functie un juramant fata de monarh, primeau salariu, iar anii petrecuti in functie erau calculati la pensie.

Atributiile ministrilor se grupau potrivit specificului activitatii lor in doua categorii: atributiile de natura politica (desfasurate in cadrul activitatii guvernamentale si in raporturile cu legislativul) si atributiile de natura administrativa (legate de coordonarea activitatii ministerului propriu). La randul lor, atributiile administrative se divizau in doua categorii: atributiile comune tuturor ministrilor (contrasemnarea actelor emise de monarh, controlul actelor subalternilor, administrarea intereselor generale ale statului) si atributii specifice (legate de particularitatile propriului minister).

2.     5. Ministerele si serviciile publice:

Ministerele erau grupari de servicii publice ale administratiei centrale inzestrate cu o competenta materiala speciala, care se aflau sub conducerea unor ministri. Din punct de vedere ierarhic, ele se aflau in varful structurii administrative a statului, deasupra lor neexistand nici o alta structura administrativa care sa aiba o competenta mai larga si o autoritate superioara.

In consecinta, orice serviciu public, mai mult sau mai putin autonom, trebuia sa se afle in componenta unui minister, sub tutela unui minister sau in subordinea unui minister. Data fiind competenta sa specifica, fiecare minister urma sa satisfaca doar un anume interes general sau un anumit grup de interese generale.

In ceea ce priveste competenta teritoriala a ministerelor, aceasta se intindea la nivelul intregii tari.

Organizarea ministerelor s-a facut prin intermediul legilor si nu al Constitutiei. Motivul a fost acela ca legea prezinta un grad sporit de maleabilitate, ea putand fi mai usor adoptata sau modificata pentru a raspunde rapid la nevoile societatii. De altfel una dintre trasaturile organizarii ministeriale, in general, este tocmai dinamica acestor structuri: ele pot aparea si disparea, pot fi reorganizate sub alte denumiri, pot incorpora diverse servicii publice sau pot renunta la ele, in functie de evolutia intereselor publice.

Trebuie spus insa ca legiuitorul a manifestat o totala lipsa de interes pentru reglementarea uniforma si unitara a structurii ministerelor, motiv pentru care in perioada analizata a lipsit o lege a organizarii ministeriale. Unele ministere au fost organizate treptat si individual, prin legi proprii, in vreme ce altele au ramas organizate pe cale cutumiara, in functie de traditie si de interesele de moment. Au rezultat de aici numeroase inadvertente in organigramele ministerelor, care au creat in cele din urma o stare generala de haos.

Serviciile publice grupate la sediul unui mister reprezentau administratia centrala a ministerului, in fruntea careia se afla un ministru. Acestor servicii le era incredintata atingerea unor obiective care urmau apoi sa fie obtinute in cadrul propriilor structuri organizatorice ierarhizate. Plecand de la obiectivele urmarite, serviciile publice din componenta ministerelor se divizau in doua categorii: serviciile specifice fiecarui minister si serviciile care se regaseau in componenta tuturor ministerelor. Primele urmareau obiectivele speciale care intrau in competenta specifica fiecarui minister; celelalte urmareau sarcini comune tuturor administratiilor ministeriale (Secretariatul general, Cabinetul ministrului, Personalul, Registratura, Arhiva si Contabilitatea). Gruparea acestor servicii nu s-a facut insa in mod uniform.

In consecinta, au aparut numeroase formule de organizare care se diferentiau nu numai intre ministere, ci si in interiorul acelorasi ministere. Astfel, sunt intalnite directii organizate in birouri, diviziuni organizate in birouri, diviziuni organizate in servicii, dar si servicii si birouri de sine statatoare, nesubordonate unei structuri superioare. In plus se adaugau diverse administratii, regii si case.

Diviziunile si directiile erau comparabile din punctul de vedere al complexitatii organizarii; directiile aveau totusi un ascendent in ceea ce priveste dimensiunile. In functie de numarul si de complexitatea obiectivelor primite, serviciile ministerelor puteau fi organizate fie sub forma de directie, fie sub forma de birou.

La cumpana secolelor XIX-XX s-a ajuns in cele din urma la implementarea unei organizari relativ uniforme a serviciilor ministeriale; s-a stabilit acum faptul ca directia era formata din servicii, iar serviciile erau structurate pe birouri.

2. 6. Administratia publica locala:

Constitutia din 1866 a recunoscut la nivel de principiu reformele administrative introduse in timpul lui Al. I. Cuza, oferind in acelasi timp o baza pentru continuarea si completarea acestora. Ea a recunoscut ca unitati administrativ-teritoriale judetele, plasele si comunele, pe care le consacrase deja legislatia din 1864. In privinta administratiei publice locale, textul constitutional stabilea ca la baza organizarii acesteia va sta "descentralizarea administrativa mai completa si independenta comunala". Rezulta de aici, ca Adunarea Constituanta a considerat reforma lui Cuza drept insuficienta din perspectiva vechiului deziderat al descentralizarii administrative; in ciuda faptului ca, din punct de vedere formal, ea consacrase autonomia administrativa, totusi mecanisme functionale prevazute erau specifice centralismului administrativ.

Conform Constitutiei din 1866, descentralizarea urma sa se produca la nivel judetean si comunal, unde interesele locale trebuiau sa fie administrate de catre consiliile judetene si consiliile comunale.

In materie financiara, Constitutia fixa si limitele autonomiei de care urmau a se bucura comunitatile locale. Astfel, pe de o parte, prevedea ca nici o sarcina si nici un impozit judetean sau comunal nu putea fi introdus decat cu aprobarea Consiliului judetean sau comunal; iar pe alta parte, ca impozitele votate de Consiliile judetene si comunale erau supuse aprobarii Parlamentului si monarhului.

Trebuie spus insa ca in ciuda imperativului constitutional, descentralizarea reala a administratiei a ramas in continuare un deziderat doctrinar. La nivelul intentiei politice, atat guvernarile liberale, cat si cele conservatoare au manifestat interes pentru descentralizare, astfel incat ea a fost mentinuta in elementele ei formal-constitutive. Societatea autohtona nu era insa suficient de matura pentru a beneficia de o completa autonomie locala, astfel incat continuarea procesului de descentralizare trebuia corelata cu ritmul schimbarilor sociale. Acesta este motivul pentru care viziunea imbratisata de clasa politica romaneasca a fost aceea a unei descentralizari treptate; se preconiza astfel reducerea gradului de implicare a centrului in adoptarea deciziilor de la nivel local prin diminuarea progresiva a tutelei administrative.

Ritmul in care au inteles cele doua partide sa puna in aplicare procesul de descentralizarea a fost insa diferit. Liberalii au incercat sa produca in mod rapid transformarile din viata administrativa locala, fortand producerea schimbarilor scontate de sus in jos. In ceea ce-i priveste pe conservatori, acestia au cautat sa temporizeze procesul de descentralizare, asteptand sa se produca mai intai schimbarile sociale si de mentalitate necesare.

In consecinta, tutela administrativa devenit un teren de confruntare pentru celor doua curente politice, sfera de aplicabilitate a acesteia fiind extinsa sau restransa in functiile de interesele celor doua partide. Rezultatul final a fost o acuta instabilitate a legislatiei in domeniul administratiei publice locale, perioada scursa intre reformele lui Cuza si declansarea primului razboi mondial fiind presarata cu opt legi care au modificat Legea Consiliilor judetene (1872, 1883, 1886, 1894, 1903, 1905, 1912, 1913) si cu sase legi care au modificat Legea Consiliilor comunale (1874, 1882, 1887, 1904, 1908, 1910). Mai mult decat atat, fluturand stindardul descentralizarii administrative, unele guverne au practicat chiar un centralism agresiv, care a facut ca, in cele din urma, legislatia adoptata in timpul lui Cuza sa para drept una liberala.

3. Organizarea judecatoreasca:

3. 1. Principiile organizarii judecatoresti:

Legislatia epocii a pus bazele organizarii pe principii moderne a justitiei, consacrand separarea autoritatii judecatoresti de puterea legiuitoare si de cea executiva. Constitutia din 1866, preluand ideea neamestecului Domnului in treburile judecatoresti exprimata in textul Conventiei de la Paris, prevedea ca puterea judecatoreasca se exercita de catre curti si tribunale, in vreme ce hotararile lor se pronuntau in virtutea legii si se executa in numele Domnului.




Consacrand acelasi principiu al separarii autoritatii judecatoresti de cea legiuitoare, Codul civil, stipula la art. 4 ca: "este oprit judecatorului de a se pronunta, in hotararile ce da, prin cale de dispozitiuni generale si reglementare, asupra cauzelor care ii sunt supuse". Singura derogare admisa a fost recunoasterea dreptului autoritatii judecatoresti de a controla constitutionalitatea legilor, cu restrictia ca solutia data producea efecte numai asupra cazului judecat. In privinta separarii puterii judecatoresti de cea executiva, trebuie subliniat faptul ca Ministerului Justitiei i-a fost interzis sa mai dea "deslegari in pricini judecatoresti". Separarea nu era totusi una riguroasa, intrucat se realiza numai in raport cu administratia centrala.

La nivelul administratiei locale, legislatia epocii a mentinut inca o serie de atributii judecatoresti in competenta organelor administrative locale (primarul si subprefectul). Abia prin Legea de organizare judecatoreasca din anul 1879 s-a ajuns la aplicarea unitara a acestui principiu, competentele jurisdictionale ale organelor executive ale administratiei locale fiind trecute in sarcina unor instante judecatoresti.

3.     2. Instantele de judecata:

In Vechiul Regat al Romaniei, instantele de judecata autorizate sa judece au fost: judecatoriile de plase sau de ocoale, tribunalele judetene civilo-corectionale si comerciale, curtile de jurati in materie criminala, curtile de apel si Curtea de Casatie. Judecatoriile erau instante speciale care functionau la nivelul plaselor, plaiurilor si ocoalelor. Ele emiteau carti de judecata si aveau competente limitate prin lege.

Initial, judecatoriile erau competente sa judece pricini civile de orice fel, ca ultima instanta, pana la valoarea de 200 de lei capital si interese; iar cu apel pana la valoarea de 1 500 lei capital si interese.

Ulterior, au primit si dreptul de a judeca in materie de contraventii de simpla politie; iar prin Legea din 1907, competentele lor au fost extinse atat in materie civila, cat si in materie contraventionala.

Judecatoriile erau compuse dintr-un judecator, un ajutor de judecator sau un magistrat stagiar, un grefier si un arhivar.

Tribunalele de judet erau instante cu caracter ordinar care emiteau sentinte. Ele judecau atat in materie civila, cat si in materie penala. In materie civila, tribunalele judecau ca ultima instanta toate tipurile de litigii civile inferioare valorii de 1500 lei capital sau interese; iar ca prima instanta, litigiile superioare acestei valori. De asemenea, judecau apelurile declarate impotriva cartilor de judecata ale judecatoriilor. In materie penala, tribunalele judecau apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii politienesti cu privire la contraventii, iar in prima instanta toate delictele a caror pedeapsa trecea de cinci zile de inchisoare si 25 lei amenda.

Tribunalele de judet si sectiunile lor erau compuse dintr-un presedinte, trei judecatori si un supleant sau un magistrat stagiar.

Curtile de apel au fost mentinute la un numar de patru, in Bucuresti, Iasi, Craiova si Focsani. Ele judecau apelurile declarate impotriva sentintelor civile, comerciale si penale ale tribunalelor, care nu au fost pronuntate in ultima instanta. Curtea din Bucuresti avea patru sectiuni, in vreme ce curtile din Iasi, Craiova si Focsani aveau cate doua. Fiecare sectiune se constituia in curte de sine statatoare si era alcatuita dintrun presedinte si cinci consilieri.

Inalta Curte de Casatie si Justitie era instanta suprema din Romania. In cauzele de drept privat si de drept penal ea judeca in calitate de Curte de Casatie, in vreme ce in cauzele politice si cele cu caracter special, functiona ca Inalta Curte de Justitie. Hotararile sale se numeau decizii.

Curtea era compusa dintr-un prim presedinte, trei presedinti de sectie si 24 de consilieri. Curtea de Casatie judeca recursurile in contra hotararilor tribunalelor de prima instanta nesupuse apelului, in contra hotararilor desavarsite pronuntate de instantele de apel, in contra hotararilor desavarsite ale arbitrilor si in contra hotararilor tribunalelor militare. Instanta suprema nu judeca pricinile pe fond; admitand recursul ea casa hotararile date cu incalcarea legii sau a procedurilor si anula actele facute fara competenta. In general, atunci cand casa o hotarare a unui tribunal sau a unei curti, o trimitea spre rejudecare unei alte instante de acelasi grad.

Ca Inalta Curte de Justitie, instanta suprema judeca plangerile formulate impotriva ministrilor de catre Domn sau de catre Reprezentanta Nationala, judecata urmand a se face fara drept de apel. Tot in aceasta calitate, ea era competenta sa exercite dreptul de control si de actiune disciplinara impotriva tuturor judecatorilor si procurorilor de la curtile de apel, tribunale si judecatorii.

Inalta Curte mai avea un drept de jurisdictie exclusiva asupra propriilor membri in pricini penale, judecarea acestora facandu-se de catre completul Curtii in sectiuni-unite.

Curtile cu jurati au fost instante speciale, in componenta carora intrau atat magistrati de cariera, cat si cetateni avand calitatea de jurati. Ele au fost infiintate in fiecare judet, la resedinta fiecarui tribunal, si erau alcatuite din trei magistrati de cariera si 12 jurati. Initial, Curtile cu juri judecau de patru ori pe an; ulterior numarul sesiunilor ordinare a fost redus la trei. Durata unei sesiuni era de zece zile, existand insa posibilitatea prelungirii sale cu inca cinci zile in caz de nevoie.

3.     3. Magistratii:

Urmand principiile statuate prin textul Conventie de la Paris, Legea de organizarea judecatoreasca din 1865 a renuntat la conditia apartenentei la clasa boiereasca, introducand alte conditii pentru admisibilitatea si inaintarea in functiile judecatoresti:

a) magistratul trebuia sa fie nascut sau naturalizat roman;

b) trebuia sa fie doctor sau licentiat in drept;

c) trebuia sa aiba minim 21 de ani pentru numirea ca substitut la tribunal si minim 35 pentru inaintarea ca presedinte la Curtea de apel.

Prin Legea din 1913, a fost infiintat postul de magistrat stagiar, post care putea fi obtinut in conditiile in care candidatul avea 21 ani impliniti, avea titlul de doctor sau licentiat in drept. Dupa implinirea unui an de la numire, magistratul stagiar trebuia sa se prezinte la un examen de capacitate in sesiunea imediat urmatoare. Candidatul care nu se prezenta de doua ori la examenul de capacitate sau era respins de doua ori era inlocuit.

Inamovibilitatea a fost acordata initial numai judecatorilor de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, extinderea ei asupra judecatorilor de la instantele de fond fiind facuta abia prin Legea de organizare judecatoreasca din anul 1909.

Procurorii au ramas insa amovibili. Prin aceeasi Lege, a fost infiintat pe langa Ministerul de Justitie, Consiliul Superior al Magistraturii. Rolul acestei institutii era: de a emite avize cu privire la confirmarea, numirea si inaintarea magistratilor de orice grad; de a judeca infractiunile savarsite de magistratii inamovibili cu privire la datoriile lor profesionale si de a stabili pedepsele aplicabile celor care isi incalcau indatoririle; de a isi da avizul in toate cazurile in care era consultat de ministru; de a indeplini orice alta sarcina fixata prin lege. Pentru numiri si inaintari in posturi vacante de magistrati inamovibili, Consiliul facea recomandari pentru fiecare loca vacant, urmand ca executivul sa aleaga. In acest mod, puterii executive ii era redusa intr-o anumita masura capacitatea de imixtiune in organizarea judecatoreasca.

4. Dreptul civil:

In perioada 1866-1918 la baza dreptului civil a ramas Codul Civil adoptat in anul 1864, principiile si dispozitiile sale asigurand in continuare cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea economiei de schimb. Trebuie spus insa ca in acelasi timp, se simtea si nevoia unei legislatii speciale care sa stimuleze si sa consolideze productia si schimbul de marfuri.

4.     1. Proprietatea:

In materia proprietatii, legiuitorul a acordat o atentie speciala dezvoltarii intreprinderilor industriale. Interventia statului in acest sens pe doua cai. Pana in anul 1887, aceasta interventie s-a materializat prin adoptarea unor legi speciale pentru infiintarea unor fabrici; dupa aceasta data statul a inceput sa adopte reglementari generale, care cuprindeau seturi de masuri menite sa incurajeze in ansamblu dezvoltarea economiei nationale.

Prima reglementare cu caracter general a fost adoptata in anul 1887 si a purtat denumirea de "Masuri generale pentru incurajarea industriei nationale". Prin intermediul sau au fost stabilite conditiile care trebuiau indeplinite pentru infiintarea de intreprinderi industriale si facilitatile de urmau sa beneficieze acestea. Legea punea la dispozitie terenuri pentru construirea fabricilor, crea inlesniri pentru importul masinilor, utilajelor si materiilor prime din strainatate, pentru transportul produselor pe caile ferate, introducea scutiri de impozite si crea preferinta pentru vanzarea productiei catre stat. Acordarea acestor avantaje era conditionata de existenta unui capital minim de 50 000 lei sau de existenta unui numar de 25 de muncitori calificati, ceea ce facea ca legea sa se adreseze in special intreprinderilor mari. Legea nu facea insa distinctie intre capitalurile romanesti si cele straine, fapt ce ii avantaja mai curand pe investitorii straini decat pe cei autohtoni.

In anul 1912 a fost adoptata o noua Lege pentru incurajarea industriei nationale, care urmarea dezvoltarea industriei pe o noua treapta de evolutie, aceea a masinismului. Regimul favorabil creat venea de aceasta data sa se adreseze in special capitalurilor autohtone. Legea preciza ca avantajele vor fi acordate intreprinderilor care lucrau cu cel putin 20 de muncitori, celor care dispuneau de instalatii industriale de cel putin cinci cai putere, meseriasilor care lucrau cu cel putin patru calfe, precum si societatilor cooperatiste cu un capital de cel putin 2 000 lei si 10 lucratori. Ca avantaje, Legea le acorda acestor intreprinderi: posibilitatea de a cumpara de la stat un teren de pana la 5 ha, pentru construirea intreprinderii de catre patronii cetateni romani si cu drept de folosinta pe 90 de ani pentru patronii cetateni straini; cladirile si cursurile de apa de pe cele 5 ha puteau fi folosite gratuit; scutiri de taxe vamale la importul de masini si utilaje necesare intreprinderii; reduceri de taxe la transportul pe caile ferate a materialelor, materiilor prime indigene si a produselor fabricate; scutirea de impozite directe catre stat, judet sau comuna; preferinta la licitatiile publice pentru comenzile statului; restituirea taxelor vamale incasate pentru materii prime importate in cazul in care acestea intrau in producerea marfurilor exportate.

Largirea pietei capitaliste si intensificare schimburilor de produse dintre tari, a impus in epoca adoptarea unor masuri care sa reglementeze si sa protejeze marcile de fabrica si marcile de comert. In acest sens, a fost adoptata in anul 1879 o lege speciala prin care insusirea pe nedrept a unei marci straine de catre cei care fabricau un produs nou era calificata drept delict de contrafacere. Acesta era pedepsit cu plata unor mari despagubiri destinate sa acopere prejudiciul cauzat adevaratului proprietar al marcii. Un regim similar a fost introdus si in cazul marcilor de comert, intrucat marfurile purtau in mod frecvent un semn distinctiv dat de catre comerciantul care organiza desfacerea lor pe piata.

Dezvoltarea continua a tehnicii si cresterea investitiilor au facut necesare noi reglementari in domeniul proprietatii industriale. In consecinta, in anul 1906 a fost adoptata Legea asupra brevetelor de inventiune. Sistemul de brevetare introdus prin intermediul acestui act normativ avea drept scop protejarea autorului, dar si stabilirea unei ordini a prioritatilor in procesul de fabricare a inventiilor. Astfel, daca inventia nu era pusa in practica intr-un anumit termen, ea revenea domeniului public si putea fi folosita de oricine. Daca inventatorul o vindea unui producator, atunci acesta din urma capata dreptul de proprietate asupra inventiei.

Reglementari noi au fost introduse si in domeniul proprietatii miniere. Codul Civil consacrase principiul accesiunii, potrivit caruia bunurile aflate in subsol reveneau ca bunuri secundare, proprietarului bunului principal (pamantul). In acelasi timp, el lasa totusi posibilitatea ocolirii acestui principiu prin intermediul legilor speciale. Acest fapt s-a realizat prin Legea minelor din anul 1895, cea care a admis separarea proprietatii solului de aceea asupra subsolului. In acest context, dreptul de proprietate asupra resurselor minerale nu mai revenea proprietarilor terenurilor, ci statului.



4.     2. Persoanele:

In materia persoanelor, cele mai importante reglementari au vizat persoanele juridice. Codul comercial introdus in Tara Romaneasca in anul 1840 a fost extins in timpul domniei lui Al. I. Cuza (1863) si in Moldova, el continuand sa fie aplicat pana in anul 1887, cand s-a adoptat un nou Cod comercial. Redactat sub influenta Codului de comert italian (1882) si a legislatiei comerciale din Germania si Belgia, noul Cod acorda o mare libertate infiintarii de asociatii cu scop lucrativ (societati de capital). Principalul model avut in vedere era cel al societatilor anonime, formate pe baza actiunilor subscrise de catre membrii lor.

Codul comercial din 1887 a beneficiat ulterior de o serie de imbunatatiri, fiind modificat succesiv in anii 1895, 1900, 1902 si 1906.

La inceputul secolului al XX-lea muncitorii au inceput sa se organizeze in sindicate, ale caror personalitate juridica era recunoscuta, potrivit sistemului juridic al vremii, prin intermediul legilor speciale. Cresterea numarului de sindicate a determinat in cele din urma adoptarea in anul 1902 a unei legi a sindicatelor, prin intermediul careia muncitorilor le era recunoscut dreptul da a se organiza in sindicate sau corporatii. Acestea din urma puteau fi infiintate insa numai impreuna cu patronii, iar in conducerea lor trebuiau sa fie numiti reprezentanti ai statului care aveau drept de control.

4.3. Obligatii si contracte:

Pe langa dispozitiile Codului civil referitoare la raspunderea contractuala si delictuala, au fost introduse cateva reglementari noi cu privire la raspunderea pentru riscuri. Conform Codului civil, muncitorii accidentati la locul de munca erau nevoiti sa recurga la principiul raspunderii contractuale sau delictuale si sa faca dovada ca angajatorul a incalcat o obligatie contractuala sau a comis o fapta de natura sa cauzeze accidentul de munca. In aceste conditii, dovada faptului ca accidentul era produs din vina angajatorului era foarte dificil de facut. In consecinta, in anul 1912 a fost reglementata o noua forma de raspundere pentru accidentele de munca, numita Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului si a asigurarilor sociale.

Noul sistem de raspundere se baza pe ideea ca angajatorul care foloseste masini in procesul de productie creeaza o potentiala sursa de pericol pentru muncitorul angajat, iar de vreme ce angajatorul culegea beneficii de pe urma functionarii masinilor, era normal ca tot el sa suporte si pagubele pe care aceste masini le provocau muncitorilor in caz de accident. Consecinta directa a fost aceea ca muncitorul accidentat nu mai trebuia sa faca dovada vinovatiei angajatorului, deoarece culpa acestuia era prezumata, ci numai dovada accidentului si a invaliditatii sale. Angajatorul urma sa fie exonerat de plata despagubirilor numai daca facea dovada faptului ca accidentul s-a petrecut din vina muncitorului.

Prin intermediul aceleiasi legi, a fost adoptata pentru prima data in Romania o reglementare unitara cu privire la regimul pensiilor muncitoresti pentru batranete, pentru pierderea totala a capacitatii de munca si pentru boala. Numeroase masuri legislative au fost adoptate in legatura cu regimul juridic al contractului de munca, pentru reglementarea duratei zilei de lucru, introducerea repaosului duminical, pentru reglementarea conflictului colectiv de munca si a jurisdictiei muncii. Reglementarile adoptate in legatura cu durata zilei de lucru si a conditiilor de munca (Legea pentru asigurarea serviciului sanitar din 1874, Legea sanitara din 1885, Regulamentul serviciului sanitar din 1894) se refereau insa mai mult la femei si la copii; in plus, ele nu prevedeau sanctiuni care sa le impuna angajatorilor respectarea lor. Pentru muncitorii majori nu s-au stabilit limite ale zilei de lucru, motiv pentru care aceasta se putea prelungi pana la 16 ore.

Repaosul duminical a fost introdus in anul 1897, dar a fost fixat doar la o jumatate de zi.

In anul 1909 muncitorilor si functionarilor statului le-a fost interzis dreptul la greva, iar in 1912 li s-a oferit angajatorilor posibilitatea de a desface oricand contractele de munca ale muncitorilor care puneau in pericol situatia fabricii.

In domeniul asigurarilor sociale, a fost introdusa, tot in anul 1912, obligatia asigurarii muncitorilor din toate intreprinderile care lucrau cu masini. Fondul asigurarilor sociale era asigurat, in principal din contributii ale muncitorilor. Prin intermediul aceleiasi legi, solutionarea conflictelor de munca a fost incredintata unor comisii de impacare. Daca insa partile (patronatul si salariatii) nu ajungeau la o intelegere, atunci litigiul urma sa fie judecat de catre judecatoria de ocol.

5. Dreptul penal:

In domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept a fost Codul penal adoptat in anul 1864. Acestuia i-au fost adaugate ulterior cateva legi speciale. Una dintre acestea a fost adoptata in anul 1906 Legea contra sindicatelor, asociatiilor profesionale ale functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice, prin intermediul careia incetarea lucrului din cauza grevei a fost calificata drept infractiune si pedepsita cu inchisoare pana la doi ani.

O serie de legi penale a fost adoptata in legatura cu starea de razboi. Conflictele balcanice, declansarea primului razboi mondial si perspectiva implicarii Romaniei in acest din urma razboi au impus adoptarea unor masuri legislative de natura sa asigure securitatea interna si externa a statului. Aceste legi au incriminat spionajul, tradarea de tara, nerespectarea obligatiilor cu privire la secretul de stat. In paralel cu aceste demersuri, au fost luate masuri pentru organizarea instantelor militare pe timp de razboi.

6. Dreptul procesual:

In perioada 1866-1923 a continuat aplicarea codurilor de procedura civila si procedura penala adoptate in timpul domniei lui Al. I. Cuza. In paralel, au fost adoptate si cateva legi noi prin intermediul carora au fost introduse unele proceduri speciale, atat in domeniul dreptului procesual civil, cat si in domeniul dreptului procesual penal.

Cele mai importante noutati in domeniul procedurii civile au fost introduse in anul 1900, cu prilejul republicarii codului din 1865. O parte dintre modificari urmareau imbunatatirea tehnicii de redactare a textelor prin valorificarea celor mai recente realizari in domeniul tehnicii legislative. In acest sens au fost redefinite notiunile, principiile si institutiile procedurale. Cealalta parte a vizat continutul procedurii si a constat din introducerea unor elemente care schimbau traditia dreptului procesual autohton. Rolul acestora din urma era acela de a permite solutionarea cat mai rapida a litigiilor.

Potrivit Codului din 1865, procedura obisnuita era cea contencioasa, bazata pe lupta juridica dintre parti. In acest fel, interesele lor erau opuse in sedinta publica, pe baza principiilor oralitatii si contradictorialitatii dezbaterilor. Noua procedura renunta insa la caracterul contencios in favoarea celui gratios. Aceasta insemna ca procesul nu se mai desfasura in sedinta publica, ci in cabinetul presedintelui instantei. In acest fel erau evitate dezbaterile ample si se puteau pronunta hotarari rapide, de obicei cu caracter provizoriu.

In domeniul dreptului procesual penal a fost introdusa o procedura speciala prin intermediul Legii privitoare la instructiunea si judecarea in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte din 1913. Potrivit acestui text de lege, persoanele prinse in cursul savarsirii unui delict de drept comun in orasele resedinta de judet, puteau fi arestate pe loc si aduse in fata procuraturii. Aceasta le interoga si le trimitea in fata judecatoriilor de ocoale sau a tribunalelor, urmand ca aceste instante sa pronunte urgent o hotarare, fara a mai parcurge fazele premergatoare pe care le reclama Codul de procedura penala (constatarea, urmarirea, instructiunea).

Bibliografie

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1987, p. 231300.

*** Istoria romanilor, vol. VIII, Romania intregita (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003.

Berceanu, Barbu B., Istoria constitutionala a Romaniei in context international comentata juridic, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003.

Boila, R., Organizatia de stat. Consideratiuni teoretice. Organizatia statului roman in comparatie cu organizatia altora state, Tipografia Cartea Romaneasca S.A., Cluj, 1927.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 209-227.

Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administratiei regionale si locale in Romania, Sfantu Gheorghe, 2002.

Firoiu, D. V., Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1976, p. 163-219.

Focseneanu, Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei 1859-1991, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992.

Gutan, Manuel, Institutia prefectului in perioada interbelica (1925-1938), in Acta Universitatis Cibiniensis, seria Jurisprudentia, an 2000, nr. 1, p. 97-108. Idem, Istoria administratiei publice locale in statul roman modern, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 237-346. Idem, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 177-205.

Hitchins, Keith, Romania. 1866-1947, traducere de George G. Potra si Delia Razdolescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.

Nistor, I. S., Comuna si judetul. Evolutia istorica, Editura Dacia, 2000.

Onisor, T., Opera legislativa a Consiliului Dirigent, Institutul de arte grafice si Editura Marvan S.A.R., Bucuresti, 1937.

Rus, T., Fondul Presedintia Consiliului de Ministri, in Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p. 188-200.

Scurtu, I.; Bulei, I., Democratia la romani, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990.

Slavescu, P. N., Lacunele si dificultatile ce se opun la o buna administratie a judetelor, plasilor si comunelor rurale, Tipografia Curtii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucuresti, 1900.

Stan, Apostol, Putere politica si democratie in Romania, 1859-1918, Editura Albatros, Bucuresti, 1995.

Stanomir, I., Libertate, lege si drept. O istorie a constitutionalismului romanesc, Editura Polirom, Iasi, 2005.

Stoica, M., Aspecte ale legislatiei si functionarii administratiei locale in Romania burghezo-mosiereasca (1918-1944), in Studia Universitatis Babes-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13.

Suveica, S., Integrarea administrativa a Basarabiei in Romania (1918-1925), in Anuarul Institutului de istorie "A. D. Xenopol", Iasi, tom XXXVI, 1999, p. 125-145.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Drept




Intrebari pentru examen - disciplina Dreptul libertatilor fundamentale
Doctrina ca izvor al dreptului
Asigurarea probelor
RAPORTUL JURIDIC CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
Conceptul si definitia dreptului
Contaminarea venerica si transmiterea sindromului imunodeficitar dobandit: continut legal, subiecti, continut constitutiv
Posesia și efectele sale
Falsul privind identitatea: continut legal, elemente de structura
Dreptul englez
INTERZICEREA UNEI FUNCTII SAU PROFESII