Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» STAREA MORAVURILOR (1700-1750) - ANGLIA


STAREA MORAVURILOR (1700-1750) - ANGLIA




STAREA MORAVURILOR (1700-1750) - ANGLIA

I. Niciodata Anglia nu avusese in Europa un pres­tigiu mai vast. Succesul armatelor sale, prudenta revolutiei sale inspirau celorlalte popoare o dorinta respectuoasa de a‑i studia ideile si institutiile. Filo­zoful whigilor, John Locke, avea sa devina maestrul tuturor filozofilor europeni. Scopul sau era sa opuna dreptului divin al dinastiei Stuart ceea ce el numea dreptul natural. Pe cand Hobbes socoteste omul in starea lui naturala drept o bruta periculoasa si de­duce din caracterul rau al speciei necesitatea unui stat puternic, sau Leviathan, Locke arata ca si in starea lui naturala omul, fiinta rationala, respecta niste legi, care sunt legile moralei. Pentru Hobbes, contractul dintre suveran si supusii sai le este im­pus acestora de insasi slabiciunea lor; in ochii lui Locke, e un contract facut in mod liber de niste oameni liberi care au dreptul sa‑si impuna condi­tiile. Un teolog ar putea spune ca Hobbes crede in pacatul originar si ca Locke neaga aceasta doctrina. Din optimismul oficial al lui Locke avea sa ia nas­tere Contractul social al lui Rousseau, Declaratia drepturilor omului si cetateanului si Declaratia de independenta americana. Spiritul rationalist, anti‑istoric al secolului al XVIII‑lea e datorat in mare parte eseurilor si tratatelor lui John Locke.




II. S‑ar putea isca intrebarea cum se face ca ora­seni si tarani englezi, pe care filozofia la moda ii invata ca s‑au nascut liberi, au acceptat atat de usor autoritatea unei aristocratii agrare care nu poseda, ca odinioara cavalerii feudali, o forta militara. Mai intai, englezul da mai multa importanta realitatilor concrete decat drepturilor abstracte; Locke a avut o influenta mai profunda in Franta decat in Anglia pentru ca ideile se bucura de mai multa consideratie si au mai multa putere in Franta. Apoi englezii de pe vremea lui Locke nu aveau motive grave de ne­multumire. Ei vedeau ca institutiile locale, cu toate nedreptatile inevitabile, erau eficiente si suportabile. Judecatorul de pace, mai totdeauna squire‑ul dome­niului local, dadea mai multa mladiere legilor vo­tate de parlament; era si silit sa faca asta: cum ar fi putut sa le aplice fara consimtamantul parohii­lor atunci cand singura sa politie era exercitata de acei constables din sat? Slabiciunea sa parea o ga­rantie a relativei sale echitati. Nu incape indoiala ca legile penale erau de o asprime arhaica, fara rost si cruda. Braconierii si vagabonzii erau tratati ca niste criminali primejdiosi. Dar proprietarii locuiau pe pamanturile lor si respectau pe fermierul cinstit. Competent in agricultura, squire‑ul englez muncea pe domeniul sau printre vacarii si pastorii sai. Spor­tul trezea un interes tot atat de viu la omul din popor ca si printre lorzi. 'Ducele juca cricket cu gradinarul sau'. Legaturile personale inlocuiau le­gaturile administrative. Anglia secolului al XVIII‑lea nu‑i numai 'o aristocratie temperata de ras­coale', ea e si o oligarhie temperata de familiaritate.

III. Negustorii si burghezii, atat de des umiliti pe continent, isi pastreaza in Anglia toata mandria lor. Nobilii si oamenii de rand se ocupa de aceleasi afa­ceri; se incheie casatorii intre familiile lor. Am mai semnalat aceasta revolutie, cea mai dificila din toate si care in Anglia dateaza de cateva secole. Ramane un martor al ei, care este limbajul. 'De cateva secole - scrie Tocqueville[1] - cuvantul gentilom si‑a schimbat in intregime sensul in Anglia si cuvantul om de rand nici nu mai exista. Ar fi fost imposibil sa se traduca literalmente in engleza versul acesta din Tartulfe, pe care Molière l-a scris in 1664: «Si asa cum il vezi e un bun gentilom». Cine vrea sa faca si o alta aplicare a stiintei lingvistice la stiinta istoriei sa urmareasca de‑a lungul timpului si al spa­tiului destinul acestui cuvant: gentlemen, al carui parinte este cuvantul francez gentilhomme. Se va vedea cum in Anglia semnificatia lui se largeste pe masura ce distanta dintre categoriile sociale se micsoreaza. In fiecare secol cuvantul se aplica unor oa­meni aflati din ce in ce mai jos pe scara sociala. In Franta, gentilhomme a ramas tot timpul strans legat de sensul sau primitiv. A fost pastrat intact cuvantul care era folosit pentru a desemna pe membrii castei, pentru ca a fost pastrata casta insasi, separata de restul societatii, cum fusese din totdeauna'.

IV. Persoana squire‑ului, imbracat in haine cu nasturi de argint, cu peruca, cu echipajul sau de vanatoare, cu banca rezervata in biserica, in care dormiteaza, toate acestea, chiar in ochii taranilor, fac parte necesara din decorul vietii. Abia dupa re­volutia industriala, masele, transplantate in alt me­diu, vor inceta sa admita un parlament compus din squire‑i ca un fenomen natural. La inceputul secolu­lui se vor multumi sa gaseasca o anumita identitate de moravuri intre cel ce locuieste pe un domeniu si cel ce locuieste intr‑o cocioaba. Squire‑ul acesta e un taran; injura ca taranii, la nevoie bea impre­una cu ei; in ziua alegerilor, acestia ii insulta fiul, arunca in el cu noroi, apoi il aclama. 'Luptele elec­torale sunt un sport national, tot asa de popular, ba inca si mai popular decat cursele de cai'. Omul de la tara de pe vremea aceea nu‑i prea nenorocit. E bine hranit, duce aceeasi viata ca stramosii sai si, de fapt, nici nu cunoaste alta; satul ramane uni­versul sau. Chiar si in orase, ucenicul e considerat de numerosi negustori si mestesugari ca un membru al familiei. 'Poporul de jos - scrie un calator elve­tian - nu are nevoie in Anglia de o descriere deo­sebita; in cea mai mare parte a cazurilor mi se pare ca se confunda cu intreaga natiune. Are aproape aceleasi bucurii ca si nobilii, negustorii si clerul, aceleasi virtuti si chiar aceleasi vicii'. In a doua jumatate a secolului, echilibrul acesta e dis­trus prin dezvoltarea masinismului si prin emigrarea spre orase.

V. Stabilitatii formelor sociale ii corespunde in secolul al XVIII‑lea stabilitatea formelor literare. Clasicismul este in vremea aceea o biserica ai carei sfinti parinti sunt Horatiu si Boileau. Marele poet al timpului, Pope, compune un poem in genul poe­mului Strana[2] (pe care-l intituleaza Dunciada), epistole si satire, intr‑o forma traditionala si, de altfel, admirabila. Se simte ca e obsedat de Boi­leau. Mai originali, prin urmare mai englezi, Swift si Daniel Defoe dau doua din cele mai desavarsite povestiri in proza pe care le‑a produs literatura tuturor timpurilor: Calatoriile lui Guliver si Robinson Crusoe.

In paginile revistelor Tatler si Spectator[3], Steele si Addison impun eseului englez forma pe care o va pastra multa vreme. Arta nu este mai putin clasica decat literatura. Gratia, simplitatea liniei sunt ca­racterele esentiale ale ceramicei lui Wedgwood, ale mobilelor Chippendale si Sheraton, ale caselor in stilul Adam[4]. Mari pictori englezi: Gainsborough, Romney, Reynolds, continua in familiile aristocra­tice (ca la familia Spencer) galeriile de portrete in­cepute de Holbein si Van Dyck. Haendel, venind in 1710 din Hanovra, unde era Kapellmeister, devine in Anglia compozitor de oratorii biblice pentru ca acesta era tipul de opere la moda atunci si, in 1742, i se canta la Dublin oratoriul Messia. In anul pre­cedent (1741), Garrick debutase in Richard al III‑lea al lui Shakespeare, afisul descriindu-l, fara a-l numi, 'un gentlemen care n‑a aparut inca pe scena'. Acest mare actor era si un ora mare, 'primul din lume - va spune Johnson[5] - prin stralucita lui con­versatie'. In acest nou secol al lui Augustus, pictori, muzicieni, actori, scriitori, oameni politici formeaza o adevarata 'societate' care, in fiecare zi, se intalneste in Coffee Houses, in localuri in care se bea cacao, si in cluburi. Atunci iau nastere cele mai cele­bre cluburi: Kit‑Kat, Beafsteack Club, October Club. Addison le descrie, cu o fermecatoare gravi­tate, in Scrisoarea numarul IX din Spectator.





VI. Spiritul de conversatie se formeaza in cafe­nele si cluburi, care joaca in Anglia rolul pe care l‑au avut in Franta saloanele, dar gustul lor este mai primitiv. Daca epoca are o latura Gainsborough‑Reynolds, are insa si o latura Hogarth. 'Placerile cele mai obisnuite ale englezilor - spune calatorul nostru elvetian - sau cel putin ale locuitorilor din Londra, constau din vin, femei, jocuri de noroc, intr‑un cuvant: desfraul. Ei nu cauta finetea, in orice caz nu in ce priveste vinul si femeile, pe care le place sa le consume impreuna, dar nu cu prea mare rafinament si fara sa se distreze prea mult; s‑ar spune ca nu beau decat ca sa bea. Ei vor ca si curtezanele lor sa bea si se indarjesc daca vreuna se opune'. De la tratatul Methuen[6], clasele avute abuzeaza de vinul de Porto. Bolingbroke, Carteret, Walpole sunt mari bautori, de o sticla, de doua, de trei, caci astfel se clasificau atunci oamenii de stat. Un ministru nu se rusineaza sa se prezinte beat in fata reginei, un squire sa se imbete in fata fiicei sale. Poporul bea gin; in 1714 se distileaza doua milioane de galloni[7], iar in 1735 cinci milioane.

VII. O data cu betia se raspandeste si violenta, cu atat mai primejdioasa cu cat nu exista politie, iar armata a fost redusa in urma tratatului de la Utrecht la opt mii de oameni pentru intreaga Mare Britanie. Pe strazile Londrei, o banda de tineri scan­dalagii de soi, Mohocks‑ii, molesteaza pe trecatori. Pe drumuri, care sunt adevarate mlastini, hoti calari devalizeaza pe calatori. Cam prin 1725 nu se vorbea la Londra decat de Jack Sheppard, un fel de Al Capone al secolului al XVIII‑lea. Acest talhar de drumul mare era popular; nu‑i ataca decat pe cei bogati, le lua banii cu maniere de gentilom, apoi ii cheltuia cu generozitate. Cand banditul a traversat pentru ultima oara strazile Londrei, facand drumul de la inchisoarea Newgate la spanzuratoarea din car­tierul Tybum, s‑a format un fel de cortegiu triumfal. Viata acestui hot i‑a inspirat poetului John Gay o pastorala comica, parodie a operei italiene, a carei actiune s‑ar fi petrecut in inchisoarea Newgate, descrisa, spre uimirea publicului, drept un loc unde puscariasii erau tratati de temniceri ca niste mari seniori, cu conditia sa aiba bani. Piesa lui Gay, Beggar's Opera[8] starni furori. Vioaie, sprintena, cinica, brutala, Opera de trei parale este, ca si Nunta lui Figaro, una din acele lucrari care‑si datoreaza cele­britatea atat reusitei sale estetice cat si importantei sale istorice. Ea zugraveste o societate imorala, care nu‑i poate stapani pe banditi si care, din cauza unei ramasite de salbaticie, ii admira.

VIII. Un alt mare viciu al timpului il constituie jocurile de noroc. In toate cluburile, ca si in cercu­rile de femei se juca. Intr‑o singura noapte o femeie isi pierde bijuteriile si proprietatile. Whist‑ul, care pana atunci fusese mai ales un joc al pastorilor protestanti, ajunge la moda. Erau si profesori care-l predau, o guinee[9] pentru o lectie. Cei care nu jucau carti faceau specula. Pofta de castig era atat de mare, incat escrocii nu duceau lipsa de victime. Financiari verosi infintau societati cu scopuri din cele mai absurde. Unul dintre acestia merse pana acolo incat pretinse doua guinee de cap pentru o operatie al carei secret nu-l putea divulga decat dupa sub‑scriptie. Intr‑o singura zi stranse doua sute de guinee, suma cu care fugi. Era un climat prielnic pentru extravagantele afacerii South Sea Bubble.




IX. Bautura, jocul, intrigile amoroase erau pri­cina unor certuri care adesea se terminau prin dueluri. Oamenii se bateau pretutindeni, in salile de bal, in Coffee Houses, pana si pe culoarele tea­trelor. Obiceiul de a ucide un om pentru un cuvant a disparut abia pe la sfarsitul secolului. In 1775 'ticalosul lord' Byron[10] avea sa-l mai ucida, in­tr‑o lupta din cele mai nebunesti, pe unchiul Mariei Chaworth. Totusi, din 1730 duelul tindea sa dispara gratie unui barbat care a exercitat asupra moravu­rilor engleze cea mai ciudata influenta: Richard Nash, cunoscut mai mult sub numele de 'Frumosul Nash'. In 1705 Nash fusese numit maestru de cere­monii la Bath; inca de pe vremea romanilor orasul acesta balnear avea o mare reputatie, dar cei veniti la bai se plictiseau amarnic. Nash isi puse in gand sa trezeasca orasul la viata. Investit (de el insuti) cu o autoritate nelimitata, el impuse cele mai stricte, dar si cele mai intelepte reguli. El a fost primul care i‑a obisnuit pe englezii din diferite paturi sociale sa se amestece unii cu altii in timpul sezonului de bai, de asemenea el a interzis portul spadei la Bath. Obiceiul acesta, mai intai propriu localitatii Bath, se generaliza apoi, suprimandu‑se cel putin duelurile incidentale. Nash impuse barba­tilor sa poarte ciorapi de matase si pantofi decol­tati. 'A fost cel dintai - spune Oliver Goldsmith[11] - care a dat o anumita dezinvoltura in purtari, si asta unui popor pe care strainii aveau obiceiul sa-l blameze pentru rezerva si timiditatea sa Cei din gentry dusera pana la Londra dezinvoltura dobandita la Bath, astfel ca putin cate putin intregul regat deveni mai rafinat, gratie lectiilor «Frumosului Nash»'. Ar putea fi luat in deradere maestrul de ce­remonii cu palarie alba si caleasca luxoasa cu sase cai; dar 'desi ceremonia se deosebeste mult de poli­tete, nici o natiune nu a devenit politicoasa fara sa fi fost mai intai ceremonioasa'. In acele piscine din Bath in care barbatii si femeile - lasandu‑si batista, buchetul sau tabachera sa pluteasca in fata lor pe o tavita de lemn - isi alungau, flirtand, plictiseala unui sezon de bai, tonul grosier al comediilor lui Wycherley sa transforma in tonul spiritual si frivol al personajelor lui Sheridan.

X. Oamenii din intreaga Europa, in acea prima jumatate a secolului al XVIII‑lea, au multe trasa­turi comune. Frivolitatea, senzualitatea, scepticismul, toate caracterele societatilor prea fericite se intalnesc la Londra, ca si la Paris. Montesquieu noteaza in 1729: 'Nu exista religie in Anglia. Cineva spunand in Camera Comunelor: «Cred acest lucru cum cred in Dumnezeu», toata lumea a inceput sa rada'. David Hume, filozof la moda in cele doua capitale, este un spirit tipic al secolului sau 'prin ura fata de entuziasm, cea mai mare repulsie producandu‑i entuziasmul religios. El nu putea intelege de ce con­vingerile religioase pot fi pricina unui antagonism, dupa cum n‑ar fi putut intelege pe niste oameni care ar fi refuzat sa se incruciseze cu altii pe drumul mare'.

Contemporanul sau Voltaire avea sa recunoasca, la sfarsitul vietii, ca omul nu poate trai fara entu­ziasm si ca trebuie sa treaca mereu 'de la convul­siile nelinistii la letargia plictiselii'. In Anglia, ca si in Franta, plictiseala si nevoia de entuziasm aveau sa aduca, dupa o jumatate de secol de scepticism si egoism, o revolutie sentimentala. La drept vorbind, scepticismul insusi fusese deseori masca unui nou misticism. 'E o himera - scrie Bernard Fay[12] - sa ne imaginam secolul al XVIII‑lea dominat de o logica implacabila, stapana pe inimi si imaginatie; ca toate celelalte epoci, si aceasta a fost manata de visuri si de pasiuni care au modelat forma inteli­gentei si i‑au impus reguli'. Asa cum doctrina lui Locke, in aparenta foarte logica si rationala, le‑a ingaduit whigilor sa tina in fraul ratiunii infocatele lor patimi politice, tot astfel, dupa infiintarea Marii Loji din Londra (1715), francmasoneria, dezvoltandu‑se cu repeziciune in toata Anglia, ofera un ada­post spiritual deistilor, care si‑au pastrat nevoia unui ritual si a unui misticism. Dar francmasoneria engleza ramane aristocratica si burgheza; nevoile sentimentale ale poporului vor fi mai bine satisfacute de misiunile lui Wesley, dupa cum se va vedea la timpul sau.



[1] Alexis de Tocqueville (1805-1859) - diplomat si pu­blicist francez.

[2] Le Lutrin - poem eroicomic al lui Boileau.



[3] Reviste satirice, editate de Richard Steele (1672-1720) si Joseph Addison (1672-1719), prin care acestia au pus bazele jurnalisticii literare.

[4] Numit astfel dupa fratii Robert (1728-1792) si James Adam (1730-1794), arhitecti care au dezvoltat in Anglia un stil de factura neoclasica.

[5] Samuel Johnson (1709-1784) - reputat si foarte in­fluent scriitor, cu un vast si multilateral camp de acti­vitate.

[6] Tratat anglo‑portughez din 1703, asigurand Angliei im­portante avantaje comerciale. Numit astfel dupa diploma­tul care l-a negociat.

[7] Masura anglo‑saxona de capacitate; 1 gallon = 4,54 l.

[8] Opera cersetorului, in limba romana: titlul ei si al altor lucrari literare sau muzicale pe care le‑a inspirat a fost consacrat in forma: Opera de trei parale (in limba franceza - L'Opéra de Quatre Sous).

[9] Moneda de aur valorand 21 de silingi, numita astfel deoarece initial, sub Restauratie, a fost batuta din aur pro­venit din Guineea. Din 1817 a fost inlocuita cu alta emi­siune, de aceeasi valoare nominala, ale carei monede erau numite sovereign.

[10] Unchi al cunoscutului poet, a comparut pentru aceasta fapta in fata Camerei Lorzilor, intr‑un proces care a starnit vilva. Mary Chaworth a fost iubita de poetul Byron in adolescenta si cantata intr‑unui din poemele sale, The Dream (Visul).

[11] Scriitor (1728-1774), cunoscut mai ales prin romanul Vicarul din Wakefield.

[12] Istoric si publicist francez, autor al unei teze de doc­torat intitulata 'L'Esprit révolutionnaire en France et aux Etats‑Unis à la fin du XVIlle siècle' (Spiritul revolutionar in Franta si Statele Unite la sfarsitul secolului al XVIII‑lea), aparuta in 1924, la care probabil se refera André Maurois.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Geneza celui de al doilea razboi mondial. Atacarea Poloniei
REGIUNEA DE NORD - EST - GRECIA
ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944
VASILE LUCA - Viata unui comunist
REPUBLICA SI RESTAURATIA STUARTILOR
ROMANIA IN RELATIILE INTERNATIONALE IN PERIOADA INTERBELICA
ROMANIA SI INTEGRAREA EURO-ATLANTICA
Italia ataca Etiopia
Planul Marshall - promotor al constructiei europene
Gheorghe Gheorghiu-Dej