Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» EPOCA REGINEI ANA (1702-1714)


EPOCA REGINEI ANA (1702-1714)




EPOCA REGINEI ANA (1702-1714)

I. Regina Ana nu a avut niciodata aceiasi prie­teni pe care i‑a avut cumnatul ei Wilhelm al III‑lea. Acesta ii sustinuse pe whigi pentru ca erau straini de orice iacobitism, pentru ca sprijineau politica sa europeana si pentru ca se dovedeau mai toleranti in chestiunile religioase decat adversarii lor. Ana a fost insulara, anglicana riguroasa si fanatica tory. Trecea drept proasta; scrisorile ei o arata mai cu‑rand incapatanata. S‑a scris despre ea ca si‑a propus in viata trei obiective: sa fie regina, sa favorizeze aripa dreapta a bisericii si sa dea sotului ei, printul George de Danemarca (despre care Carol al II‑lea spunea: 'L‑am incercat cand a fost beat si l‑am incercat cand a fost treaz, dar nu‑i nimic de facut cu el'), functii pe care era incapabil sa le indepli­neasca. La aceste trei obiective trebuie adaugat un al patrulea: sa placa favoritelor sale. In timpul vietii sale a avut pentru doua femei o prietenie care semana mai mult a dragoste. Obiectul primei dintre aceste pasiuni a fost Sarah Jennings, care prin casatorie deveni lady Churchill, apoi ducesa de Marlborough. 'Te implor nu‑mi mai spune «Al­teta Voastra»', ii scria ea Sarei si, pentru a inlatura atitudinea respectuoasa, ea adopta in aceasta cores­pondenta numele de Mrs. Morley, Sarah Churchill devenind Mrs. Freeman. 'Nimic nu poate exprima, scumpa Mrs. Freeman, pasiunea pe care o am pen­tru dumneata'. Dar Mrs. Freeman, desi accepta ploaia de binefaceri pe care o raspandea asupra ei si asupra barbatului sau morbida afectiune a regi­nei, o judeca pe Ana cu severitate: 'In discutiile obisnuite - spunea ea - vorbele ei nu erau nici stralucite, nici spirituale; cand se discutau chestiuni importante, vorbea totdeauna la repezeala si se tinea intr‑un mod suparator de ceea ce a fost sfa­tuita sa spuna, fara a da nici cel mai mic semn de inteligenta, nici de judecata'. In timpul ultimei treimi a vietii250 reginei, Sarah Marlborough a fost inlocuita cu Abigail Hill, care deveni Mrs. Masham, apoi lady Masham si distruse situatia sotilor Marl­borough.




II. Cariera lui John Churchill (dupa 1702, duce de Marlborough) ofera un ciudat amestec de amorali­tate, dibacie si geniu. Fiul unui squire, Winston Churchill, debuta ca paj al ducelui de York, multu­mita protectiei surorii sale Arabella, care era aman­ta lui Iacob al II‑lea. El insusi deveni amantul doamnei Castlemame, ducesa de Cleveland, si ac­cepta de la ea un dar de cinci mii de livre. Banii acestia dobanditi in mod necinstit fura insa plasati in mod onorabil: tanarul Churchill ii ceda lordului Halifax in schimbul unei anuitati de cinci sute de livre. Si acesta fu inceputul unei imense averi. S‑a intamplat ca acest bun amant, acest capitalist pru­dent sa fie si un mare ostean. Pe vremea lui Iacob al II‑lea, Churchill s‑a ridicat pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare. In timpul revolutiei din 1688, ca majoritatea barbatilor politici din acea epoca dificila, a dus o politica duplicitara, sustinandu-l pe Wilhelm si asigurandu‑si, din precautie, si pozitiile la Saint‑Germain. Urcarea pe tron a regi­nei Ana (care, din dragoste pentru sotie, il proteja pe sot) facu dintr-insul omul cel mai puternic al regatului, si norocul acesta intemeiat pe favoare si-l mentinu prin merite. Marlborough era nu nu­mai un excelent general, atent la detalii, plin de grija pentru sanatatea ostenilor, dar si barbatul politic cel mai intelept si cel mai putin subiectiv. Tory prin nastere si obisnuinta, accepta sa colabo­reze cu whigii pentru ca acestia, deoarece il spriji­nisera pe Wilhelm al III‑lea, il sustineau acum impotriva lui Ludovic al XIV‑lea. Cei doi oameni mari de pe vremea domniei Anei, Marlborough si Godolphin (sau, cum li se spunea, generalul si vis­tiernicul) au fost tehnicieni care s‑au plasat deasu­pra partidelor, tipul de oameni indispensabili in vremuri grele, dar pe care, dupa ce a trecut peri­colul, patimile de partid sfarsesc prin a‑i dobora.

III. Primul parlament al Anei fu compus din tory extremisti. Apoi generalul si vistiernicul se vazura impinsi spre whigi din necesitati de politica externa. Ei incercara sa guverneze cu cabinete de concentrare; insemna 'sa se amestece untdelemnul cu otetul'. Controversele politice si religioase devenira pe cat de violente pe atat de stralucite. Liber­tatea presei, de data foarte recenta, ingaduia sa se publice pamflete, redactate de cei mai mari scriitori. In vremea aceea, Steele si Addison, whigi, au creat Tatler si Spectator; Swift, prieten al toryilor si al Bisericii de sus, scrise Povestea unui poloboc, pe cand Daniel Defoe exprima parerile moderatilor. Aceste 'obuze de hartie', incarcate cu proza explo­ziva, duceau razboiul dintre partide in medii in care nu ajunsese pana atunci. Pasiunile se indarjira. Ames­tecul untdelemnului si al otetului, al whigismului si al torysmului, pe care-l putusera impune Carol al II‑lea, Iacob al II‑lea si Wilhelm al III‑lea, paru scandalos. Tara mergea de la sine spre acea alter­nare a partidelor care face din razboiul civil o boala cronica si deseori benigna.

IV. Razboiul de succesiune la tronul Spaniei dura pana in 1713. Obiectivul englezilor ramase acelasi: a) sa mentina balanta puterii in Europa; b) sa im­piedice pe Ludovic al XlV‑lea sa coalizeze fortele Spaniei si ale Frantei; c) sa-l constranga la eva­cuarea Mandrei si a deltei Rinului. Franta avea avantajul ca ocupase de la inceputul razboiului teri­toriile in litigiu, dar era epuizata de cincizeci de ani de lupte si, mai ales, nu era stapana marilor. Generalii aliatilor, Marlborough si printul Eugen251, profitand de faptul ca armatele lui Ludovic al XlV‑lea se aventurasera dincolo de liniile fortifi­cate ale lui Vauban, se straduira, spre marea groaza a militarilor ortodocsi, sa substituie razboiului de asediu razboiul de miscare. Pusca cu cremene si baioneta (inventata de Vauban in 1687) inlocuisera, pentru pedestrimea celor doua armate, sulita si mus­cheta. Pierderile, in ambele tabere, fura groaznice. Marlborough ii zdrobi pe bavarezi si pe francezi la Blenheim (1704), apoi recuceri Flandra la Ramillies (1706). Dar whigii, care au stiut sa castige razboiul, n‑au stiut sa faca pace. Englezii ar fi putut obtine in 1709 un tratat care i‑ar fi scutit de orice temeri in Flandra. Ei voira insa mai mult, avand pretentia sa impuna lui Ludovic al XlV‑lea ca el insusi, sa-l alunge pe nepotul sau din Spania. Aceasta insulta ii apropie pe francezi de regele lor. O frumoasa scrisoare a lui Ludovic al XlV‑lea catre poporul sau redadu acestuia curajul. Batalia de la Malplaquet fu departe de a fi tot atat de fericita pentru aliati ca cea precedenta; invingatorii pierdura acolo mai mult de o treime din efectivele lor si maresalul de Villars se retrase intr‑o ordine atat de perfecta incat orice urmarire deveni imposibila.





V. Reactia torylor avu mai multe cauze; spiritele erau plictisite de razboi. Swift publica un pamflet: Comportarea aliatilor. 'Dupa zece ani de razboi triumfal, pare surprinzator sa ni se spuna ca‑i impo­sibil de obtinut o pace favorabila'. Ii critica pe cei care voiau sa impuna Frantei conditii de pace prea aspre. 'Dupa batalia de la Ramillies, francezii erau atat de descurajati de pierderile suferite si atat de nerabdatori sa faca pace, incat regele lor era hotarat sa semneze orice fel de conditii rezonabile. Dar cand supusii sai fura informati de cererile noastre exorbitante, devenira atat de zelosi sa apere onoa­rea regelui, incat cazura cu totii de acord sa‑i dea sprijinul necesar pentru a continua razboiul cu orice pret, mai curand decat sa se supuna'. Un eveniment neprevazut intari dorinta englezilor de a trata cu Franta. Dupa moartea neasteptata a im­paratului Austriei, exista pericolul, in cazul cand Filip al V‑lea ar fi abdicat, ca arhiducele sa poarte si coroana Spaniei si pe aceea a Austriei. Ceea ce insemna ruperea 'echilibrului puterii', trecerea Flandrei in stapanirea Spaniei, adica tot ceea ce provoca spaima Angliei de un secol incoace. Aplicand jocul de‑a balanta, care urma sa devina me­toda favorita a politicii sale externe, ea isi parasi aliatii, care fura batuti de francezi la Denain (1712).

VI. Tratatul semnat la Utrecht in 1713 avea sa fie aspru atacat de whigi, dar nu era un tratat rau. Imparatul pierdea orice speranta de reconstituire a imperiului lui Carol Quintul, Ludovic al XlV‑lea aceea de a reuni cele doua coroane. Anglia obtinea in Mediterana doua baze importante: Gibraltarul si portul Mahon din insula Minorca. Isi marea im­periul cu Terra‑Nova si Golful Hudson, pe care i le ceda Franta. In sfarsit, neputand smulge Spaniei acel imens teritoriu colonial pe care de atata vreme il ravneau negustorii englezi, ea obtinea acolo o se­rie de privilegii. De aici inainte Anglia va avea dreptul sa introduca in America de Sud un anumit numar de sclavi. In afara de asta, ea va putea tri­mite acolo, in fiecare an, o nava incarcata cu pro­dusele sale, ceea ce, prin abuz si inselatorie, se va transforma intr‑o flota intreaga. In sfarsit, prin tra­tatul de la Utrecht, Franta se angaja sa nu mai dea azil pretendentilor englezi (Iacob al III‑lea si fiul sau Carol‑Eduard). De la acest tratat dateaza pozitia preponderenta a Angliei in Europa. Isi slabise toti rivalii europeni. Dobandise, chiar si impotriva Olan­dei, 'salupa pe urmele acestei nave', suprematia pe mare, cel putin temporara. Aceasta tara mica de­venea arbitrul lumii. Pacea de la Utrecht, pe care whigii o socoteau prea favorabila Frantei, era o pace tipic engleza, destul de supla ca sa nu duca pe adversar la desperare, destul de aspra ca sa im­bogateasca Anglia si sa dezvolte comertul ei. Ludo­vic al XlV‑lea se dovedise in aceasta intoarcere a norocului un politician modest si prudent. Sacrificand la timp cuceririle pe care nu le putea apara, lasa cel putin frontierele Frantei mai sigure decat le gasise.

VII. Pentru a obtine votarea tratatului de la Utrecht de catre Camera Lorzilor, alcatuita in ma­joritate din whigi, regina trebui sa dea o adeva­rata lovitura de stat si sa creeze doisprezece pairi tory, precedent ilustru in istoria constitutionala a Angliei. Atat de violente erau pasiunile politice, in‑cat Marlborough, victoriosul general, a fost huiduit pe strazile Londrei. 'Arestati-l pe hot', se striga, caci era acuzat ca ar fi incasat comisioane de la furnizorii armatei. Fu nevoit sa se refugieze pe con­tinent. Reactiunea se manifesta pretutindeni. Mem­bri liber‑cugetatori ai partidului tory se faceau cam­pionii bisericii statornicite si amenintau cu prigoana pe non‑conformisti. Oxford, prea moderat dupa gustul partidului sau, era dominat de Bolingbroke, Acesta pregatea o lege electorala care, dupa parerea lui, ar fi permis instalarea partidului tory la putere pentru vesnicie. Dar el lupta impotriva unui adver­sar mult mai puternic decat partidul whig, si anume timpul. Regina Ana era batrana si se putea prevedea ca nu va mai trai mult. Prudenta impunea sa i se faca curte viitorului rege, George de Hanovra; nu era un lucru usor pentru ministrii reginei Ana. Re­zultatul a fost ca numai whigii i‑au facut curte. Curand deveni evident ca, daca moare regina, vor veni la putere whigii. Ce puteau face ministrii? Sa se inteleaga cu pretendentul Iacob al III‑lea? Nici­odata squire‑ii tory n‑ar fi sustinut un rege catolic. Era o situatie foarte falsa aceea a unor ministri legitimisti care stiu ca regele legitim este inaccep­tabil. Sfarsitul veni cu o repeziciune dramatica. Re­gina, dupa o discutie cu Oxford, in care ea ii ceruse sa‑i remita bastonul alb, insemnul puterii, avu un atac de apoplexie. In timp ce ea isi dadea sufletul, avu loc o infruntare intre cele doua partide. Marlbo­rough, care se afla la Amiens, recruta soldati pen­tru apararea cauzei protestante. Bolingbroke, care exercita puterea fara sa fi fost investit in mod oficial, pregatea un guvern legitimist, sustinand ca nu‑i trebuiau decat sase saptamani ca sa fie gata. Sa fie gata pentru ce? Sa-l proclame rege pe Iacob al III‑lea? Nu s‑a mai putut afla, caci Bolingbroke n‑a intrat niciodata in Tara fagaduintei. 'Harley252 a fost alungat marti, regina a murit duminica - scria Swift; ce lume e lumea in care traim, si cum se joaca soarta cu noi!'




VIII. Din Hanovra sosi un suveran ciudat. Bolingbroke, pe care noul rege nici nu voi sa-l pri­measca, s‑a exilat, din prudenta, in Franta. De aci inainte va trai retras, cand la Chanteloup, aproape de Amboise, cand in Anglia, unde curand succesorii sai, considerandu‑l prea putin periculos, ii vor in­gadui sa se intoarca. Impiedicat sa mai intre in Consilii, el isi facu cunoscuta doctrina prin scrierile sale politice, dintre care una, Regele patriot, a ramas celebra, intrucat a inspirat actiunile lui George al III‑lea si doctrina lui Disraeli. Bolingbroke apara in scrierile sale un torysm reinnoit. Se straduia sa elibereze partidul sau de idei inve­chite: dreptul divin, nonrezistenta, dar sustinea ca guvernarea unui rege puternic, care se sprijina pe masele populare, poate fi mai favorabila acestora decat guvernarea unei oligarhii parlamentare. Ce au adus poporului englez marii whigi? 'O guvernare venetiana, finante olandeze si ostilitatea Frantei', avea sa raspunda mai tarziu, in mod destul de ne­drept, Disraeli. Era aproape si teza lui Bolingbroke. Mai mult decat prin scrierile sale deconcertante, Bolingbroke s‑a remarcat prin faptul ca a jucat in secolul al XVIII‑lea rolul de agent de legatura spi­rituala intre Franta si Anglia. La Bolingbroke l-a intalnit Voltaire pe Pope, pe Swift; la dansul a facut cunostinta tanarul francez cu institutiile carora vic‑toriile lui Marlborough le dadusera un atat de mare prestigiu in Europa.



250 Este o scapare: trebuie spus in ultima treime a dom­niei reginei.

251 Eugen de Savoia (1663-1736) - celebru general de origine franceza, in serviciul Imperiului habsburgic.

252 Robert Harley, conte de Oxford (1661-1724) - om politic tory.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Practici sociale si timpul liber al maselor
Istoria Razboaielor Punice
Protoistoria - De la tracii poemelor Homerice pana la regatul Dac
EPOCA LUMINILOR
REVOLUTIA AGRICOLA SI INDUSTRIALA - ANGLIA
GUVERNAREA PERSONALA A LUI GEORGE AL III LEA. PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE
INVENTAREA LIBERALISMULUI 1848-1938
Sfarsitul razboiului rece si noua ordine mondiala
Miscarea europeana
EPOCA LUI PITT