Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» EPOCA LUI PITT


EPOCA LUI PITT




EPOCA LUI PITT

I. 'Prost ca pacea', se spunea in Franta dupa incheierea tratatului de la Aix‑la‑Chapelle, si intr‑a­devar aceasta pace nu a reglementat nimic. In colo­nii, razboiul continua. Cum s‑ar fi putut opune gu­vernele? Pe vreme rea era nevoie de doua luni pen­tru a ajunge la New York, de sase luni pentru a ajunge la Calcutta. Ordinele din Londra sau Paris ajungeau dupa ce bataliile fusesera castigate sau pier­dute, in India, Pondichéry rivaliza cu Madras, Chandernagor cu Calcutta. In America, guvernatorii fran­cezi sa straduiau sa lege Louisiana de Canada, Missi­ssippi de Sfantul Laurentiu, trecand prin spatele co­loniilor britanice, care s‑ar fi trezit astfel fara hin­terland si incercuite intre Alegani si ocean. In plina pace s‑a angajat o lupta in valea Ohio, si francezii, alungandu‑i pe colonisti, si‑au construit acolo fortul Duquesne.



II. In pofida acestor victorii, pozitia francezilor in Canada era departe de a fi sigura. Coloniile en­gleze - dupa venirea lui Carol al Il‑lea, care dobandise Carolinele si statul New York (ultimul fiind cedat de Olanda prin tratatul de la Breda) - formau de‑a lungul coastei un bloc omogen si bine populat. Ele aveau circa 1 200 000 de locuitori, pe cand numa­rul colonistilor francezi in Canada nu depasea cifra de 60 000. Anglia, tara in care negustorii erau pu­ternici, tinea patimas la coloniile sale si era gata, ca sa le pastreze, sa faca sacrificii la care Franta n‑ar fi consimtit. In schimb anglo‑saxonii din Ame­rica erau mai divizati decat francezii. Aceste state, populate de disidenti, caractere dificile si supusi prea putin loiali, erau invidioase unele pe altele si nu pa­reau in stare sa se uneasca pentru o actiune comuna, in timp ce coloniile franceze, bine administrate de credinciosii soldati ai regelui, puteau sa‑si alcatu­iasca planuri mari si sa le execute.

III. Nu numai ca, in dispretul tratatelor, colonistii celor doua tari se bateau in orice colt al globului, dar escadrele engleze controlau si atacau pe mare navele franceze. Deoarece doi buni ministri ai ma­rinei, Rouhier si Machault, refacusera flota Frantei, amiralitatea nelinistita porni, fara prealabila decla­ratie de razboi, sa vaneze bastimentele franceze. Lu­dovic al XV‑lea, om pasnic, se multumea sa trimita note, metoda care, de sapte mii de ani incoace de cand exista oameni care ravnesc la bunul altuia, a incantat si i‑a incurajat pe agresori. In realitate, de la urcarea pe tron a lui Wilhelm al III‑lea reince­puse un razboi de o suta de ani. Miza nu mai era imperiul angevin, imperiul anglo‑francez, ci impe­riul mondial. El avea sa apartina aceluia dintre ad­versari care va deveni stapanul marilor. Or, pentru a‑si consacra toate fortele in vederea reconstructiei marinei, Franta ar fi avut nevoie de pace pe con­tinent; dimpotriva, Angliei ii ajungea sa gaseasca, dupa traditia sa, un soldat pe continent. Zece expe­riente dovedisera ca victoriile navale si coloniale erau zadarnice daca Franta putea ocupa Flandra, caci atunci trebuiau, in momentul negocierilor, res­tituite coloniile pentru a se obtine evacuarea Anvers‑ului. Ramanea sa fie cautat soldatul. Pana in 1748 Anglia coplesise Austria cu subsidiile ei. Frederic al II‑lea cerea mai putini bani decat Maria‑Tereza si era un strateg mai bun. Anglia si‑a permutat alian­tele. In acelasi timp, si in parte din pricina acestei schimbari, Franta si le rasturna pe ale sale. Tra­ditionala rivalitate dintre Bourboni si Habsburgi, spre marea neliniste a maselor franceze, se transforma in alianta. 'De la alianta cu Austria dateaza in Franta divortul dintre monarhie si natiune'. Aceasta regrupare nu schimba, de altfel, nimic din principiile politicii britanice: formarea unei coalitii continentale, inzestrarea ei cu bani si trupe si pur­tarea razboiului pentru colonii. Dar, in cursul acestei lupte cu Franta, avea sa se iveasca un om de stat englez care nu va vedea in razboiul european decat o diversiune si va consacra fortele principale ale tarii razboiului colonial.

IV. William Pitt s‑a nascut in 1708. Bunicul sau fusese guvernator la Madras, si cu averea dobandita in India cumparase 'targuri', printre care faimosul Old Sarum, circumscriptie fara alegatori. Nepotul, stegar de cavalerie, a intrat in Camera Comunelor ca deputat de Old Sarum, in 1735, si in scurta vreme ii uimi pe membrii parlamentului prin elocventa lui teatrala, ironica si pasionata. Stralucirea din ochii acestui tanar, nasul sau mare si amenintator ii in­grozeau pe opozanti. Puteau sa‑i deteste grandiloc­venta, trebuiau sa‑i recunoasca autoritatea. 'Ar tre­bui imblanzit stegarul acesta infiorator', spusese Walpole. Dar metodele obisnuite ale lui Walpole nu aveau nici un efect asupra lui William Pitt, care era incoruptibil. O problema domina in mintea aces­tuia toate celelalte: formarea unui imperiu englez dincolo de oceane. Hanovra, Prusia, Austria, jocurile acestea continentale aveau prea putina importanta intrinseca in ochii lui Pitt. Pioni utili pentru a salva piesele importante: India si America. Nimic mai mult. Indeosebi un fapt i se parea inacceptabil: ca Spania a pus mana pe comertul Americii de Sud. Atata timp cat Spania tolerase contrabanda engleza, raul mai parea suportabil. Dar cand voira sa aplice in mod riguros tratatele, negustorii englezi se in­dignara si moliciunea lui Walpole atrase caderea lui de la putere. Pitt lua pozitie impotriva lui. 'Cand e vorba de comert - le‑a spus el compatriotilor sai -, aceasta‑i ultima voastra linie de aparare, ul­tima voastra transee, pe care trebuie ori s‑o aparati, ori sa pieriti'. Limbajul acesta placea Londrei. Walpole, rasturnat de Pitt, ii sfatui imediat pe succe­sorii sai: Henry Pelham si ducele de Newcastle (fra­tele acestuia), sa faca loc si acestui tanar in combi­natiile lor. 'Toata lumea - le spuse el - isi in­chipuie ca Pitt e capabil, ca‑i grozav. Incercati-l si dovediti cate parale face'. Pitt obtinu atunci primul sau post important, acela de casier general al arma­tei. Cinstea lui fu surprinzatoare. Pana atunci, ca­sierii, manuind tot anul sume importante, incasau dobanzile in profitul lor personal. Pitt varsa aceste dobanzi la stat. El refuza comisioanele pe care le primisera predecesorii sai asupra imprumuturilor. Timp de cativa ani s‑a putut crede ca va ramane in acest post subaltern. Regele George al II‑lea il detesta pentru ca tanarul ministru, ostil fata de angajamentele continentale, se opunea oricarei po­litici hanovriene; de altfel, accese de guta acuta il retineau la Bath si durerile il impiedicau sa um­ble. Chemarea la putere a lui Pitt deveni posibila si necesara abia dupa ce Anglia cunoscu o serie de mari esecuri.





V. Pelham, ca si Walpole, dorea pacea. Fratele sau si ministru al afacerilor externe, Newcastle, printul corupatorilor parlamentari si cel mai ne­priceput geograf (a fost atat de surprins cand a des­coperit ca in realitate Cap‑Breton este o insula, incat s‑a repezit sa-l informeze si pe rege), trimitea butoaie cu bere si complimentele sale doamnei de Pompadour. Dar pirateriile marinarilor englezi dez­minteau atentiile ministrului. Un acord cu Franta ar fi facut necesare reparatii, scuze; natiunea n‑ar fi ingaduit‑o niciodata. Pitt descria grozaviile unei invazii franceze la Londra si critica lipsa de energie a guvernului: 'Asta nu‑i guvern - afirma el. - Unul arunca povara in spatele celuilalt. Unul spune: «Nu sunt general». Vistiernicul murmura: «Nu sunt amiral». Amiralitatea raspunde: «Nu sunt ministru». Unul, doi, trei, patru, cinci lorzi se aduna laolalta; nu se pot pune de acord. «Ah! spun ei, ne vom revedea sambata. - Nu, raspunde unul, nu voi fi in oras in ziua aceea». Din imbinarea acestor forte deosebite, fara o doctrina comuna, rezultatul este nul'.

VI. In felul acesta isi batea joc Pitt si, intr‑ade­var, in mai 1756, cand a izbucnit razboiul, acesta a inceput sub auspicii proaste pentru Anglia. Minorca, baza navala din Mediterana, a fost cucerita de ma­resalul Richelieu. Amiralul Byng, tap ispasitor, ur­ma sa fie mai tarziu impuscat pe nedrept pentru ca n‑a facut tot ce‑a fost omeneste posibil ca sa salveze insula. In India, a cazut Calcutta. In Europa, Franta, Austria, Rusia si Suedia s‑au aliat impotriva Prusiei si au silit pe anglo‑hanovrieni sa capituleze la Closterseven. In America, indigenii indieni s‑au aliat cu francezii. De toate aceste dezastre, Pitt ii acuza pe whigi. Newcastle cu siguranta ca stia sa cumpere 'targuri', dar nu prin coruptie puteau fi invinsi francezii. Poporul il voia pe Pitt, si acesta era gata sa preia puterea. 'Stiu ca pot salva tara aceasta si ca nimeni altul n‑ar putea s‑o faca', spunea el. Si mai spunea: 'Cand vezi un copil conducand spre prapastie o cabrioleta in care se afla un rege batran si familia acestuia, esti dator sa pui mana pe haturi'. Timp de cateva saptamani, copilul contesta dreptul salvatorului de a lua haturile. Dar, in cele din urma, Pitt avu mana libera.

VII. Intr‑o perioada critica, orice natiune evoca un mit national si imaginea traditionala a unui salva­tor. Clemenceau, in 1918, ii linisti pe francezi pen­tru ca actiona si vorbea ca marii iacobini. William Pitt a ramas modelul omului de stat de care Anglia doreste sa fie guvernata in timp de razboi. A ridica moralul natiunii, a folosi fara precupetire oameni si bani pentru a atinge tinta, a pune capat pe toata durata razboiului extern oricarei rivalitati intre partide, aceasta a fost metoda lui. Iar tinta era men­tinerea si marirea imperiului prin suprematia pe mare. Timp de patru ani, avand opinia publica de partea sa, Pitt putu sa conduca razboiul ca un des­pot, dar 'nimeni n‑a plecat vreodata de la el fara sa se simta mai viteaz'. Ordinele sale erau limpezi, alegerea oamenilor excelenta, vointa sa de neinfrant. El nu sovai sa risipeasca toate bogatiile Angliei, nu­mai sa invinga. 'Trebuie sa strangem gramezi peste gramezi de milioane'. In 1758 obtinu prin vot zece milioane de livre; in 1759 - douasprezece mili­oane, in 1760 - cincisprezece milioane. El insufletea in acelasi timp Camera Comunelor, pe 'soldatii care carau tunurile in varful colinelor de la Québec, pe marinarii care‑si riscau navele linga stancile din Bretania. Parea ca le transmite tuturor propria sa impetuozitate si vointa sa de a invinge'.

VIII. Pitt initie in acelasi timp blocarea porturilor franceze, distrugerea imperiului colonial al Frantei si salvarea Prusiei. Cu tot eroismul lui Montcalm, Wolfe lua Québecul si, cu toata frumoasa rezistenta a lui Lally‑Tollendal, Clive repurta o victorie in India. Fortul Duquesne, luat de regimentele high‑lander‑ilor si ale colonistilor americani, primi denu­mirea de Pitt si deveni leaganul Pittsburgului. Pe continent, Pitt sustinu Prusia, si Frederic repara prin victoria de la Rossbach infrangerea anglo‑hanovrienilor. In 1759, Horace Walpole[1] putea scrie ca trebuia in fiecare dimineata, la breakfast, sa in­trebe care au fost victoriile din ajun. Ministrul fran­cez Choiseul avu intelepciunea de a recunoaste ca in razboiul acesta principalul adversar nu era pe continent. Incheind cu Spania un Pact de familie[2], pregati o debarcare in Anglia; dar, pentru a reusi in aceasta operatie, ii trebuia, ca si odinioara ducelui de Parma[3], sa fie stapan pe Canalul Manecii cel putin cateva ore; or, flota franceza fu invinsa si, dupa 'ziua domnului de Conflans'[4], insulele bre­tone insesi fura ocupate de englezi. Choiseul in­telese ca nu mai era altceva de facut decat sa ne­gocieze.




IX. Daca Pitt ar fi ramas la putere, ar fi impus Frantei o pace foarte aspra. 'Nici un alt tratat de la Utrecht nu va mai pata istoria noastra', spunea el. Dar George al II‑lea muri in 1760 si fu inlocuit (printul de Wales, Frederic, murise in 1751) de nepotul sau George al III‑lea, un tanar de douazeci si doi de ani. George al III‑lea, ostil aventurilor ex­terne pentru ca voia sa instaureze o noua politica interna si sa restabileasca puterea personala a rege­lui, dori de cum se urca pe tron sa se termine raz­boiul; el suporta greu omnipotenta lui Pitt. Acesta era gata in 1761 sa declare razboi Spaniei, care toc­mai incheiase cu Franta un tratat de asistenta mu­tuala; sustinea ca trebuie sa se termine o data cu casa de Bourbon si ca Spania era un adversar ino­fensiv, deoarece resursele ii veneau din colonii, de care va fi separata cu ajutorul flotei engleze. 'Aceasta atitudine indrazneata, dar necesara, va invata minte nu numai Spania, ci intreaga Europa, demonstrand ce infumurare primejdioasa este sa pretinzi a dicta conditii Marii Britanii'. Cu o suta cincizeci de vase de linie, cand in toata lumea nu exista nici o alta mare flota, Pitt se simtea in stare sa reclame monopolul coloniilor. Dar Consiliul tremura, regele nu-l sustinea pe Pitt si tara incepu sa reflecteze la faptul ca, acaparand prea multe teritorii, Anglia ar starni curand impotriva ei o coalitie a continentului. Colegii lui Pitt refuzara sa sprijine noile sale pla­nuri razboinice. Cand ameninta cu demisia, unul dintre ei raspunse 'ca nu va fi nici o suparare daca gentlemanul i‑ar parasi, caci altmintrelea ar trebui sa-l paraseasca ei'.

X. In octombrie, Pitt isi dadu demisia. Regele il inlocui cu lordul Bute, unul din favoritii sai si, dupa cat se zvonea, fostul amant al printesei de Wales. Pacea de la Paris, semnata in 1763, dadea An­gliei Canada, Saint‑Vincent, Dominica, Tobago si Senegal; Franta se obliga sa evacueze Hanovra, Prusia si, conditie penibila, sa demilitarizeze Dunkerque. Anglia ii restituia Belle‑Isle, Guadelupa, Martinica, Maria‑Galanta, Santa‑Lucia, comptuarele comerciale franceze din India, Saint‑Pierre si Miquelon, si‑i reda dreptul la pescuit in Terra Nova. Spaniei, care ceda englezilor Florida, Franta ii da­dea in compensatie Louisiana. Regele Prusiei, nemaifiind util, se vazu abandonat. Pace grea pentru Franta, mai buna totusi decat ar fi dorit‑o Pitt, care ar fi vrut sa pastreze toate coloniile franceze si spa­niole. El veni in parlament sa protesteze impotriva termenilor tratatului semnat de succesorul sau. Sus­tinut de servitori, sprijinit in carje, cu picioarele invelite in flanela si cu manusi groase pe maini, vorbi trei ore in sir, cu toate ca suferea cumplit, cerand pentru tara sa monopolul comertului mon­dial, predicand ura impotriva casei de Bourbon, pre­vestind maretia apropiata a casei de Brandenburg. A fost o scena tragica si grandioasa, dar discursul fu zadarnic, caci tratatul fu ratificat. 'Acum - a exclamat printesa de Wales - fiul meu este regele Angliei'.

XI. Cazul lui Pitt pare a fi unul din acelea in care fermitatea unui singur om a schimbat mersul istoriei. Ce s‑ar fi intamplat fara el? Un istoric englez si-l imagineaza pe Dupleix consolidand in India imperiul Frantei, pe Montcalm extinzand con­trolul acesteia pana in valea Mississippi, Franta de­venind patria‑mama a Statelor Unite. In 1755 eveni­mentele acestea pareau posibile, in 1761 devenisera de neconceput: Pitt traversase intre timp scena istoriei. Dar opera oamenilor mari nu este durabila decat in masura in care ei au tinut seama de marile curente. Or, Pitt avusese dreptate socotind ca Anglia avea, in secolul al XVIII‑lea, mai multe sanse decat oricare alta tara sa obtina suprematia pe mare: a) pentru ca, putere insulara si scutita prin barierele sale lichide de a intretine armate, ea putea sa chel­tuiasca pentru marina sa mai mult decat puterile continentale; b) pentru ca forma de guvernamant pe care si‑a dat‑o ii ingaduia sa perceapa de ia clasele bogate si influente impozitele cele mai grele. Pe cand parlamentul englez vota fara sa murmure subsidiile cerute de Pitt, parlamentele franceze[5] (parlamente nealese) refuzau sa ridice imunitatea fiscala a claselor privilegiate; c) in sfarsit, negustorii din Londra, care stiau ce valoare mare au pentru ei India si coloniile, sustineau cu banii lor, cu votu­rile lor, cu admiratia lor pasionata pe Wolfe si Clive, pe cand interesele comerciale aveau prea putin pret in ochii nobilimii continentale. Aceste cauze gene­rale, care ar fi produs mai devreme sau mai tarziu efectele lor, asigurara victoriile lui Pitt. Europa cu­noscuse o perioada de dominatie spaniola, apoi o perioada de dominatie franceza. Cu razboiul de sapte ani incepe o perioada de dominatie engleza. Dar imbatati de victoriile lor, englezii devenira atunci mai orgoliosi decat oricand. Nu se temeau sa‑si in­straineze in acelasi timp si Franta, si Spania, si Austria. Franta, jefuita, ramanea totusi o mare pu­tere. Poate ca intr‑o zi va voi sa‑si ia revansa fata de acei pe care Choiseul ii numea 'tiranii marilor'.





[1] Scriitor si memorialist, remarcabil prin cultura si rafinament (1717-1797); fiu al omului politic Robert Walpole.

[2] Pact franco‑spaniol de alianta, incheiat la 15 august 1761 si numit astfel din cauza inrudirii apropiate a dinas­tiilor celor doua tari.

[3] Alessandro Farnese, duce de Parma (1545-1592) - talentat general, guvernator spaniol al Tarilor de Jos, care a avut misiunea sa debarce in Anglia, sub protectia Invin­cibilei Armada (1588).

[4] Hubert de Brienne, conte de Conflans (1690-1777) - amiral francez, care a suferit in 1759 un dezastru naval in fata flotei engleze, la Quiveron, pe coasta Bretaniei.

[5] In Franta vechiului regim, parlamente se numeau curtile superioare de justitie, pe care regele le consulta (fara a fi obligat) in anumite chestiuni de stat, mai ales financiare.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Transformarile economice si modificarea conditiilor de viata dupa cel de al doilea razboi mondial
TRIUMFUL LIBERULUI SCHIMB - ANGLIA
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Descoperitori de noi spatii si culturi (secolele XV-XIX)
ROMANIA - STAT NATIONAL LEGIONAR
CRETA
Parintii nostri si experienta totalitara
TARILE ROMANE SI PROBLEMA ORIENTALA
DECLINUL LIBERALISMULUI - ANGLIA
REVOLUTIA INDUSTRIALA