Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
Agonia morala si moartea in opera lui eminescu


Agonia morala si moartea in opera lui eminescu




AGONIA MORALA SI MOARTEA

(18831889)

Intocmai ca un dig de lemn putred, care-si mai propteste pieptul dospit de acreala umiditatii impotriva mugetelor navalnice ale marii, lasandu-se strapuns ici si colo de mici suliti de apa, constiinta lui Eminescu, obosita, mai lupta catava vreme impotriva asaltului tumultuos al imaginatiei ce voia sa rupa zagazul ratiunii. Nelinistit de spumegarea launtrica si de ideea unei cabale urzite impotriva-i, acum cand toti il paraseau spre a pleca la bai, poetul se prinse cu mainile de Slavici, care, si el bolnav, se pregatea sa se duca la Viena. Ii facu mustrari amare ca-1 paraseste in impreju-rari grele pentru el si incerca sa-1 induplece sa ramana pe loc. Spre a scapa de el, Slavici il ruga sa se duca la Maiorescu cu un bilet din parte-i. Maiorescu citi in scrisoare banuiala lui Slavici ca poetul ar fi greu bolnav, dar vazand pe Eminescu linistit si zambitor, nu crezu nimerit sa-1 iscodeasca mai departe (210, 214, V). In fond, era incredintat ca mintea lui Eminescu se clatina, caci acesta, luand masa cu el, cu cateva zile inainte, se aratase, in nepotrivire cu firea sa, tantos, declarand ca invata limba albaneza si ca vrea sa se faca monah (224, IV). In sufletul poetului insa ultimul zaplaz al judecatii se prabusise si inchipuirea navalea clocotitoare. Intre omul din ajun si cel de acuma nu era nici o deosebire. Gandurile si sentimentele erau aceleasi, numai simtul compatibilitatii imaginatiei cu realitatea fusese distrus. Iata de ce putem pasi mai departe la cercetarea firii si conceptiei eminesciene chiar pe acest teren sumbru si aburos.




Eminescu isi dadu numaidecat seama ca durerile sale erau un ecou stins al suferintelor obstesti, ca acestea fusesera pricinuite de desantarea demagogica a liberarilor, care saracisera tara cu reformele lor, si cum regele era simbolul noilor stari de lucruri, fata de patriarhalitatea vechilor domni saraci, solutia se impunea, putem spune, de la sine: regele trebuia impuscat. Poetul se duse, asadar, la cafeneaua Capsa si incerca, vociferand din ce in ce mai tare, sa convinga de acest silogism impecabil pe dna Capsa, care sedea inspa-imantata, ca orice burgheza pasnica la casa. Apoi scoase revolverul din buzunar, hotarat sa se tie de cuvant. Gr. Ventura, care se afla acolo, se arata cucerit numaidecat de aceasta idee si propuse poetului sa mearga impreuna cu trasura la Cotroceni, unde, desigur, regele nu se gasea. Intorcandu-se pe splaiul Dambovitei, lui Ventura ii veni ideea ca o baie ar fi prielnica lui Eminescu, si de aceea il lasa la baia Mitraszewski (54), in str. Politiei nr. 4. Poetul uitase acum de neajunsurile regalitatii si, vazandu-se in apa, fu navalit de dorinta talazurilor marine si de voluptatea somnului vesnic pe tarmul marii (220):

Mai am un singur dor: Sa ma lasati sa mor

in linistea serii, La marginea marii

Crezandu-se, probabil, decedat, el continua sa stea culcat in apa, sub curgerea eterna a robinetelor, pana ce, spargandu-se usa in prezenta comisarului C. N. Nicolescu de la sectia 18, a lui Const. Simtion, Siderescu, G. Ocasianu si a altora, fu readus la suferinti. Sub impresia unei idei funebre si solemne, ceru lui Siderescu 'o pereche de pantaloni negri, negri detot'. in minte ii veni acum stingerea fericita a calugarului Euthanasius si viata fara prihana a lui Ieronim din Cezara si, cum stia ca aceste personaje nu sunt decat alte fete ale persoanei sale, binecuvanta pe toata lumea, soptind rugaciuni pentru fericirea ei (152, 224, IV). Dna Catinca Slavici, n. Szoke, in casa careia, din Piata Amzei nr. 6, locuia poetul, inspaimantata de turbulenta lui, scrisese, in zorii zilei de marti, 28 iunie/10 iulie 1883, lui Titu Maiorescu un bilet care tradeaza o sila indelung stapanita si o oroare burgheza, lipsita de orice eufemism: 'Dl Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, caci e foarte rau'. (221) Daca Ion L. Caragiale planse cand auzi grozava stire (224, IV), ziarele vesteau pe scurt si cu cruzime un eveniment pe care foarte multi il socoteau inevitabil, bizuindu-se pe manifestarile artistice nesanatoase ale poetului: 'Dl Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a innebunit. Dl Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar'. (73) Poate nu mai cruda fu nefericita si seaca epigrama a lui Al. Macedonski, care insa atrase autorului indignarea unanima (112):

UnX pretins poet acum Destinul sau n-arfi mai bun,

S-a dus pe cel maijalnic drum Caci pana ieri afost nauc

L-as plange daca-n balamuc Si nu e azi decat nebun.

Chiar Veronica Micle, aflata de Iacob Negruzzi in societatea unui tanar ofiter, ar fi primit stirea cu nepasare si ironie (152).

Prietenii, in frunte cu Titu Maiorescu, care plati 300 lei (224, IV), il internara pe data in Sanatoriul 'Caritas' al d-rului Sutu, din strada Plantelor, pentru ca profetia poetului sa se indepli-neasca:

Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun? Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!

in schimb, Gh. Eminovici, venit la Bucuresti, declara ca lasa asupra lui Maiorescu 'toata ingrijirea materiala si morala', iar un frate, probabil Matei, smulse criticului ceasornicul de aur al poetului (224, IV).

La ospiciu, unde fusese transportat in chip brutal si nu in vesmintele sale, ramase in apa baii, Eminescu se parasi tot mai mult in voia fantasmelor, constient totusi in rastimpuri ca scapase franele din maini si ca armasarul logic zburase. Nu recunostea pe prieteni sau se prefacea, lasand ochii in jos, ca nu-i cunoaste, manifestandu-si credinta ca boala nu-i va trece niciodata. Dar boala lui nu era si aceea pe care si-o inchipuiau prietenii. El isi simtea memoria strivita de acea apasare in jurul craniului si se plimba navalnic in cautarea versurilor si rimelor ce-i populase mintea pana atunci (221). Indurerat ca uitase sa vorbeasca toate limbile ce crezuse a sti pana atunci, adica latina, italiana, spaniola, romana, franceza, germana, engleza, albaneza, lituana, paleoslava, ruseasca, polona, bulgara, sarba, greaca, neogreaca si turceasca (ms. 2255, f. 375), isi facea un raboj al lor. Apoi, ca sa-si incerce memoria, declama din Homer sau din Virgil (210, 206), bunaoara din Odiseea:

Spune-ne, muza divina, de mult iscusitul barbat ce Lung ratati dupa ce-au daramat Troada cea sfanta, Multe cetati de oameni vazu si daturi deprinse, Multe-n urma lui suparari pe mare avut-au, Chibzuind pentru sufletul lui, alor sai inturnare, Dar pe tovarasi el nu mantui cu toata a lui grija etc.

(ms.2281J. 76)

pana ce, intunecandu-1 uitarea, alerga pe goale hexametre, in vanitatea celei mai inextricabile elucubratii.

Impulsiunile sale sufletesti ramaneau nestramutate. Un biet nebun 'bulgar', care ii scutura in nestire o cutie de chibrituri la ureche, il arunca in toate furiile. I se parea nemaipomenit, de neiertat ca un 'bulgar' sa-si ingaduie atata familiaritate fata de dansul, care vestejise pe adversarii xenofobi in privinta lui, denun-tandu-i ca nu mai putin alogeni:

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian.

Deoarece sederea la Sanatoriul 'Caritas', unde-1 tratase cu cloral, morfina, vezicatoare, bai ale membrelor inferioare, nu folosi lui Eminescu, Maiorescu puse la cale, in toamna, cand se intoarse din strainatate, trimiterea lui la Viena, in sanatoriul d-rului Obersteiner de la Ober-Dobling, unde fusese internat si Lenau. Dandu-i-se ca insotitor cel mai bun prieten, Chibici-Ravneanul, coleg de scoala si de universitate, Eminescu fu suit in tren cu intaile ploi de toamna. La 2 noiembrie 1883 sosi, revazand, dupa o trecere de 12 ani, orasul celei mai frumoase tinereti, cu mintea intunecata si chinuita de naluci (86):

Unde-i vremea aurita, Cand l-aceeasi scoala nalta

Oare cand s-afi inturs? Vizitam acelasi curs.

in gara, amintindu-si poate ca acolo luptase pentru infaptuirea unitatii morale a romanilor in pregatirea stiutului congres de la Putna, striga, in clipa coborarii din tren: 'Romania liberata! Romania liberata!', lasandu-se sprijinit de dr. C. Popasu, nepotul lui Titu Maiorescu (205). Viena era plina de amintirea visurilor de tinerete, de chipul dulcii Baudius sau al necunoscutei blonde cu par de aur, al d-rei Rezi si, poate, al Veronicai. De aceea, in tot timpul mersului de la gara la sanatoriu, Chibici a avut de luptat cu poetul, caci acesta trimitea sarutari tuturor femeilor de pe drum, voind sa sara din cupeu.

Asezat in marginea Vienei, in mijlocul unui mare parc cu flori si arbori, sanatoriul era o vila eleganta si austera, in stil neoclasic, cu peron central sprijinlt pe sase coloane zvelte, cu aripi simetrice de o parte si de alta, terminate prin cate un mic fronton grec. Ferestrele mari, sectionate in zone geometrice, un imens gazon in fata si masivuri verzi de tufe, tonul cenusiu al tencuielii, toate acestea dadeau un aer de liniste desavarsita si de parasire. Sub peronul acestei cladiri se opri cupeul lui Eminescu, fiind primit cu multa si psihiatrica deferenta de d-rii Obersteiner si Leidesdorf, care aflasera ca pacientul era socotit drept unul din cei mai de seama poeti romani (86).

La inceput, sub imperiul otravii din sange, Eminescu, delirand, se lasa in voia halucinatiilor mintii sale, care insa sunt, precum vedem, o reintoarcere pe drumul vechilor deprinderi morale si intelectuale. Asa, de pilda, boteza pe cei din juru-i cu nume regale si ilustre ca regele Norvegiei, regele iudeilor, imparatul Chinei, Heinrich Heine, din interesul launtric pentru Nord, Extremul Orient si literatura germana ce-1 aratase intotdeauna, cat si din nevoia de a trai in mijlocul unei lumi alese. Cu un stergar legat in jurul capului si suit pe un scaun, conjura duhurile prin formula 'Abra Kadabra', asa cum, intr-o nuvela senzationala din tinerete, vazusem ca face un erou al sau, ori predica iritat, mergand necontenit prin odaie si trantind usile, aprins inca de indignarea foiletoanelor si Scrisorilor din ultimii ani. Apoi, devenit sentimen-tal, canta neintrerupt, ca in clipele de buna dispozitie, de buna seama din repertoriul sau favorit, adica Frunza verde de piper sau Eu suntBarbu Lautarul. Mintea ii era inca apasata, raspundea greu la intrebari si fara legamant (86). Odata, insa, preocupat mereu de ideea nationalitatii noastre, gasi de cuviinta sa demonstreze regelui Iudeii, adica lui Obersteiner, zis si H. Heine, poate dintr-o asemanare ce i se paru batatoare la ochi, ca limba romana e cea mai veche, deoarece se trage din graiul dacic. Mersul neintrerupt prin odaie, cantecul si oratoria il extenuase, dar logica era impla-cabila, caci Eminescu se socotea asemeni unui ceas intors ce nu se mai poate opri din proprie putere. Subtilitatea mintii se dovedea, asadar, oricand. Caci cu ce oare poti mai nimerit compara o minte in aiurare decat cu rotitele delicate ale unui ceasornic ce alearga pana la istovire, prin ruperea piedicii basculante ce le opreste ritmic si le da un sens? (221).

in curand, datorita ingrijirilor medicale, scripetul mintii poetu-lui isi inceta rostogolirea, si bucuriile libertatii inconstiente se mistuira. Din ianuarie 1884, poetul se potoli deodata, devenind pe masura inseninarii mai tacut si mai trist. Nu mai canta. Stia acum ca cei din jurul lui nu sunt regi si citea cate ceva ca o incercare a mintii. La 12 ianuarie veni sa-1 viziteze Maiorescu, care insa nu statu decat vreo cateva clipe, primit sumbru si cu neincredere de poet (86). R R Carp, de asemenea, il vazu, apoi Th. Rosetti. Fara sa-si aminteasca de inceputul bolii, Eminescu isi dadea seama acum de ceea ce se intamplase cu sine si era totodata rusinat si ingrijorat de viitor. Nu stia cine-i plateste pensiunea si asta il supara, date fiind obisnuitele sale susceptibilitati. Pe de alta parte, vedea viitorul inaintea sa cascat ca o prapastie. Stiindu-1 nebun, nimeni nu i-ar fi dat vreo intrebuintare si el ar fi ramas pe drumuri. Totodata ii era foame, o foame naprasnica, ce micsora dimensiunile alimentelor si care poate fi o forma posibila a bolii de care suferea, dar fara indoiala si o strigare a trupului sau zdravan si vanjos. Fiindca se plangea de neajungerea alimente-lor, d-rul Leidesdorf il invita la masa, dar el se sfii sa mearga, sub cuvant ca hainele sale nu erau curate. Primi, in sfarsit, sa ia masa cu Obersteiner. Acum citea din Hebbel discuta cu doctorul asupra literaturii germane si facea cate o mica plimbare in trasura prin Viena cu nepotul lui Maiorescu. Este de retinut ca poetul, cu toate atentiunile de aici, dorea sa se intoarca cat mai grabnic in tara, imboldit de instinctul sigur de patrie al celor ce se simt pe sfarsite (221). Cand se socoti indeajuns de inchegat la minte, compuse o scrisoare catre prietenul Chibici, care, ca toate cele scrise in epoca aceea turbure, tradeaza o chibzuinta indelunga asupra tuturor punctelor, o grija caligrafica deosebita, o sovaire si o temere ca nu cumva un fir rupt al frazei sa dea de gandit asupra sanatatii sale mintale.

'Iubite Chibici scria acolo. Nu sunt deloc in stare sa-mi dau seama de boala cumplita prin care am trecut, nici de modul in care am fost internat aici in ospiciul de alienati. Stiu numai atat ca boala intelectuala mi-a trecut, desi fizic stau destul de prost. Sunt slab, rau hranit si plin de ingrijire asupra unui viitor care de acum inainte e fara indoiala si mai nesigur pentru mine decat oricand'.

Dupa ce intreba de soarta cartilor sale de la Bucuresti si de ceasornicul de aur daruit de tata-sau si rascumparat de la un anume Simtion, unde il amanetase, se ruga de Chibici si de prieteni sa-1 scoata odata de acolo:

'Fii bun, iubite Chibici, si raspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici imi vorbesc de d. Maiorescu si de tine. Eu stiu despre tine ca n-ai mijloace pentru a ingriji de mine in starea in care sunt. Imi sunt, dar, necunoscute masurile pe care d. Maiorescu va fi binevoit sa le ia in privire-mi si vad de pe alta parte ca doctorii de la institut nu stiu asemenea nimic, ci se margi-nesc a-mi cita numele d-sale si al tau, ceea ce in izolarea in care ma aflu nu e de natura a ma satisface. Si in adevar, nu-ti poti inchipui starea in care un om se afla intr-un institut de alienati dupa ce si-a venit in fire. Neavand nimic de lucru, inchis alaturi c-un alt individ, hranit rau precum se obisnuieste la spitale si lasat in prada celor mai omoratoare griji in privirea viitorului, mi-e frica chiar de a-mi plange soarta, caci si aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fara speranta si plin de amare indoieli, iti scriu, iubite Chibici, si te rog sa-mi lamuresti pozitia in care ma aflu. Eu as vrea sa scap cat se poate de curand si sa ma intorc in tara, sa ma satur de mamaliga stramoseasca, caci aici, de cand ma aflu, n-am avut niciodata fericirea de-a manca macar pana la satiu. Foamea si demoralizarea, iata cele doua stari continue in care petrece Nenorocitul tau amic M. Eminescu'. (221)





Maiorescu, dupa sfatul medicilor, nu gasi nimerita intoarcerea asa de timpurie acasa, si cu o nobila si rece solicitudine hotari trimiterea pentru catva timp a poetului in Italia, pentru ca cei din urma nouri ai furtunii trecute sa se mistuie in uitare. Cu banii stransi de Junimea si insotit iarasi de Chibici-Ravneanul, Eminescu porni in ziua de 26 februarie catre Italia. Inainte de a parasi sanatoriul, darui doctorului Obersteiner volumul sau de poezii cu dedicatie scrisa in litere gotice: 'Dem hochgeehrten Herrn Dr. Ober-steiner zur giitigen Erinnerung an M. Eminescu'. Volumul acesta il alcatuise, dupa cum se stie, Maiorescu, mai mult ca sa justifice in fata poetului, banuielnic si mandru, izvorul cheltuielilor facute cu boala sa (86). Poetul, care cantase, dupa Gaetano Cerri, asa de lapidar moarta Venetie, incat numele ilustrei cetati de pe Adriatica este pentru multi din noi strans legat de al sau:

S-a stins viata falnicii Venetii. N-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri Patrunde luna inalbindperetii,

pasi in resedinta dogilor cu sufletul stins si obosit. Sosit noaptea si dus de la Ponte di Ferro, in gondola, spre hotel, Eminescu, a carui inima ar fi trebuit sa tresalte de emotie, fu cuprins de neliniste si frica la pleoscaitul surd al valurilor, la strigatul lopata-rilor si la tremurarea intoarsa de lumini si umbre. Fara sa vrea sa vada pe cantatul San-Marc, nici sa paseasca macar de doua ori printre porumbei, in fata Procuratiilor si a Campanilului, el ceru chiar din acea seara sa plece dis-de-dimineata la Florenta, ceea ce se si intampla. Nici Florenta lui Dante si a lui Michelangelo, cu palatele sale de piatra grea si cu verzuia clopotnita a lui Giotto, nu pare sa-1 fi atras mai de aproape. Gandurile sale toate erau pentru o englezoaica de care se indragostise si a carei urma o pierdu (167). Neafland-o, se hotari sa se intoarca in tara. Stiind ca Romania este la rasarit, iesi afara din Florenta, ratacind o zi intreaga. Noaptea tarziu, plin de rani la picioare, se intoarse la Pensione Pera (221), unde locuia cu Chibici-Ravneanul. 'Nu mi-ai spus tu se scuza ca de aici tara noastra se lasa drept la rasarit? Am mers si eu spre rasarit'. (145, 149).

In tara, prietenii se sfatuiau ce rosturi sa faca poetului la sosire. Timpul sta sa-si inceteze aparitia, iar Eminescu ar mai fi avut nevoie de odihna. Batranul Eminovici murise de curand, murise sinucis si fratele Nicolae; Matei, ofiterul, tacea la R. Sarat, numai sora Henrieta se mai interesa de soarta fratelui Mihai (33). Th. Rosetti oferi lui Eminescu gazduire la Sculeni, la mosia sa, altii se gandira la Creanga sau la preotul Enachescu din Iasi, carora Junimea le-ar fi dat o despagubire (221). Oricum, Maiorescu medita in chip foarte serios la existenta poetului, pentru care agonisise, din cotizatii, fondul unor ajutoare lunare, pana la gasirea unui post. Eminescu nu voia sa stea insa la tara, si nici la Iasi nu dorea sa mearga. La 17/29 martie, cand porni inspre patrie, poetul era hotarat pentru Bucuresti, desi n-ar fi vrut sa dea acolo ochii cu Slavici. Dupa o sedere de cateva saptamani la Bucuresti, in asteptarea gasirii unui rost (Slavici pretinde chiar ca au petrecut 'impreuna', adica s-au intalnit, daca nu cumva e vorba de gazduire, fiindca lucrurile lui Eminescu trebuie sa fi ramas la el), poetul se duse sa se stabileasca la Iasi, unde prese-dintele Caracudei, Miron Pompiliu, il gazdui intr-o mica odaita in centrul orasului (210, 221, 91 b).

Prietenilor li se infatisa un Eminescu surpat sufleteste, cu ochii vesteji, parasiti de ganduri, greoi la fapta si la cugetare, monosi-labic in raspunsuri, fara nici o vlaga si de o senilitate, de o intu-necare trista a oricarei dorinti de viata, zguduitoare (167). Se socotea un om osandit, 'ein aufgegebener Mensch', incapabil de a mai face ceva bun pe aceasta lume, si cand, aruncand ochii pe o carte, isi simtea creierul apasat de stanci grele, descurajarea lua chipul unui dureros oftat. De aci sumbra mutenie cu care intam-pina intrebarile unor prieteni si lipsa oricarui impuls la fapta. Spre a-1 scutura din inertie si a-i da incredere in puterile proprii, prie-tenii ii propun sa faca inventarul unor documente istorice. El merse intr-adevar sa le vada, le rasfoi in sila si apoi, invins de greutatea de a le aduna, declara ca manuscrisele erau lipsite de orice valoare (221).

in curand fu nevoit sa se mute la Burla, dar aici il supara comunitatea locuintei, desi ar fi putut foarte bine sa ia cu chirie o odaie mobilata pe seama sa. Se facuse insa zgarcit, din acea frica de viitor ce-1 stapanea de cativa ani si pentru ca, e drept, nu vedea nici o situatie neteda, dandu-si totodata seama ca n-ar fi in stare sa indeplineasca nici o munca lucrativa. Cu greu il induplecara prietenii ca din cei 1.500 de franci, pe care ii tinea stransi bine, sa-si cumpere haine si cele de trebuinta. Acesti bani proveneau din editia poeziilor de la Socec, din restul sumei ce i se incredintase pentru calatoria sa in Italia, cat si din ceea ce, lunar, primea prin Chibici de la Junimea. Ajutoarele, in loc sa-1 consoleze, il impie-treau de rusine si deznadejde. Sa nu fii in stare sa scrii sau sa muncesti, sa vegetezi intr-o liniste fara sens, invaluita in compa-timire si dispret, acestea erau gandurile ce munceau pe poet atunci cand Vlahuta veni sa-1 vada, prin iunie 1884. Sederea zadarnica si trandavia mintii il ingrasasera intr-un chip penibil, incetosandu-i ochii. Cartile sale, pe care nu se hotara sa le ceara, erau intr-o lada la Bucuresti, un post de subbibliotecar prin demisia lui Philippide nu devenise inca vacant, revizoratul pe care il dorea mai cu draga inima nu i se oferea, astfel incat, mahnit de zadarni-cia zilelor sale, dorea sa moara cat mai curand (221).

Fie curiozitatea, fie indemnul sincer de a aduce o raza de lumina in sufletul innegurat al poetului, unii prieteni luara pe Eminescu si-1 dusera pe la vestitele crasme periferice cu vin bun, printre care Bolta-Rece. Prinzandu-se ba cu profesorii de liceu Dogaru, Vargolici, Stefan Cerchez, ba cu Petre Grigoriu, poate si cu Creanga, poetul scapa de sub supravegherea vigilenta a junimis-tilor dietetici si disparea ca-n vremurile bune prin crasmele marginase, iar toamna prin vii pe la Socola, hoinarind toata ziua, dormind in fan ca la Putna. Odata Miron Pompiliu trebui sa-1 aduca cu birja de la Socola, unde il rapisera amicii. Daca pentru sanatatea fizica aceste petreceri erau daunatoare, in sufletul poe-tului se rupse deodata un nour negru, si bucuria incepu sa strabata. Intr-adevar, prin august 1884, Missir, raportorul catre Junimea bucuresteana a starii poetului, il gasi pe acesta mult mai sprinten si mai bine dispus, exprimandu-si indoielile amare de altadata in forma glumeata si resignata si respingand sfaturile igienice cu amenintarea derizorie ca se va face calugar sau se va omori cu stricnina. Se arata chiar dispus sa lucreze daca cineva 1-ar fi indemnat cu tot dinadinsul la aceasta. Dus la baile Repedea din apropiere, nu voi sa faca hidroterapie (221). Se preumbla des prin oras, din centru catre imprejurimi, iesind din strada Lapusneanu spre Pacurari, la raspantia acestei strazi, care domina Rapa Galbena, cu strada Cismeaua Pacurari, unde se afla o stinghie de lemn. Rezemat cu coatele de ea, privea indelung privelistea dealu-rilor inconjuratoare, Galata, Cetatuia sau Repedea, intr-o muta contemplatie, apoi se intorcea, absorbit, spre oras pe langa zidul caselor, netezindu-si din cand in cand lunga sa coama (169).

Poetul frecventa, dealtfel, si Junimea ieseana, care a mai ramas acolo, cu Convorbirile, pana la 1885, cand s-a mutat definitiv la Bucuresti, dar aici n-avea nici ce citi, nici ce spune, scufundat in obisnuita sa apatie, ce parea muta infaptuire a Glossei:

Tu ramai la toate rece, Te intreaba si socoate

De te-ndeamna, de te cheama; Ce e rau si ce e bine;

Ce e val, ca valul trece, Toate-s vechi si noua toate:

Nu spera si nu ai teama; Vreme trece, vreme vine.

in jurul acestui om petrificat, Creanga, om simplu, dar adanc, se invartea cu clatinari din cap si iubire evlavioasa. in bordeiul din strada Ticaul de Sus, Eminescu mai suia si acum sa stea pe patul de scanduri din cerdac, dar fara volubilitatea confesionala ce facea farmecul intalnirilor de altadata (46). La banchetul de la Hotel Traian, cu prilejul centenarului mortii lui Horia (21 oct. 17841884, dar amintirea ori serbarea insasi se bizuie pe o eroare, caci Horia a murit la 28 februarie 1785), la care luara parte si cei doi tovarasi, dupa cuvantari entuziaste si inchinari de pahare in sanatatea tuturor bunilor romani, si indeosebi a celor de peste munti, in toiul petrecerii, cand capetele erau mai infier-bantate, matahalosul fost diacon se urca pe masa si tinu cu glas tare si apasat aceasta mustrare: 'D-apoi bine, domnilor, s-a baut in sanatatea cutaruia si cutaruia Sa-mi dati voie sa amintesc ca numai in sanatatea aceluia care a facut poezia (si cita o cunoscuta compunere in stil popular) nu s-a baut. Beau deci in sanatatea lui Mihai Eminescu'. Aplauze si urale furtunoase zguduira deodata sala, si toti incepura sa strige: 'Traiasca Eminescu! Eminescu Eminescu sa vorbeasca'. Dar Eminescu, nepasator, ca si cand ar fi asistat la un spectacol strain, indepartat, increti de cateva ori fruntea intr-un zambet silnic si ramase placid, cu privirea pironita in farfurie. In cele din urma se ridica si, in ovatiile celor de fata, bau pentru taranimea romaneasca (66, 169).

Acum locuia intr-un fel de pod al unei suri de piatra, ce se afla in curtea hanului lui Bacalu (atunci Hotel Romania, mai apoi Pastia). Era ceva facut parca anume pentru autorul Sarmanului Dionis: o odaie de pod joasa si larga, cu o singura usa-fereastra, la care urcai pe o scara de lemn repede si exterioara. Un pat, o masa si un scaun de brad, cateva carti si jurnale pe jos erau uneltele casnice de totdeauna ale poetului (66). Din cauza petrece-rilor tot mai dese, starea fizica se inasprise, vermina ulcerelor reaparuse pe picioare, desi mintea ii era asa de limpede, incat el putea asterne pe hartie randuri clare si pline de ascuns umor ca aceste (149,221):

'Draga Chibici, de vreme ce residez la [H]otel Romania (vechiul han al lui Bacalu), intr-o hulubarie putin recomandabila din orice punct de vedere, e lesne de-nteles ca nu am unde pune lucrurile mele, incat ar fi foarte bine dac-ai pastra tu inca catva timp asa-numita mea lada, desi presupun ca acest lucru nu e tocmai placut.

Sanatatea mea scartaie intruna, ca o moara de mult stricata, ba poate ireparabila. Saptamana aceasta am avut friguri si dureri de cap; cat despre picioare ele sunt intr-o stare asa de plans, precum erau in Bucuresti. O trista iarna ma asteapta si o trista viata. Te rog dar sa iei tu lada de la Simtion, daca nu mai e cu putinta sa stea acolo pana ce starea mea se va-ndrepta, daca e cu putinta sa se-ndrepte vrodata'.

Cerand sa suplineasca orele vacante de istorie la scoala comerciala, ii fura date orele de geografie si statistica, al caror program se compunea 'dintr-un dictionar de nume proprii si de cifre'. Cum n-avea carti de specialitate si putere de munca, insarcinarea aceasta i se parea o 'belea'. A profesat totusi un an scolar, de la 1 oct. 1884 la 1 sept. 1885 (125, 221). In aceasta toamna spirituala, cu ceata subtire si ploaie trista si marunta, petrecu Eminescu inca un an. in vara urmatoare, 1885, il gasim la Andrejevsky, Liman, linga Odesa, trimis de prieteni prin cotizatii sa faca bai la stabilimentul d-rului Jachimowicz. La Odesa nu fusese decat pentru medicamente si tutun, aci se plictisea de moarte. Vantul si valurile lacului ii masurau cu freamatul lor golul zilelor, care i se scurgeau 'uniforme si monotone ca bataile unui ceasornic de perete'. Aci nu cunostea pe nimeni, toti vorbind ruseste sau leseste, si singura-i lectura era o editie a lui Heine, ratacita prin terfeloagele doctorului secundar. Baile de namol spalara intrucatva de ulcere pe acest Iov al poeziei, care cerea acum, de la prieteni, spre a se intoarce acasa, vremea devenind ploioasa, nervus rerum, adica bani (221). La 2 septembrie scria din Odesa, unde trasese la un hotel de mana a treia, 'Hotel Strassbourg'.

Pe ziua de 24 septembrie 1884, i se daduse lui Eminescu postul de subbibliotecar, parasit de A. Philippide (M. O., nr. 142 din 30 sept. 1884), in aceeasi Biblioteca a Universitatii unde cu zece ani mai inainte fusese bibliotecar. Superiorul sau era acum I. Cara-giani. Aci sedea la biroul sau din fund, in fata intrarii si, dupa ce impartea cele cateva carti cerute, se cufunda, ca orice om cuminte, in lectura. Din scripte rezulta ca functiona mai ales la serviciul de inregistrare, indeplinind si unele marunte sarcini birocratice (R. E, VI, 2, 1939). Intr-o zi de primavara fu vazut coborand pe stradela Universitatii inspre strada Alecsandri, in haine curate de doc alb si cu mustatile rase. Trasaturile masive ale fetei, mai rotunde acum, buzele carnoase si pletele date pe spate ii alcatuira atunci o fugitiva masca de inaltare severa asupra lucrurilor si de liniste launtrica, ce il intinerea in ochii privitorilor. Dar nu fu decit o privire de soare in amurg, caci mustatile recazura iarasi obosite, pe un rictus amar baudelairian.




Se pretinde iarasi ca, de sarbatorile Craciunului 1885, Emines-cu ar fi fost la Cernauti, la sora sa Aglae Drogli, si cu acest prilej ar fi fost luat de prietenii locali si la Suceava, la Stefan Dracinski, directorul gimnaziului, care isi serba ziua onomastica. Erau de fata prieteni si cunoscuti de mult: A. Daskievici, Vasile Bumbac, Stefureac, C. Mandicevski, I. Isopescul, dar Eminescu ramase mereu intunecat si cu gura inclestata, chiar atunci cand catihetul gimnaziului, Scharnagel, dadu ca etimologie a numelui Eminescu cuvantul 'eminere', 'a se ridica deasupra altora', ceea ce era adevarat si prin talent, si prin suferinta (82).

Imprejurarea de a cobori zilnic pe o scara ca de cotet si cu un picior sovaielnic facu ca, intr-o buna zi dupa versiunea cea mai veridica de crezare, pe vreme de iarna Eminescu sa alunece pe ghetus si sa-si fractureze piciorul. L-au dus la Spitalul Sf. Spiridon, unde a stat cateva saptamani, vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burla si Humpel indeosebi, si jucand sah (66).Este posibil ca aceasta intamplare sa fi fost in noiembrie 1884, cand I. Caragiani raporteaza ca poetul era internat la Sf. Spiridon, unde ar fi trebuit sa stea pana la Anul Nou. Cu un suier a paguba popular isi exprima neincrederea in vindecarea sa: 'Hei, hei, nu mai calca iarba verde piciorul lui Eminescu', dar in genere era resemnat, linistit pana la umor,de un umor care prevestea o noua abandonare in voia spumelor dementei. Cand a iesit de acolo, a fost dus de prieteni intr-o noua locuinta, platita din contributiile lor, o odaita la etajul al III-lea din casele Lepadatu de pe str. Lapusneanu, simpla ca toate celelalte prin care isi purtase osanda (77). Se mai vorbeste iarasi de o mansarda a caselor Iby-Succesori (48), unde avea ca vecina pe o batrana pianista engleza, ce facea sa rasune podul de ruladele ei sentimentale (159).

Poetul fusese pana aci numai un om cu mintea intunecata la rastimpuri si cu chinul surd al acestei nefericiri. Dar pe incetul tesatura fina a instinctelor morale se destrama, si bolnavul aluneca pe povarnisul lung al injosirilor. Bea fara cumpat si, impins de un instinct erotic congenital, bantuia cafeurile-chantante, pierzand noptile si istovind ultimele energii sufletesti. Lasa biblioteca cu usile deschise in voia intamplarii, nu insemna cartile eliberate in registru si-si insusea garantiile banesti pentru carti. Ba cerea bani dintr-o teroare launtrica de lipsuri nu numai prietenilor, ci si necunoscutilor (221). Imbracat intr-un palton, livid, din buzu-narele caruia veche obisnuinta de vagabond scotea alune spre a le rontai si cu o palarie inalta pe cap, era vazut asediind femeile, de pilda, pe curtezanele germane de la Hotelul Vanghele, pe care le implora pe nemteste: 'FrauleinFraulein, machen sie auf', asa cum chemase odata, cu versuri de foc, femeia ideala:

Vino! Joaca-te cu mine cu norocul meu mi-arunca De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca.

Dar cum femeile nu-i aruncau decat ocari si expeditiile se terminau cu interventia politiei, vechiul misoginism al poetului se traduse in acte reale, si Eminescu alerga sa pedepseasca pe Dalila, apucand pe doamne de turnura invoaltelor lor rochii, convins probabil, dupa o logica absconsa, ca rochiile lungi erau un semn al mintilor scurte, precum in versurile:

Asadar, cand plin de visuri urmaresti vreofemeie, Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee Sipateaza umbra verde cu fantastidle-i dungi: Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.

Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila, Dac-un demon ai in suflet, feri in laturi, e Dalila!

Toate gandurile si impulsiunile lui de altadata galgaiau acum in prezent, ca apa turburata a unui put, scoasa afara de un trasnet. Cerea vin si canta cu sentiment Cucuruz cu frunza-n sus, batea cu bastonul in zaplazuri si ziduri sau spargea ulcelele insirate de o batrana pe parii unui gard (90), fara indoiala din nevoia interioara de a vedea daca lumea pe care o traieste e aievea sau este o pro-iectie a fantaziei sale somnambulice. La teatru se intindea pe banca spre a figura efectul firesc al unor atari spectacole si facea zgo-motos si obstinat observatii critice, determinat numai de instinctul dreptatii eterne (52, 77, 221). Si, cu toate acestea, gandurile lui erau mereu limpezi, dar cand voia sa ia parte la discutii, rotitele mintii ii sfaraiau marunt in cap si se incurcau, impingandu-i sangele in obraji, si atunci poetul, intristat, se lasa in voia memoriei si declama cu ochii in tavan din versurile sale (46):

Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri, Ascultam pe craiul Rhamses si visam la ochi albastri.

Mintea subtiata de cultura germana isi gasea mai repede expresia in nemteste, pentru care motiv poetul intra in magazinul de muzica al lui Kaufmann-Galati, unde putea schimba cateva vorbe nemtesti si asculta romante pe versurile sale (159). O trista notorietate invaluia pe omul bland, zambitor, cu plete pe spate. Sergentii de strada il tarau ca pe un Christ domol, cand ordinea publica li se parea primejduita (68, 221). Lumea si copiii se tineau droaie, si poetul tindea sa devina un fel de atractiune a urbei. Cate un burghez profita atunci de aceasta scena care-i rascolea vechi orori spre a face didactic o demonstratie morala odraslei sale: 'Uite asa patesc zicea toti cei care fac poezii, innebunesc ca dansul' (52). Firea sa idilica, reintoarsa prin actiunea bolii, ii redobandea repede buna dispozitiune, si un somn pe canapeaua desfundata a comisariatului si o tigare ii redau zambetul luceferian si regatul de himere.

intr-acestea insa gloria, ajutata de nefericiri, se ridica puternica pe orizontul zilei. Poeziile poetului, asa de semnificative, profetice chiar, pentru viata sa, circulau prin bancile liceelor si nu toti tinerii priveau tragedia lui Eminescu din simpla curiozitate. Nicolae Iorga, elev in clasa a Vl-a la liceul din Botosani, citea cu colegii sai Poeziile (97), iar cei de la Liceul National din Iasi, unde era director Vasile Burla, vedeau cu bucurie pe omul cu palton vechi mancand alune de la dughenita lui Ghita Olteanu de langa liceu, fiindca el capata pentru ei de la prietenul sau Burla invoirea de a merge la teatru (52). La scolile de fete reputatia era cu atat mai mare, cu cat fetele, mai duioase, gaseau in versurile sale un ali- ment sentimental datator de fiori. Cate una ofta in versuri naive de dorinta de a-1 cunoaste (77):

Ah! unde esti, poete, sa-ti spun adevaratu! Ca tu cu-a tale versuri esti tainic adoratu!

Odata Miron Pompiliu duse pe poet la o expozitie a Scolii centrale de fete, la care acela preda limba romana, si-i prezenta pe una din adoratoare, autoarea versurilor de mai sus. Inaltul poet, privind aspru si distrat fata, mirata putin de dezordinea hainelor lui patate si botite, dupa cateva observatiuni asupra albastrimii ochilor si a luciului de aur al parului, intreba sever daca avea turnura, urmarind sever si implacabil pe Dalila (77).

Peste vara, Eminescu fu dus iar de prieteni la baile Repedea de langa Iasi (224, V). Purtarile sale dusmanoase fata de femei dainuira si aici, indreptatite in parte de teroarea admiratoarelor de felul cunoscutei Riria, care il urmarea cu asiduitatea ei, in fraze convertite, apoi in astfel de proza ritmica:

'Poetul: Hai sa trecem peste punte; n-auzi crangul cum te cheama? Ca sa mergem inspre dansul inima nu te indeamna? In padurea inverzita si sub coama ei cea deasa, ti se sade mult mai bine ca-n aceasta stramta casa, unde stai cu toti la vorba si te uiti pe tine toata, si lasi sa se iroseasca gand si inima bogata.

Riria: Te inseli, zilele acestea am vorbit vorbe putine; am visat si zi si noapte, tot gandindu-ma la tine; dar izvorul si padurea, cu toti cantaretii sai, ma ademeneau intruna sa ma duc iarasi la ei. Plangeau frunzele cu dor, caci lipsea poetul lor!'

Eminescu dovedi o luciditate deosebita, raspunzand admira-toarei inoportune cu aceste ironice incoerente hamletiene: 'Fru-mos glas ai. Nu cumva esti Mama-Padurii, care ai imprumutat glasul vreunei zane, sa vii sa ademenesti strigoii?' (180)

in noiembrie, noile atentate impotriva doamnelor si stricarea a vreo doua felinare orasenesti hotarara pe parintii urbei sa interneze pe poet intr-un ospiciu (61). in urma unui raport medical semnat de d-rii Iuliano si Bogdan, poetul fu predat de un gardist din Iasi, in ziua de 9 noiembrie 1886, Ospiciului de alienati de langa Manastirea Neamtului. I. Caragiani se grabi sa ceara inlocuirea lui din postul de subbibliotecar (19 noiembrie). A. Vlahuta vizita spitalul patru ani mai tarziu si-1 gasi curat si in ordine, sub ingrijirea casierului Bontas, asezat intr-o veche zidire de vreo 20 de incaperi cu cerdac, in spatele manastirii, ce servise pe vremuri de tipografie. in curtea mare, verde, imprejmuita cu zaplazuri, si pe sali, se invarteau vreo 60 de pacienti, contemplati, in lipsa indelunga a medicului, de ochiul vigilent al unui mos Balomir, alienist improvizat si nastrusnic (234). Pacientii, romani, tigani, evrei, mistici, epileptici sau furibunzi, se aratau in toata impestritarea lor la masa, pe care, la sunarea unui clopot, o luau fie in refectoriu, fie afara, in gradina, dupa anotimp. O cana pentru apa si o lingura de lemn alcatuiau tacamul fiecarui pacient (217). Aci petrecu Eminescu vreo cinci luni, ingrijit insa cu mai multa bagare de seama, medic fiind un dr. Ursulescu. Leon Onicescu, casier administrator, in lipsa caruia intrase, il gasi in haine ospitalicesti si cu boneta pe cap intr-o camera cu inca unsprezece alienati, unii furibunzi, si fara nici o exceptie de tratament. Poetul era totusi multumit si vesel, nedandu-si socoteala unde se afla. in primele luni de iarna fu agitat, avand perioade de furie, cu lovituri de pereti si alte inconstiente mai joase, pentru care motiv i se decreta ca diagnostic delirium tremens, suferinta ce stim ca este o urmare a alcoolismului. Din ianuarie se insenina ca prin farmec, si scrisorile sale sunt o dovada de aceasta. Cand poetul se dezmetici, ar fi fugit intr-un sat din apropiere, in hainele spitalului. Fusese adus la manastire intr-o completa lipsa, intr-o 'mizerie de nedescris'. Burla ii daduse un palton lung pana peste genunchi. Casierul, spre a distra pe poet, il puse sa copieze niste tabele de nutriment, si Eminescu marturisi disperat ca a gresit, amestecand mazarea cu fasolea. Ca si cand nici un val nu ar fi trecut asupra mintii sale, Eminescu scria limpede, plin de linistita demnitate, lui Vlahuta, sa inceteze de a-1 mai umili prin subscrip-tiile publice (190):

'Nu te pot incredinta indestul cat de odioasa e pentru mune aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, recompensa nationala etc. E drept ca n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a intinde talgerul in public. Te rog, dar, sa desistezi cu desavarsire de la planul tau, oricat de bine intentionat ar fi, de a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni in ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urma la care as avea vreodata recurs'.

Totodata se observa la poet o redobandire a vointei de a scrie, care nu 1-a mai parasit. E adevarat ca poezia De ce nu-mi vii, pe care o trimite de aci la Convorbiri literare, nu poate fi scrisa acum, prin insusi continutul ei linistit-erotic. Poetul punea pe hartie versuri vechi, stiute pe dinafara, spre a da lumii iluzia produc-tivitatii sale, faptuind prin aceasta o induiosatoare frauda (188).

Pe la inceputul lunii februarie il vizitara Creanga si Mortun. Omatul era gros 'de o palma domneasca'. Povestitorul vazuse, in zorii zilei, din arhondaricul manastirii, un curcubeu spre rasarit, ce i se paru semn de schimbare in bine (40273).

La 10 aprilie 1887, Eminescu parasi Manastirea Neamtului, dar in loc sa se duca la Iasi, unde postul de subbibliotecar nu-1 mai astepta, si din rusinea poate de a mai da ochii cu lumea care il vazuse in gesturi nechibzuite, nimeri (condus de un G. Buzescu pana la Pascani) la Botosani, la sora-sa Harieta. Acolo, intr-o casuta mica, in fund de ograda, in strada Sf. Niculai, nr. 8 (109, 227), acea fata batrana, oloaga, spijinita si impiedicata totdeauna in mers de niste 'masini in greutate de 5 oca, de fier', traia din venitul a 5.000 de lei, lasati de batran (61). Era o femeie de o desteptaciune naturala, desi invatase singura sa scrie, cu o curiozi-tate de a cunosate, ce-i da o umbra de usoara scrinteala, pesimista si ea in felul ei si sarcastica; cu fata dura, laptoasa, buze groase virile, cu un aer ambigen, intr-un cuvant, de mascul evirat. Harieta nutrea pentru Eminescu poetul un respect religios si agresiv si, cand acesta pasi pragul casei sale, ea crezu ca fusese aleasa de providenta sa redea omenirii pe marele creator intunecat.

Abia ajuns la Botosani, Eminescu fu din nou invaluit in ceturile ce se ridicau din sangele lui infectat cu lues si pe care mijloacele primitive de atunci nu ajungeau sa-1 limpezeasca. Acum dementa misogina si furibunda disparusera dar le luase locul o abulie grava, nauca, ce pironea pe poet cu ochi inexpresivi intr-un punct mort, facandu-1 sa manance sau sa se miste, mut, numai la indemnul altora. Iov se umpluse iar de rani pe picioare, si o cununa grea de dureri pe cap il facea sa banuiasca una si la creier. Doctorii reco-mandara internarea pacientului la Spitalul Sfantul Spiridon din localitate (103), insa curand trebuia sa-1 intoarca acasa, fiindca nu voia sa se hraneasca sau sa ia medicamente decat din mana surorii sale. De la inceputul lui mai, deci, Henrieta isi lua in serios functiunea de infirmiera de care era foarte mandra si incepu in conformitate cu prescriptiile medicilor sa-1 adape pe bolnav cu iod, sa-1 scalde in bai de romanita si sa-1 frece de istov cu mercur vreme de o luna de zile, in care poetul fu si in primejdie de a arde din cauza unui foc grozav ce a izbucnit atunci in oras (61). Cand A. C. Cuza si Miron Pompiliu venira la Botosani sa vada pe poet, asistara la o scena si induiosatoare, si grozava. Sositi la miezul noptii, mersera de-a dreptul la casa poetului, in usa careia batura. O jumatate de ceas asteptara apropierea unui zgo-mot surd de fierarie si de trup tarat. Henrieta se trudise sa-si puna fiarele la picioarele moi din pricina carora, strigata noaptea de bolnav, se tara pe branci pana la patul lui. A doua zi Eminescu ii privi nauc, fara sa-i recunoasca, si n-avu decat un mic fulger in ochi atunci cand Cuza ii citi una din poeziile scrise in nestire, din memorie, pe bucati de hartie ghemuite si apoi azvarlite pe jos (66).



in curand insa, multumita ingrijirilor doctorului Isac, fu mai bine si putu sa scrie asa cel putin pretindea Henrieta, iar noi credem sa insire pe hartie, ca de obicei, versuri din memorie si sa iasa la plimbare, pe camp, la brat cu sora-sa (61,97). Orasenii il vazura din nou pasind pe strada cu infatisare de sanatate si veselie, pricinuita mai mult de fata neteda, rasa, imbracat in haine groase de aba, desi era cald, si tragand cu voluptate din crampeiul unei tigari. Cand iesea singur, batea locurile marginase ori aleile din gradina Varnav si se oprea sa asculte ciripitul pasarilor sau sa culeaga carabusi si ganganii de pe jos, pe care apoi le tinea in palma pana ce-si luau zborul, vietatile acestea marunte parandu-i-se poate cunoscute de atunci de cand le cantase in Calin:

in vesmant de catifele, un bondar rotund in pantec, Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec; O cojita de aluna trag locuste, podu-l scutur, Cu musteata rasucita sede-n ea un mireflutur; Fluturii multi, de multe neamuri, vin in urma lui un lant, Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti. Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii, Iar mireasa viorica i-astepta-ndaratul usii.

Deoarece Eminescu se intalnea cu Scipione Badescu, prieten de redactie, aflat acum la Botosani, care putea sa-1 atraga la un pahar de vin, Henrieta, vigilenta, se tara adesea la bratul lui, poposind din cand in cand pe un scaun cerut la vreo dugheana (61).

Existenta lui Eminescu ar fi fost o problema graya daca prietenii si admiratorii nu s-ar fi gandit sa-i trimita bani. Inca de pe cand se afla la Manastirea Neamtului, Eminescu fu rugat de un numar de tineri din Iasi, elevi ai scolii de pictura, sa dea invoirea facerii unei colecte. Poetul nu raspunse nimic, simtind oprobriul unei atari ajutorari. Luand tacerea ca o aprobare, inimosii tineri lansara 500 de liste de subscriptie, pe care fiecine era obligat sa subscrie numai zece bani. Multi au refuzat sa dea si acest gologan, dar s-au strans totusi cateva mii de lei, nu fara a se da o publicitate penibila nefericirii poetului. Doua concerte organizate la Iasi, ajutoare personale din partea lui A. C. Cuza si a lui V. A. Mortun mai alca- tuira o suma de peste o mie de lei. Acesti bani fura trimisi pe masura agonisirii si contra chitanta Henrietei Eminescu, la Boto-sani, care ii intrebuinta pentru nevoile poetului. Sufletul acestei initiative era de fapt Cornelia Emilian, femeie autodidacta si ambi-tioasa, pe care se pare ca o impingea la fapta cea buna si dorinta de a face in ciuda Veronicai Micle, pe care n-o putea suferi. Nici Henrieta nu mistuia, dealtfel, pe 'balauca', pe 'berecheta', astfel incat din ura a doua femei se nascu pentru poet o asistenta stransa si apasatoare. Henrieta chivernisea banii si-i ascundea grijuliu pentru niste socoteli de viata impreuna cu fratele-sau ce si le facea, iar pe de alta parte banuim, dupa anume contradictii in confirma-rea sumelor, ca poetul primea cate o suma de bani pe care o dosea. Lupta tragica intre doi nefericiti in dorinta de mai bine (61).

Fata de interesul pe care il aratau gazetele pentru starea lui Eminescu (Romania libera din Bucuresti a lui Laurian reproducea din cand in cand buletine dupa Curierul roman botosanean, redactat de Scipione Badescu), amorul propriu al vrednicilor cetateni ai urbei Botosani fu zgandarit, si 60 de insi semnara catre Consiliul general judetean acest strigat de iubire (27 mai 1887):

'Cetateanul ilustru, barbatul virtuos, poetul suav si neimitat: Mihai Eminescu, se afla de cateva saptamani in orasul nostru, in casa surorei sale d-ra Henrieta Eminescu. Multa lume aicea cunoaste suferintele extreme de care e atinsa sora poetului si putini s-au gandit pana la ce semn prezenta nepretuitului oaspe apasa din aceasta cauza existenta acestei fiinte. Lipsita aproape definitiv de libertatea pasului, ea vede cu durere ca-i e peste putinta a prodiga spre usurarea scumpului ei frate toata ingrijirea de care 1-ar inconjura daca, pe langa bogatia afectiunilor ce o leaga de fratele sau, s-ar simti intarita si de vigoarea sanatatii. inchipuiti-va o sora devotata si iubitoare, pironita pe niste picioare artificiale curs de 10 zile si 10 nopti inaintea unei figuri pierdute si mute, dinaintea unui frate ce refuza a manca, ce nu articuleaza o singura silaba si veti avea icoana sfasietoare a celor ce se petrec in casa bunei d-re Henrieta Eminescu.' Petitia se incheia cu aceasta superba tirada:

'Botosanii, care dupa veacuri va veni cu certitudine necontesta-bila sa recupereze onoarea ca satul Ipotesti din apropierea orasului au dat nastere omului genial, are azi dreptul si datoria nemarginita de a pasi in fata sa si cu lacrimile in ochi a-i zice:

'Copil al nostru! Product din sangele acestor locuri! Nu voim ca viitorul sa arunce asupra-ne valul rusinei si un oprobiufara margini. Estifala noastra si nu te-om parasi' etc.'

Onoratul Consiliu judetean, ce se intruni peste vreo doua saptamani (14 iunie 1887), gasi lucrurile mult mai incurcate. Dl C. Leca, ingrijorat de soarta patriei, zise ca Eminescu era prea mare pentru judet, caci el a servit tara, ca ar fi incorect sa i se dea ajutor, ca s-ar crea precedent si ca in sfarsit trebuiesc 'caza-rme'. Mult mai prudent, dl Savinescu propuse a se da bani poe-tului 'precompanit', nu o data cat ii trebuie, ci dupa mijloacele bugetare, la care dl Leca raspunse ca admite in principiu a se da ajutor, 'insa sa nu se precipiteze', ci sa se lase pe toamna. Prefectul, Th. Boldur-Latescu, a sfatuit atunci pe consilieri sa nu ajunga 'la un diapazon strain de animatiune', sa nu ramana surzi si muti si in intuneric, pentru ca Eminescu fiind 'o idealitate in carne si ciolane trebuie sa manance'. in urma acestui argument hotarator, se vota un ajutor de 120 lei lunar, din iulie 1887 pana la 1 aprilie 1888, din care s-au ordonantat, abia in ianuarie 1889, 1.000 de lei, restul refuzandu-se sub cuvant ca poetul 'product din sangele acestor locuri' capatase pensie de la stat (159).

Pentru ca sangele cel rau erumpea pretutindeni pe trup, Eminescu fu adus la Iasi, acasa la Stefan Emilian, unde un numar de medici (Otremba, Bottez, Filipescu, Negel si Riegler) consultara pe poet in ziua de 14 iulie si recomandara tratamentul antiluetic intr-o localitate potrivita. In cele din urma, ramase ca poetul sa plece la Hall, pentru bai. Insotit de doctorul Focsa, Eminescu porneste din nou spre strainatate, intovarasit pana la Veresti de Henrieta, si se opreste la Viena o clipa pentru un consult medical cu d-rii Neumann, Nothnagel si Meinert (57). Cand pe la inceputul lui septembrie poetul se intoarce cu o naucire de huruitul trenu-rilor si oarecare friguri, Henrieta ramase incredintata ca lipsa ingrijirilor sale il 'calicise' (61).

De acum incolo insa Eminescu era limpezit la cap si putea sa scrie. Multe din scrisorile Henrietei catre dna Emilian sunt compuse de poet si numai semnate de Henrieta, care se simtea mandra de secretarul ei. Iata de pilda, ce gasea cu cale sa raspunda in stil intr-adins naiv, pentru sora-sa, d-rei Emilian, care se afla la Paris:

'Regret ca nu sunteti cu totul multumita in Paris, afara decat de arte. Imi scrieti ca francezii sunt superficiali si falsi, in adevar chiar eu, care n-am nici o cultura, am inteles ca francezii nu sunt nascuti pentru a fi oameni de caracter, oricat de mare este, indealmintrelea, insemnatatea lor pe terenul artelor si al stiintei. Ca unele dame sunt bigote e dupa parerea mea bine, caci mai cu seama in nenorociri aceasta este mai sigura mangaiere.

Am auzit ca in Francia nu sunt sobe, ci numai caminuri; din cauza asta, se vede, dormitoarele sunt ca niste termometre. La noi in tara temperatura e foarte aspra si a ajuns in unele zile chiar la 24 grade sub zero.

Ca noutati politice va pot comunica ca la noi in Botosani opozitia n-a reusit defel. In Iasi, majoritatea celor alesi e din opozitie, insa tot ea e putin numeroasa.' (61)

Dorind sa lucreze, Eminescu ruga pe Maiorescu sa-i trimita cartile si hartiile ce se aflau la dansul. Dar acesta dintr-o inalta prudenta de arhivar nu raspunse nimic, ceea ce supara pe poet. El planuia sa faca o a treia editie a poeziilor, si in acest scop isi cumparase doua caiete groase, legate in marochin si ferecate amandoua cu doua broaste cu cheie (159). Ar fi lucrat la o drama Trei flori albe (174) si ar fi voit, de asemeni, sa sfarseasaca dictionarul de limba sanscrita pe care-1 lasase la Biblioteca din Iasi. Traducerea din Lais ar fi fost inceputa sau facuta aci. Ca ar fi lucrat insa cu tot dinadinsul ceva e greu de crezut. Poezia Kama-deva, pe care o gaseste A. C. Cuza pe jos, in odaia lui Eminescu, si o da Convorbirilor spre publicare, era, pe cat se pare, un lucru mai vechi. O iubire pentru vreo doamna Elena din Botosani, pe aceste vremuri de deznadejde, nu pare cu putinta, si cateva versuri de dragoste aflate intre hartiile sale au o rezonanta trista de demult (66):

O data te-am vazut Te vad a doua oara,

Si-am stat incremenit, Si glasul tau l-ascult,

Si crud-afost durerea Si stiu numai atata

Cu care t-am iubit. Ca te-am iubit prea mult.

Devenise insa, fara indoiala, mai sociabil, iesea pe strada cu capul plecat, salutand sfios chiar pe necunoscuti (109) si lua parte la cate o petrecere in casa vreunui prieten, sezand mai tot timpul tacut intr-un colt de canapea si bucuros cand putea vorbi nemteste cu cineva. intr-o asemenea imprejurare vorbi despre Faust al lui Marlowe, al lui Goethe si al lui Lenau, gasindu-1 superior pe cel din urma si deplangand soarta nefericitului Niembsch (174). Cate un 'bonjurist' rapea din cand in cand pe Eminescu la un pahar de vin spre ciuda Henrietei (61).

in vreme ce Eminescu se plictisea in glodosul Botosani, Harieta, in corespondenta deasa cu dna Emilian, planuia sa stranga bani din subscriptii, spre a cumpara o casa in Botosani, in credinta ca poetul va voi sa saza cu ea. in acest scop incepuse chiar unele tocmeli. Stimulata de aceasta speranta, facuse cereri de pensie pentru frate-sau catre regina si catre guvern si lega banii in zece noduri (61). Desi nu reiese de nicaieri din scrisorile Henrietei ca Eminescu s-ar fi aflat la un moment dat fara mijloace de trai, afara poate de o stagnare temporara a colectelor, Eminescu se tanguia ca de un an nu dispune 'de un ban macar', ca a ajuns intr-o mize-rie atat de amara si deplina, incat nu e condei care ar putea-o descrie: 'parasit de toti ca o corabie care se ineaca'. Circulau atunci liste lansate de C. Mille si altii (ceea ce ramane in veci o pata pentru guvernele de atunci, nepasatoare de soarta marilor creatori), dar Eminescu declara ca nu primise nimic, cel putin 'direct'. Convingerea noastra este ca plangerile lui Eminescu sunt neintemeiate si pricinuite numai de groaza de mizerie de care suferea si ca Harieta dosea banii, cum marturiseste dealtfel, spre a-si cumpara casa.

De aceea, scrisoarea alcatuita de poet catre Mortun, la 10 noiembrie 1887, unde vorbea de 'lipsa aproape absoluta de mijloace de subsistenta' in care se afla, cerand ajutor grabnic, caci 'cea mai neagra mizerie' il ameninta, trebuie citita cu toata rezerva cuvenita produsului unui om zdruncinat. De asemeni ratacita este si declaratia poetului catre un prieten, ca merge cu palton si galosi pe arsita, fiindca n-are nici haine, nici ghete (227) care aminteste obiceiul poetului de a umbla vara cu galosi spre a nu-si curata ghetele. In aceste zile chiar, un comitet organizase in benefeciul lui o serata literara si muzicala ce produsese vreo 600 lei (106). in vederea strangerii de bani si a capatarii unei pensii, Scipione Badescu facea in Curierul roman relatii infricosatoare, ce nu corespundeau realitatii, fiindca poetul era relativ bine (103, 106):

'Corpul sau e un adevarat putregai. Ranile ce-i acoperisera mai tot corpul si care au disparut momentan, sub influenta curei suportata la Hall, s-au redeschis din nou si inca cu mai multa furie ca mai inainte. Nenorocitul e la starea cea mai disperata, neputand parasi patul de saptamani intregi deja. (in realitate se interzicea poetului sa iasa din casa pe vreme rea.)

Si nici un ajutor de nicaieri! Ce timpuri, ce societate, ce barbarie!'

In acelasi timp, Badescu facea o publicitate umilitoare ofrande-lor de cativa lei sau fiorini, care picau de la cate o persoana, mai ales din provincia de origine a Eminovicilor.in urma acestor lamente s-a format si la Botosani un comitet, care organiza in beneficiul poetului o reprezentatie de teatru cu trupa de pribegie a lui Eminescu, si anume Fanny Tardini-Vladicescu (15 dec. 1887).







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Ilustreaza trasaturile prozei realiste, prin referire la o opera literara data
PRONUNTAREA ROMANEASCA LITERARA
Vasile Carlova, Inserare
Intr-un cuvant - Zdrentuita
Monografia satului ardelean - Pripas
Comentariu Plumb
Limba vorbita - limba scrisa
IMPORTANTA SI UTILITATEA DISTINCTIEI TRIPARTITE
Literatura arta a cuvintului
Prezinta relatia dintre instantele comunicarii narative (autor, narator, personaje, cititor) intr-o povestire studiata