Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» GRECIA IN SECOLELE VIII-VI I.CHR


GRECIA IN SECOLELE VIII-VI I.CHR




GRECIA IN SECOLELE VIII-VI I.CHR

Perioada din istoria Greciei cuprinsa intre secolele VIII-VI i.Chr. a fost numita mult timp epoca arhaica, inteleasa in sensul strict al cuvintului, istoria veche a Greciei, prin raportare la epoca clasica (sec.V-IV i.Chr.). Desi des folosita, expresia este echivoca, mai ales de cand descoperirile arheologice si epigrafice au extins limita inferioara a istoriei Greciei.   

Cercetarea istorica si arheologica defineste perioada care cuprinde secolul IX si prima jumatate a secolului VIII i.Chr. prin notiunea de 'renastere greaca' pentru a desemna, in contrast cu criza secolelor precedente, etapa unei cresteri spectaculoase, pe toate planurile (crestere demografica, reluarea legaturilor maritime si a importurilor de lux: fildes din Asiria, bronz din Orientul Apropiat, contacte statornice cu Fenicia). Acum apar marile sanctuare panhelenice (Delfi, Olimpia, Mycale), iar arta bronzarilor locali incepe sa se exercite asupra obiectelor votive. Ceramica reia teme ale decorului protogeometric, pe care le dezvolta intr-o arta superioara, producand vase de mari dimensiuni, cu decoruri complicate.




Ansamblul de fenomene amintit, determina modificari de structura ale asezarilor si necropolelor. Acestea din urma, intens cercetate, pun in evidenta fenomene de deosebite. In Atica aparitia unor necropole, rezultat al cresterii demografice si a formarii aristocratiei locale, reflecta prin inventarele funerare ale mormintelor si mutatiile survenite in tipul de diferentieri. O prima categorie o formeaza mormintele de razboinici, de obicei cu sabia rasucita in jurul urnei funerare. Ceva mai tarziu, in sec.VIII, apare un alt tip de morminte bogate, in care inventarul marcheaza o diferentiere evidenta, fara ca obiectele distinctive pentru statutul de razboinic sa mai fie dominante. Mormintele de femei si copii, bogate in inventar funerar, sugereaza faptul ca statutul social, comunicat de acestea, nu se mai refera atat la persoana defunctului, cat la familia careia acesta ii apartine.

Perioada secolelor VIII-VI i.Chr. se defineste prin doua fenomene majore strans legate intre ele: afirmarea polisurilor grecesti si fondarea pe tarmurile Mediteranei si ale M. Negre a unei salbe de noi asezari grecesti.

 

1. Marea colonizare greaca.

Retrasa in ea insasi dupa inzaziile doriene, lumea greaca cunoaste pe parcursul secolului al VIII-lea i.Chr. o puternica iesire din enclave, insotita de un intens flux migratoriu si de fondarea in exterior a numeroase cetati pe tarmurile Mediteranei si ale M. Negre. Forma cea mai spectaculoasa de expresie a cetatii la inceputurile ei o reprezinta ceea ce noi numim in mod traditional marea colonizare greaca[1].

Fenomenul colonizarii, desfasurat pe durata mai multor secole (VIII-VI i.Chr.), a avut un caracter de masa, devenind un mod de viata specific grecesc. Primul val de colonizare se plaseaza la sfarsitul epocii bronzului, cand micenienii au ocupat unele locuri prielnice pe coasta de rasarit a M. Egee, au exploatat si ocupat puncte de pe tarmurile Siriei si Palestinei, insulei Cipru, iar in apus tinuturi din sudul Italiei si Sicilia. Miscarea de expansiune miceniana prefigureaza directiile de desfasurare a colonizarii din epoca arhaica. Caracterele istorice ale colonizarii miceniene, generate de o societate de o structura predominant orientala, erau altele decat cele ale miscarii din epoca arhaica, pornite din sanul unei cetati-stat independente.

Impartind zonele de influenta cu un alt popor de navigatori, negustorii si colonizatorii fenicieni, grecii au patruns in toate colturile Mediteranei sau ale Pontului Euxin. Revenirea lor pe directiile de navigatie deschise de micenieni cu o jumatate de mileniu mai devreme se poate explica si prin unele constante ale fenomenului social-economic si demografic, repetete in timp.

Colonizarea greaca reprezinta un proces de roire, nu de anexiune, care a determinat multiplicarea de state (poleis) in bazinul mediteranean. Orice instalare a unui grup stramutat din tinutul sau de bastina presupune initiativa organizata de autoritatea unui polis-mama, care duce la fondarea unui alt polis independent, cu teritoriul lui urban si rural, cu corpul sau civic, cu legile si cultele sale. O anumita relatie, politica si religioasa, lega o colonie de metropola ei, de la care mostenea o seama de traditii (grai, scriere, obiceiuri si legi, credinte si culte). Intre cele doua nu exista nici o obligatie formala, motiv pentru care atat aliantele, cat si conflictele dintre metropole si colonii sunt frecvente.

1.1. Cauzele colonizarii. Problema cunoasterii cauzelor care au determinat acest fenomen a preocupat istoriografia in cel mai inalt grad. Documentatia arheologica tot mai numeroasa (sapaturile de la Eretria, Megara, Elis, Selinus, Istros, Olbia etc.), analiza nuantata a textelor literare (Herodot, Tucidide, Platon, Diodor, Strabon) si a celor catorva inscriptii referitoare la fondari de colonii (decretul de intemeiere a cetatilor Naupactos si Brea, din sec.VII), justifica temeiurile unei analize de acest tip.

Raportate la fenomenul colonizarii grecesti, cateva fapte raman esentiale. Mai intai, acela ca marea colonizare a raspuns unei nevoi de pamant arabil. Putinele marturii de care dispunem pentru primele instalari de colonii vorbesc, invariabil, despre fenomene de criza agrara si alimentara care preced si justifica trimiterea de colonisti. Suprapopularea unora dintre comunitati, organizate pentru un numar relativ restrans de locuitori, unele dezastre naturale (serii de recolte proaste, epidemii etc.) au putut constitui motive imediate ale colonizarii. Exemplul clasic este cel al coloniei Cyrene, de pe tarmul Lybiei, asupra caruia dispunem de o ampla relatare a lui Herodot (IV, 151-168) si de o inscriptie din sec.IV i.Chr. care reproduce decretul de fondare. Povestea este dramatica, ea continand elemente comune ale legendelor de intemeiere: saracia si seceta din orasul-mama (insula Thera), rolul oracolului de la Delfi in orientarea colonistilor, modul de selectare a colonistilor, instalarea in noua patrie. Motivul principal pentru trimiterea fortata a unei parti din populatia unei insule sarace, si cazul nu este singular (intemeierea coloniilor Rhegium, Sybaris, Crotona, Metapont din sudul Italiei au aceleasi cauze), a fost totusi foamea.

In noile colonii, reglementarea stricta si distributia controlata a loturilor de pamant, in teritoriul cetatii, apare ca fiind gestul esential al intemeierii. Insusi numele acestui lot de pamant, kleros (inseamna sorti, lot in sens propriu), trimite la impartire prestabilita a pamantului, pe care inscrierea in spatiu a noilor asezari o confirma.

Dimensiunea politica a marii colonizari se manifesta sub doua apecte, importante si complimentare: a) cel al originilor. Trimiterea de expeditii coloniale a fost un act politic, realizat in cadrul institutional al cetatii; b) cel al rezultatelor. Sapaturile de la Eretria sugereaza chiar faptul ca intemeierea cetatii este concomitenta cu trimiterea primelor expeditii coloniale eretriene. In aceste conditii, procesul de colonizare, cu dominanta lui agrara, corespunde unor probleme mai complicate, in care detinerea de pamant este temeiul participarii la colectivitatea politica. Pe planul raporturilor sociale, calitatea de cetateni-proprietari a oamenilor de rand interzice aservirea lor si concentrarea excesiva a avutiei funciare in mana aristocratiei. Pe plan politic, aceasta inseamna ca statul isi asuma raspunderea transferarii unei parti a locuitorilor cetatii in alte teritorii pentru a evita orice tentativa de redistribuire a privilegiilor in metropola. Chiar daca traditia despre intemeierea Tarentului este obscura, rezulta ca un grup de oameni revendicand recunoasterea drepturilor lor civile, contestate de autoritatea cetatii, asa numitii 'fii ai Fecioarei' (parthénai), parasesc Sparta intr-o vreme cand lipsa de pamant a dus la un razboi de expansiune in Messenia si intemeiaza o noua cetate pe tarmul Italiei. Caracterul agrar si politic al acestui episod este revelator pentru atmosfera fondarii de polisuri.

Ocupatia straina i-a obligat uneori pe greci sa ia drumul pribegiei. Este cazul locuitorilor din Foceea, de pe coasta apuseana a Asiei Mici care au fugit din fata pericolului persan, intemeind in sudul Frantei orasul Massalia (Marsilia).





Cu toate ca asemenea cauze au putut determina grupuri de colonisti sa intemeieze noi asezari, nu trebuie omis nici faptul ca la buna parte din ele a existat, intr-o anumita masura, si un interes comercial, negustoresc. Coloniile de la Al Mina, de pe coasta de nord a Siriei si cea de la Pithekoussai, in insula Ischia din golful Neapole, indica de la inceput interesul insulei Eubeea pentru comertul dintre Orientul Apropiat si peninsula italica. Acest fapt este probat de multimea obiectelor de factura orientala (feniciana, siriana, ciliciana) sau a ceramicii lucrate de mesteri locali, purtand inscriptii in aramaica si feniciana, descoperite la Pithekoussai.

De asemenea, Rhegion reprezinta, impreuna cu cetatea Zancle, de pe malul sicilian al stramtorii Messina, un punct de control al traficului dintre Grecia si Italia, a caror importanta in apararea navelor impotriva piratilor nu poate fi neglijata. Ctitoriile de la Pithekoussai si Cumai deschid si drumul comertului cu minereu de fier, tot asa cum coloniile din stramtorile M. Negre asigura circulatia navelor care aduc grau din tinuturile pontice.

Cu toate acestea, caracteristica principala a acestui vast proces ramane insa distributia de pamant arabil si nu instalarea de emporia, de factorii comerciale. Primele dovezi arheologice ale prezentei colonistilor greci reprezinta marturii ale statornicirii lor durabile in poleis constituite prin delimitarea unui teritoriu urban si a unei chora impartite noilor cetateni. In acelasi timp, faptul ca directiile principale de instalare nu sunt cele ale traficului comercial permanent, ci acelea ale controlului campurilor apropiate de coasta, iar in metropolele sec. VIII-VII i.Chr. activitatile mestesugaresti sunt inca limitate, ele dezvoltandu-se mai tarziu. Acestea dovedesc ca dezvoltarea mestesugurilor si a comertului este o consecinta si nu o cauza a colonizarii.

1.2. Etapele colonizarii. Inceputa inainte de mijlocul sec.VIII i.Chr., cand au fost intemeiate primele colonii chalcidiene in Italia de sud si Sicilia (Cume, Naxos, Leontinoi, Catania) sau corintiene (Corcyra, Siracusa), colonizarea a continuat pana spre sfarsitul sec.VI i.Chr., cu doua elemente distincte sub aspectul directiei si al intensitatii:

a) In prima etapa (cca. 770 pana spre 670 i.Chr.), in special vechile cetati ale Greciei peninsulare si ale Eubeii, puternic populate si guvernate de o aristocratie care se crampona de privilegiile sale, au fost cele care au alimentat curentul migrator in directia Italia de sud (numita din aceasta cauza 'Grecia Mare') si Sicilia. Principalul obiectiv al acestei 'roiri' l-au constituit teritoriile agricole, mai intinse si mai rodnice decat cele din metropole.   

b) A doua etapa, incepand cu mijlocul secolului VII, este mult mai diversificata, atat sub aspectul zonelor de emigrare, angajind centre ale Greciei meridionale (Megara), insulare (Paros, Teos, Chios) si cetati ioniene, intre care Miletul ocupa un loc aparte, cat si sub cel al directiilor de emigrare (continua roirea in Grecia Mare si Sicilia, intr-un ritm ceva mai scazut; acesteia i se adauga coasta tracica, stramtorile si Pontul Euxin, nordul Africii si, dupa anul 600 i.Chr., coasta de sud a Galliei si cea occidentala a Hispaniei). Acum colonizarea pare a raspunde unor probleme mai complexe ale metropolelor (pamant, dar si comert, conflicte politice si lupte intre fractiuni), care angajeaza mediul colonial insusi. Multe colonii devin, la randul lor, metropole sau centre ale unei pleiade de mici poleis subordonate. Sybaris, fondat de dorienii din Peloponez, a creat la randul lui Poseidonia (Paestum), iar Gela din Sicilia, intemeiata de rodieni si cretani, va pune bazele cetatilor Selinunte si Agrigente.

In schimbul produselor artizanale (bijuterii, vase, ceramica), orasele grecesti au putut astfel sa-si procure graul necesat pentru hrana populatiei si materiile prime solicitate de atelierele mestesugaresti. Apar astfel premisele unei dezvoltari a productiei pentru piata, a schimbului permanent si a unui intens trafic maritim.

1.3. Delfi si miscarea de colonizare. Deoarece intemeierea de noi colonii reprezinta o actiune specifica lumii gercesti, ideile si practicile de realizare a lor au fost supuse de timpuriu unor norme. Vechimea unor asemenea practici si credinte (Herodot V 42, 2) este sugerata si de caracterul lor religios (luarea de catre colonisti a focului din cetatea-mama, de la vatra sacra a zeitei Hestia pentru a-l duce in noua patrie; consultarea oracolului de la Delfi inainte de derularea unei asemenea actiuni). Se pare ca Delfi a devenit un centru panhelenic care dirija de la distanta migrarea comunitatilor grecesti decat din sec.VI i.Chr., dupa inceputul miscarii de colonizare si datorita acestuia. Prin consultarea oracolului se urmarea, poate in primul rand, obtinerea sanctiunii divine deoarece intemeierea unei colonii era in fapt un act sacru. Este si motivul pentru care multe orase il luau pe Apollo drept conducator al expeditiei de colonizare (oikistés).

Prin legatura permanenta dintre colonisti si sanctuarul de la Delfi, acesta a dobandit, cu timpul, o pozitie de arbitru, implicandu-se ca intemediar in litigii pe aceasta tema.

1.4. Contactul colonistilor greci cu populatia locala, potrivit traditiei, au fost diferite (amicale, conflictuale, intemeierea coloniilor fiind realizata uneori prin folosirea fortei sau utilizarea unor tratative, acorduri, prin care noii veniti primeau un anumit spatiu). In expansiunea lor, colonistii greci au intrat in contact cu populatii apartinand unor civilizatii diferite. In tinuturile din vestul Mediteranei si in zona pontica grecii apareau ca civilizatori, introducand impreuna cu marfurile lor, idei si forme artistice. Astfel ei au transformat in cateva secole Mediterana si M. Neagra in lacuri grecesti, impunand unitatea de civilizatie si cultura pe care o constituie lumea greaca. Penetratia greaca poate fi precumpanitor comerciala, ca in zona pontica sau cu elemente de dominatie militara, ca in vecinatatea Siracuzei si a Gelei. Mesterii greci executa tot mai multe produse pentru printii sciti, traci sau lucani, a caror putere creste de pe urma acestor contacte, oferind, in schimbul obiectelor de lux, bunuri de pret (metal si grane, miere si peste).

Aceste legaturi, in principal economice, determina si derularea procesului de elenizare a autohtonilor, pe cai si cu rezultate diferite (aristocratia etrusca sau traca adopta modele de comportament, costum si uzante ale grecilor; populatia indigena din zonele invecinate Siracuzei sau a Heracleei Pontice, subordonata, tinde sa devina hellenes - barbari elenizati).

2. Criza regimului aristocratic

Drept consecinta a implicarii mai multor factori (expansiunea coloniala; reforma tactica din sec.VII i.Chr., generalizata in intreaga Grecie; maturizarea de ansamblu a institutiilor si categoriilor mentale ale cetatii) s-a declansat o criza majora a structurilor cetatii arhaice.

Desi marea expansiune a coloniilor grecesti din sec. VIII-VI i.Chr. a avut urmari pozitive asupra dezvoltarii activitatilor mestesugaresti si comerciale ale metropolelor (prelucrarea materiilor prime, numeroase servicii, dezvoltarea comertului si a navigatiei), accentuarea diviziunii muncii ca rezultat al acestora a determinat schimbari imediate in sfera politicului, unde criteriile de distribuire a autoritatii si puterii pastrau inca elemente traditionale. Cetatea greaca era dominata de o lume aristocratica, atat in structuri, cat si in stapanirea pamantului.




Spre mijlocul sec. VII i.Chr., in urma schimbarii tacticii de lupta potrivit careia, in locul cavaleriei, rolul hotarator pe campul de lupta il are infanteria grea a hoplitilor (falanga), a crescut rolul paturilor mijlocii din randul carora se recrutau acestia. 'Omul de arme' este de acum inainte hoplitul, echipat cu scut, platosa, casca si pulpare si care manuia lancea si spada. Lupta nu mai este cu putinta a se desfasura decat in formatie stransa, confruntarea constand din ciocnirea intre doua falange. Un nou ideal se substituie celui cavaleresc al perioadei precedente: virtutea de baza nu mai este aceea a bravurii individuale, ci stricta respectare a disciplinei, actiunea alaturi de camarazi.

Aceasta majora transformare tactica a implicat importante transformari pe plan social. Cum remarca Aristotel in 'Politica', inlocuirea cavaleriei prin infanterie presupune noua preponderenta a clasei de mijloc in detrimentul aristocratiei.

Pe mare, perfectionarile navei de lupta au avut consecinte asemanatoare. Corabiile de razboi, aparute pe la sfarsitul secolului al IX-lea i.Chr., se deosebeau de vasele de comert prin forma lor svelta si tot mai usor de manuit. Progresele in acest domeniu sunt rapide: inventia pintenului transforma tehnica luptei navale; suprapunerea mai multor randuri de vaslasi mareste viteza de deplasare a navelor. Pe la 550 i.Chr. apare trirema, nava ingusta si alungita, inzestrata cu trei randuri suprapuse de vasle, un vas rapid datorita caruia grecii vor castiga in secolul urmator suprematia incontestabila a marii. Pentru completarea echipajelor, tot mai numeroase, ca si pentru infanteristii hopliti, se facea apel la cetatenii mai putin avuti.

Transformarile    din economie, legate de colonizare si mutatiile survenite in arta razboiului au concurat astfel la zdruncinarea din temelii a puterii aristocratice. Beneficiari la inceput ai bogatiei cetatii, nobilii s-au vazut in curand confruntati cu cresterea in importanta a noilor structuri sociale, a caror avere era legata de comert si de avantul activitatilor mestesugaresti. Aceasta 'burghezie' oraseneasca, a carei prosperitate crestea o data cu extinderea schimburilor, aspira la un rol tot mai important in conducerea cetatii, pana atunci monopol al aristocratiei. Aceleasi aspiratii le nutreau si cei care serveau ca hopliti, care, alaturi de marinari, au devenit, in scurt timp, principalii aparatori ai polisurilor. In ochii grecilor, apararea patriei si participarea la viata politica se aflau in stransa legatura. Consecinta acestei realitati a fost aparitia, pe la 650 i.Chr., a unor revendicari din partea unor clase care fusesera tinute pana atunci departe de sfera puterii. Aceasta clasa de mijloc cerea si o profunda reforma a justitiei, pana atunci fondata pe traditii orale si pe solidaritatea genosu-lui, deci in mainile clasei conducatoare, in scopul de a-i apara pe cei judecati de arbitrariu si de capriciile judecatorului.

Lupta pentru puterea politica si judecatoreasca in care erau antrenati reprezentantii elitei traditionale si cei ai paturilor in ascensiune a avut ca urmare nu numai efecte destabilizatoare, dar au si saracit paturile rurale. Acestea au fost principalele victime ale mutatiilor economice care, urmare a colonizarii, a concurentei in domeniul agricol dintre Magna Grecia si Pontul Euxin si a generalizarii monedei s-au ruinat, fiind obligate sa imprumute sume de bani sau produse pentru continuarea activitatii productive, datorii pe care nu erau capabili sa le returneze.

Va rezulta o generalizare a mizeriei in spatiul grecesc, insotita de exproprierea partiala a taranimii (debitorul insolvabil pierzandu-si dreptul asupra pamantului) si pentru unii chiar pierderea statutului de oameni liberi.

Aceasta situatie va provoca in numeroase cetati ale lumii grecesti grave tulburari sociale. Pentru evitarea anarhiei, unele cetati au apelat la arbitrii cu prestanta si a caror misiune consta in a redacta coduri de legi.

2.1. Primii 'legislatori'

Elaborarea legilor scrise, ca forma generala de asigurare a justitiei, apare ca o caracteristica dominanta a acestei perioade a reformelor. In 'Politica', cartea a II-a, Aristotel inregistreaza o lista de 'legislatori' ai cetatilor arhaice. Importanta este unitatea fenomenului atestat in numeroase polisuri grecesti.

Informatia literara cu privire la 'legislatori' este intregita de cea epigrafica. Se cunosc cateva inscriptii ce consemneaza actele normative din secolele VII-VI i.Chr. si care ne indica sensul general al activitatii atribuite 'legislatorilor'. Exista si dovezi importante despre infiintarea, in acest context, a unor institutii permanente de elaborare si publicare a legilor, in afara mandatelor exceptionale ale 'legislatorilor' (la Atena, sase thesmothetai = 'pastratorii legii' s-au adaugat in acest timp colegiului traditional constituit din trei arhonti).

Acest complex de fenomene a avut drept conditie necesara nu doar maturizarea cetatii, ci si deprinderea scrisului.

'Legislatorii', alesi uneori pe viata, dar, in general, pe o anumita perioada de timp, s-au bucurat de o putere absoluta, motiv pentru care Aristotel (Politica, 3.9.) a denumit aceasta functie 'tiranie electiva'. Ei aveau ca sarcina de a strange, codifica si publica normele juridice traditionale pentru a fi cunoscute si aplicate tuturor cetatenilor.

Primii legislatori se pare ca au aparut in coloniile din Occident (Grecia Magna), unde puterea traditiei era mai putin eficace: Zeleucos la Locri (catre 660) si Charondas la Catania, apoi Feidon (Argos), Dracon, iar la inceputul sec. VI, Solon (Atena) si Pitacos din Mitilene. etc.

Publicarea legilor determina o ruptura cu formele de expresie orala si de normele oraculare ale traditiei, carora legea le opune proza scrisa. Prin opera legislatorilor, pretutindeni se afirma in administrarea justitiei, in aplicarea dreptului penal si civil, autoritatea statului, in detrimentul aristocratiei sau a prejudecatilor traditionale. Ei au limitat competenta judecatorilor traditionali, transferand celor ai orasului puterea de a hotara asupra crimelor de sange, punand capat nesfarsitelor vendete care tulburau ordinea publica. Opera acestora marcheaza un moment important in istoria dreptului, consemnand si prima victorie a demosului asupra aristocratiei.

2.2. Tirania

Reformele din justitie, cu toata importanta lor, n-au fost suficiente pentru a restabili linistea in cetatile grecesti. Privilegiatii incercau sa-si pastreze nestirbite avantajele ce le detineau, situatie in care oamenii de rand nu aveau alta iesire decat revolta sau sprijinul acordat unui sef charismatic, investit cu puteri dictatoriale. Astfel, de la mijlocul secolului VII si pana la sfarsitul secolului VI i.Chr., cetatile grecesti au trait, in marea lor majoritate, sub domnia tiranilor.



Termenul de tiran este atestat prima data spre mijlocul secolului VII i.Chr., fiind considerat de catre grecii insusi a fi de origine lidiana (imprumutat de greci din lidiana, in care tyrannos insemna 'stapan'). El desemna un personaj politic intrat in posesia puterii in mod ilicit si care se considera deasupra legilor cetatii. Conotatiile de cruzime si opresiune ale termenului s-au adaugat mai tarziu.

Aceasta institutie apare pe fondul crizei de putere a vechilor familii aristocratice si intr-un moment cand corpul civic nu era inca suficient de puternic pentru a le lua locul. Asa se explica faptul ca tiranii si-au dobandit puterea prin uzurpare, avand ca principal aliat in lupta cu factiunile rivale demos-ul, populatia de rand a cetatii.

Imprejurarile aparitiei tiraniei au variat de la un polis la altul. Totusi, pot fi evidentiate unele trasaturi generale.

Tirania a aparut mai ales in polisurile cu o economie de marfuri si monetara dezvoltata (Milet, Samos, Corint, Megara), procesul de consolidare a statului si de largire a bazei sale facandu-se sub aceasta forma politica. Epoca tiraniei coincide, pentru majoritatea cetatilor grecesti, cu o perioada de dezvoltare intensa, dublata de o civilizatie infloritoare, ambele favorizate de pacea interna si de initiativele detinatorilor puterii. Conducerea pe care au exercitat-o se distingea prin stimularea prosperitatii, prin constructii publice grandioase. Tiranii nu au reusit sa creieze familii domnitoare, ei fiind eliminati de la conducerea statului de catre aristocratie sau prin interventii straine. Tiranii timpurii (istoria Greciei inregistreaza si in sec.IV o alta etapa a guvernarii tiranice, 'tirania tarzie') erau conducatori luminati, ajunsi la conducere din ambitii sau ura personala.

Acest fenomen politic se observa in trei zone distincte ale lumii grecesti: a) in Asia Mica si insule (Trasibul la Milet - sfarsitul sec. VII, Ligdamis la Naxos - 554-524 si Policrate in Samos - 532-522); b) in imprejurimile istmului de Corint (Ortagoras la Siciona - 655, dinastia intemeiata de el durand timp de un secol, Cipselos la Corint instituie o dinastie plina de stralucire - 657-584) si c) in occidentul grec, unde statornicirea acestui gen de regim va avea loc mai tarziu. Primii sunt Panaitios din Leontinus (sfarsitul sec. VII i.Chr.) si Falaris din Agrigent (565-549). Un nou val de tirani cuceresc puterea la sfarsitul sec. VI i.Chr., dar cei mai cunoscuti - Gelon si Hieron din Siracuza -, apartin primelor decenii ale sec.V i.Chr.   

Dupa Aristotel, primul tiran grec pare sa fi Pheidon din Argos, rege legitim care si-a depasit atributiile traditionale. Printre cele mai vechi uzurpari tiranice, de care nu ne putem indoi, este cea a lui Cypselos din Corint (657 i.Chr. dupa traditie).

Cam in aceeasi vreme, cealalta cetate din istmul de Corint, Megara, era in stapanirea tiranului Theagenes. Acesta a sustinut o incercare de instaurare a tiraniei si la Atena, unde ginerele sau, Cylon, un aristocrat, a incercat, fara succes, in timpul unei sarbatori a cetatii, sa cucereasca puterea.   

In nordul Peloponesului, o cetate obscura pana atunci, Sicyone, a devenit faimoasa, pe la sfarsitul sec. VII i.Chr., datorita tiranilor sai. Herodot ni-l aminteste pe Cleisthenes, celebru prin reformele aplicate. Tirania aici supravietuieste pana in 51o i.Chr., cand, odata cu alungarea Pisistratizilor de la Atena, Sparta a intervenit si la Sicyone, unde a instaurat un regim oligarhic.

Cele mai multe informati se pastreaza despre tirania de la Atena, instaurata de Pisistrate, dupa reformele lui Solon si, intr-un sens, ca urmare a acestora, deoarece legislatia soloniana nu a reusit sa infranga rivalitatile aristocratice si tensiunile din cetate. Dupa doua incercari nereusite de preluare a puterii la Atena (561 i.Chr.), ajuns in exil, Pisistrate a strans mijloace banesti si aliante, cu ajutorul carora, angajind mercenari, a debarcat la Marathon. Dupa ce si-a infrant adversarii, a devenit stapanul Atenei si al Aticii, pana la sfarsitul vietii (528/527). Astfel consolidata, puterea a transmis-o fiului sau mai mare, Hippias. Izvoarele timpului subliniaza moderatia lui Pisistrate, motiv pentru care chiar si raporturile lui cu aristocratia ateniana au fost pasnice.

Cetatile ioniene au fost socotite multa vreme un spatiu privilegiat al regimurilor tiranice. Chiar daca stirile despre    Thrasibulos din Milet, ori despre Pittakos din Lesbos nu sunt abundente, este sigur ca o buna parte din cetatile insulare sau asiatice acuza aceleasi simptome de criza a structurilor arhaice ale institutiilor si statutelor civice. Dupa anul 540 i.Chr., cand stapanirea persana se extinde asupra cetatilor grecesti din Asia Mica, aceasta generalizeaza tirania ca forma specifica de stapanire indirecta asupra cetatilor, considerandu-i pe tirani ca pe niste dinasti loiali, numiti de Marele Rege si raspunzatori fata de satrapul Asiei Mici. Asa se explica faptul ca rascoala ionienilor din 500-494 i.Chr. a fost, in acelasi timp, indreptata impotriva stapanirii persane si impotriva tiraniei.

Cel mai important dintre tiranii Ioniei ramane desigur Polycrates din Samos, cetate dominata de o aristocratie bogata in terenuri, ca pretutindeni in spatiul grecesc. Ajuns tiran in urma unei rascoale, Policrates si-a sporit gloria si avutia prin expeditii pirateresti si prin comertul cu Egiptul. Acolo samienii au avut un rol important in fondarea contoarului comercial de la Naucratis. In interior, el se impune printr-o politica de prestigiu: mari constructii (faimosul apeduct Polykrateria cu un tunel de sapte stadii, descris de Herodot, un dig urias, reconstructia monumentala a Heraion-ului), o adevarata curte adunand in preajma tiranului poeti vestiti ai timpului, numeroase expeditii navale in Mediterana, relatii privilegiate cu Egiptul.



[1]. Impropriu desemnata prin termenul de 'colonizare', miscarea reprezinta stramutarea de patrie a unor grupuri de emigranti in cautare de a intemeia noi comunitati. Ea nu prezinta nici o similitudine cu miscarile de expansiune coloniala din epoca moderna.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




EVOLUTIA VIETII POLITICE IN PERIOADA 1918 – 1940
Razboiul din Balcani
Razboaiele antiotomane in Evul Mediu - Stefan cel Mare, Mihai Viteazul
REGELE FARA PARLAMENT - ANGLIA
Contributii privind bronzul timpuriu in Transilvania. I. Noi materiale apartinand grupului Soimus
FORMAREA PRIMELOR NORME JURIDICE FEUDALE
Clasici si moderni
Spatiul familial – spatiul privat
Dreptul in Dacia provincie romana
DEZINFORMAREA SI MANIPULAREA INFORMATIONALA IN CONTEXTUL CONFLICTELOR CONTEMPORANE