Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
ğ Evolutia istorica a romanilor banateni in cadrul stapanirii imperiale. Cauzele izbucnirii revolutiei si inceputurile acesteia


Evolutia istorica a romanilor banateni in cadrul stapanirii imperiale. Cauzele izbucnirii revolutiei si inceputurile acesteia




Evolutia istorica a romanilor banateni in cadrul stapanirii imperiale. Cauzele izbucnirii revolutiei si inceputurile acesteia

1. Evolutia istorica a romanilor banateni in cadrul stapanirii imperiale

Din cauza conditiilor istorice vitrege, provinciile romanesti au fost silite sa duca o existenta politica separata, ceea ce a facut ca fiecare dintre acestea sa se dezvolte cu trasaturile sale specifice care, insa, nu au afectat caracterul unitar al poporului roman, lucru cu care putine popoare se pot mandri.




Situatia romanilor banateni a fost afectata in primul rand de expansiunea turceasca in centrul Europei, Banatul fiind transformat in pasalac turcesc in 1552. Se instaleaza administratia turceasca, iar la Ciacova, Varset, Becicherec, Panciova, Cuvin, Palanca Noua sunt adusi bei turci supusi pasei de Timisoara[1]. Principii banateni se refugiaza in Ardeal, Dietele de la Turda si Alba-Iulia din 1659 si 1675 luand chiar masuri de protejare a nobililor refugiati din Banat[2]. Generalul Caprara, inca de la sfarsitul secolului al XVII-lea intuise importanta strategica a Banatului, aratandu-se dispus chiar, ca in schimbul obtinerii Banatului, diplomatia imperiala sa consimta la renuntarea la o jumatate din Transilvania in favoarea Portii[3].

Stapanirea otomana in Banat se incheie in 1718, cu ocazia pacii de la Passarowitz, dupa ce, timp de peste un secol si jumatate populatia Banatului fusese "saracita si rarita"[4]. Recensamantul facut de noile autoritati austriece arata ca in toata provincia erau 663 de sate cu 21 289 de numere de case[5], ceea ce inseamna ca intreaga populatie a provinciei nu trecea de 200 000 de oameni, in marea lor majoritate romani.

Provincia se afla sub directa stapanire si administrare a imparatului austriac si a cancelariei sale, acesta beneficiind de toate veniturile rezultate din exploatarea minelor, domeniilor, padurilor si pamantului. De altfel, populatia Banatului avea 2 categorii de obligatii catre imparat, pe de o parte ca suveran si pe de alta parte ca mare proprietar de pamant. Pentru o mai buna conturare a felului in care era considerat Banatul de catre Habsburgi, este elocventa actiunea Mariei Tereza din timpul razboiului de 7 ani, cand, aceasta, avand nevoie de bani ipotecheaza Banatul timisan pentru suma de 10 000 000 de florini bancii orasului Viena[6]. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, razboaiele austro-turce se desfasoara pe teritoriul Banatului, ingreunand situatia locuitorilor, determinandu-i chiar sa se rascoale impotriva noii administratii austriece, asa cum s-a intamplat pe Valea Almajului, la jumatatea secolului al XVIII-lea.

Situatia locuitorilor din Banat s-a agravat odata cu colonizarile facute de catre Habsburgi. Majoritatea noilor veniti erau germani din Wurttenberg, Alsacia si Lorena[7]. Spre sfarsitul anului 1735 incep sa fie colonizati in Banat spanioli si italieni credinciosi lui Carol al VI-lea, care dupa pierderea Siciliei si Neapolelui si a altor posesiuni italiene in timpul razboiului pentru succesiune la tronul Poloniei il urmeaza in Austria impreuna cu familiile lor, fiind colonizati in Banat, unde primesc pensii si intretinere lunara[8]. Noii veniti primeau terenurile cele mai rodnice in dauna romanilor, care si-au vazut grav afectate interesele, reactionand de asa natura, incat guvernatorul Banatului, in numeroasele sale rapoarte catre Consiliul de razboi din Viena atragea atentia asupra "sarcinilor grele si insuportabile", precum si asupra "asupririlor oficiantilor"[9]. Administratia militara in Banat dureaza pana in 1751 cand se transforma in administratie civila, depinzand tot de Viena.

In 1778, Maria Tereza, in urma numeroaselor cereri ale dietelor maghiare consimte la impartirea Banatului in comitate, dupa sistemul maghiar, iar in 1779 il incorporeaza Ungariei. Intreaga provincie era impartita in trei comitate: Caras, Timis si Torontal. Regiunea sudica, sub denumirea de "granita militara" ramane in continuare sub administratia Consiliului de Razboi din Viena. Locuitorii din sudul Banatului erau militarizati si impartiti in trei regimente: iliro-banatic, cu sediul la Panciova, germano-banatic, cu sediul la Biserica-Alba si valaho-banatic, cu sediul la Caransebes.

In perioada urmatoare, guvernul de la Viena il insarcineaza pe contele Niczky sa fixeze drepturile si obligatiile taranilor iobagi. In 1780 apare urbariul pentru Banat, care avea la baza urbariul existent in Ungaria. Erau conturate trei categorii de tarani: taranii iobagi, cei colonizati si taranii contractualisti. Cu privire la taranii iobagi, acestia erau impartiti in doua categorii: taranii cu sesii (sessionati) si taranii fara sesii (non sessionati), sesiile reprezentand pamantul pe care il foloseau taranii, si anume: o sesie intreaga, o jumatate de sesie, un sfert si o optime de sesie. Pana la urma, marimea loturilor taranesti repartizate din ordinul Mariei Tereza a fost stabilita astfel: 34 de iugare pentru o sesie intreaga, 19 iugare pentru o jumatate de sesie, 11 iugare pentru un sfert de sesie si 7 iugare pentru o optime de sesie. Intentia de repartizare a darii de cap in functie de marimea sesiei detinute nu s-a mai putut pune in aplicare, atat datorita desfasurarii lente a acestui proces, a problemelor ivite in urma reformei administrative din 1775, cat si a incorporarii Banatului de catre Ungaria[10]. Taranii care aveau in folosinta mai putin de o optime de sesie, dar aveau casa proprie se numeau jeleri (inquilini). Exista si o alta categorie de jeleri, fara case, care locuiau in casele altora (subinquilini).

Noul imparat Iosif al II-lea, pe baza noului urbariu dispune vanzarea prin licitatie publica a domeniilor din Banat, astfel ca numai intre 1781 si 1782 s-au pus in vanzare 56 de domenii cu pretul de 4 825 400 florini[11]. Numeroase familii sarbesti, precum Baici din Varadia, Vukovics din Beresgau, Csernovics din Macea au profitat de aceasta dispozitie, ingrosand randurile nobilimii maghiare. Au fost insa si romani si macedo-romani care au profitat si ei de aceasta ocazie, cei mai insemnati fiind fratii Constantin, Ioan si Nicolae Popovici, supranumiti Mocioni, negustori bogati, care la 1783 sunt innobilati si introdusi in domeniul Foeni[12]. De asemenea, tatal lui Gheorghe Ioanovici de Dulau si Valea Mare, care va avea un rol important in timpul revolutiei din 1848 si mai tarziu in istoria romanilor ardeleni si banateni, era Pavel Caliva. Acesta isi schimba numelein Ioanovici si cumpara in 1800 domeniile Dulau si Valea Mare, ajungand in randul nobililor din comitatul Carasului[13].

O influenta deosebita asupra dezvoltarii istoriei romanilor banateni au avut-o si imigrarile sarbilor. Drept recunostinta pentru ajutorul dat austriecilor in razboaiele impotriva turcilor, imparatul Leopold, prin manifestul de la 6 aprilie 1690 acorda sarbilor dreptul de a se aseza in teritoriul Sirmiului, in Slovenia si in regiunea dintre dreapta Tisei si Dunare. De asemenea, arhiepiscopul sarb primeste prin diploma din 21 august 1690 jurisdictia bisericeasca asupra tuturor bisericilor greco-ortodoxe din monarhia austriaca. Aceasta stapanire se intareste prin unirea lui Atanasie Anghel din 1700, astfel ca episcopii sarbi devin stapani pe singura institutie romaneasca ce mai dainuia in Imperiul austriac: Biserica romaneasca, diecezele cu cei mai numerosi credinciosi si deci si cele mai bogate fiind in Banat.





2. Cauzele izbucnirii evenimentelor revolutionare

Cauzele care au dus la izbucnirea revolutiei in Banat sunt in primul rand de ordin religios si politic, inscriindu-se in curentele liberale de gandire ale epoc Astfel, in primul rand pentru a contracara pretentiile feudalilor maghiari, Habsburgii sustin cererile sarbilor, care la congresul de la Timisoara din 1790 pretind sa li se delimiteze un teritoriu national care sa cuprinda si o mare parte din Banat, idee care va prinde radacini mai tarziu, cautand sa justifice infiintarea Voivodinei in 1849. Problema asimilarii acestora a preocupat indelung autoritatile, Nicolae Stoica de Hateg (1751-1833) fiind chiar solicitat de Petru Ioanovici Vidac, episcopul Varsetului si Caransebesului sa stabileasca intr-o lucrare[14], care s-a pierdut din pacate, daca in districtul Mehadiei "sunt sate in care stravechii locuitori sa fi fost cunoscuti ca iliri si locuitorii sa se fi transformat in valahi"[15]. Spre deosebire de banateni, ardelenii reusesc in 1810 sa aleaga un episcop roman in persoana lui Vasile Moga, problema ierarhiei sarbesti nemaifiind resimtita in Ardeal, spre deosebire de Banat.

Provincia va incepe sa fie afectata si de intarirea nationalismului maghiar, care devine tot mai intolerant fata de natiunile conlocuitoare. Prima etapa este in 1836, cand Dieta decide introducerea limbii maghiare in administratie si magistratura, hotarandu-se si infiintarea unei catedre de limba maghiara la preparandia romaneasca din Arad, masura pe care banatenii vor reusii sa o evite pana in 1848. Mai tarziu, Dieta hotaraste ca preotii ortodocsi sa fie obligati sa invete si limba maghiara, masura fiind reinnoita in 1843 prin hotararea Dietei de a introduce limba maghiara ca limba de predare in toate scolile poporane, desi pana atunci conform Regulamentului iliric, limba de predare era cea a natiunii respective, adica sarba sau romana.

De asemenea, dupa Dieta din 1839-1840, unde, la insistentele reprezentantilor comitatelor Timis, Caras, Maramures, Bihor, Arad, Bacica, se hotaraste inaintarea la curte a doleantelor ortodoxe privind subzistenta clerului, se fac simtite tot mai accentuat tendintele de impunere a controlului nobiliar asupra treburilor ortodoxe, prin propunerile referitoare la trecerea administrarii averilor prelatilor decedati sub egida autoritatilor civile, asimilarea fundatiilor ortodoxe, in privinta manipularii oficiale cu celelalte fonduri publice, unificarea calendarului, tiparirea in tara a cartilor bisericesti si, cu deosebire, prin proiectul infiintarii unei comisii dietale insarcinate cu reglementarea problemelor ortodoxe[16].

Situatia devine incordata cand, intre 7 si 14 ianuarie 1848, in cadrul mai multor sedinte, Dieta a dezbatut viitorul natiunii maghiare, care nu se putea asigura fara "nimicirea tuturor nationalitatilor din sanul Ungariei", "desfiintarea Croatiei si Sloveniei" si "unirea Transilvaniei cu Ungaria"[17]. La inceputul lui februarie 1848 Dieta decide ca limba maghiara sa devina oficiala atat in scoli cat si in biserica. In urma opozitiei episcopilor croati se decide ca acestora sa li se lase posibilitatea de a-si alege limba oficiala[18]. Episcopii romani si sarbi, care aveau si ei drept de vot in Casa Magnatilor si care se puteau opune nu au facut nimic, spre dezamagirea tuturor celor care isi pusesera speranta in atitudinea lor.

Asadar, putem spune ca in preajma anului 1848, popoarele din Banat aveau aspiratii divergente. Romanii erau supusi unei duble oprimari nationale, maghiara si sarba. Prima era exercitata de autoritatile comitatense si de stapanii de pamant, a doua prin intermediul episcopilor sarbi de la Timisoara si Varset si a clerului superior din aceste dieceze. Atat burghezia romana, in ascendenta, cat si taranimea erau nemultumite si cautau modalitati de a castiga pozitii in cuceririle de ordin national si social.

Prima etapa o constituia independenta bisericeasca, care pentru romanii banateni reprezenta un pas inainte pentru emanciparea politica. Clerul superior sarb, in frunte cu episcopii Pantelimon Jivcoviè de la Timisoara si Stefan Popoviè de la Varset, nu puteau admite independenta bisericii romane care ar fi dus la pierderea eparhiilor ce le aduceau un mare venit. Taranii erau nemultumiti de autoritatile comitatense si stapanii de pamant care ii obligau la executarea prestatiilor, iar prin abuzuri isi insusisera cele mai bune pamanturi ale taranilor. Curentul liberal maghiar avea in frunte pe Csernovics Péter Vukovics Sebó, Gorove István si Kultener Ignatz. Acestia militau pentru unitatea statului maghiar si nu voiau sa auda de recunoasterea drepturilor nationalitatilor conlocuitoare, romanii si sarb

Aceasta era atmosfera in lumea politica si sociala din Imperiu in ajunul evenimentelor revolutionare in care cu multa speranta, daruire si curaj se vor prinde si romanii banateni. Daca la inceputul declansarii revolutiei dorinta luptei comune romano-maghiare-germane era manifesta, ea a fost apoi tot mai mult subminata de atitudinea fata de problema nationala a unor conducatori ai revolutiei maghiare[19].

3. Inceputurile evenimentelor revolutionare

La Viena, la 15 martie 1848 se da semnalul revolutiei, care, curand va izbucni si la Pesta, unde tineretul liberal maghiar formuleaza un program de revendicari, in 12 puncte, in care se cerea libertatea presei ingradita de legea presei ce instituia o cautiune de 20 000 de florini pentru aparitia cotidianelor si de 10 000 pentru celelalte periodice, o suma accesibila unui cerc foarte restrans; minister responsabil cu sediul la Pesta; egalitatea tuturor cetatenilor inaintea legilor; incetarea relatiilor urbariale; prestarea contributiilor fata de stat de catre toti cetatenii in mod egal; eliberarea detinutilor politici, infiintarea curtii cu jurati; evacuarea trupelor de nationalitate straina; intoarcerea soldatilor maghiari in tara; iar la punctul 12 cereau, fara a lua in consideratie consimtamantul populatiei majoritare, unirea Ardealului cu Ungaria[20].

Imediat dupa ce s-a aflat despre evenimentele de la Pesta, la Timisoara, liberalii maghiari incep tiparirea si difuzarea celor 12 puncte, iar la 18 martie au loc doua adunari la care participa 2 000, respectiv 6 000 de oameni, in care vorbeste Gorove István, fiind adoptate cele 12 puncte de la Pesta, cerandu-se si desfiintarea regimentelor de granita militara si trecerea lor sub administratia guvernului de la Pesta. Este alcatuit un comitet de mentinere a ordinii in oras, din care faceau parte si Andrei Trandafil, George Iuga si Ioan Munteanu. Incep sa se adune semnaturi pentru petitia catre Dieta si pentru infiintarea garzii nationale, iar cu ocazia primirii circularei primului ministru prin care se aduceau la cunostinta noile legi, liberalii maghiari organizeaza o noua adunare la care participa si populatia din cartierele marginase, hotarandu-se incredintarea mentinerii ordinii presedintelui municipalitatii, la ordinele primului ministru. In aceeasi zi de 22 martie s-a hotarat ca piata primariei sa se numeasca de acum incolo "Piata Libertatii"[21]. La 4 aprilie au fost inlocuiti functionarii comitatului, majoritatea lor fiind exponentii politicii lui Metternich, iar la 5 aprilie adunarea comitatensa ii alege ca vicecomiti pe Vukovics Sebó si Kulterer Ignatz, in unele functii mai mici fiind numiti si romani: Ioan Malenita, jude districtual, Atanasie Decico, asesor la tribunal si altii, iar mai tarziu Petru Cermena este ales in functia de "capitan al cetatii"[22].

Inca de la data de 19 aprilie ministrul de interne Szemere Bertalan trimite o circulara prin care se ordona comitilor sa convoace adunarea comitatensa spre a lua cunostinta de legile votate de Dieta, insistandu-se mai ales sa se explice maselor legea VIII privitoare la contributia comuna, si legile cu privire la reglementarea drepturilor fostilor iobagi. Potrivit acestei circulare, adunarea comitatului Timis se intruneste la 1 mai 1848, participand 367 de deputati populari si nobilimea, care dupa implinirea ordinelor ministrului de interne adopta si unele masuri democrate precum renuntarea la vechile ceremonii feudale ce aveau loc cu ocazia instalarii noului comite de Timis[23].




La Lugoj, in ziua de 29 martie primul vicecomite Jakabffy Krstof tine o cuvantare in fata unei mari adunari, propunand adoptarea celor 12 puncte de la Pesta. A doua zi, adunarea comitatensa decide sa acorde drept de vot in adunare tuturor celor prezenti fara deosebire de originea sociala si isi insuseste programul revolutiei maghiare si la fel ca la Timisoara, in comitetul de mentinere a ordinii sunt alesi si unii fruntasi ai romanilor: Vasile Fogarasi, Iova Popovici, Ioan Marcu Constantin Udria Ioan Vancea, Iota Lupu, Mihai Bontila, Alexandru Ijac, Grigore Milencovici si Dimitrie Popovita. De asemenea, adunarea decide sa aduca la cunostinta populatiei din comitat legile cu privire la obligatiile financiare si la stergerea urbariului, optand si pentru stergerea titulaturilor si inlocuirea acestora cu formula "domnule" si pentru eliminarea pedepselor corporale. Sunt apoi convocati la Lugoj in ziua de 3/15 mai deputatii comunelor, in marea lor majoritate romani, fiind prezenti si un mare numar de preoti si invatatori romani, care aleg noii reprezentanti in adunarea comitatensa, astfel ca romanii erau destul de bine reprezentati in noua adunare, cele mai numeroase voturi primindu-le, desi nu era prezent, Eftimie Murgu.

Si in alte orase se inregistreaza manifestatii, asa cum s-a intamplat la Oravita, unde la 9 aprilie s-a tinut o adunare populara care a hotarat introducerea unor delegati alesi de mineri la dezbaterile politiei si ale tribunalului minier[24].

Inca de la inceput burghezia romana a acceptat sa participe la alegerile pentru congregatiile comitatense si sa intre in diferite comisii si comitete, in speranta ca noile legi vor aduce emanciparea bisericeasca si politica a poporului roman, insa liberalii maghiari din Banat nu au luat in consideratie dezideratele nationale si sociale ale populatiei romane si sarbe, care constituia majoritatea covarsitoare a locuitorilor din aceasta provincie.

Sarbii s-au lovit si ei de intransigenta lui Kossuth, nefiindu-le luate in considerare cele 17 puncte ale revendicarilor lor de Dieta de la Pojon (Bratislava), astfel ca delegatii sarbi se intorc la Novisad si impreuna cu mitropolitul Iosif Rajaciĉ hotarasc convocarea poporului sarb din monarhia austriaca pe data de 27 mai la Karlowitz, fixandu-se si o adunare consultativa pentru ziua de 1/13 mai la Novisad. Guvernul maghiar ia o serie de masuri exceptionale si introduce starea de asediu in comitatele Torontal, Timis, Caras si Arad. Evenimentele se precipita, iar congresul de la Karlowitz este tinut mai devreme, Rajaciĉ invitand sa participe la congres si delegatii comunitatilor romanesti din Ungaria, insa nu s-au prezentat decat preotii din patru comune romanesti care erau sarbi: Ciclova, Vraniut, Petrilova si Ciorda[25]. Au mai participat si 60 de delegati ai romanilor din granita militara si diecezele de Varset si Timisoara[26].

Congresul de la Karlowitz ia urmatoarele hotarari: 1) poporul sarb din Austria se declara natiune libera si independenta din punct de vedere politic, fiind sub dinastia Austriei si sub protectoratul coroanei ungare; 2) mitropolitul Rajaciĉ si urmasii lui vor purta titlul de patriarh asa cum l-a avut Arsen Carnojeviĉ; 3) se creeaza un teritoriu national pentru populatia sarba din Austria, care se numeste Voivodina. Noua Voivodina va cuprinde comitatele Sirmiu, Barania, Bacica, batalionul ciaicasilor, iar din Banat districtul Kikinda si granita militarizata. Capitala Voivodinei va fi in orasul Timisoara, Voivodina fiind unita din punct de vedere politic cu regatul Croatiei Sloveniei si Dalmatiei. Ca voievod al noului teritoriu national este ales colonelul din armata austriaca Stefan Suplicat[27]. Unul dintre participantii romani a cerut lui Rajaciĉ sa admita alegerea unui mitropolit roman si a unor episcopi romani in diecezele de Varset si Timisoara, in principiu mitropolitul sarb fiind de acord, propunand chiar si alegerea unui"ban romanesc"[28]. Manifestele oficiale pe care congresul le-a adresat natiunii romane nu fac insa vreo referire la aceste doleante, limitandu-se la termeni generali de sprijinire a romanilor, "asteptand aceeasi dragoste reciproca de la dansii"[29]. Manifestul adresa cuvinte de prietenie poporului roman, insa nu rezolva nimic practic. Romanii erau indemnati sa se uneasca cu sarbii pentru a lupta impotriva procesului de maghiarizare, dar nu recunostea nici independenta bisericii romanesti, mai mult chiar, romanii fiind instiintati ca o mare parte din teritoriul lor national era incorporata Voivodinei si anume toata granita militara, Torontalul si o mare parte din comitatul Timis, cu tot cu orasul Timisoara. Congresul de la Karlowitz declansa pe fata conflictul intre sarbii din Austria si revolutionarii maghiari, acestia lansand mai multe manifeste populatiei romane de a nu sprijini fortele rasculate, fapt ce demonstra ca guvernul maghiar nu era inexpugnabil si ca acest fapt putea constitui un indemn la rezistenta si din partea celorlalte nationalitati.

Tentativa de atragere a romanilor de partea miscarii maghiare era bine aleasa din punct de vedere al momentului politic, caci hotararile de la Karlowitz si indeosebi dorinta sarbilor de a anexa si o parte a Banatului la Voivodina au produs o mare insatisfactie si nemultumire romanilor banateni. Cu toate acestea, nici guvernul maghiar nu consimtea la acordarea vreunui drept poporului roman, ci din contra, vor lua masuri represive impotriva miscarii de redesteptare nationala a romanilor, indepartandu-i inca de la inceputul revolutiei pe romanii banateni.



[1] George Popiviciu, op. cit., p. 215.

[2] Ibidem, p. 257.

[3] Costin Fenesan, Administratie si fiscalitate in Banatul imperial, 1716-1778, Editura de Vest, Timisoara, 1997, p. 12-13.

[4] I. D. Suciu, op. cit., p. 24.

[5] George Popoviciu, op. cit., p. 306.

[6] Ibidem, p. 329.

[7] I. D. Suciu, op. cit., p. 26.



[8] Aurel Tinta, Colonizarile habsburgice in Banat 1716-1740, Editura Facla, Timisoara, 1972, p. 141-142.

[9] George Popoviciu, op. cit., p. 316.

[10] Costin Fenesan, op. cit., p. 111.

[11] I. D. Suciu, op. cit., p. 28.

[12] Teodor Botis, Monografia familiei Mocioni, Editura Fundatia pentru Literatura si Arta "Carol al II-lea" Bucuresti, 1939, p. 17.

[13] I. D. Suciu, op. cit., p. 28.

[14] Este vorba de lucrarea intitulata Sarbii din Banat.

[15] Ioan Viorel Boldureanu, Cultura romaneasca in Banat, secolul al XIX-lea, Editura Helicon, Timisoara, 1994, p. 39.

[16] Ladislau Gyémánt, Miscarea nationala a romanilor din Transilvania intre anii 1790 si 1848, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 227.

[17] I. D. Suciu, op. cit., p. 32.

[18] Ibidem, p. 33.

[19] Carol Göllner, Regimentele graniceresti din Transilvania, 1764-1851, Editura Militara, Bucuresti, 1973, p. 148.

[20] I. D. Suciu, op. cit., p. 40

[21] Ibidem, p. 41.

[22] Ibidem, p. 42.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 45.

[25] Bogdan Duica, Eftimie Murgu, Bucuresti, 1937, p. 140.

[26] I. D. Suciu, op. cit., p. 48.

[27] Ibidem, p. 48.

[28] Ibidem, p. 49.

[29] Ibidem.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




DRUMETII PRIN MUNTII PIND - GRECIA
Continuitatea Romanilor
Rasism si discriminare in politica franceza a imigratiei 1938-1945/1974-1995
PRIMUL RAZBOI MONDIAL
Italia fascista
Desfasurarea primei cruciade
DESAVARSIREA UNITATII NATIONALE A STATULUI ROMAN
ISTORIA GRECIEI ANTICE
SOCIETATEA LA INCEPUTUL MILENIULUI III
Planul Marshall - promotor al constructiei europene