Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
» Dobrogea


Dobrogea




Introducere

Dobrogea, una dintre provinciile cele mai mici ale Romaniei, este delimitata geografic prin Dunare si mare, prezinta atat din punct de vedere geografic cat si istoric particularitati care o diferentiaza de restul tarii.

Interesant este faptul ca Dobrogea a fost prima dintre provinciile tarii care a fost romanizata, a evoluat apoi timp indelungat sub influenta Bizantului, a devenit aproape 500 de ani componenta periferica a Imperiului Otoman si, la preluarea ei de catre Statul Roman in 1878, era o zona aproape depopulata (cu circa peste 100.000 de locuitori) a carei componenta etnica era cea mai diversa dintre provinciile tarii. 

            Am putut constata ca practic Dobrogea s-a reinfintat si s-a populat in ultimii 125 de ani in cadrul Statului Roman, aceste procese fiind ele insele in mare masura unice pentru Romania. Colonizarea prin improprietarire, seportarea, lagarele de munca fortata si apoi marile fluxuri migratorii de forta de munca din toate zonele tarii au determinat ca in mai bine de un secol populatia Dobrogei sa ajunga la un milion de locuitori (de 10 ori mai mare) si sa fie in proportie de aproape 92% alcatuita din romani.



            Aceste aspecte mi-au captat interesul si am procedat la realizarea unui studiu aplicat de geo-demografie, in care am valorificat o parte importanta a informatiilor din lucrarile de specialitate, din documente statistice, atlase, completate cu observatii de teren.

            Am folosit in conceperea studiului principiile consacrate ale cercetarii geografice dintre care mentionez:

  • principiul evolutiei in timp, prin care am analizat dinamica populatiei si etapele popularii;
  • principiul extensiunii spatiale cu ajutorul caruia am constatat disparitatile in teritoriu, diferentele intre cele doua judete, in privinta numarului de locuitori si diferenta intre mediul urban si rural;
  • principiul cauzalitatii a constituit premiza identificarii legaturilor de interconditionare intre potentialul fizico-geografic, cel economic si turistic si dinamica populatiei.
  • principiul structuralismului, prin care am determinat structurile geodemografice, conform conceptelor si teoriilor geografice.

Finalizarea practica a lucrarii a fost posibila recurgand la metode clasice de cercetare geografica si acestea sunt: metoda documentarii teoretice si informationale, metoda prelucrarii si interpretarii datelor statistico-matematice si metoda reprezentarii grafice si cartografice.

            Prin aceasta lucrare cred ca am reusit sa surprind realitatea geodemografica a Dobrogei, contribuind si la aducerea la zi a informatiilor adaugate prin ultimele doua recensaminte, cele din 1992 si 2002.

                                                         

I.   CADRUL NATURAL

I. 1.  Asezare si limite

            Dobrogea are aspectul unui patrulater neregulat, desfasurat in latitudine intre 43º46’ latitudine nordica – frontiera cu Bulgaria si 45º28’ latitudine nordica – frontiera cu Ucraina, bratul Chilia, iar in longitudine intre 27º20’ longitudine estica – pe Dunare, la Ostrov si 29º30’ – pe tarmul marii, la Sulina (cel mai estic punct din tara).

Coordonatele geografice de importanta europeana sunt in cazul Dobrogei, Dunarea, care prin cursul sau inferior delimiteaza la vest si la nord regiunea si Marea Neagra la est.

            Situata in jumatatea nordica a tarmului de vest al Marii Negre, in bazinul hidrografic al Dunarii, Dobrogea a fost si este situata in parcursul unor mari linii geostrategice si economice, la intersectia Europei Centrale cu cea de Est, a Occidentului crestin cu Orientul Islamic, a Balcanilor cu Europa Centrala. (Vasile Nicoara – Teza de doctorat, 2004)

Dobrogea, pe ansamblu, constituie un vast podis de eroziune, cu diferentieri in peisaj de la o unitate la alta. (Mihai Ielenicz – Dealurile si podisurile Romaniei, 1999)

Podisul Dobrogei se intinde pe cea mai mare parte a unitatii naturale Dobrogea, si anume 10.400 km², adica 4.3% din teritoriul tarii noastre. Este incadrat in nord si vest de Dunare, iar la est de Marea Neagra. In sud, ca unitate naturala, depaseste granita cu Bulgaria. (fig.1)

In nordul podisului, varietatea structurala si petrografica, ca si inaltimile mai mari au impus peisajul cel mai complex, in care exista pedimente extinse, dominate de inselberguri, platouri structurale largi, culoare de vale bine conturate de versanti glacisati; local, fragmentarea accentuata a dus la individualizarea unui peisaj de dealuri sau de creste abrupte. 

Din provincia Dobrogea, arealele care nu au caracteristici de dealuri si podisuri se afla in nord, nord-est - Delta Dunarii si Campia litorala Razelm - si pe latura de vest - fasia joasa care formeaza Lunca Dunarii. Pe latura de est, indeosebi la sud de capul Midia, marginea podisului, fata de mare, corespunde cu linia de tarm.

In cea mai mare masura, limita fata de unitatile vecine este subliniata de: diferente de nivel bruste ( peste 100 m in sudul Dobrogei si peste 250 m in nord ), versanti proveniti, deosebiri structurale; versanti abrupti sunt si spre mare, dar diferenta de nivel nu depaseste decat rar 20 m.

I. 2.  Alcatuirea geologica si evolutia paleogeografica  (FIG 1)

Dobrogea reprezinta o unitate de platforma, realizata treptat din proterozoicul inferior pana la inceputul mezozoicului, prin sudarea a trei subunitati cu pozitie sudica, centrala si nordica.

Limitele sale depasesc cadrul propriu-zis al podisului. Inainteaza spre vest pana dincolo de Dunare (falia Dunarii o separa de platforma Valaha); in est intra sub apele Marii Negre fiind flexurata; in nord falia Sfantu Gheorghe ( paralela cu bratul Sfantu Gheorghe) o separa de Depresiunea Nord Dobrogeana; spre sud depaseste limita administrativa a tarii noastre mergand spre Balcani. (fig. 2)

Formarea platformei a inceput in proterozoicul inferior, cand in extremitatea sudica functiona un geosinclinal. Dupa orogeneza kareliana, aici rezulta un relief exondat, iar in Dobrogea Centrala si de Nord se dezvolta arii geosinclinale. Miscarile tectonice din orogeneza baikaliana (proterozoicul superior) fragmenteaza unitatea sudica in mai multe blocuri, cuteaza si exondeaza Dobrogea Centrala. La finele proterozoicului existau, ca uscat, unitatea sudica formata din gnaise granitice si sisturi cristaline mezometamorfice si unitatea centrala cu sisturi cristaline mezometamorfice si sisturi verzi. Limita de demarcatie dintre ele este o falie profunda (Falia Palazu) prin care unitatea sudica inainteaza usor peste cea nordica.

In proterozoicul superior-paleozoicul mediu aceste unitati devin rigide, iar aria geosinclinala se pastreaza in nord-vest. Miscarile hercinice produc aici cutarea formatiunilor paleozoice pe directia NV-SE, dezvoltarea de magmatite ( in centrul Muntilor Macin ) si granite alcaline ( la Turcoaia ), separarea a trei subunitati cu evolutie ulterioara diferita: Macin in NV, care devine repede rigida si se alatura platformei din sud; Tulcea, unde functia de bazin se reia in triasic, cand se acumuleaza conglomerate, gresii si mai ales calcare, ce vor fi cutate de miscarile kimmerice vechi si cand se pun in loc diabaze in partea central-estica si porfire la vest; ulterior, energia de orogen se consuma, iar regiunea devine rigida si se alatura celorlalte; Babadag, unde, in jurasicul superior, dar mai ales in cretacicul mediu-superior, se acumuleaza depozite groase de conglomerate si calcare care au fost cutate de miscarile alpine rezultand un sinclinoriu.

Dupa consolidarea fiecarei unitati si subunitati, acestea au devenit rigide, suferind lasari sau ridicari cu amploare diferita. Ca urmare, fazele de exondare si de nivelare au alternat cu faze de inertie, cand s-au acumulat depozite sedimentare. Deci, in cadrul lor structural, se pot separa un fundament cristalin si o suprastructura sedimentara cu deopozite din mai multe cicluri.

Ciclurile de sedimentare din cele trei unitati sunt diferite ca numar.

In Dobrogea de Sud se separa: ciclul paleozoic ( silurian-devonian ) cu acumulari de curatite si argilite negre; urmeaza exondarea de la finele paleozoicului si triasic produsa de miscarile hercinice si kimmerice vechi; ciclul jurasic-barremian cu depuneri de carbonatite, intrerupt de exondarea aptiana determinata de miscarile mezocretacice; ciclul cretacic cu acumulari de microconglomerate, gresii, calcare maronase, intrerupt de miscarile laramice; ciclul paleogen cand se depun in ocean calcare, iar in oligocen argila si sisturi bituminoase, intrerupt de miscarile savice; ciclul miocen superior cu badenian (argile, gresii, nisipuri, marmo-calcare) si sarmatian (calcare); ciclul pliocen, doar in sud-vestul Dobrogei, cu un facies marnos in pontian, nisipos in dacian si calcare lacustre in romanian.

In Dobrogea Centrala s-au produs doua cicluri: ciclul jurasic cu depozite carbonatice (conglomerate, calcar, marno-calcare, calcare recifale) si ciclul cretacic prin inaintari din Dobrogea de Sud; in general precumpanesc faciesurile litorale cu pietris si nisip.

In Dobrogea de Nord  ciclurile s-au inregistrat doar in est si sud. Astfel, in zona Tulcea sunt suprafete restranse de depozite jurasice in unele sinclinale; in zona Babadag apar cicluri din jurasic superior si cretacic.

In aceste conditii, in Dobrogea exista o mare varietate petrografica. Mai importante sunt: rocile cristaline proterozoice, mezo si epimetamorfice; rocile paleozoice (prezente indeosebi in Dobrogea de Nord) formate din sisturi argiloase, cuartite, calcare, conglomerate si magmatite granitice; rocile mezozoice calcaroase, dar si cu conglomerate, gresii in faciesuri litorale, iar in zona Tulcea cu eruptiv de diabaze si porfire; rocile neozoice sunt reprezentate de formatiuni sedimentare variate; se impun in Dobrogea de Sud unde la suprafata apare placa de calcar sarmatian.

La suprafata, pe o mare parte a teritoriului dobrogean, exista loesuri si depozite loesoide. Au grosimi de la cativa metri la aproape 20 m (mai groase pe laturile de vest si est, in depresiuni si pe vai si mai subtiri pe platourile interfluviale). Materialul provine din surse diferite: aluviuni din Lunca Dunarii, materiale fine de platforma continentala, din dezagregarea in loc a rocilor. Transportul prafurilor s-a facut eolian (Dobrogea de Sud) sau complex in rest, prin procese eoliene si deluviale.

In concluzie, in Dobrogea se pot separa un tip de structura a fundamentului si altul a cuverturii sedimentare. (Mihai Ielenicz – Dealurile si podisurile Romaniei, 1999)

In Dobrogea de Sud, socul puternic cutat este fragmentat in mai multe blocuri denivelate; denivelarile s-au infaptuit pana in mezo-cretacic si au antrenat depozitele din ciclurile vechi de sedimentare; sedimentarul neozoic de deasupra are o structura tabulara cu usoare boltiri sau flexuri.

In Dobrogea Centrala, sisturile verzi sunt prinse intr-un sistem de anticlinorii si sinclinorii cu cute stranse simetrice, orientate vest-est. Doar in nord, la contactul cu unitatea Babadag, miscarile hercinice au imprimat cutelor si o orientare NV-SE. Sedimentarul care le ocupa a suferit doar ondulari largi (cute cu orientare oblica fata de cea a fundamentului).

            In Dobrogea de Nord ies in evidenta orientarea NV-SE a cutelor date de miscarile hercinice si ondularea sedimentarului mezozoic (indeosebi in Podisul Babadagului).

            Neotectonica cuaternara s-a caracterizat prin lasari slabe spre est in jumatatea nordica si o ridicare usoara in cea sud-vestica in holocen. Aceasta s-a reflectat in hipsometria regiunii si in desfasurarea si marimea pe anumite directii a bazinelor hidrografice.

I. 3.  Relieful

Caracteristici morfometrice si morfografice. (FIG.2)

Podisul Dobrogei are o altitudine medie, pe ansamblu, in jur de 125 m, constituind o unitate joasa. Inaltimile cele mai mari se gasec in NV, in Culmea Pricopan (Varful Tutuiatu, 467 m). De altfel, aici, doar in patru varfuri (Pietrosul 426 m, Tutuiatu, 467m, Moroianu 428m, si Priopcea 409 m) este depasita valoarea de 400 m. Se mai adauga Varful Tuguiata (400 m) si Varful Sacari (401 m) situate la sud de Podisul Admagea. In NV Dobogei se afla concentrate culmile si dealurile izolate ce depasesc 300 m (2,5% din suprafata podisului). Intre 100 si 200 m se desfasoara aproape 42% din podis (in centru si SV acestuia), iar sub 100 m circa 47% (dezvoltare mare in partea de est si intre Cernavoda si Constanta); restul de 8,5% apartin intervalului hipsometric de 200-300 m.

            Altitudinile minime care pot fi incadrate la podis sunt in jur de 10-15 m; in sectorul sud-estic, prin includerea la unitatile de podis a fasiei de tarm, valoarea minima coboara sub 10 m.

            Pe ansamblul Dobrogei se constata o cadere dubla, pe de o parte, din nord si sud catre centru (Cernavoda-Constanta), iar, pe de alta parte, coborarea mai lenta sau mai brusca spre Dunare (vest) si spre mare (est).

            Structura orohidrografica releva cateva particularitati impuse de evolutia din cuaternar. In primul rand, iese in evidenta linia marilor inaltimi care, urmarita de la nord la sud, descrie o curba NV-SE in Dobrogea de Nord si NE-SV in Dobrogea de Sud.

            In partea nordica, interfluviile se dezvolta frecvent sub trei forme-culmi rotunjite (pe conglomerate, gresii), creste pe cuartite si o suita de varfuri rotunjite separate de sei adanci (urmare a prezentei unor formatiuni dure incluse in masa sedimentara). In centrul si sudul podisului se desfasoara interfluvii plate, care formeaza platouri intinse (peste 10 km latime). Doar catre Dunare, Casimcea si Carasu, fragmentarea mai intensa a dus la aparitia unor platouri mai inguste.

            In NV si NE, sesurile aluviale din lungul vailor, dar mai ales din depresiuni (Nalbant) sunt frecvent dominate cu 150-250 m de dealuri izolate, formate din roci magmatice sau din calcare (inselberguri). Versantii cu panta mare (peste 25%) se termina prin pedimente.

            Vaile principale in jumatatea nordica sunt orientate spre mare, iar in cea sudica spre Dunare; ele sunt o parte din traseele raurilor din pliocenul superior, formate in raport cu panta generala a reliefului. Neconcordanta intre pozitia actuala a cumpenei de ape principala si linia marilor inaltimi in jumatatea sudica a podisului se datoreste neotectonicei din holocen, care s-a manifestat prin ridicari mai intense in SV Dobrogei.

            Vaile principale prezinta doua sectoare diferite ca infatisare. La obarsie abunda reteaua de vaiugi si viroage care imprima culmilor limitrofe o fragmentare accentuata. Urmeaza un culuar larg care se deschide tot mai mult spre Dunare sau mare (uneori capata infatisarea unor golfuri depresionare). Pe fundul vailor albia este ingusta, iar de la ea, lateral, se dezvolta glacisuri largi. Inclinarea versantilor este in functie de roca sau structura. Astfel, in roci dure, loess si pe fronturi structurale panta este mai mare (uneori apar abrupturi), iar fragmentarea torentiala inregistreaza valori ridicate (peste 2 km/km²). Versantii taiati in roci sedimentare, cu rezistenta mica sau care corespund partial suprafetelor structurale, au pante mai reduse si sunt slab fragmentati.

            Inaltimile mai mari din vecinatatea fluviului fac ca energia de relief majora sa inregistreze valori mari in nord si vest (intre 200 si 300 m) pe cand spre mare si in sud ea este sub 50 m. Valori reduse (sub 100 m) sunt in lungul vailor principale.

Terasele. Problema teraselor se refera deopotriva la cele de abraziune, cat si la cele fluviatile.

            Emm. de Martonne aminteste de doua trepte la 20-30 m si 60-80 m aflate pe dreapta Dunarii in amonte de Tulcea, fara a le preciza originea si varsta. C. Bratescu (1928) prezinta trei terase de abraziune la 30-50 m, 25-50 m si 5-8 m. Al. Rosu (1976) indica terase de abraziune la 10 m, 15-20 m, 30-45 m, 55-65 m, 75-85 m si 95-100 m pe care le leaga de oscilatii ale nivelului marii in cuaternar. I. Radulescu descrie 3-5 terase in bazinul raului Casimcea. Grigore Posea si colaboratorii (1982) indica o singura terasa de abraziune la 2-4 m formata in timpul transgresiunii din holocen. Celelalte trepte pana la 25 m altitudine sunt fie trepte rezultate prin modelarea in loess (prin tasare, sufoziune, deplasari), fie trepte litologo-structurale. (Mihai Ielenicz – Dealurile si podisurile Romaniei, 1999)

            In ceea ce priveste terasele de pe principalele vai, desi au fost semnalate intre una si patru trepte pana la altitudinea de 40 m, ele nu se confirma totdeauna. Sigur exista o terasa la 2-5 m si o treapta locala la 50-15 m. Cele mai multe din treptele considerate ca terase sunt, insa, glacisuri sau au caracter litologo-structural.

            Luncile. Ocupa peste 80% din complexul de vale. Latimile cresc din amonte (150-250 m) in avale (adesea in sectorul inferior ajung la peste 1 km), panta generala scade de la 2-3 m/km la 0,5-0,1 m/km. Depozitele din lunca, care cresc in grosime spre varsare, unde ating 8-20 m, se compun din doua complexe, unul inferior psefito-psamitic cu lentile de argila si altul superior argilo-nisipos.  Contactul luncilor cu versantii este marcat de poale coluvio-proluviale.

            Caracteristica este transformarea unei parti din cursul inferior al raurilor in limanuri fluviatile (in sud-vestul Dobrogei) si fluvio-maritime, ca urmare a bararii gurilor de varsare cu aluviuni aduse de Dunare sau a crearii de cordoane litorale in ultima transgresiune (valaha). O parte din limanuri, indeosebi cele fluviatile, se afla intr-o faza avansata de colmatare. Realizarea sistemului de irigatii, cat si a caii navigabile prin centrul Dobrogei a dus la modificari importante in fizionomia luncilor si a limanurilor.

Relieful structural si petrografic. Pe ansamblu, modelarea indelungata si realizarea unei suprafete de tip pediplena a dus la retezarea tuturor structurilor indiferent de varsta. Ridicarea in pliocen-cuaternar a Dobrogei (mai ales in jumatatea nordica), a impulsionat fragmentarea vechii pediplene si punerea in evidenta a anumitor forme legate, fie de structura, fie de roca. In acest sens, reprezentative sunt: vai axate pe sinclinale (Luncavita, Slava) sau pe anticlinale (Valea Alba); depresiuni in anticlinale (Megina, Boclugea); vai desfasurate pe contacte, in lungul faliilor (Valea Adanca, Peceneaga, Fantana Mare); depresiuni tectonice (Nalbant, Cerna-Mircea Voda); culmi alungite si martori de eroziune rotunjiti pe roci vulcanice; creste pe sisturi cuartitice (Pricopan); exocarst in calcare triasice si jurasice, cretacice – lapiezuri (in Dealurile Tulcei, Podisul Babadag); doline si polii (Amzacea, Negru Voda, Mereni), chei si canarale (Canaraua lui Olteanu, Canaraua  Harsova, Canaraua Cheii, Canaraua Fetii); endocarst (pesteri pe Valea Mangaliei, Sevendic si Vederoasa, pestera Movile); carst fosil in calcare situate la nivele diferite (indeosebi in Dobrogea de Sud).

Subunitati geografice

Se separa trei unitati mari – Dobrogea de Nord, Dobrogea Centrala, Dobrogea de Sud, fiecare cu mai multe subunitati. (Mihai Ielenicz – Dealurile si podiaurile Romaniei, 1999)

Dobrogea de Nord.

            Este incadrata de Lunca Dunarii in vest si nord care are usoare patrunderi in depresiuni; iin est, de la Unirea limita trece pe la Zebil-Enisala (ocolind Lacul Babadag), Jurilovca-Ceamurlia; in sud, urmeaza aliniamentul Peceneaga-Camena.

            Relieful, initial pediplenat, a fost reinaltat mai mult in jumatatea de vest si fragmentat intens in pliocen superior-cuaternar. Evolutia pliocen superior-cuaternara pe un fond petrografic divers a dus la individualizarea de pedimente. Are inaltimile cele mai mari din Dobrogea, fragmentarea cea mai bogata si asocierile cele mai diverse ale declivitatii. Este regiunea ce mai bine impadurita din Dobrogea (paduri de gorun, tei, carpen).

            In Dobrogea de Nord exista urmatoarele subunitati:

            Muntii Macin. Sunt incadrati de Dunare in vest si nord si de Culoarul Luncavita-Lozova in est; are cele mai mari inaltimi (patru varfuri peste 400 m). Este alcatuit din formatiuni paleozoice, cu desfasurare in NV-SE, care s-au reflectat in relief. Climatul arid a favorizat dezvoltarea unui relief rezidual (creste pe cuartite in pozitie aproape verticala; mase de grohotisuri), scoarta de alterare groasa si culmi rotunjite (pe granite). Se separa in sectorul central – Culmea Pricopan (cea mai inalta si omogena, cu relief rezidual, cu exploatari de granite si cuartite), Dealul Megina-Priopcea (vest) si Dealul Boclugea (est) in care se intercaleaza vai longitudinale sau depresiuni (Jijila, Greci, Cerna-Mircea Voda in vest si Luncavita, Taita superioara in est).

            Podisul Niculitel. Se desfasoara intre vaile Dunarea (N), Telita (E) – contactul cu Depresiunea Nalbant (pe aliniamentul Posta-Nalbant-Nicolae Balcescu); Valea Taitei (S), vaile Lazovei si Luncavitei (V). Este alcatuit din roci vulcanice (diabaze, porfire, cateva iviri de granite) si roci sedimentare triasice (calcare si gresii) cuprinse in mai multe cute orientate NV-SE si N-S. Inaltimile scad spre est si sud; catre nord se termina brusc. Vaile principale Telita, Taita sunt in buna masura axate pe linii tectonice. Spre ele se desfasoara numeroase vai scurte ale caror obarsii corespund unor mici bazinete depresionare. Este o zona inca bine impadurita in care circulatia se realizeaza prin culoarele din lungul vailor principale. Pe versantul nordic se afla podgoria Niculitel-Sarica.

            Dealurile Tulcei ocupa jumatatea nord-estica a Dobrogei de Nord. In alcatuirea lor se impune o culme de peste 40 km desfasurata de la vest la est, cu o inaltime medie de 80-120 m, dar in lungul careia se ridica mai multe varfuri rotunjite la peste 180 m altitudine. Din aceasta culme, care se termina spre nord printr-un versant abrupt (adesea cu mai multe trepte taiate in loess), se desprind spre sud interfluvii de tipul platourilor care coboara spre zonele joase depresionare (Nalbant, Agighiol). Fizionomia reliefului este o reflectare a conditiilor structurale (diabaze si porfire, roci sedimentare cutate acoperite de depozite loessoide groase). Se impune relieful de pediment si de inselberguri.

Peste 90% sunt terenuri de cultura si pasuni; padurea se afla doar in cateva locuri (in nord si vest predomina gorunul). In sectorul nordic sunt principalele suprafete cu livezi si vita de vie, pe cand la sud terenuri cerealiere (indeosebi porumbul).

            Podisul Babadag se desfasoara in sudul Dobrigei de Nord de la Dunare la Lacul Razim. Limita de nord o formeaza sudul Depresiunii Nalbant si culoarul Taita-Mircea Voda, iar la sud culoarul vailor Aiorman-Slava Rusa. Geologic reprezinta un sinclinoriu cu numeroase cute secundare de care se leaga forme de relief structurale (linii de cueste). Prezenta rocilor calcaroase a favorizat dezvoltarea reliefului carstic; aici exista inselberguri si pedimente, iar in lungul vailor depresiuni de eroziune diferentiale. Cele mai extinse sunt Dorobantu (V), Babadag (E) si cele de pe Slava. Inaltimile scad de la vest (ating 400 m in Dealul Atmagea) spre SE (30-40 m la capul Dolojman deasupra Razelmului). Padurile cu stejar brumariu, carpen, tei ocupa areale mai largi in centru si nord-vest; la exterior silvostepa a fost inlocuita cu intinse areale de culturi agricole.

Dobrogea Centrala (podisul Dobrogei Centrale)

            Se desfasoara pe aria sisturilor verzi, deci intre aliniamentele faliilor Peceneaga-Camena (culoarul vailor Aiorman-Slava Rusa) si Topalu-Tasaul in sud. Ultima are contur usor neregulat cu patrunderi in bazinetele de la obarsia generatiei de vai ce apartin de bazinul Carasu.

            Structural, peste sisturile verzi urmeaza discordant formatiuni jurasice (calcare si conglomerate calcaroase) la care s-a putut reconstitui alcatuirea de tip recife, apoi depozite loessoide si loessuri.

            In peisajul morfologic se impun cinci aspecte: podurile largi tipice regiunilor de podis care coboara de la 250-300 m (in sectorul central-nordic) la sub 100 m (spre sud, sud-vest si sud-est) paralel cu cresterea in latime si micsorarea gradului de fragmentare; desfasurarea radiara a vailor care se orienteaza spre mare, Dunare sau Casimcea si care au obarsii largi (adesea sub forma de bazinete depresionare de contact), un curs mijlociu adancit si unul inferior larg, puternic aluvionat; prezenta martorilor de eroziune (frecvent de natura calcaroasa) care apar ca inselberguri flancate de pedimente; treptele de langa Dunare, mare si din bazinul Casimcei interpretate ca nivele de eroziune; relieful carstic din sectorul Topalu-Stupina si din bazinul inferior al raului Casimcea. Continentalismul climatului se transpune in desfasurarea in nord a silvostepei, iar in centru si sud a stepei, amandoua fiind destelenite in cea mai mare parte la sfarsitul secolului XIX.

            Cea mai mare parte din teritoriu este inclus la Podisul Casimcei, care are altitudinile cele mai mari, coborand de la 300 m (N) la sub 250 m (sud); relieful corespunde pediplenei ce taie sisturile verzi; este strabatut pe centru de Casimcea; relief carstic, in sud, in calcare jurasice; pe contactele petrografice s-au individualizat bazinete depresionare cu margini glacisate; in nord, exista palcuri de padure, in centru silvostepa si in sud stepa; folosinta agricola si slaba populare.

            La vest se afla Podisul Daeni-Harsova sau Garliciu cu o latime in jur de 10-15 km, cu relief in doua trepte (la 30 m si 65 m) considerate terase de abraziune (I. Radulescu, 1965) si pedimente; asezari la contactul cu Lunca Dunarii si pe vaile principale; peisaj agricol dominant.

            In est se gaseste Podisul Istriei, care este alcatuit din doua trepte joase (pedimente); aflat in aria de influenta a Marii Negre. Peisajul de stepa a fost in mare parte inlocuit de cel agricol. Exista areale mici cu soluri si vegetatie de saratura sau cu exces de umiditate.

Dobrogea de Sud

            Se desfasoara la sud de aliniamentul faliei Topalu-Tasaul. Structural, se suprapune platformei Dobrogei de Sud in care peste cristalinul proterozoic mai importante sunt calcarele cretacice si sarmatiene, iar la suprafata mantia de loess. Miscarile neotectonice cuaternare au ridicat sectorul sud-vestic mai mult, determinand inaltimile actuale (150-200 m), caracterul antecedent al majoritatii vailor dunarene si indirect fragmentarea mai accentuata a acestui sector.

            In relief se impun, pe de o parte, interfluviile plate, cu inaltimi de zeci de kilometri in centru si care cad altimetric mai lin spre nord si est si brusc catre nord-vest si vest. Al doilea aspect il introduc vaile care sunt evazate la obarsii si care in aval se adancesc treptat (cele mari creeaza un fel de canioane in loess si in placa de calcar) si se largesc capatand uneori si caracter depresionar. Versantii la vaile mari se termina prin glacisuri.

            In Dobrogea de Sud, cumpana de ape cu desfasurare nord-sud se afla la 8-10 km de tarm urmarind un sir de inaltimi joase (sub 100 m). Fata de aceasta, reteaua de rauri cu regim net intermitent se desfasoara spre vest, nord-vest si est. Cele care ajung la Dunare se termina in limanuri fluviale, iar cele dinspre mare in lagune sau limanuri fluvio-maritime.

            Dinamica actuala este diferita. In SV (Podisul Oltinei) eroziunea torentiala se imbina cu sufoziunea, tasarea, alunecarile, spalarea areolara; in est precumpanesc procesele marine la care se adauga tasarea; in centru mai importante sunt siroirea, spalarea in suprafata, tasarile si procesele carstice.

            Climatul continental arid a favorizat dezvoltarea stepei; doar in SV exista un areal mai larg de paduri de cvercinee.

            Interventia antropica a avut un rol deosebit tn modificarea peisajului natural (destelenirea stepei si silvostepei; indiguiri, desecari, irigari, cariere).

            Se imparte in Podisul Medgidia (in nord), Podisul Oltinei (SV), Podisul Cobadin (centru) si Podisul Mangaliei (E).

            Podisul Medgidiei are cea mai mare desfasurare (de la Dunare la mare) situandu-se la 80-100 m, cu relief de podis in nord si de boturi de deal spre Dunare si valea Carasu; grosimea mare a loessului favorizeaza procese de sufoziune, tasare, iar pe versantii vailor principale siroire si torentialitate, surparii; valea Carasu careiil strabate de la est (la 4 km de mare ) la vest, este larga, peisajul natural fiind aproape in intregime schimbat (culturi cerealiere, viticole, pomicole; canalul si sistemul de irigatii); este o unitate bine populata cu asezari mari si economie cu caracter complex.

            Podisul Oltinei, afalt in sud-vestul Dobrogei, are altitudinile cele mai mari (peste 180 m); este fragmentat de vai inguste orientate SE-NV; se deschid catre Dunare unde raurile (care in amonte sunt seci), in spatele unor baraje de aluviuni dunarene, au dat limanuri; relief de platouri pe calcare sarmatiene si loess.

            Podisul Cobadin, situat in sectorul central-sudic, are altitudini de 150-180 m, relief de platouri pe calcare sarmatiene separate de vai seci; exista un relief carstic variat (multe forme fosilizate; la suprafata depresiuni carstice – Negru Voda); o regiune agricola importanta.

            Podisul Mangaliei, cunoscut in unele lucrari geografice sub numele de Litoralul de la Sud de Constanta, este o unitate joasa (sub 50 m) in care se impun platourile pe calcare sarmatiene si loess, vai scurte care se termina in limanuri fluvio-maritime, faleze si plaje inguste. Influenta marii in caracteristicile climatice este determinanta. Peisajul natural de stepa a fost aproape in intregime schimbat cu unul agricol diversificat (culturi cerealiere, vii, livezi de piersici). Exista multe asezari insirate in vecinatatea tarmului cu economie mixta. Se impun Constanta, Mangalia si statiunile balneoclimaterice.

I. 4.  Clima   (FIG A si B)

Podisul Dobrogei are un climat continental cu nuante de excesivitate accentuate. Cea mai mare parte a sa se incadreaza in tinutul climatic de campie. Doar sectorul nordic si nord-vestic (inaltimile depasesc 300 m) face parte din tinutul climatic al dealurilor joase.

Caracteristicile climatice sunt determinate de urmatorii factori: o cantitate mare de radiatie solara 125kcal/cm²/an (maximum in iulie de 20kcal/cm²), legata si de o durata de stralucire a Soarelui de 2200-2500 ore; deschiderea larga spre nord, est si sud determina o frecventa mare a maselor de aer de pe aceste directii; existenta bazinului Marii Negre catre care se concentreaza activitatea ciclonala, indeosebi a celei din Marea Mediterana; existenta baltilor Dunarii si a Deltei Dunarii care determina modificari locale in zonele vecine, in regimul parametrilor climatici si in cel al unor fenomene meteorologice; relieful sters lipsit, in mare masura, de padure si prezenta unor zone largi netede ce favorizeaza intensificarea climatului continental.

Se pot deosebi trei unitati cu caracteristici climatice distincte.

Topoclimatul de dealuri joase cuprinde partea de nord-vest a podisului, cu inaltimile, fragmentarea si gradul de inpadurire cele mai ridicate. Aici se inregistreaza temperaturi medii de 10ºC anual, -2ºC in ianuarie si 21ºC in iulie, amplitudini termice ceva mai moderate (65º), circa 90-100 zile de inghet, o nebulozitate medie (5,1-5,4 zecimi), de care sunt legate circa 60-65 zile senine si 100 zile cu cer complet acoperit. Anual cad, in medie, 550 mm de precipitatii din care aproape jumatate se inregistreaza vara sub forma de averse. Ninsoarea se produce in medie in 15 zile, iar stratul de zapada cu grosime centimetrica se pastreaza in jur de 20 zile.

Topoclimatul de podis jos este caracteristic celei mai mari parti din regiunea unde inaltimile sunt sub 200 m. Valorile medii termice indica o usoara crestere din Dobrogea Centrala spre cea Sudica (anual de la 10º la 11ºC), in ianuarie de la -2º la -1ºC, in iulie de la 23º la 24ºC; aici se inregistreaza peste 220 zile fara inghet si peste 40 zile tropicale. Ca urmare a evapotranspiratiei puternice (700 mm) si a precipitatiilor de numai 400-450 mm, deficitul de umiditate este foarte mare (in jur de 300 mm). Precipitatiile cad in circa 90 de zile si sunt distribuite neuniform in timpul anului; aproape 60% din volumul lor se produce in sezonul cald (maxim in iunie); precipitatii insemnate cad si toamna cand in noiembrie se produce, de obicei, al doilea maxim; ploile torentiale care au frecventa mare sunt insotite de caderi insemnate de precipitatii (maximum in 24 ore in nord-est a fost de 140 mm, iar in sud de 190 mm).

aTopoclimatul litoralului cuprinde o fasie de 5-10 km latime unde se resimte influenta Marii Negre. Desi media anuala a temperaturii este mai ridicata 11,2ºC, vara ele sunt mai scazute (21,5ºC 22,5ºC), iar iarna ceva mai ridicate -0,5ºC (Mangalia). Amplitudinea termica absoluta oscileaza intre 60ºC si 63ºC, numarul de zile fara inghet depaseste 220, precipitatiile sunt in jur de 400-450 mm, umiditatea aerului este mai mare, fenomenele de iarna sunt mult diminuate.

I. 5.  Hidrografia  (FIG 3)

Caracteristicile hidrografice, hidrologice, hidrogeologice sunt influentate, in mod deosebit, de climatul excesiv continental (precipitatii putine si cu repartitie neuniforma) si rocile permeabile pe grosimi mari (asigura o infiltratie rapida si cantonarea apei la adancime in diferite nivele de carstificare). In ultimii 30 de ani prin lucrarile efectuate pentru irigatii, transport fluvial, omul a devenit un factor la fel de puternic in producerea unor modificari de esenta.

            Panzele de apa la suprafata aproape ca lipsesc. Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse si sunt extrem de fluctuante. Stratele de adancime se gasesc cantonate indeosebi in nivelele calcaroase; sunt ape cu debit bogat, carbonatate; in Dobrogea de Sud au si usor caracter artezian.

            In Dobrogea de Sud, in sectorul de litoral Mangalia-Neptun, sunt izvoare mezotermale, iar la Harsova si Topalu termale.

            Reteaua hidrografica este tributara Dunarii si Marii Negre; in sud exista un mic sector endoreic desfasurat intr-o zona calcaroasa. Raurile lungi au sub 50 km si suprafete (la cele mari) de ordinul a sute de km²; cele mai multe se termina in lacuri de tip liman .

            Marea majoritate a raurilor au un curs intermitent. Cele mai mari au o albie ingusta prin care in intervalele secetoase, se scurge o cantitate mica de ape, dar care la viituri sunt neincapatoare, apele ravarsandu-se si provocand inundatii. La averse se transporta cantitati importante de namol, cursul de apa cu noroi transformandu-se intr-un agent care realizeaza o eroziune puternica.

            Alimentarea este pluvial, moderata, desi din volumul de precipitatii cantitatea care participa direct la scurgere este modesta (intre 4 si 9%); alimentarea subterana este si mai mica (1,5-2%), caderea precipitatiilor este neuniforma atat anual, lunar, sezonier, cat si de la an la an. Debitele medii multianuale sunt foarte mici (0.03 m³/s la Telita in amonte, la 0,29 m³/s la Topolog si 0,4-1 m³/s la Casimcea). In regimul scurgerii exista un maxim legat de aversele din iunie-iulie, dar si o usoara crestere toamna (octombrie-noiembrie). Scurgerea maxima se produce la viituri (durata medie 7-28 ore, cu un interval cu intensitate mare de 3-8 ore); se inregistreaza brusc si frecvent, prezinta un „front” hidraulic de 1-2 m si o viteza de 5-7 m/s.

            Raurile din zona carstica sunt seci; doar la ploile foarte mari prezinta o scurgere rapida cu efecte distrugatoare.

            Hidrochimic apa lor este carbonatata. Doar pe litoral exista o mai mare varietate.

            In general raurile Dobrogei sunt paraie de dimensiuni reduse. Densitatea retelei hidrografice este cea mai redusa din tara in sudul Dobrogei (0,01-0,08 km/km²) si creste in partea centrala si nordica (0,2 km/km²).

Cele mai mari rauri sunt: raul Casimcea (58 km), Taita (52 km), Telita (42 km), Slava (35 km), Hamangia (27 km). 

            Limanurile apar frecvent in vest si est (in jumatatea sudica a podisului): limanuri fluviatile – Bugeac, Oltina, Marleanu, Vederoasa, Baciu, Cerna, Jijila); limanuri maritime – Babadag, Ceamurlia, Corbu, Tasaul; se adauga unele lagune – Razim, Golovita, Sinoe, Comorova.

Cele mai insemnate lacuri sunt: Oltina (19 km²), Marleanu (7,7 km²), Baciu (3,4 km²), Tasaul (22,7 km²), Siutghiol (19,56 km²), Tabacarie (0,96 km²), Agigea (0,55 km²), Techirghiol (22,1 km² si adancime de 9m), Tatlageac (1,41 km²), Mangalia (2,6 km²).   FIG 5 SI 5

 

 

 

 

 

 

 

 

Salinitatea variaza de la 0,45 g/l la Siutghiol, la 75-95 g/l la Techirghiol.

            Dunarea si Delta Dunarii constituie unitati hidrografice si morfologice distincte. Bratele Dunarii au dimensiuni si contributii diferite in conturarea unitatii deltaice, astfel: bratul Chilia, avand 60% din debit, are o lungime de 117 km si adancimi de peste 30 m; bratul Sulina, canalizat, duce 12,2% din debit, are o lungime de 63 km, cu o prelungire de 7,5 km, prin diguri, in mare, iar adancimea apei ajunge la 12 m; bratul Sf. Gheorghe, preia 21,2% din debit, are o lungime de peste 100 km si este puternic meandrat.

            Apele teritoriale ale Marii Negre se caracterizeaza prin adancimi reduse (0 - 50 m) pe platforma continentala ce coboara pana la 200 m, extinzandu-se pana la 200 km departare in dreptul Portitei si doar pana la 70-80 km in dreptul Mangaliei.

            Fasia de contact dintre uscatul Dobrogei si apele Marii Negre se caracterizeaza printr-un tarm jos, putin crestat, continuat direct, subacvatic cu platforma continentala. Tarmul propriu-zis prezinta doua aspect4e diferite: tarm jos cu plaje si cordoane litorale si tar, mai inalt (intre 3-35 m) cu faleza, in sud, pana la Vama Veche.

I. 6.  Vegetatia si fauna  FIG 6

Desi ocupa un teritoriu rastrans, in cuprinsul Podisului Dobrogei se desfasoara areale apartinand la doua provincii biogeografice: pontica din nord si pana in sud si moesica in sud-vest. (Mihai Ielenicz – Dealurile si podisurile Romaniei, 1999)

            Aceasta situatie a fost determinata de patru factori: desfasurarea reliefului intre 0 si 467 m; conditiile climatice cu unele variatii notabile in umezeala si regim termic, evolutia florei si faunei in pliocen si cuaternar, prezenta Marii Negre. Un rol foarte mare l-a avut omul care in ultimile doua secole, prin defrisare si destelenire, a redus enorm suprafata cu vegetatie naturala, locul acesteia fiind luat de culturile agricole.

            Padurea cuprinde Muntii Macin, Dealurile Tulcei, podisurile Babadag si Casimcei, precum si sud-vestul Dobrogei cu elementele submediteraneene, mediteranean-balcanice si orientale, tauric-caucaziene, mediu-europene (I.Popovici si colab., 1984). In nord, precumpanesc gorunul, teiul si carpenul care, dupa N.Donita (1969), alcatuieste un etaj mezofil de tip balcanic; in centru (Casimcea), teiul si stejarul brumariu (se adauga carpenul si frasinul) alcatuiesc paduri dese intr-un al doilea etaj xeroterm (mediteranean); in sud, in Podisul Oltinei, se regasesc elementele celor doua etaje, dar abunda cele mezofile – frasin si carpen.

            Fauna padurilor se reamrca prin numarul mare de pasari (turturele, sitari, soimi), iar dintre mamifere – capriorul, mistretul, veverita si specii de soareci. In randul reptilelor importante sunt: broasca testoasa, gusterul vargat, serpi, tritonul cu creasta si Vipera ammodytes montandoni (vipera cu corn).

            Exista unele animale aclimatizate – cerbul lopatar (Podisul Babadag), muflonul (in SV Dobrogei), fazanul (rezervatiile Valu lui Traian, Fantanita, Murfatlar).

            Silvostepa si stepa. Cuprinde cea mai mare parte din Podisul Dobrogei. Au fost destelenite incat asociatiile de silvostepa si stepa ocupa azi areale mici.

            Silvostepa ocupa culmile si podurile interfluviale mai inalte (100-150 m). In jumatatea nordica a Dobrogei apare in Podisul Babadag, in Dealurile Tulcei, sudul Podisului Niculitel si in Podisul Casimcei; este alcatuita din stejar pufos, stejar brumariu si artar tatarasc, precum si sibleacuri.

            In sud-vestul Dobrogei abunda elementele submediteraneene (stejar pufos, stejar brumariu, Carpinus orientalis, Fraxinus ornus, Quercus cerris, teiul, alunul; sibleacul este format din scumpie, mojdrean, carpinita si paliur.

            Stepa ocupa cea mai mare parte a provinciei dasfasurandu-se larg in centru si est, la altitudini mai mici de 100 m. Vegetatia tipica este, in prezent, pe areale mici intrucat cele mai multe terenuri au fost luate in cultura. In componenta ei, speciilor pontice le revin 25%.Precumpanesc asociatiile cu pir, colilie, pelin.

            Fauna caracteristica este cea de rozatoare (popandau, iepure, orbete, dihor, nevastuica), pasari (graur, cotofana, potarniche), reptile (serpi, vipera cu corn).

            Vegetatia si fauna acvatica este limitata la arealele limanelor (crap, rosioara, stiuca, salau).

            I. 7.  Rezervatiile naturale  FIG 7

            Relieful, flora si fauna, depozitele geologice si paleontologice au generat declararea uramatoarelor tipuri de rezervatii naturale in Dobrogea:

§         Rezervatia Biosferei Delta Dunarii;

§         Rezervatii speologice (pesteri ocrotite): „La Adam”, „Gura Dobrogei” (in Podisul Casimcei), „Limanu” si „La Movile” (in carstul din zona Mangaliei);

§         Rezervatii paleontologice, foarte numeroase, mai ales pe versantul dunarean: punctele fosilifere Movila Banului – Seimeni, Cernavoda, Aliman si Credinta – Cobadin, Canaralele Harsovei, Reciful de la Topalu, Dealul Bujoarele de la Turcoaia si Dealul Pietrosul de la Agighiol);

§         Rezervatii geologice si geomorfologice: Peretii calcarosi de la Petrosani – Deleni;

§         Rezervatii botanice si forestiere: Padurea Valea Fagilor – Luncavita, Valu lui Traian, Stejarii de la Comorova – Neptun, Dunele de la Agigea;

§         Rezervatii complexe – cuprind: Parcul Natural Muntii Macinului, Masivul calcaros Cheile Dobrogei, Padurea Fantanita – Murfatlar, Dealul Ala Bair – Baltagesti – Crucea, Canaraua Fetei – Baneasa, Padurea Esechioi, Poiana Kiorum – Tarla (Babadag), Padurea Dumbraveni si Padurea Hagieni.

I. 8.  Solurile  FIG 8

           

Pedogeografic se incadreaza in regiunea est-europeana, provincia danubiano-pontica. Un rol distinct in dezvoltarea tipurilor de sol de aici l-a avut clima excesiv continentala. Arealul cel mai extins il au molisolurile, iar mai restrans cele intrazonale impuse mai ales de roca (fig. 26). Desfasurarea principalelor tipuri de sol releva o oarecare etajare.

            Solurile brune argiloiluviale. Se afla in grade diferite de podzolire si sunt in Muntii Macin, Podisul Niculitel, Podisul Babadag, la altitudini mai mari de 250 m, sub paduri de stejar, in conditii cu precipitatii de 500-550 mm; au fertilitate buna pentru padure. Pe ele se practica culturi pomicole; pentru culturile cerealiere se impun amendamente (fiind soluri mai acide).

            Molisolurile sunt reprezentate de diferite cernoziomuri. Cernoziomurile cambice sunt larg dezvoltate la peste 150 m altitudine, in conditii de silvostepa; la exterior sunt cernoziomuri ciocolati. Ele au fertilitate foarte buma fiind folosite intens pentru culturile cerealiere.

            Cernoziomurile carbonatice se afla la 80-120 m in conditii de stepa; procesul de carbonatare este mai accentuat indeosebi in jumatatea superioara a orizontului A; sunt fertile, dar le trebuieste multa apa. De aceea sunt necesare irigatiile, cerinta rezolvata prin sistemul Carasu-Negru Voda-Marea Neagra.

            Solurile balane se afla pe latura de est, in Depresiunea Nalbant si in jurul complexului lagunar Razelm-Sinoe – spre Tasaul; pe latura de vest sunt de la Macin la Oltina, dar cu patrundere mai accentuata pe valea Carasu; au procentul cel mai mare de carbonati; humusul este ceva mai putin decat la cernoziomuri; au fertilitate buna pentru culturi, dar se impune irigarea.

            Tot molisoluri sunt si rendzinele; au suprafete intinse in Casimcea si Dobrogea deNord (Babadag si pe majoritatea martorilor calcarosi).

            Solurile intrazonale cuprind portiuni mai restranse din spatiul strict al podisului; ele sunt solurile hidromorfe, salinizate si alcaline prezente in vecinatatea marii, apoi cele din luncile raurilor principale (soluri aluviale) si cele de pe culmile intens afectate de spalare in suprafata, siroire (erodisoluri, litosoluri).

           

 

           

             

 





CAP. II.  Evolutia istorica a Dobrogei

           

            II. 1. Incursiune istorica in trecutul Dobrogei

Primele marturii de viata omeneasca in Dobrogea dateaza din paleolitic. Descoperirile arheologice au pus in evidenta urme ale prezentei omului in paleolitic indeosebi in pesterile La Izvor (Cheia) si La Adam (Targusor) din bazinul vaii Casimcea; in mai multe puncte din Dobrogea Centrala si de Sud s-au mai identificat urme de locuire sporadica (I.Popovici si colab., 1984).

            Neoliticul, prin cele trei culturi Hamangia, Gumelnita si Cernavoda, este prezent in multe locuri din lungul Dunarii, litoralului si pe vaile principale; in functie deconditiile locale, asezarile erau situate fie pe inaltimi cu versanti povarniti, fie in zone joase (asezari cu fortificatii totale sau partiale de tipul santurilor si valurilor de pamant).

            In epoca bronzului (mileniul III i.e.n.) are loc amestecul triburilor indo-europene cu populatia bastinasa si formarea poporului trac cu arie de desfasurare pe spatiul carpato-balcanic (erau agricultori, pastori, dar si mestesugari).

            In epoca fierului (hallstatt – 1200-450 i.e.n.) se produce scindarea triburilor trace in doua grupe care se deosebesc treptat prin unele aspecte legate de religie, obiceiuri si limba (tracii balcanici la sud de Dunare si tracii nordici sau carpato-danubieni din Boemia si pana la Dunarea de Jos). Din acestia din urma s-au separat getii (secolul VII – i.e.n.), axati pe Carpati si Dobrogea, Campia Romana, Moldova.

            De prezenta grecilor la Marea Neagra este legata intemeierea oraselor Histria (grecii milesieni – secolul VII i.e.n.), Tomisul (grecii dorieni – secolul VI i.e.n.), Callatis (grecii dorieni – secolul VI i.e.n.) si probabil Argamum (la Capul Dolojman). Intre acestea mai existau cateva puncte de stationare (Stratonis – langa Tuzla; Parthenopolis, la sud de Costinesti).

            Pe la finele epocii fierului se realizeaza o civilizatie geto-dacica evidentiata de un numar mare de asezari de tipul cetatilor cu valuri de aparare sau situate pe monticuli naturali. Pe litoral, colonistii si-au preluat o parte din pamanturile pe care le-au folosit in agricultura si au stabilit intense legaturi cu populatia locala. Tariverde a devenit un important centru de colectare a produselor agricole pentru cetatea Histria (I.Popovici si colab.)

            Incepand cu secolul Ii.e.n. se remarca o evolutie catre uniuni tribale care au dus, in final, la realizarea statului centralizat dac condus de Burebista (82-44 i.e.n.). In contextul amenintarii romane, acesta pune stapanire pe toate cetatile grecesti de la Olbia (nord) la Apollonia (sud) si pe teritoriul de pe dreapta Dunarii pana la Balcani, in virtutea unitatii de neam si limba.

            Faramitarea statului lui Burebista a favorizat cuceririle romane si transformarea Dobrogei in provincie romana (in anul 46 i.e.n. – intra in provincia Moesia); sunt intemeiate castre de-a lungul limes-urilor, pe litoral orasele s-au constituit intr-o federatie cu sediul la Tomis; se dezvolta agricultura (viticultura, cultura cerealelor, cresterea animalelor, piscicultura), comertul, mestesugurile. Schimburile au impus organizarea statutului vamal si financiar.

            Exista o retea formata din trei drumuri imperiale si altele secundare. Cel mai vechi drum unea cetatile si castrele din lungul fluviului – de la Transmarisca (Turtucaia) si pana la Histria; de aici, pleca cel de-al doilea (cel grecesc, refacut de romani si care se desfasura pe litoral pana la Bizant. Al treilea, trecea prin centrul Dobrogei (Tropaeum Traiani – Ulmetum-Ibida). Existau mai multe capete de pod, peste Dunare, la Altinum (Oltina), Carsium (Harsova), Barbosi si Noviodunum (Isaccea), pentru legaturi cu drumurile din Moldova si Muntenia. Se remarca o oarecare specializare a cetatilor principale – Histria (agricultura si pescuitul sturionilor), Tomis (comert – exportul de cereale), Callatis (agricultura si comert; I.Popovici si colab.).

            In secolele IV-VII e.n., Dobrogea era o provincie (Scythia Minor) de sine statatoare. S-a intarit sistemul fortificatiilor de pe limes-ul dunarean, cat si al cetatilor dunarene (Capidava, Dinogetia), a celor din interior (Tropaeum Traiani – Ulmetum) si a celor marine (Callatis, Tomis) pentru a apara regiunea de geti, vizigoti, ostrogoti, huni, slavi, bulgari. In secolul VII dominatia romano-bizantina cedeaza in fata slavilor si avarilor. Bizantul stapanea zona litorala cu sediul flotei la Lycostomion (Chilia), bulgarii erau in sudul litoralului, iar in centru si pe Dunare era populatia romanizata.

            In secolul X e.n., Dobrogea reintra in Imperiul Bizantin fiind cunoscuta sub numele de Paradunavon sau Paristrion. Frecventele invazii au determinat consolidarea sistemelor de aparare materializate in trei valuri de aparare (valul mare si valul mic de pamant; valul de piatra) aflate intre Constanta-Cernavoda-Niculitel. In perioada urmatoare (secolul XII-XIV) din nou slabeste autoritatea bizantina, dar creste rolul negustorilor genovezi la gurile Dunarii. Se organizeaza statul feudal sub conducerea lui Dobrotici prin unirea organizatiilor politice locale; in timpul lui Mircea cel Batran se realizeaza unitatea dintre Tara Romaneasca si Dobrogea.

            In 1417, Dobrogea este cucerita de Mahomed I, iar gurile Dunarii la 1484. Timp de patru secole se produce o evolutie economica si sociala lenta. Mai mult va fi o zona frecvent afectata de razboaiele ruso-turcesti insotite de pierderi materiale mari. In afara colonizarilor cu tatari si turci, se constata si patrunderea elementului romanesc din Moldova, Muntenia, Transilvania care s-a imbinat cu populatia ramaneasca straveche; romanii au intemeiat asezari noi.

             

II. 2. Integrarea Dobrogei statului roman si locuitorii sai

            Dobrogea revine in hotarele firesti ale tarii la 14 noiembrie 1878; la 9 mai 1880 este aprobata Legea pentru organizarea Dobrogei cu doua judete (Tulcea si Constanta). In scurt timp creste numarul de locuitori (100.000 in 1878 si 380.000 in 1913), se mareste suprafata cultivata si productia agricola.

            In 1913, al doilea razboi balcanic se incheie cu incorporarea teritoriului din sudul Dobrogei. Pana in 1940, acest teritoriu numit Dobrogea Noua sau Cadrilater si format din doua judete, Durostor si Caliacra, s-a dezvoltat in cadrul statului roman si a generat, atat in plan local, cat si in relatia cu Bulgaria, numeroase tensiuni. Intr-o situatie dificila si un context international nefavorabil, Romania semneaza Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care se stabilea cedarea catre Bulgaria a Cadrilaterului si sa procedeze al schimbul de populatie intre judetele cedate si cele din Dobrogea Veche.

            Al doilea Razboi Mondial si perioada de sovietizare urmatoare lui, au provocat mari distrugeri, indeosebi in Constanta, dar si in alte localitati, Sulina, Tulcea, Cernavoda.

            Dupa etapa de instaurare a noului regim totalitar si inscrierea intr-un proces evolutiv de dezvoltare economica si relaxare a vietii social-culturale, prin anii 1960 incep sa se indrepte importante fonduri si sa se creeze mari proiecte de dezvoltare a regiunii.

            Dobrogea devine o regiune prioritara pentru investitii care modifica intre anii 1960-1990 radical structurile sociala, economica, demografica si habitatul uman. Ciar mediul natural sufera modificari insemnate prin: construirea imensului complex portuar Constanta – Constanta Sud Agigea, Canalul Dunare - Marea Neagra si ramificatia Poarta Alba - Midia Navodari, amenajarea hidropiscicola a complexului lagunar Razim, porturile maritime Mangalia si mida, lucrari de protectie a tarmurilor si construirea statiunilor turistice.

            In aceasta perioada talia demografica a unor orase creste puternic, in special Constanta, dar si Navodari, Medgidia, Cernavoda si Tulcea; apar noi orase – Navodari, Basarabi, Ovidiu, iar unele asezari rurale capata dimensiuni functionale si fizionomii urbane: M. Kogalniceanu, Agigea, Baia, 23 August, Rtuzla, Valu lui Traian. Scade in schimb populatia din mediul rural cu deosebire din zona deltei, a podisurilor Casimcei si Oltinei, unde s-a ajuns chiar la desfintarea unor sate, iar altele sunt in pragul disparitiei. (Nicoara Vasile – Teza de doctorat, 2004)

            Procesele economice de mare anvergura au generat in afara unei dinamici demografice aparte, cu un ritm anual de crestere foarte ridicat, si o modificare radicala  a structurii etnice a populatiei.

            II. 2. 1. Romanii

Societatea romaneasca din Dobrogea a cunoscut in timpul dominatiei otomane o mare stabilitate. (Adrian Radulescu – Istoria Dobrogei, 1998).

            Datele ocazionale sau cele comandate surprind fie realitati limitate in spatiu, fie la scara intregii provincii,dar intodeauna romanii fiind semnalati pretutindeni, de la Tulcea pana la Constanta si Silistra.

            Ofiterul finlandez din armata rusa in razboiul din Turcia (1828-1829), Gustav Adolf Ramsay mentiona, de exemplu, pe moldovenii din satul Niculitel si ogoarele fertile din nordul Dobrogei. Confirmandu-l la o scara mai larga, ieromonahul rus Partenie relata in 1838 ca a calatorit timp de noua zile, de-a lungul malului dobrogean al Dunari numai prin sate locuite de “acesti tarani numiti romani…,cu  vorba valaha”. Doi ani mai tarziu, faimosul povestitor danez Andersan remarca, in drumul sau de la Constanta la Cernavoda, pe valea Carasu, pe “pastorii romani”, si “taranii romani in cojoace de oaie, cu palarii de pasla neagra”. La aceiasi vreme a facut cercetari temeinice in Dobrogea si polonezul Mihail Czajkowski (Sadac Pasa). La nord de linia Cernavoda- Constanta el estima la 25000-30000 numarul romanilor agricultori ce locuiau in sate temeinic asezate. Conationalul sau Korsak a elaborat in 1849 o statistica din care rezulta ca romani populau un numar mare de sate dobrogene, desi unele purtau denumiri turcesti. Ambii autori relevau ca sporirea populatiei acestor sate s-au facut si pe seama taranilor alungati din Moldova de povara birului si altor silnicii.

            Relatii de certa valoare furnizeaza francezul Camille Allard, participant la operatiuniile militare in timpul razboiului Crimeii, iar mai apoi ca medic al misiunii tehnice franceze pentru studierea traseului soselei Rasova-Constanta. El releva ca romanii locuiau “aproape exclusiv pe tot malul Dunarii” si alcatuiau o parte considerabila a populatiei din toata partea de nord a provinciei. Romanii locuiau nu numai satele,dar erau prezenti si in toate targurile si orasele provinciei. Calatorul moldovean M.Harret relata ca aproape jumatate din populatia oraselor Isaccea si Tulcea era formata din romani. Unii din locuitorii ce aveau de suferit din pricina operatiiunilor militare in timpul razboiului amintit, precum si mai apoi, pe vremea operatiunlor din 1854-1856 s-au adapostit in asezarile dobrogene invecinate ferite; la Tulcea apar,spre pilda, doua cartiere noi ale “prislavenilor” si “bestepenilor”, dupa numele localitatilor Prislava si Bestepe.

In anii 1873-1874 institutorul dobrogean Costache Petrescu a intocmit o statistica pentru romanii din partile Silistrei, potrivit careia in acest important oras si in satele din apropiere: Beilic, Bugeac, Casla, Oltina si Ostrov locuiau peste 4000 de romanii.

            In prima jumatate a secolului al XIX-lea se constata o stabilitate numerica in ceea ce priveste densitatea populatiei romanesti stabile (avand conditia de raya), situatie ce se mentine si dupa razboiul Crimeii inregistrandu-se chiar o crestere intre anii 1870-1878.

            In 1854, in memoriul adresat imparatului Napoleon al III-lea, Cezar Bolliac avansa cifra de 40000 de romanii dobrogeni.

            Numit in 1871 director al scolilor romane din Dobrogea, carturarul ardelean Nifor Balasescu, a inaintat in 1871 lui Ismail Bey,mutesarif al sangeacului Tulcea un raport din care rezulta ca la acea data in Dobrogea se aflau 8000 de familii de romani, numarand cel putin 60000 de suflete raspandite in 72 de localitati. In sfarsit, in 1877, din ratiuni administrative si fiscale, guvernatorul rus din timpul ocuparii provizorie a Dobrogei, Belotercovici, fost consul al Rusiei la Tulcea inainte de razboi, si deci bun cunoscator al lucrurilor,a intocmit o statistica ramasa neterminata (din pacate tocmai pentru partile cu cea mai numeroasa populatie romaneasca), privind situatia demografica din patru cazale ale provinciei: Tulcea, Macin, Harsova si Babadag. Statistica lui Belotercovici inregistra 5542 familii de romani; admitand ca o familie putea cuprinde, in medie 5-6 membrii, s-ar putea ajunge la o cifra rotunjita de 30000 de suflete.

            Asadar, plecand de la cifra inscrisa de Ion Ionescu de la Brad in lucrarea sa (28000 de romani numai in anumite cazale), carora lise adaugau cei aproximativ 6000 de macani despre care vorbea acelasi autor, cat si numerosi muncitori sezonieri veniti din tarile romane, rezulta ca la mijlocul secolului al XIX-lea, socotind cu cea mai mare prudenta, numarul romanilor din Dobrogea se situa intre 35000-40000 de oameni. Toate aceste surse de informare ajung astfel la consensul ca dintre grupurile etnice romanii se situau, numericeste, pe primul loc.

            Romanii dobrogeni gaseau, in perioadele grele pentru tinutul lor, o solutie relativ simpla: trecerea in Tarile Romane invecinate, in mediul etnic comun, de unde se reintorceau atunci cand incetau cauzele presiuni. Cand spre pilda, in 1811 Divanul Moldovei a efectuat un recensamant pentru calcularea veniturilor visteriei, din 2487 familii de “bajenarii de peste Dunare”, se constata ca mai mult de o mie erau “romani veniti mai ales din satele dobrogene”.

            Dupa retragera trupelor rusesti din Dobrogea, mase mari de locuitorii s-au refugiat in Tara Romaneasca si Moldova, dinspre Turtucaia, Harsova si Macin, spre  Braila si Galati. In vara anului 1854 o mare multime de crestini, evaluata la 2000 de oameni, a trecut de la Silistra in stanga Dunarii. In scurta vreme de la incheiera razboiului cei mai multi s-au reintors la asezarile lor, autoritatile otomane facand chiar demersuri directe in acest sens  pe langa cele ale Principatelor.

            In 1822, ca urmare a vechimii sale care I-a permis sa se dezvolte fara incetare, un firman imperial al imperiului Mahmud al II-lea a declarat oras satul Mahmudia. Timp de cateva decenii la Harsova a continuat sa creasca, in aceeasi perioada, situatie specifica porturilor cu pozitie excentrica, exista un numar apreciabnil de romani. In 1866 ei isi ridicau o biserica proprie separandu-se de greci, carora le cedau biserica veche ortodoxa. Un puternic cartier romanesc s-a construit si la Tulcea, in imprejurarile evacuarii populatiei din zona bratelor Dunarii, dupa 1830.

            In urma razboiului ruso-turc din 1806-1812, turcii au retras o parte a populatiei din Delta dincoace de fluviu , in cotul Dunavatului. In felul acesta romani din Chilie au pus temeliile satului Bestepe. In 1830, cu prilejul delimitarii frontierelor dintre Rusia si Turcia s-a incheiat un protocol care stabilea ca, din locul de unde bratul Sf. Gheorghe se desparte de bratul Sulina pe o distanta de doua ore adancime spre sud, nu erau ingaduite asezari in afara posturilor de carantina. Pentru aducerea la implinire a acestei hotariri, comisia insarcinata cu fixarea granitelor a convocat, in acelasi an, pe fruntasii satelor cuprinse in triunghiul format de Dunare, lacul Razim si linia Tulcea-Babadag cerandu-le evacuarea localitatilor.

            Executand aceasta dispozitie, o parte insemnata a locuitorilor satelor stabilite, ridicandu-si gospodariile,iar cei din Bestepe chiar biserica cu tot mobilierul si odoarele ei, s-au asezat la Tulcea, ocupand dealul Babadagului, dincolo de laguna, de-a lungul liniei Dunarii. Adaugandu-se populatiei vechi romanesti de aici, ei au fondat,astfel, un cartier numeros, cel mai vechi din noua dispunere a orasului.

            In ceea ce priveste regiunea evacuata(in 1850 satele apar intr-adevar, ca pustii in harta lui Ion Ionescu de la Brad), ea s-a repopulat prin 1856-1857 ca urmare, de buna seama, a faptului ca cele trei judete din sudul Basarabiei au fost integrate Moldovei facand sa dispara  “zona neutra” care aplica arbitraliul in viata oamenilor ce traiau acolo de sute de ani.

            Din punct de vedere al originii lor romanii dobrogeni proveneau din toate tinuturile romanesti, putand fi intalniti in orase cat si in marea majoritate a asezarilor rurale. Intr-o statistica  din 1849, care reda componenta etnica a 53 de sate de-a lungul Dunarii si din interiorul Dobrogei, pana la Constanta, 40 dintre acestea apar ca fiind locuite de romani.

            In felul acesta, ca parte a procesului de maturizare a natiunii moderne, in Dobrogea a continuat omogenizarea sintezei etnice romanesti care dadea tinutului dintre Dunare si Mare “o infatisare in minima a tuturor romanilor de prin celelalte provincii”, asa cum scria Ion Ionescu de la Brad vizitand tara in 1850.

            Trecerea populatiei romanesti din Principate in Dobrogea si de aici in sens contrar este dovedita si de existenta dubletelor de sate de pe ambele maluri ale Dunarii.

            Numele topice din Dobrogea au fost cele initiale (Coslugea-Coslugeni, Vlahchioi-Vlaheni, Satul Nou –Satnoieni), cele terminate in eni situate pe bratul Borcea fiind derivate din originalele dobrogene, dintre care unele apartin toponimiei otomane. Vechile nume topice de sate romanesti: Oltina, Marleanu si Cochirleni au, de asemenea omonime mai tarzii pe malul stang al aceluiasi brat si sunt create de romanii pribegiti din Dobrogea in timpul razboaielor ruso-turce. Acest fenomen ilustreaza atat forta elementului romanesc dobrogean,ale carui asezarii au roit in Campia munteana, cat si legaturile permanente dintre romanii de pe cele doua laturi ale Dunarii. Din studierea celor 3776 topice din judetul Constanta si Tulcea dupa revenirea Dobrogei la Romania rezulta ca 2338(61,89%) apartineau toponimiei turcesti, 1260(33,34%) celei romanesti, iar restul (4,77%) avand alte origini.

            II. 2. 2. Populatia musulmana

            In secolul al XIX-lea turcii au ramas categoria de musulmani cea mai privilegiata, constituita din varfurile feudale ale provinciei, demnitari si functionari, clerici, armatori, negustori si camatari, locuind cu precadere in orasele centre administrative, economice si culturale dar si pe domenii proprii, in sate. Desi mai putin numerosi decat alte comunitati de musulmani, turcii au reprezentat grupul islamic cel mai stabil, pentru ca intruchipau insasi ordinea statala otomana, fiind si principalul sau beneficiar. Insa de la inceputul secolului al XVII-lea turcii locuiau in 64 asezari, de la Kiustenge(Constanta), Carasu(Medgidia), Mangalia si Techirghiol, la sate din zona de sud, centrala si de nord a provinciei: Alakapu(Poarta Alba), Kara Omer (Negru Voda), Ciamurlu (Ciamurlia). In 1841 M. Czajkowski evalua numarul turcilor din nordul Dobrogei la 6000, ramanand mai numerosi in partea de miazazi.

            In timpul razboiului din 1877-1878 cand, din factor privilegiat si de dominatie, turcii s-au vazut dintr-o data sub administratia militara a unei puteri crestine aflata de multa vreme in ireconciliabila adversitate cu tara lor, cel mai multi au preferat sa-si paraseasca bunurile imobiliare, refugiinduse in provinciile ramase inca sub stapanirea statului otoman, incat numarul lor s-a redus la aceasta data, abia la 2500 de oameni.

            Si in secolul al XIX-lea populatia musulmana a crescut pe seama colonizarii cu alte grupuri etnice, cum ar fi tatarii si cerchezii.

            Dupa anexarea in 1783 a Hanatului Crimeii la Imperiul rus, mii de tatari au pribegit spre Rumelia si Anatolia, unii oprindu-se in Dobrogea. Dupa 1800 s-au inregistrat alte valuri de tatari, fugiti din teritoriile anexate de Rusia. In timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812 ei proveneau mai cu seama din triburile Orak Oglu si Orumdat Oglu din Bugeac. Convinsi de rusi in 1829 sa se inapoieze in Basarabia, cei mai multi au revenit apoi in Dobrogea. Cei mai multi duceau o viata aproape normala, dar unii s-au statornicit in zona de stepa a vaii Carasu, unde au infiintat initial 9 sate de colibe.

            In timpul razboiului Crimeii (1853-1856) si in ani urmatorii, Poarta a colonizat un numar insemnat de tatarii din sudul Crimeii in Dobrogea si Bulgaria. Ei au intemeiat sate noi, dar cei mai multi s-au stabilit in asezari deja existente, in special la nord de linia Rasova-Caraharman, ocupand bazinul raului Casimcea, pana la capul Midia, cat si regiunea vaii Carasu. Aici tatarii au reinfiintat vechiul targ cu aclasi nume, distrus in 1828 si caruia i s-a dat acum denumirea de Medgidia, in cinstea sultanului Abdul-Medjid.

            Recunoscand autoritatea guvernului otoman, tatarii din Dobrogea s-au bucurat, in aceasta perioada, de un regim special, justificat si de serviciile aduse Portii intr-o epoca de mari eforturi militare; ei aveau in frunte un “han”-Marza Bey-, cu resedinta in satul Alcapu (azi Poarta Alba, jud Constanta) distrus de rusi, si apoi la Cetal-Orman, distrus la randul sau in 1877. Mai apoi aceleasi autoritati au dispus stramutarea lor in regiunea Vidinului. Intervalul scurt al sederii in Dobrogea, cat si vremurile potrivnice pe care le-au apucat, I-au dizlocat pe tatari cu o forta irezistibila din aceasta regiune; in 1877 putini dintre ei au mai ramas in interiorul provinciei devastata de razboi, pe care au parasit-o ca belegineranti invinsi,desi o parte insemnata s-a reintors sub regimul tolerant al Romaniei intregite spre Marea Neagra.

            In deceniul al saptelea populatia musulmana a crescut pe seama a catorva mii de cerchezi refugiati din Caucazul de nord dupa victoria deplina a Rusiei in 1864. Cunoscand insusirile lor militare, guvernul otoman le-a favorizat imigrarea in regiunile paduroase din cazaua Babadag, acordandu-le inlesniri si privilegii chiar fata de ceilalti supusi musulmani. Aflati intr-un stadiu economic primitiv, nedesprinsi cu agricultura, cu noile locuri si neamuri, simtindu-se straini si dezradacinati, acesti intrusi parazitari, cruzi si primitivi, s-au manifestat ca o populatie pradalnica si factor de dezordine, fiind o calamitate pentru locuitori, inclusiv pentru musulmanii stabiliti mai inainte. Cerchezii au disparut aproape cu desavarsire in timpul razboiului din 1877-1878 tot astfel cum au venit, indreptandu-se spre alte parti ale Imperiului otoman.

            II. 2. 3. Bulgarii

            In secolul al XIX-lea, pana la razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878 populatia bulgareasca a Dobrogei a crescut brusc. Una din sursele care au alimentat acest spor a fost fondat exodul unor pastori din provinciile Bulgariei.

            Ogoarele parasite de plugarii locali in urma razboaielor devastatoare, au devenit pasuni naturale imense care au atras, concomitent cu transhumanta de largi proportii a mocanilor din Tarile Romane, un oarecare numar de pastori din regiunea Cotel, care mai inainte se orientasera spre campiile Traciei. Cei mai multi ramaneau in stepa Caliacrei dar unii au urcat pana in nordul Dobrogei, spre Babadag si Silistra, unde intemeiau casle cu o existenta vremelnica intrucat, venind fara familii, se reintorceau in cea mai mare parte in tinuturile Bulgariei.

            Intre ani 1801-1812 emigrarea bulgarilor s-a intensificat fie ca o actiune voluntara, fie sub forma unor dizlocari fortate. Un mare numar s-a refugiat acum in sudul Basarabiei si in Tara Romaneasca, dupa ce uni poposisera pentru putina vreme in Dobrogea de nord. In 1809 aproximativ 1200de tarani bulgarii ajunsi langa manastirea Cocosu, iar apoi alti 1500 gasiti la Babadag, dupa ocuparea Tulcei de generalul Bulatov, au fost trecuti peste Dunare de armatele ruse.

            Pe masura ce razboiul ruso-turc din 1806-1812 rascolea provinciile sud-dunarene, covoaie de bulgari pornite prin Bulgaria rasariteana si care rataceau fara un tel anume prin tinutul dintre Dunare si Mare au fost trecute de armatele ruse in Basarabia. In 1812 grupuri mari de emigranti s-au stabilit astfel in sudul provinciei anexate, sub ocrotirea tarului Alexandru I care prin decret imperial, le-a acordat in 1819 dreptul de asezare si inpropietarire in cele 40 de sate din jurul Cetati Albe.

            Evenimentele provocate de razboiul ruso-turc din 1828-1829 au dezlantuit vremuri de grea cumpana si pribegie pentru locuitorii din Rumelia si Bulgaria rasariteana.

            La inceputul verii 1829 unii din bulgari cu familiile si bunurile lor acoperau drumurile ce duceau spre vadurile de la Gura Ialomitei, Braila, Galati, Isaccea si Tulcea pentru a se aseza fie in Tara Romaneasca, unde gasisera un secular si traditional refugiu, fie in Basarabia si Rusia. Unele grupuri s-au desprins din coloana care strabatea Dobrogea spre nord chiar in timpul razboiului; dupa incetarea acestuia, numarul emigrantilor din tinuturile Bulgariei rasaritene a sporit o parte a acestora ocupand satele parasite de musulmani in timpul ocupatiei rusesti, asezari situate in aproprierea lagunelor Marii, de o parte si de alta a marelui drum ce trecea prin Babadag si Isaccea.

            La putina vreme insa, neputandu-se adapta naturii stepei, serviciului militar ce li se pretindea si administratiei tariste, o parte emigrantii aszati in Rusia a hotorat sa paraseasca aceasta tara. Asa se face ca, dupa 1833, a inceput emigrarea in sens invers a bulgarilor, care de aceasta data se indreptau fie spre tinuturile lor de origine fie spre Mutenia s-au Dobrogea, unde se stabileau in asezarile parasite de musulmani pe mari intinderi in urma pustiitorului razboi din 1828-1829, intarind, totodata, coloniile bulgare recent cerate aici.

            Emigrarea bulgarilor atat in timpul cat si dupa razboiul Crimeii, pana la razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878. Potrivit datelor existente, in 1854 un numar de 6000 de locuitorii bulgarii a urmat armatele rusesti in Basarabia, dar dupa revenirea la Moldova a celor trei judete din sud, in baza clauzelor Tratatului din 1856 de la Paris, multe familii au parasit acest teritoriu, trecand din nou in dreapta Dunarii. Dupa aceasta data bulgarii au putut sa ocupe o seama de asezari din nord, parasite mai cu seama de tatarii care se regrupau in regiunea centrala de stepa a Vaii, Carasul, sub presiunea numarului insemnat de cerchezii pe care autoritatile otomane I-a colonizat in Dobrogea. Karl F. Peters ii semnala astfel, locuind alaturi de romani in satele Daieni, Camber, Satul-Nou si de rusi in satele Calica, Parchesi, Taita. De la sud, din Bulgaria, la nord, spre Rusia s-au dintr-un sat spre altu din ciprinsul Dobrogei, familii si grupuri de bulgarii se indreptau spre destinatii unde le suradea speranta unui viitor mai bun oferind,astfel, imaginea lipsei lor de atasament fata de vreuna din asezarile noilor tinuturi in care se gaseau.

            In sfarsit, din documentele vremii rezulta ca evenimentele din Balcani, petrecute in anii 1875-1876 au facut ca inca odata si in numar considerabil, bulgarii sa se afle in plina miscare spre cele doua parti ale Basarabiei, cat si spre diferitele regiuni ale Romaniei. Asadar marea majoritate a bulgarilor aflati in Dobrogea la data unirii sale cu Romania se asezasera in vechea provincie istorica romaneasca in perioada 1829-1876.

            Bulgarii mai vechi din Dobrogea erau cunoscuti sub numele particular de grebenci avand ca semn distinctiv podoaba pieptenului. Lj. Miletici releva ca, in timpul ocupatii otomane ei se refugiau adesea peste Dunare, in Tarile Romane, unde au constituit si unele asezari stabile: satele Ciacu si Ciocanesti, din judetul Ialomita. In partea nordica a Dobrogei grebencii locuiau, uneori amestecati cu alte populatii, mai ales romani, numai cateva sate cum erau Popina, Vaidomir, Kuciuk-Kainargi; In cazaua Constanta acelasi autor  ii inregistra in satul Almalau, alaturi de alti bulgari veniti in secolul al XIX-lea.

            Acestia din urma, constituind marea majoritate a bulgarilor din Dobrogea, erau emigranti din regiunea Razgard, din satele de langa Sumla si Provadia, cat si munteni din Balcani si Tracia,fiind denumiti cu termenul special de sicoviti. In cazaua Silistra sicoviti locuiau satele Almalau si Esechioi, amestecati cu turci,si Galita, pe malul ezerului Garlita, in apropiera Ostrovului. In cazalele Tulcea si Babadag noii veniti din regiunea Varna si Provadia s-au asezat in satul Congaz(azi Randunica); cei din zona Preslav in satul Cerna; bulgarii din Ceamurlia de Sus erau originari din regiunea de podis Sumla si Provadia; colonistii din Dragoievo-Preslav si din Tracia, de pe Iambol s-au asezat la Ceamurlia de Jos, iar in satele Pasacala (azi Visina), Casapchioi (azi Sinoe) si Sarighiol (azi Valea Nucarilor) s-au stabilit emigrantii proveniti din toate aceste regiuni de origine.

            Oricum,in 1878, inaintea unirii Dobrogei cu Romania, potrivit statisticii elaborata din ordinul guvernatorului rus Belotercovici, bulgarii se situau numericeste dupa romani in partea septentrionala a provinciei, corespunzatoare fostului sangeac otoman Tulcea.

            Bulgari stabiliti in Dobrogea au pastrat, prin fruntasi lor, legaturi importante cu miscarea de eliberare din Bulgaria. Unii din ei au participat la razboaiele ruso-turce din perioada 1829-1856, incadrandu-ae in armata tarului. In 1854 cand trupele rusesti au intrat in Macin, circa 150 de tineri din acest oras si din satele limitrofe s-au inscris ca voluntari. Prin Stefan Karadja ei au fost reprezentati in legiunea bulgara formata in 1862 la Belgrad. Voluntari bulgari au luat parte, de asemenea, la razboiul sarbo-turc din 1876 si au sprijinit armatele ruse dupa patrunderea acestora in Dobrogea, in vara anului 1877.

           

II. 2. 4. Rusii

            Dintre neamurile crestine care au continuat sa se aseze in Dobrogea se cuvin amintite cele venite din tinuturile Rusiei: cazaci, ruteni si lipoveni.

            Dupa desfiintarea in 1775 de catre imparateasa Ecaterina a II-a autonomiei lor, cazacii zaporojeni s-au stramutat in zona Gurilor Dunarii unde sunt constatati -prin 1783 si 1786- de austriecii Mihanovici si Wenzel von Brognard. Printr-un tratat incheiat cu Poarta, ei s-au asezat in unghiul cuprins intre bratul Sf. Gheorghe, lacul Reazim si Dunavat, unde au intemeiat tabere instarite potrivit traditiei lor. La inceputl secolului al XIX-lea, pe masura cresterii populatiei care coloniza Dobrogea si a presiuni pe care aceasta o exercita pentru a dobandi pamanturilor necesare intemeieri satelor, teritoriul atribuit cazacilor s-a redus, tinutul lor fiind delimitat in aceasta faza de o linie care, plecand de la Ghiolul Petrei(dintr Murighiol si Mahmudia) si trecand pe langa lacul Razim, ajungea la Marea Neagra. Chiar si aceasta portiune a inceput la un moment dat sa fie arendata mocanilor, care plateau probabil in animale. Totodata cazacii primaeau, prin acelasi tratat, privilegiul pescuitului pe malul drept al Dunarii. Ei se obligau, in schimb sa presteze servicii militare, prin unitatea de cavalerie pe care o puneau la dispozitie armatei otomane, avand in frunte un hatman ce purta rangul de pasa cu doua tuiuri.

            Ca urmare,cazacii si-au pastrat si in Dobrogea organizarea lor militara traditionala. Ei au intemeiat aici tabere militare instarite, numite seci rezervate barbatilor care duceau o viata de instructie si austeritate ostaseasca. Cei ce se casatoreau paraseau lagarul si-si intemeau gospodarii in satele apropiate, dar ramaneau sub incidenta obligatiilor militare in caz de razboi. Aceasta stare de lucruri a durat pana in 1828 cand, in ajunul razboiului ruso-turc, doua regimente cazacesti din secea dobrogeana, conduse de hatmanul Kladki s-au pus in serviciul Rusiei; cei ramasi au pierdut, in urma acestui fapt, avantajele anterioare si au devenit raiale, asemenea celorlalti nemusulmani. Cu toate acestea numarul rusilor din ramura cazaceasca a crescut pe seama unor imigrari individuale, chiar si dupa razboiul Crimeii; in 1850 statistica lui Ion Ionescu de la Brad inregistra peste 1000 de familii de cazaci, stabiliti in cazalele Tulcea, Isaccea, Babadag, Macin.

            Emigrarea lipovenilor  in Dobrogea a inceput inca in vremea lui Petru cel Mare si a continuat sub Ecaterina a II-a. Lipoveni s-au statornicit in regiunea Gurilor Dunarii si lacului Razim, apoi mai spre sud.

            Din datele existente rezulta ca lipovenilor veniti direct din Rusia li s-au adaugat, la mijlocul secolului al XIX-lea, comunitati ale sectei popiste emigrate mai inainte in regiunea de la   gura fluvilui Marita. In 1850 statistica lui Ion Ionescu de la Brad inregistra un numar de aproape 750 de familii lipovenesti, locuind compact in satele Camena, Serichioi,Slava Rusa si Jurilovca sau in asezari cu populatie mixta,in general alaturi de romani cum erau Taita, Calica, si Telita.

            In sfarsit, rutenii(ucrainieni proveniti din tinuturile austriace),s-au stabilit in Dobrogea incepand de la sfersitul deceniului al III-lea. Dupa razboiul ruso-turc din 1828-1829 cand armatele ruse au distrus lagarele unitatilor de cazaci incorporati in armata otomana, ruteni refugiati au intemeiat o prima colonie in Prislav si apoi mai multe asezarii si pescarii in Delta. In 1850 numarul rutenilor era de circa 1000 de familii dar, dupa aceasta data statisticile ii prezinta la o lalta cu lipoveni incat nu se mai poate cunoaste evolutia lor numerica.

            Asezarea recenta, datand abia de cateva decenii, presiunea docmelor religioase asupra spiritualitatii laice cat si conditiile precare ale existentii noiloer etnii dobrogene pana la 1877 au facut ca viata culturala a comunitatilor ruse sa fie redusa la mijloace modeste. In aceste inprejurari asezamintele monahale au concentrat o parte insemnata a modalitatilor sale de exprimare. Astfel manastirea Cilic fondata in 1844 de populatia ortodoxa rusa cuprindea in 1878 un numar de 70 de calugarite si 25 de calugarii. Ca si monahii manastiri romanesti Cocosu,ei dispuneau prin firman de un domeniu care le permitea practicarea agriculturi, viticulturi, apiculturi, crestera animalelor, la care sa adaugat mai apoi mestesugul tesutului de covoare ajuns cu timpul la o autentica si valoroasa exprimare artistica. Cam in aceiasi vreme a fost fondata si manastirea Uspenia din Slava Rusa, resedinta a arhiepiscopului comunitati lipovenisti din intreaga Dobroge.

            II. 2. 5. Germanii

           

Primii germani s-au asezat in Dobrogea catre sf secolului al XVII-lea dar cu o frecventa si intr-un numar care nu anuntau nicidecum puternica lor migrare din a doua jumatate a secolului urmator spre aceasta regiune.

            Dupa incorporarea Basarabiei in 1812 autoritatile tariste au incurajat colonizarea partii de sud a noii provincii cu slavi (rusi si bulgari) dar si cu germani,carora le-au fost acordate largi privilegii economice fiscale si confesionale.

            In Dobrogea colonizarea germanilor s-a facut timp de 50 de ani, incepand din 1840 si pana in 1891, in trei perioade distincte. In prima dintre acestea(1840-18560) ei au constituit coloniile din Tulcea, Malcoci, Atmagea, Cataloi, si Ciucurova, in partea septentrionala a provinciei; in a doua perioada, (1873-1883) s-au asezat la Cogealac, Tariverde, Faclia, Caramurat, Constanta si Cogealia, mai spre sud; in sfarsit, in 1890-1891 au format coloniile compacte de la Cobadin si Sarighiol si asezari razlete la Mangalia, Osmancea, Osmanfaca si Viile Noi de langa Constanta.

            In timpul razboiului ruso-turc din ani 1853-1856. Cand au inceput operatiunile militare pe frontul dobrogean, cu exceptia cateorva familii, germani s-au refugiat in Moldova. Dupa incetarea razboiului majoritateas-a reintors dar a gasit satele ocupate de tatari s-au cerchezi recastigandu-si drepturile numai cu concursul autoritatilor otomane care ii preferau pentru contributia lor la progresul vietii economice. Totusi asezarile create dupa aceasta data au fost situate, din prudenta, departe de drumul principal care lega Tulcea de Constanta.

            A doua etapa a emigrari germanilor in Dobrogea a avut la origine masurile adoptate de autoritatile tariste dupa 1871: dizolvarea comitetului pentru administrarea coloniilor din tinuturile rusesti, sub ordonarea institutiilor scolare si religioase, primele recrutari in armata tarista, germanii fiind scutiti pana la aceasta data de obligatiile militare.

            Din anul 1872 autoritatile otomane au permis familiilor de pribegi sa se aseze in partile fertile de stepa, din centrul si sudul Dobrogei eliberandule tapi-uri pentru pamanturile necesare,cu singura obligatie de a plati statului zeciuiala din recoltele obtinute. Asa sa constituit, prin 1873 sau 1874 colonia Cogealac, la jumatatea distantei dintre Babadag si Constanta. Aceasta noua asezare a avut la baza 15 familii desprinse din satul Cataloi, carora li s-au adaugat noii veniti din gubernia, Cherson, cei mai multi svabi incat in ajunul razboiului din 1877 se formase aici o comunitate de circa 500 de oameni. Evenimentele care au urmat au marcat puternic aceasta asezare; ea a cunoscut un reviriment al vieti economice si spirituale abia dupa revenirea Dobrogei in cadrul statal romanesc.

            In aceiasi anii au fost fondate si coloniile din Tariverde, de emigranti veniti din Rusia, dar originari din Wurtenberg apoi Facria(Faclia) compusa din germani originari din Polonia si Prusia. Dupa 1878 procesul a continuat cu intensitate constituindu-se asezarile de la Caramurat(Negru-Voda), Colilia, Anadalchioi si Cogealia (Lumina). In primi ani dupa instalarea administratiei romanesti in cele doua judete –Constanta si Tulcea- numarul germanilor se ridica la circa 2500 pentru a creste, la inceputul secolului al XX-lea, la peste 8000.

CAP. III.  Evolutia numarului de locuitori si distributia lor spatiala

III. 1.  Evolutia numarul de locuitori din 1878-1912; 1912-1948; 1948-1966; 1966-1992; 1992-2002 (la nivel de provincie si de judete)

           

In istoricul popularii Dobrogei se subliniaza locul important pe care-l ocupa miscarile de populatie din Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania. Peste stravechea populatie romaneasca existenta in Dobrogea, urmasa a populatiei romanice rezultata din amestecul autohtonilor geti cu colonistii romani, a patruns elementul romanesc din stanga Dunarii.

            In perioada stapanirii politice a tinutului dintre Dunare si Marea Neagra de catre Basarab intemeietorul (1310-1352), Dan I (1384-1386) si Mircea cel Batran (1386-1418) in Dobrogea se intensifica prezenta elementului romanesc din stanga Dunarii. In acest secol au loc importante legaturi economice, sociale si politice intre Dobrogea si Tara Romaneasca.

In cei aproape 125 de ani trecuti de la prima inregistrare oficiala a locuitorilor Dobrogei, din anul 1880 si pana la ultimul recensamant din martie 2002, se constata, pentru Dobrogea, un trend ascendent al cresterii numarului de locuitori, o crestere continua exceptand durata razboaielor si a ultimului deceniu. Cresterea efectiva a fost de la 106.943 persoane in 1880, la 1.019.766, la recensamantul din 1992 (numarul de locuitori la recensamantul din 2002 a fost de 973.811). (tabelul nr.1) Aceasta reprezinta o crestere de 9,5 ori, ceea ce nu s-a mai inregistrat in nici o alta provincie romaneasca.(fig. nr.9)

            Sincope ale trendului ascendent au marcat cele doua razboaie mondiale, precum si deceniul dintre ultimele recensaminte, 1992-2002, cand s-a produs o mica diminuare a populatiei totale din Dobrogea, de la 1.019.766 locuitori in 1992 la 971.643 locuitori in 2002.

            Daca in 1880 populatia judetului Tulcea era putin mai ridicata decat a Constantei, inca de la sfarsitul secolului XX, judetul Constanta trece primul si inregistreaza ritmuri de crestere tot mai mari.

            Disparitatile teritoriale intre provinciile statului roman, viata politica si economica a romanilor din afara frontierelor statului national, emigrari si imigrari de populatie, evenimente politice majore (razboaie, regim de ocupatie, schimburi de populatie) au influentat in mod diferit procesul de populare a Dobrogei.

Tabelul nr. 1

Provincie

Populatia la recensamantul din :

Dobrogea

1880

1912

1948

1956

1966

1977

1992

2002

106.943

380.430

503.290

593.659

702.461

863.348

1.019766

971.643


Fig. 9. Evolutia numarului de locuitori in Dobrogea intre anii 1880-2002

III. 1.1.  Evolutia numarului de locuitori in perioada 1878-1912

Numarul exact al locuitorilor dobrogeni in momentul revenirii la tara nu se cunoaste cu exactitate din motive diverse: parasirea provinciei, distrugerile provocate de razboi. Din aceasta cauza datele statistice adunate intre anii 1878-1880 de autoritatile romane precum si cele utilizate de unele personalitati ale vremii difera intre ele. Acestea sunt fie incomplete sau au unele exagerari, dar totusi prezinta interes, majoritatea variind in jurul cifrei de 150.000 de locuitori pentru intreaga provincie.

Pana la efectuarea unui racensamant sistematic al populatiei, Oficiul central de statistica a publicat la 7 septembrie 1879 cateva date statistice supra Dobrogei. Populatia Dobrogei numara aproximativ 106.943 locuitori, dintre care 30236 in judetul Constanta si 76707 locuitori in judetul Tulcea.

            Primele statistici oficiale romanesti au fost realizate de primariile locale si prefecturi pe baza registrelor comunale. Prefecturile celor doua judete au dat publicitatii primele cifre oficiale referitoare la populatia Dobrogei la sfarsitul anului 1879 pentru judetul Tulcea si inceputul anului 1880 pentru judetul Constanta. Populatia judetului Tulcea era in jur de 79.735 de locuitori. La 18 ianuarie 1880 s-a prezentat in darea de seama a Consiliului judetean situatia demografica a judetului Constanta insumand un numar de 64.902 locuitori.

Inregistrarea  oficiala a locuitorilor Dobrogei, in anul 1880, dovedeste un numar extrem de redus, de 106.943 locuitori, , cu o densitate de 7 locuitori/km². Era consecinta razboiului ruso-romano-turc, a distrugerilor sale si refugierii, odata cu armata otomana, a unui insemnat numar de musulmani.

            Renasterea Dobrogei sub aspect demografic a fost favorizata de legea agrara din 1882, care asigura integrarea jurudica si economica a provinciei in organismul statului roman. Aceasta lege a facilitat intoarcerea multor musulmani refuguati in 1877, interesati de pastrarea proprietatilor din Dobrogea. Legea a permis stabilirea refugiatilor bulgari si romani din judetele cedate Imperiului tarist precum si asezarea multor romani din Braila, Ialomita, Banat si a mocanilor transilvaneni. Aplicarea legii agrare din 1882 si modificarile ulterioare din anii 1884 si 1886 au favorizat stabilirea a mii de familii taranesti si in toate provinciile tarii. Legile agrare din 1888 si 1903 au inlesnit asezarea definitiva a insurateilor, veteranilor si altor categorii de militari. Statul Roman a parcelat si a vandut sub pretul pietei, terenuri celor care veneau in Dobrogea si a acordat credite impreuna au alte facilitati celor ce doreau sa se stabileasca atat la sate cat si la orase.

            Sporirea demografica din Dobrogea nu s-a datorat in exclusivitate improprietaririlor care a dus la cresterea numarului de locuitori in mediul rural. Paralel s-a inregistrat evolutia locuitorilor si in mediul urban, in special in orasul si judetul Constanta. Actiunile statului roman intreprinse cu scopul de a moderniza portul Constanta, precum si aparitia intreprinderilor industriale au necesitat forta de munca numeroasa. Rascumpararea lucrarilor engleze in anul 1884 de catre guvernul roman, reconstructia linie ferate Constanta-Cernavoda si extinderea ei in legatura cu inaugurarea podului Fetesti-Cernavoda au avut urmari vizibile asupra dinamicii populatiei din zona, dar mai ales asupra orasului Constanta, devenit la scurt timp metropola Dobrogei. In aceste conditii, Dobrogea, considerata drept cea mai depopulata provincie in momentul revenirii la tara, a inregistrat cel mai mare spor demografic pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, comparativ cu restul tarii.

Prin „Legea de organizare a Dobrogei” din 9 martie 1890, statul roman reglementeaza problema drepturilor cetatenilor de alte etnii. Recunoasterea tapiurilor turcesti ca acte de proprietate si reintoarcerea proprietarilor refugiati in termen de 3 ani, de la emiterea legii, au favorizat reintoarcerea unei parti din populatia plecata in timpul conflictului. Masurile au contribuit la cresterea populatiei intre 1878 si 1894 cu 59,4%, iar dupa 1884 pana in 1913 se marcheaza o subetapa de aflux cu intensitate maxima de populatie rurala din alte judete ale Regatului, si anume din Austro-Ungaria (mai ales din Transilvania si apoi din Banat si Bucovina) si din Imperiul Tarist (romani din Basarabia si germani din Basarabia si Kerson).

 Cresterea numarului de locuitori intre recensamintele din 1880 si 1912 a fost de 211,5%. Aceasta crestere foarte ridicata a populatiei s-a indreptat preponderent spre mediul rural, fiind un aflux rural insemnat, cu valori mai ridicate in judetul Constanta, 237,7% si mai reduse in Tulcea, 186,3%. (Vasile Nicoara – Teza de doctorat, 2004).

            Estimarile realizate in cele doua judete dobrogene prezentau urmatoarele cifre: populatia judetului Constanta numara 209.571 locuitori care traiau in 7 comune urbane si 80 comune rurale, alcatuite din 243 sate si catune. Judetul Tulcea avea 170.859 locuitori care se gaseau in 7 comune urbane si 57 comune rurale, alcatuite din 120 sate si catune. Pe ansamblul celor doua judete populatia rurala atingea la vremea respectiva cea mai mica proportie din Romania.

Aceasta crestere nu se datoreaza numai afluxului spre aceasta regiune a unei populatii active, ci si sporului natural al populatiei si numarului mare de casatorii intr-o regiune care se dovedea prospera pentru un trai bun.

            Evenimentele economice si politice pe care le-a cunoscut Dobrogea in primul deceniu al secolului XX a avut efecte benefice asupra sporului populatiei din aceasta zona a tarii. Legea din 1909 care acorda drepturi politice dobrogenilor, legea agrara si darea in folosinta a primelor instalatii, magazii si silozuri din portul Constanta au absorbit o cantitate mare de mana de lucru. Aceste salturi cantitative dar si calitative au fost pe larg ilustrate cu ocazia recensamantului general al populatiei Romaniei din decembrie 1912.

            Dezvoltarea demografica a Dobrogei in perioada 1880-1912  prezinta unele particularitati. Dupa anul 1880 pana in al treilea deceniu al secolului nostru, asistam la procesul de extensiune rurala, cand populatia Dobrogei creste in deosebi pe baza sporului migratoriu format din curente de populatie din Transilvania si in deosebi din Oltenia, Muntenia si Moldova, in urma inpropietaririlor de stat in aceasta provincie.

            In primele decenii ale secolului nostru populatia Dobrogei creste de la 106.943 in anul 1880 la 380.430 locuitori, la recesamantul din anul 1912, inregistrand o crestere de 3,5 ori si un ritm mediu de peste 8.500 locuitori/an. Fata de 79.735 locuitori, cat avea judetul Tulcea in anul 1880, populatia lui creste in anul 1912 la 170.859 locuitori. Judetul Constanta, insa, inscrie o crestere mai substantiala, de la 64.902 in anul 1880 la 209.571 in anul 1921. Aceasta situatie deosebita a judetului Constanta se datoreste, mai ales reveniri Dobrogei sub administratia romana si orientarii acesteia spre dezvoltarea orasului Constanta si a vaii Carasu, prin construirea caii ferate Cernavoda-Constanta (1860), a podului de peste Dunare, Fetesti-Cernavoda (1895) si a extinderi culturilor agricole in zona centrala si sudica a Dobrogei.

            Dobrogea detinea cel mai mare procent de populatie urbana din tara, de 25,9% din totalul populatiei, media pe tara fiind de 18,4%. Densitatea medie a populatiei a crescut  de la 5-6 locuitori pe km² in 1880 la 24,5 locuitori/km² in anul 1912, fiind mai mica in judetul Tulcea  de numai 19,8 locuitori/km², din cauza marilor intinderi de apa, si de 30,3% locuitori/km² in judetul Constanta.

            Componenta numerica a populatiei Dobrogei a suferit modificari datorate razboaielor balcanice din 1912-1913. In timpul razboaielor au emigrat un numar de bulgari, sarbi, albanezi, turci, dintre care multi gasisera un rost pe teritoriul Dobrogei. Prin tratatul de pace de la Bucuresti din 28 iulie 1913, Dobrogea si-a reintregit teritoriul cu tinutul cunoscut sub numele de Cadrilater.

III. 1. 2.  Evolutia numarului de locuitori in perioada 1912-1948

Evolutia numarului populatiei Dobrogei dupa anul 1880 se caracterizeaza prin existenta a doua perioada: o perioada de aflux a populatiei rurale din celelalte judete ale tarii spre Dobrogea, care are loc intre 1880-1948, si o perioada de redistribuire a apopulatiei spre orase si sate polarizatoare, care se desfasoara dupa anul 1948. Populatia

Dobrogei creste de la 106.943 locuitori in anul 1880, la 380.430 in anul 1912 si la 503.290 in anul 1948.

            Perioada de aflux a populatiei rurale din alte judete ale tarii catre Dobrogea se desfasoara cu intensitate maxima intre anii 1880-1912, si cu o intensitate mai scazuta intre anii 1912-1948. Caracteristic in acest proces este cresterea numarului populatiei Dobrogei pe baza sporului migratoriu, mai ales in primele decenii de dupa 1880.

            Dinamica populatiei Dobrogei in perioada de aflux prezinta diferentieri in ce priveste repartitia teritoriala a fenomenului. Astfel, in anii 1880-1912 judetul Constanta a inregistrat o crestere de 3,2 ori a numarului populatiei sale, fata de o crestere de numai 2,1 ori a populatiei judetului Tulcea. Explicatia consta in aceea ca dupa trecerea Dobrogei sub administratie romaneasca centrul de greutate al activitatii portuare a Romaniei se transfera din nord, de la gurile Dunarii, la Constanta.

A doua jumatate a perioadei de aflux (1912-1948) se distinge prin scaderea treptata a sporului migratoriu si cresterea populatiei Dobrogei pe baza sporului natural. Scaderea sporului migratoriu in aceasta perioada este determinata si de ritmul lent al dezvoltarii economice a teritoriului dobrogean in perioada 1912-1948, in comparatie cu alte regiuni ale tarii. In studiul evolutiei numarului populatiei Dobrogei in perioada 1912-1948 trebuie avuta in vedere si plecarea in tarile de origine, potrivit unor acorduri incheiate atunci in acest scop, a populatiei de nationalitate bulgara si a celei de nationalitate germana existente in Dobrogea in anul 1940. Aceste plecari au fost partial compensate de venirea in Dobrogea a populatiei romanesti din teritoriile bulgare, in special cea macedoneana.

 Etapei de aflux a populatiei rurale din celelalte judete ale tarii spre Dobrogea (1880-1948) i-a urmat etapa de redistribuire a populatiei dobrogene spre orasele si satele ei polarizatoare din anul 1948. Desi migrarea locuitorilor din alte judete ale tarii spre Dobrogea n-a incetat nici in aceasta perioada, ea este insa simtitor redusa numeric. Dominant este fenomenul de redistribuire locala a populatiei, nelipsind insa nici plecarile de aici in alte judete, fiind de mica amploare.

Studiul comparativ al repartitiei numerice a populatiei pe asezari in anii 1912 si 1966 arata doferentieri teritoriale, a caror explicatie trebuie cautata in deosebirile vizibile ce exista intre acesti ani cu privire la unele elemente de baza ale cadrului social-economic.




            Intre toate elementele cadrului economic din aceasta perioada o influenta puternica si aproape permanenta asupra repartitiei numerice a populatiei Dobrogei pe asezari o are reteaua cailor de transport si cominicatii. In conditiile Dobrogei din anul 1912, orientarea proncipalelor cai de transport si comunicatii era spre Dunarea maritima si intre aceasta si Constanta. In anul 1966, pe langa faptul ca transporturile si comunicatiile Dobrogei isi imbunatatesc simtitor structura, ele capata si o alta configuratie, orientarea lor fiind acum spre Constanta si zona litorala. Toate schimbarile intervenite intre anii 1912-1966 in marimea, calitatea, configuratia cailor de transport de toate categoriile din Dobrogea au influentat in mare masura dinamica populatiei pe asezari in zonele respective si in orizontul lor apropiat.

Dinamica populatiei Dobrogei in perioada 1912-1966 pune in evidenta cinci tipuri ale acesteia, rezultate din studiul evolutiei numarului populatiei, si anume (Athena Herbst-Radoi – Geografia populatiei Dobrogei, 1970):

a) Zone in care dinamica populatiei se caracterizeaza prin cresteri continue (partea central-sudica a Dobrogei – Valea Carasu si zona litorala cuprinsa intre complexul Razelm si frontiera cu Bulgaria; zona dunareana). Dezvoltarea complexa a productiei agricole, valorificarea unor resurse naturala (miereuri nemetalifere, calcare), cresterea numarului obiectivelor industriale si mai ales intensificarea functiilor economice ale Municipiului Constanta au determinat o insemnata sporire a numarului populatiei din Valea Carasu si din zona litorala. Intre cei mai importanti factori ai dezvoltarii demografice a teritoriului la care ne referim sunt: industria, transporturile si functia balneo-climaterica si turistica. Acesti factori au favorizat mult concentrarea elementului uman in diferite localitati. In zona dunareana – zona de veche populare – evolutia numerica a populatiei este in general ascendenta, datorata faptului ca satele de aici, avand din totdeauna o baza economica mai dezvoltata, au mai de mult un numar mai mare si stabil de locuitori.

b) Zone in care numarul populatiei creste, dar au si unele perioade de stagnare (zona caii ferate Medgidia-Tulcea si a satelor ce graviteaza spre zona coplexului Razelm). Existenta caii ferate, ca si a drumului national Constanta–Tulcea, audeterminat amplasarea aici a catorva obiective economice mai insemnate. In acelasi timp este inlesnita deplasarea populatiei spre orase si spre principalele obiective economice. In zona complexului Razelm se inscriu valori pozitive privid evolutia numerica a populatiei mai ales datorita activitatii piscicole. Intr-o perspectiva apropiata aici se va dezvolta turismul.

c) Zone in care numarul populatiei creste, dar in ultimul deceniu stagneaza (satele din partea vestica a podisului Babadag, cele din nord-estul podisului Casimcea si cele din podisurile Topraisar si Negru Voda). Fenomenul de stagnare in ultimul deceniu se datoreste plecarii disponibilului de forta de munca din acuza mecanizarii muncilor agricole.

d) Zone in care numarul populatiei stagneaza (satele din zona muntilor Dobrogei, cele din partea centrala a podisului Casimcea si din partea nord-vestica si sud-vestica a podisului Medgidia). Cauzele constau in izolarea acestor sare fata de principalele cai de acces si din lipsa unor obiective economice care sa absoarba surplusul de forta de munca eliberata din agricultura. Cele doua orase din orizontul apropiat, Cernavoda si Harsova, nu s-au ridicat inca la acel nivel de dezvolatre economica care sa le permita a deveni centre polarizatoare mai puternice pentru localitatile apropiate, cu toate ca ele s-au dezvoltat mult in ultimele doua decenii.

e)Zone in care numarul populatiei este in regres. In aceasta situatie se gasesc numeroase sate situate in podisurile Casimcea si Oltina, ca urmare a faptului ca satele sunt mici, nu au o baza economica suficient de dezvoltata, reteaua de drumuri este restransa, sunt situate departe de caile ferate. La toate acestea se adauga si lipsa mai in apropiere a unor obiective economice insemnate.

Cu exceptia perioadelor de conflict militar (cand Dobrogea a devenit din nou teatru de razboi) a continuat cresterea populatiei provinciei, inregistrad valoarea de 136,5% la nivel provincial si 150,9% pentru Constanta, respectiv 118,8% pentru Tulcea, la nivel judetean.

            In general etapa se caracterizeaza prin scaderea treptata a sporului migratoriu si cresterea populatiei Dobrogei pe baza sporului natural. Evolutia geodemografica este mai complexa avand in vedere si alte evenimente importante (Vasile Nicoara – Teza de doctorat, 2004): razboiul balcanic si incorporarea Cadrilaterului in statul roman; afluxul de populatie romaneasca din grupul aroman, sud-dunarean, la inceput spre Cadrilater si apoi spre judetele Constanta si Tulcea; emigrarea unei parti din populatia musulmana spre Turcia si a majoritatii comunitatii germane, spre Germania, SUA, Canada; schimbul de populatie intre Romania si Bulgaria; etapele directe ale celor doua conflagratii, dar si cele secundare ale ocupatiilor bulgaro-germana si respectiv sovietica asupra teritoriului dobrogean.

 

III. 1.3.  Evolutia numarului de locuitori in perioada 1948-1966

Un interes deosebit il prezinta diferentierile teritoriale ale dinamicii populatiei Dobrogei dupa anul 1948.

Dinamica populatiei Dobrogei in cadrul recensamintelor din anii 1948, 1956 si 1966 arata diferentieri insemnate intre cresterea evidenta a populatiei Municipiului Constanta de de o parte, si cresterea mai redusa a numarului populatiei celor doua judete dobrogene pe de alta parte.

Este consecinta dominatiei covarsitoare a functiilor agricole ale localitatilor din aceste judete, precum si a procesului de disponibilitate a unei parti a fortei de munca din agricultura ca uramare a mecanizarii acesteia.

Cresterea numarului populatiei Dobrogei se datoreste in primul rand excedentului natural in judetele Tulcea si Constanta si excedentului migratoriu in Municipiul Constanta.

            Sporirea deosebita (203%) a populatiei Municipiului Constanta la recensamantul din anul 1966 fata de cel din 1948 este legata de intensificarea functiilor lui economice – indeosebi  acelor de transport (portuare), balneo-climaterice, turistice, industriale si administrativ-politice. In aceeasi perioada populatia judetelor Constanta si Tulcea inscrie o crestere de 123-125%. Cea mai mare parte a sporului total al populatiei lor se datoreste dezvoltarii oraselor din cuprinsul lor, ca de exemplu Medgidia si Tulcea. Tot acum se remarca si unele teritorii care inscriu stagnare si chiar regres (podisul Casimcea, podisul Oltinei), precum si unele sate care, avand o baza economica mai dezvoltata, polarizeaza populatia satelor mici, neviabile din punct de vedere economic.

            Referindu-ne la o data mult mai indepartata si anume la anul 1880, cand numarul locuitorilor Dobrogei era de 106.943, constatam ca intr-o perioada de 86 de ani populatia acestei regiuni a crescut la 702.461 locuitori (recensamantul din anul 1966), adica de 6,63 ori (fata de cresterea populatiei tarii din perioada 1880-1966, de la 8.600.000 la 19.103.163 locuitori, adica de peste 2 ori).

Dupa 1948 pana in 1966, cand are loc procesul de redistribuire a populatiei, cu precumpanirea plecarilor de la sat la oras, fara a lipsi insa si aspectul migratoriu dinspre alte judete, se observa diferentieri substantiale intre cresterea evidenta a populatiei municipiului Constanta pe de o parte si cresterea redusa a populatiei celor doua judete dobrogene, pe de alta parte. In aceasta perioada, judetele Constanta si Tulcea constituie principala sursa de crestere a populatiei urbane de pe teritoriile lor si mai ales a municipiului Constanta, aceasta datorindu-se predominantei functiilor agricole a localitatilor rurale din cele doua judete dobrogene si procesului de disponibilizare a unei parti a fortei de munca din agricultura, in urma mecanizarii acesteia.

            Cresterea deosebita a populatiei municipiului Constanta (279,1% la recesamantul din 1966 fata de anul 1930) se datoreste intensificarii functiunilor lui economice si mai ales a functiilor de transport (cele portuare), a functiilor balneoclimaterice-turistice, industriale, precum si a celor administrativ-politice. In aceeasi perioada(1930-1966) populatia judetelor Constanta si Tulcea inscrie o crestere de 107,0%. Acest fenomen se datoreste intensificari miscarii migratorii, mai ales in ultimile doua decenii catre municipiul Constanta si cele 2 orase mai mari Tulcea si Medgidia, precum si catre orasele mari limitrofe judetelor dobrogene, care dispun de obiective economice importante, ca de exemplu orasele Galati, Braila si in cea mai mica masura orasul Calarasi.

            Analizand dinamica populatiei celor doua judete dobrogene si a municipiului Constanta, in deceniul 1956-1966, se constata intensificarea ritmului de crestere a populatiei celor doua judete, care incepand din anul 1965 stagneaza si chiar regreseaza. Crestera deosebita a populatiei municipiului Constanta se datoreste mai ales lucrarilor de extindere si modernizare a portului Constanta, dezvoltari functiunilor balneo-climaterico-turistice si dezvoltari industriei. Noile obiective economice construite, intensificarea functiilor, au determinat un aflux important de populatie rurala din Dobrogea catre municipiul Constanta (circa 40000 persoane in perioada 1950-1966).

            Sintetizarea aspectelor esentiale privind miscarea populatiei Dobrogei este concretizata de urmatorii factori ai cresterii si descresterii populatiei: excedentul natural, deficitul natural, excedentul migratoriu si deficitul migratoriu.

            In judetele dobrogene nu se intalneste fenomenul de deficit natural (ca de exemplu in judetele din sud-vestul tarii).

            In anul 1968 pe teritoriul Dobrogei se gaseau un numar de 13 orase, insumand circa 250.000 locuitori, ponderea populatiei urbane reprezentand 38% din total. Prin noua organizare teritorial-administrativa din anul 1968, localitatea Navodari este declarata oras.

O etapa noua pentru viata urbana din Dobrogea apare in conditiile patrunderii capitalismului pe teritoriul tarii noastre. In 1860 s-a construit calea ferata Cernavoda-Constanta, in 1895 podul de peste Dunare, Fetesti-Cernavoda, iar in 1908 portul Constanta. Toate acestea au contribuit la dezvoltarea functiilor economice ale orasului Constanta. Treptat, intregul teritoriu al Dobrogei a fost chemat la o tot mai larga activitate economica, cu consecinte asupra vietii urbane.

            Unele orase se dezvolta ca centre de schimb, iar altele ca statiuni balneare (in aceasta perioada apar statiunile balneare Movila (1899), azi Eforie-Sud, si Eforie (1910), azi Eforie-Nord; din punct de vedere administrativ, aceste doua localitati sunt componente ale orasului Eforie).

            Existau 13 centre urbane: Constanta Tulcea, Medgidia, Cernavoda, Sulina, Macin, Babadag, Isaccea, Harsova, Mangalia, Techirghiol, Eforie-Sud si Eforie-Nord, precum si Ostrov; in 1930, comuna Ostrov este declarata oras, iar in 1956 din nou asezare rurala. Dupa datele recensamantului din 1930, in cele 13 orase ale Dobrogei traiau 126.394 de locuitori, reprezentand o pondere de 28,0% din totalul populatiei Dobrogei, fata de 21,4% cat era ponderea populatiei urbane pe tara.

            In cei 20 de ani de continua dezvolatre a regiunii Dobrogea, in economia acestor orase s-au produs schimbari importante, care au contribuit la cresterea populatiei urbane. In aceasta perioada, pe teritoriul regiunii Dobrogea exista 12 orase, precum si 2 asezari de tip urban, Ovidiu si Sf. Gheorghe, insumand circa 233.000 de locuitori (1963).

            Cresterea absoluta a populatiei oraselor in perioada 1948-1963 a fost mult superioara celei din perioada 1930-1948, sporurile cele mai mari inregistrandu-le orasele Constanta, Medgidia, Tulcea, Eforie, Mangalia. Cresterea relativa a populatiei oraselor Dobrogei in 1963 fata de 1930 (183,8%) este superioara cresterii relative a populatiei pe totalul regiunii (148,8%).

            Ponderea populatiei urbane in totalul populatiei regiunii a crescut de la 28,0% in 1930 la 28,8% in 1948, 31,2% in 1956, ajungand la 33,8% in 1963.

            Cresterea populatiei urbane se datoreste excedentului natural in continua crestere, ca urmare a imbunatatirii conditiilor materiale si culturale ale populatiei, industrializarii si coperativizarii agriculturii. Factorul important care a provocat afluxul de populatie rurala spre aceste orase este politica de ridicare economica prin industrializare. Concomitent cu procesul de industrializare, s-a desfasurat actiunea de sistematizare si modernizare prin constructii de locuinte, de institutii social-culturale, de canalizare, electrificare.

III. 1.4.  Evolutia numarului de locuitori in perioada 1966-1992

Pe ansamblul celor doua judete din Dobrogea s-a inregistrat dupa 1878 o crestere importanta a populatiei, ca urmare a dezvoltarii economico-sociale. Astfel, de la 100.000 locuitori in 1878, 380.430 in 1912, 447.800 in 1930, 503.290 in 1948, 593.659 in 1956, 702.461 in 1966, 863.348 in 1977 s-a ajuns la 1.019.766 locuitori in 1992.

            Se remarca deosebiri in marimea cresterii populatiei de la o etapa la alta. Pana la primul razboi mondial a fost rapida, urmare  a sporului natural ridicat, dar si al celui migrator (indeosebi din Moldova); pana in 1960 cresterea a fost mai lenta (sporul natural mai redus si pierderile suferite in timpul celui de-al doilea razboi mondial); o noua perioada de crestere dupa 1960 determinata atat de sporul natural ridicat, cat si de deplasarile definitive din diferite judete din tara. Dupa 1992, situatia este relativ stagnanta.

            Evolutia numerica este insa diferita de la o zona la alta. Astfel, sunt areale cu cresteri foarte mari (orasele principale si comunele din lungul litoralului si din sectorul Cernavoda-Constanta) si mari (in nordul podisului, la vest si est de Tulcea, legate de dezvoltarea industriei extractive). Cresterea s-a facut deopotriva pe seama sporului natural, cat si a celui migratoriu.

            Arealele cu situatia demografica constanta sau intr-o usoara crestere includ comunele din nord-vestul podisului, din zona Babadag, Depresiunea Nalbant, Slava Cercheza, latura dunareana in zona Harsova si sud-vestul podisului, la nord de Navodari; aici cresterile datorate sporului natural sunt, in buna masura, atenuate de plecarile definitive spre orase.

            Arealele unde a fost o scadere a numarului de locuitori sunt in partea central-sudica a Podisului Casimcea, ca urmare a sporului migratoriu ridicat facilitat de disponibilizarea unei parti din forta de munca din agricultura.

            Cresterile cele mai mari, indiferent de etapa, au fost in orase si, in primul rand, in Constanta, legate de dezvoltarea activitatii portuare si a industriei. In ultimele decenii amplasarea unor obiective industriale la Tulcea si Medgidia, Mangalia, Navodari, ca si dezvolatrea turismului in sectorul sudic al litoralului a facilitat cresterea populatiei in aceste sectoare.

Pe teritoriul Dobrogei se gasesc un numar de 16 orase, insumand circa 500.000 de locuitori. Ponderea populatiei urbane, din totalul populatiei regiunii a crescut de la 28% in 1930, la 52% in 1994. Cresterea populatiei urbane se datoreaza sporului natural, industrializarii, dezvoltarii agriculturii, industriei, comertului, turismului si serviciilor.

Dupa ce in perioada celui de-al doilea Razboi Mondial si anii urmatori, pana la recensamantul din 1948, populatia Dobrogei a inregistrat o scadere cu 3,1%, mai importanta in judetul Tulcea, 5,4% si mai redusa in judetul Constanta, 1,7%, instaurarea statului totalitar comunist, cu perioada sovietizarii accentuate prin nationalizare, colectivizare genereaza noi evolutii geodemografice, cu delimitarea unor subetape (Nicoara Vasile – Teza de doctorat, 2004):

a) Subetapa comunismului de tip sovietic, marcata cenzitar prin recensamintele din 1948 si 1966, timp in care colectivitatea fortata a agriculturii – Dobrogea fiind prima regiune a tarii care raporta incheierea procesului – si dezvoltarea industriei, transportului si turismului provoaca un fenomen de depopulare rurala.

Procesul de crestere numerica, la nivelul regiunii, continua, dar cu un ritm mai scazut, 139,5%, iar diferenta de crestere a populatiei la nivelul celor doua judete fiind de 123,1% pentru Tulcea si 149,7% pentru Constanta.

Depopularea rurala a afectat in mod deosebit partea central-sud-vestica a Dobrogei (Podisul Oltinei, Podisul Medgidiei, Podisul Casimcei) si Delta Dunarii. Orasele, in special Constanta, Tulcea, Medgidia, Navodari, Mangalia cresc in marime demografica, la fel si unele centre polarizatoare din zona de atractie a litoralului turistic. In acelasi timp, daca o serie de orase, Ostrov, Baia, Chilia Veche, isi pierd statutul urban, pentru o serie de sate si catune se produce disparitia lor prin exod spre uban.

            b) Subetapa comunismului-nationalist (1967-1989) are din punct de vedere demografic limite temporale diferite de cele politice, ca urmare a realizarii recensamintelor dincolo de linitele consacrate istoric, respectiv in 1966 si postrevolutionar, in 1992.

Urmare a idustrializarii mai ridicate, a aparitiei unor santiere de constructii (construirea complexului portuar al Constantei, Canalul Dunare -Marea Neagra si Poarta Alba – Midia Navodari, amenajarea si construirea complexului Petrochimic Midia, Centrala Nuclearo-Electrica Cernavoda, reteaua podurilor peste Dunare si canal), este cresterea vertiginoasa a spatiilor de locuit, a statiunilor turistice si a numarului de locuitori, cu 145,1% pentru provincie, iar la nivel de judet, cu 160,7% Constanta si 114,5% Tulcea.

            Cauzele cresterii au fost: excedentul migratoriu provocat de afluxul fortei de munca, adusa din toata tara pe santiere si prin excedentul natural, cu valori mai mari in perioada primilor ani de aplicare a politicii pronataliste fortate, declansata prin decretul din 1967, de interzicere a intreruperii sarcinii.

            In aceasta subetapa apar orase noi, Basarabi, Negru Voda, Ovidiu, cresc in talie demografica orasul Constanta (care trece de 350.000 locuitori), Tulcea (care atinge aproape 100.000 locuitori), Navodari, Cernavoda si Medgidia si unele localitati cu caracter suburban, aflate pe litoral: Cumpana, Agigea, Tuzla, Limanu, 23 August, Costinesti, sau pe axele de influenta a Constantei: Valu lui Traian, Mihail Kogalniceanu.

III. 1.5.  Evolutia numarului de locuitori in perioada 1992-2002

            Anii trecuti de la Revolutia din 22 decembrie 1989 pana in ianuarie 1992, cand are loc un nou recensamant al populatiei, considerat ca fiind primul realizat in conformitate cu standardele O.N.U., marcheaza o midificare rapida si de anvergura a evolutiei demografice a societatii romanesti. Eliminarea masurilor statului de fortare a natalitatii, lipsa culturii medicale si a produselor contraceptive, comportamentul libertin al unei mari categorii de populatie (mai ales tanara), fara exercitiul si experienta democratiei, au condus la o escaladare a intreruperilor de sarcina (circa un milion inregistrate la nivelul tari in unitatile medicale, in fiecare dintre anii 1990-1992). (Vasile Nicoara – Teza de doctorat, 2004)

            Asociat cu fenomenul consacrarii unui nou tip de comportament demografic pentru populatia Romaniei, procesul de scadere brusca a ratei natalitatii, a generat un spor natural negativ. Pe durata deceniului, care a separat cele dou , ultimele recensaminte, s-a inregistrat o scadere totala a populatiei Dobrogei, cu 4,5%, iar la nivelul judetelor valoarea este aproape identica (4,6% Tulcea si 4,5% Constanta). (tabelul nr.2) (fig. nr.10)

            Diminuarea numarului de locuitori a fost mai mare in unele areale, mai ales in mediul urban (peste 10% Constanta, Cernavoda, Tulcea, Sulina).

Tabelul nr. 2

Preovincie si judete

Populatia la recensamantul din:

25 ianuarie 1948

21 februarie 1956

15 martie 1966

5 ianuarie 1977

7 ianuarie 1992

18 martie 2002

Dobrogea

503.290

593.659

702.461

863.228

1.019.766

973.811

Constanta

311.062

369.940

465.752

608.825

748.769

715.172

Tulcea

192.228

223.940

236.709

254.403

270.997

258.639

Fig. nr.10. Evolutia numarului de locuitori in perioada 1948-2002

Valori de scadere , intre 5 si 10% au fost marcate in areale urbane (Medgidia, Mangalia), dar si in areale rurale, lunca Deltei Dunarii (Ciobanu, Horia, Topalu, Chilia). (tabelul nr.3) (fig. nr.11)

            S-au constatat si areale de crestere demografica de pana la 5% si chiar peste 5%. Acestea se localizeaza indeosebi in microregiunea urbana a litoralului si Canalul Dunare – Marea Neagra, in centre urbane mici: Navodari, Eforie, Techirghiol, Ovidiu, Basarabi, sau in sate mari cu caracter rezidential: Mamaia Sat, Palazu Mare, Poiana, Lazu, Cumpana, Agigea, Valu lui Traian. Aceasta este consecinta in cea mai mare parte a migratiei de reintoarcere la locul de origine si a mobilitatii rezidentiale, in special pentru categoriile extreme – cei cu prosperitate mare care migreaza spre cartiere rezidentiale ultradotate si cu spatii verzi sau defavorizatii, somerii, pensionarii, care valorifica superior locuinta urbana si achizitioneaza alta mai ieftia in mediul rural sau in orase mai mici.

Tabelul nr.3

Provincie si judete

Medii

Populatia pe medii de habitat (2002):

Dobrogea

Constanta

Tulcea

Total

973.811

715.172

258.639

Urban

625.604

502.048

123.556

Rural

348.207

213.124

135083


Fig. nr.11. Structura populatiei pe medii de habitat in anul 2002

            In concluzie evolutia geodemografica a Dobrogei cu cei 125 de ani, dintre primul si ultimul recensamant (1880-2002), marcheaza o crestere de 5,4 ori, fiind provincia romaneasca cea mai dinamica. La nivelul celor doua judete gradientul demografic este ridicat, astfel judetul Constanta a marcat o crestere de 8,1 ori a populatiei sale , iar judetul Tulcea de 2,8 ori.

III. 1.6.  Evolutia numarului de locuitori in judetul Constanta

La 1 iulie 1967 populatia judetului Constanta numara 477.244 locuitori (2,5% din populatia tarii). Evolutia numerica a acestuia in perioada 1930-1968 indica o crestere continua.

Pe plan teritorial acest fenomen se manifesta diferentiat. Astfel, teritoriul municipiului Constanta si zona vaii Carasu reprezinta zone in care predomina fenomenul de crestere continua a populatiei. In partea sudica a judetului, mai ales in sud-vest, tendinta dinamicii populatiei este spre stagnare; ea este cauzata de capacitatea de absorbtie sporita a Municipiului Constanta, a orasului Medgidia si a unor localitati de pe valea Carasu, ca uramare a intensificarii functiilor lor productive si de servire.

            Aceeasi diferentiere se constata si in ce priveste densitatea populatiei. Fata de media judetului (67,2 loc./km²), cea mai mare concentrare a populatiei este in zona litorala si pe valea Carasu (intre 80-100 loc./km²). In zonele de podis din sudul vaii Carasu densitatea populatiei variaza intre 40-60 loc./km², iar in podisul Casimcea, la nord de valea Carasu, densitatea medie frecvent intalnita este intre 20-40 loc./km².

            Structura populatiei pe medii ne indica un coeficient ridicat al populatiei urbane (51,4 %) fata de media pe tara (38,7%). Privita sub aspect teritorial, structura pe medii a populatiei prezinta unele particularitati. Astfel, concentrarea urbana din zona litoralului detine cea mai mare pondere (circa 84%), fiind urmata de zona vaii Carasu. In schimb, partea sudica si sud-vestica a judetului are un caracter pur rural.

            La recensamantul din 5 ianuarie 1977, judetul Constanta ocupa locul 11 pe tara ca numar de locuitori: 608.817 locuitori (adica 86,3 loc/km²) fata de 64.902 locuitori in 1880, 261.028 locuitori in 1930, 311.062 locuitori in 1948, 369.940 in 1956, 465.752 locuitori in 1966, 608.817 in 1977, 748.769 in 1992 si 715151 locuitori in 2002. (tabelul nr.4) (fig. nr.12)

            Cresterea numerica a populatiei judetului in ultimele trei decenii s-a realizat precumpanitor pe seama sporului migratoriu. Sub aspectul indicelui de crestere a populatiei, judetul Constanta ocupa locul al doilea intre judetele tarii, In perioada 1966-1977, populatia judetului Constanta a crescut intr-un ritm mediu anual de 2,5%.

            In ansamblul judetului, sporul cel mai important il inregistreaza zona litorala, cu orasele Constanta, Navodari, Eforie, Techirghiol, Mangalia, ca urmare a lucrarilor de dezvoltare si modernizare a litoralului si a intensificarii activitatii portului Constanta. Structura, la data de 5 ianuarie 1977 era, pe medii, de 408.722 locuitori in mediul urban si 200.103 locuitori in cel rural, cu o pondere a populatiei urbane de 67,1%.

In anul 1977, populatia judetului Constanta traia in 8 orase, dintre care un municipiu, carora le apartin 17 localitati componente si 49 de comune (dintre care 4 suburbane), formate din 190 de sate. Cele 8 orase se concentreaza in doua areale: litoralul Marii Negre (Constanta, Navodari, Eforie, cu cele doua componente, Nord si Sud, Techirghiol, Mangalia) si Valea Carasu (Medgidia, Cernavoda). Face exceptie orasul Harsova, care este situat in nord-vestul judetului.  

Tabelul nr. 4

Constanta

Populatia la recensamantul din:

1880

1912

1948

1956

1966

1977

1992

2002

64.902

209.571

311.062

369.940

465.752

608.817

748.769

715.151


Fig. nr.12. Evolutia numarului de locuitori in judetul Constanta intre anii 1880-2002

Perioada modera a dezvoltarii orasului Constanta incepe in anul 1878. La acea data Constanta ocupa numai zona peninsulara, constituind orasul modern de astazi. Numarul locuitorilor sai era numai de 4.000.

            In prima parte a perioadei moderne de dezvoltare a orasului, pe care o situam intre anii 1878-1944, se inregistreaza cateva momente si aspecte de crestere mai importante.

            Populatia orasului Constanta creste de la 4.000 locuitori in anul 1878 la 10.419 in anul 1894 si la 25.628 in 1912, ceea ce inseamna o crestere de peste 6 ori (1878-1912); la 59.164 in 1930 si la 78.586 in anul 1948, ceea ce inseamna o crestere de peste 3 ori (1912-1948).

            Se observa astfel o crestere continua, inegala a populatiei orasului in diferitele perioade ale activitatii sale. Aceasta crestere a populatiei s-a produs sub influenta dezvoltarii economice si culturale a orasului Constanta. La aceasta trebuie avut in vedere si reorganizarea portului Constanta, precum si legatura acestuia cu interiorul tarii si cu lumea exterioara.

            Numarul populatiei inregistraza o crestere mai insemnata mai ales dupa Razboiul de Independenta, cand intregul teritoriu dobrogean revine la Romania, si in acea perioada populatia orasului de dubleaza, de la 4.530 de locuitori, la 8.132 de locuitori. Aceasta se explica prin numarul mare de mucitori si functionari, care au luat parte la efectuarea unor constructii (calea ferata, podul de peste Dunare, portul).

            In perioada primului razboi mondial, numarul populatiei inregistreaza cresteri mai reduse, datorate atat pierderilor de oameni suferite de tara noastra, cat si faptului ca numeroasa familii au parasit orasul in urma diastrugerilor de razboi si a conditiilor grele de trai.

Etapa imediat uramatoare razboiului se remarca printr-o noua tendinta de crestere a a populatiei orasului, datorita atractiei pe care a exercitat-o viata economica din portul si orasul Constanta, aflate in continua transformare. Dupa anul 1925 sunt anexate orasului si celelalte asezari din jurul sau: Anadalchioi, Bratianu, Palas, Viile Noi, care impreuna totalizau 12 mii de locuitori, asa incat orasul cunoaste cea mai ridicata cifra de crestere medie anuala a populatiei, de 2.000 de locuitori.

In perioada urmatoare se constata o crestere relativ mica a populatiei, atat din cauza pierderilor provocate in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cat si datorita scaderii sporului natural.

            In deceniile sase si sapte, numarul populatiei orasului Constanta s-a marit foarte mult in comparatie cu perioada interbelica, inregistrand un ritm mediu anual de crestere de peste 6.000 de locuitori. Cauza principala care a determinat aceasta crestere substantiala a populatiei o reprezinta procesul de industrializare, intensificarea activitatii portuare si a celei turistice, precum si trecerii unei importanta rezerve de brate de munca din agricultura in industrie.  

            Evolutia numarului populatiei se leaga de cerintele dezvoltarii functiilor economice ale acestui oras, care, la randul lor, duc la dezvoltarea lui teritoriala atat pe orizontala cat si pe verticala.

Cresterea numerica a populatiei sale a avut consecinte asupra tuturor factorilor demografici, precum si asupra structurii populatiei.

            Dezvoltarea fara precedent a Constantei in ultimii 25 de ani se reflecta in aceleasi trei aspecte: evolutia numarului de locuitori, dezvoltarea zonelor functionale si evolutia sa in teritoriu. Dupa o scadere neinsemnata a numarului locuitorilor orasului Constanta in anii razboiului (1941-1944), se inregistreaza o crestere de peste 2 ori intre anii 1948-1970. Aceasta dublare a populatiei (de la 78.586 locuitori in 1948, la 172.464 in 1970) este proprie si celorlalte orase ale tarii noastre, care intr-o perioada relativ scurta beneficiaza de o dezvoltare complexa. Dinamica populatiei a avut loc pe seama sporului mogratoriu. Specific pentru Constanta este faptul ca afluxul de populatie spre el se realizeaza in conditiile unor amplitudini deosebite, mai ales intre anii 1960-1964, culminand in anul 1965, datorita cerintelor constructiei portului.

Orasul Constanta avea, la 1 iulie 1968, 165.245 locuitori; orasul Navodari avea 7.362 locuitori; orasul Eforie, cu cele doua compartimente – Eforie Nord si Eforie Sud, avea o populatie de 7.636 locuitori; orasul Mangalia avea 14.217 locuitori; in orasul Medgidia, dezvoltarea functiei industriale a dus la cresterea substantiala a populatiei, de la 6.916 locuitori in anul 1948 la 31.315 in anul 1968; Cernavoda  avea 12.017 locuitori; orasul Harsova  avea 8.351 locuitori.

La recensamant populatiei efectuat la 7 ianuarie 1992, orasul Constanta totaliza 350.581 locuitori, ocupand primul loc intre centrele urbane ale tarii (fara municipiul Bucuresti). Referindu-ne la o data mult mai indepartata si anume anul 1879, cand numarul locuitorilor Constantei era de 4530 de locuitori, constatam ca intr-o perioada de 113 ani, populatia orasului a sporit de aproape 80 de ori.

Orasul Constanta prezinta o anumita particularitate in cadrul regiunii Dobrogea ai al tarii: in afara obligatiei de a-si intretine populatia lui stabila, trebuie sa faca fata unor cerinte sporite in perioada de sezon, cand populatia acestui oras creste de peste trei ori, daca tinem seama atat de sezonistii inregistrati (271 499 in 1963) cat si de sezonistii neinregistrati. Acest aspect este in general comun si altor centre urbane din Dobrogea, in special celor cuprinse in zona turistica a litoralului.

III. 1.6.  Evolutia numarului de locuitori in judetul Tulcea

Importanta unei asezari poate fi aratata intr-o insemnata masura de numarul locuitorilor si mai ales de evolutia acestuia. Desi reprezinta mai bine de jumatate din suprafata judetului, delta si lunca inundabila a Dunarii nu retin decat 9,3% din populatie, impartita in sate mici. Conditile de dezvoltare a acestor localitati au fost totdeauna nefavorabile, dar in ultimii ani cand inundatiile au crescut in intensitate si durata, ele s-au inrautatit si mai mult. Ca urmare, numarul locuitorilor unor sate, cum ar fi Sf. Gheorghe, Partizani, Gorgova, Crisan, Caraorman, Mila 23, Patlageanca, Grindul si altele, scade neincetat. La aceasta contribuie si slaba dezvoltare a cailor de comunicatie. Se observa fenomenul imbatranirii populatiei datorita placari definitive, mai cu seama a celor tineri.

            In zona inalta a judetului locuiesc 214.689 locuitori (90,7% din populatia judetului) grupata in 114 sate. Cea mai mare parte din aceasta populatie (184.736 locuitori) ocupa prispele joase din poala reliefului inalt, de-a lungul Dunarii si lagunelor complexului Razim. Pe fatada dunareana si lagunara  judetului se gasesc nu numai 4 din cele 5 orase ale judetului si cele mai mari sate, ci si densitatile de populatie cele mai mari.

            Remarcam ca prin cei 246.412 locuitori pe care ii avea in 1969 judetul Tulcea, ocupa penultimul loc in clasificarea acestor unitati administrative din acest punct de vedere, adica acelasi loc pe care il detinea si acum 40 de ani, la recensamantul din 1930. Una din cauzele acestei situatii este slaba dezvolatare a industriei pe care a cunoscut-o judetul Tulcea, aflat permanent sub ritmul mediu de industrializare a tarii.

            In 40 de ani populatia judetului a crescut cu 63.267 locuitori, ceea ce corespunde unui ritm mediu anual de 1.581 locuitori (spor de 8,4 ‰ fata de 23,4‰, cat a inregistrat cel de-al doilea judet dobrogean – Constanta). (tabelul nr. 5) (fig. nr.13)



Tabelul nr. 5

Tulcea

Populatia la recensamantul din:

1880

1912

1948

1956

1966

1977

1992

2002

79.735

170.859

192.228

223.719

236.709

254.531

270.997

256.492


Fig. nr.13. Evolutia numarului de locuitori in judetul Tulcea

 intre anii 1880-2002

In acelasi interval de timp, fenomenul urban a cunoscut o dezvolatre la fel de inceata: de la 22,3% in 1930 (fata de 21,4% populatie urabana pe tara) la 27,1% in 1969 (fata de 40,5% populatie urbana pe tara). De relevat in aceasta privinta este faptul ca pana in 1956 ponderea populatiei urbane scade si mai mult fata de situatia antebelica, ajungand la 20,6% din populatia totala a judetului. Abia dupa acest an, prin darea in folosinta a unor capacitati noi ale industriei alimentare in orasul Tulcea, precum si crearea unor unitati de industrie locala in Babadag si Macin, ca si dezvoltarea functiilor administrative ale celor trei orase, duc la sporirea ponderei populatiei orasenesti in 14 ani cu 6,5 procente fata de 9,2 inregistrate pe intreaga tara in acelasi interval.

            In general, judetul Tulcea inregistreza sporuri naturale ridicate comparativ cu media pe tara; 20 ‰ in 1968 si 16,9 ‰ in 1969, fata de 17,1‰ si respectiv 13,2‰ pe tara. Astfel, intre anii 1968 si 1969 s-a inregistrt un spor natural absolut de 8.773 locuitori. In acelasi timp populatia judetului a crescut doar cu 7345 locuitori, rezultand un deficit migratoriu de 1.428 locuitori realizat exclusiv pe seama populatiei rurale. Existenta acestui flux de forta de munca tulceana spre judetele limitrofe, cu precadre Galati si Constanta, mai industrializate, indica ramanerea in urma din punct de vedere industrial a Judetului Tulcea.

In primele decenii ale secolului XX in viata judetului Tulcea intervin elemente noi, generate mai ales de dezvoltarea porturilor Tulcea si Sulina si de extinderea suprafetelor cultivate. In preajma primului razboi modial, orasul Sulina, care cu cateva decenii in urma avea doar cateva zeci de locuitori, ajunge sa cuprinda circa 9.000 de locuitori; mai tarziu insa, populatia orasului scade continuu, ca urmare a dezvoltarii orasului Constanta.

            La 1 iulie 1970 judetul Tulcea totaliza 250.049 de locuitori, ceea ce face ca densitatea populatiei sa fie de numai 29,8 locuitori/km², mult sub media pe tara. Aceasta situatie se datoreste mai ales prezentei pe teritoriul judetului a unei mari parti din complexul lacustru Razim si a Deltei Dunarii, cu un potential de locuit redus, cat si conditiilor istorice si econimice nefavorabile din trecut (drum de trecere pentru diferite popoare migratoare, stapanirea otomana, nivelul redus al dezvoltarii economice). Cea mai mare densitate este inregistrata pe teritoriul administrativ al municipiului Tulcea (180 locuitori/km²), datorita prezentei orasului de resedinta , cel mai mare din judet, urmad teritoriul administrativ al orasului Macin (peste 130 locuitori/km²) si cateva portiuni din zona inalta cu o densitate intre 50 si 100 locuitori/km². Densitatile cele mai reduse apar in zona Deltei Dunarii si in vecinatatea lacului Razim; in Delta densitatea medie a populatiei abia trece de 6 locuitori/km².

            In Delta Dunarii populatia totala numara aproximativ 22.000 de locuitori; aceasta valoare redusa indica si o crestere in general lenta a populatiei din delta, daca o comparam cu unele valori anterioare (19.300 de locuitori in anul 1912, aproximativ 19.700 in anii 1930 si 1956, 20.500 in 1963). Evolutia numerica a populatiei din ultimele decenii nu reflecta natalitatea ridicata din aceasta parte a tarii (intotdeauna peste media pe tara) si scaderea substantiala a mortalitatii, deorece dezvoltarea industriei in orasul Tulcea si in alte centre dobrogene a atras mana de lucru din mediul rural, inclusiv din delta.

            Pe ansamblu judetului valoarea natalitatii in 1967 a fost de 28,1‰, iar  a mortalitatii de 8,3‰, rezultand un spor natural de 19,8‰.

            Exista o crestere lenta a populatiei orasului Tulcea, care in anul 1948 numara 21.642 de locuitori, fata de 18.880 in 1899 si 20.403 in 1930.

            In anii constructie socialiste orasul a inregistrat o continua dezvoltare economica, fapt cea a generat cresterea rapida a numarului de locuitori, care era un 1970 de circa 42.000 locuitori; orasul Macin cuprindea aproximativ 9.300 de locuitori, fata de 5.459 la recensamantul din anul 1930); orasul Babadag in 1930 numai 4.607 locuitori, iar in prezent numara circa 8.300 de locuitori; orasul Isaccea numara peste 5.200de locuitori (4.566 de locuitori in 1930); orasul Sulina numara 4.400 de locuitori.

            Asezarile rurala din cadrul judetului Tulcea sunt unitati teritorial-administrative destul de mari, cu o populatie medie de peste 4.100 de locuitori; ele sunt grupate  in 12 comune cu o populatie pana la 3.000 de locuitori fiecare, 17 comune cu o populatie cuprinsa intre 3.000 si 5.000 de locuitori si 14 comune cu mai mult de 5.000 de locuitori fiecare.

III. 2. Distributia spatiala a locuitorilor

            Distributia spatiala a populatiei este influentata de un complex de factori, cum ar fi: resursele naturale (ale solului si subsolului), componentele fizico-geografice (clima, hidrografie, relief), conditile economice si istorico-politice.

Distributia spatiala a locuitorilor este foarte variata. Ecartul valorii densitatii este foarte larg, intre 2,5 locuitori/km² in zona deltaica si lacustra a judetului Tulcea si peste 150 locuitori/km² in arealul urbanizat Constanta-Navodari-Ovidiu.

            Delta Dunarii prezinta o situatie cu totul aparte din punct de vedere al potentialului locuibil, sub 5% din suprafata fiind favorabila. Intervin, insa, si alte cauze de ordin economic (lipsa locurilor de munca), de dotare si infrastructura (sfera serviciilor si dotarilor tehnico-edilitare slab dezvoltate), grad de izolare, imbatranirea populatiei. Ca urmare a depopularii si a unor viituri catastrofale au disparut sau sunt aproape parasite sate precum Salceni, Uzlina, Plauru, Stipoc.

            Principalele areale de concentrare a populatiei sunt:

  • litoralul constantean intre Corbu, la nord si Vama Veche , la sud;
  • axa de circulatie est-vest-Constanta-Cernavoda;
  • zona urbana si periurbana a municipiului Tulcea (Cataloi-Somova-Malcoci);
  • o fasie de teritoriu cu adancimea pana in 15-20 km, paralela tarmului maritim constantean (Negru-Voda, Amzacea, Topraisar, Cobadin, Mihail Kogalniceanu, Cogealac);
  • Valea Dunarii, cu sectoarele Ostrov-Cernavoda si Macin-Isaccea-Tulcea.

Arealele de depopulare sau de diminuare a intensitatii locuirii, sunt urmatoarele:

  • Delta Dunarii;
  • Podisul Casimcei si Muntii Macinului;
  • Podisul Oltinei si partea de vest a Podisului Negru-Voda;
  • Valea Dunarii intre Cernavoda-Harsova-Macin;
  • Podisul Medgidiei, in jumatatea nordica.

III. 3.  Evolutia raportului rural-urban (la nivel de provincie si de judete)

            Raportul dintre numarul populatiei rurale si urbane s-a modificat continuu. La inceputul secolului nostru circa 3/4 apartinea ruralului. In prezent, in judetul Constanta, 72% apartine urbanului si 28% ruralului. In judetul Tulcea, desi numarul de locuitori in oras a crescut foarte mult, totusi raportul este favorabil populatiei rurale (22% fata de 7,8% in 1930 si 48%, fata de 52% in 1992). Raportul s-a mentinut in favoarea ruralului pana in deceniul sapte cand, ca urmare a noilor obiective industriale, a amplificarii functie portuare si a dezvoltarii turismului, orasele si-au dublat si triplat numarul de locuitori. In prezent, in Podisul Dobrogei aproape 677.258 locuitori traiesc in 15 orase (doua municipii) si peste 331.000 in mediul satesc (306 sate). Cresterea populatiei urbane in orasele mici s-a facut mai ales dupa 1980 (constructia unor unitati industriale mici). Dupa 1990 revenirea in sate a fost nesemnificativa.

            Raportul intre populatia urbana si rurala a Dobrogei prezinta diferentieri teritoriale importante:  

            a) Comparativ, cele doua judete, Constanta si Tulcea, cu evolutie demografica si economica diferita, judetul Constanta, urmare a unei dezvoltari economice mai ample (provocata in primul rand de dimensiunea maritima) si cu suprafate de terenuri agricole mult mai mari, introduse in procesul de colonizare, creste numeric mult mai repede decat judetul Tulcea in perioada 1880-1948, cu accent pe mediul rural, pentru ca apoi, in 1948-2002, cresterea sa fie spectaculoasa in mediul urban, iar ruralul fie stagneaza fie descreste;

            b) Importanta portuara si apoi turistica a Constantei, ca principal port al Romaniei si prima regiune turistica a tarii, actioneaza ca un magnet in perioada colectivizarii fortate a agriculturii, dar si apoi, in perioada marilor investitii industriale si de transport. Populatia sa creste in anii 1948-1992 de peste 2,4 ori;

            c) Vechile orase, interne Dobrogei, devin la randul lor poli centralizatori la nivel zonal, in special Mangalia, Medgidia si Cernavoda, urmare a investitiilor in turism, industrie si transporturi;

            d) Targurile si micile orase de la inceput de secol XX sunt in mare masura cuprinse in procesul de crestere si dezvoltare, unele dintre ele chiar spectaculoasa (de exemplu Navodari) in timp ce altele decad pana la a-si pierde statutul urban - Ostrov, care in 1958 i-si pierde  statutul de oras, principala cauza fiind izolarea sa geografica intre Dunare si noua frontiera cu Bulgaria, intr-o zona lipsita de atractivitate economica.

            e) Localitatile rurale, favorizate de pozitia geografica pe axele de dezvoltare accelerata, devin orase si centre de atractivitate locala – de exemplu vechiul sat Murfatlar, devenit noul oras Basarabi sau satul Ovidiu devenit oras, localitatile cu statut balnear devenite orase, Eforie, Techirghiol, sau in prag de a fi declarate orase, Costinesti, Agigea, Tuzla.

La recensamintul  din 1966 raportul dintre numarul de locuitori din rural si cel din urban se prezenta astfel: 234.321 locuitori in mediul urban si 231.431 locuitori in mediul rural, pentru judetul Constanta si 65.511 locuitori in mediul urban si 171.198 locuitori in mediul rural, pentru judetul Tulcea, pentru ca la recensamintele din 1992 si 2002 sa situeze judetul Constanta printre cele mai urbanizate judete ale tarii (valuarea de 72,2%) reprezinta a doua valuare intre judetele tarii, dupa judetul Hunedoara.

Din totalul populatiei urbane a judetul Constanta, numarul locuitorilor municipiului Constanta determia anvergura raportului, deoarece numai acesta, adica municipiul Constanta, detine 43,4% din totalul populatiei judetului.

            In privinta judetului Tulcea, ritmul mult mai lent de dezvoltare a acestuia si cresterea numerica redusa a populatiei sale conserva un raport de dominare a populatiei rurale, fata de cea urbana, in conditiile in care vechile targuri si orase stagneaza demografic (Babadag, Isaccea, Macin) sau decad vertiginos (de exemplu Sulina, de la peste 30.000 de locuitori la inceputul secolului scade la peste 5.000 de locuitori la sfarsitul secolului XX; Mahmudia decade si i-si pierde in 1858 statutul de oras).

            Doar Tulcea, resedinta de judet, oras port, supus industrializarii, cunoaste un proces de crestere demografica si de concentrare in perimetrul sau a circa 38% din locuitorii judetului. Cu toate acestea, in judetul Tulcea, la recensamintele din 1992 si 2002, ponderea populatiei rurale ramane dominanta, 57% rural si 43% urban.

CAP. IV.  Miscarea naturala a populatiei Dobrogei

in secolul XX

            Populatia reprezinta totalitatea indivizilor care traiesc pe un anumit teritoriu sau areal geografic, considerati in ansamblu, indiferent de caracteristicile sau particularitatile acestora legate de rasa, etnie, gen sau varsta.

            Numarul total al populatiei unei tari sau regiuni constituie rezultatul a doua componente: miscarea naturala si miscarea migratorie.

            Modificarile care apar in numarul populatiei totale reprezinta rezultatul a patru elemente: pe de o parte, nasterile si imigrantii, care duc la cresterea numarului populatiei, iar pe de alta parte, decesele si emigrantii, care duc la scaderea numarului populatiei.

            Miscarea naturala reprezinta totalitatea modificarilor ce apar in numarul si structura populatiei, ca urmare a nasterilor si deceselor, casatoriilor si divorturilor.

            Natalitatea si mortalitatea sunt componentele principale ale evolutiei demografice, dinamica naturala a populatiei rezultand din diferenta dintre numarul de nasteri si de decese.

           

IV. 1.  Natalitatea

            Natalitatea arata frecventa sau intensitatea nasterilor in interiorul unei populatii. Aceasta se masoara prin rata natalitatii, indicator calculat prin raportarea numarului total de nascuti vii la populatia medie (reprezinta populatia inregistrata la 1 iulie a fiecarui an).

            Ca element preponderent in determinarea cresterii si dinamicii demografice, natalitatea este influentata de un complx de factori: fecunditatea, structura populatiei pe varste si sexe, migratiile, politicile demografice, traditiile, apartenenta religioasa, nuvelul de cultura si educatie, emanciparea si gradul de ocupatie a femeii.

            Un indice deosebit de expresiv in diferentierea natalitatii dintre populatii este fecunditatea (fertilitatea), care reprezinta numarul mediu de nascuti vii, raportat la o femeie in perioada de procreatie (intre 15 si 50 ani).

            Fecunditatea este accentuata intre 15 si 24 de ani, diminuindu-se odata cu avansarea in varsta, si depinde de intensitatea, stabilitatea si caracterul precoce sau tardiv al casatoriilor, de frecventa avorturilor si gradul de utilizare a mijloacelor de contraceptie.

Analiza fenomenelor demografice din Dobrogea in perioada 1930-1966 arata o scadere a mortalitatii mai ales in ultimele doua decenii, dar in acelasi timp si un regres al natalitatii.

            Media anuala a indicelui natalitatii pentru anii 1931-1935 este de 39,6‰ pentru judetul Constanta si de 43,2‰ pentru judetul Tulcea. Dupa aceasta data indicele natalitatii este in continua scadere.

            Evolutia indicelui natalitatii populatiei Dobrogei in perioada dintre ultimele doua recensaminte (1956-1966) arata scaderea lui continua in acesti 11 ani, de la 32,9‰ in anul 1956 la 22‰ in 1960 si la 14,8‰ in 1966. Cu toata scaderea acestui indice in perioada analizata, natalitatea in Dobrogea se inscrie cu un indice superior mediei pe tara. Descresterea coeficientului natalitatii mai ales in ultimele doua decenii se datoreste scaderii aproape in acelasi ritm a numarului de casatorii, cat si gresitei intelegeri si folosiri a dreptului de intrerupere a sarcinii acordat de legile din acea vreme.

            In urma sistemului de masuri medico-sanitare si de sprijinire materiala a familiilor cu mai multi copii, sistem imbunatatit dupa 1966, natalitatea a crescut mult in anii 1967 si 1968 in comparatie cu perioada anterioara, fara sa atinga insa coeficientii anilor 1931-1935.

            Indicele natalitatii pe intreaga provincie prezinta diferentieri teritoriale. In primul rand se individualizeaza judetul Tulcea cu un coeficient mai mare al natalitatii in comparatie cu judetul Constanta. Aceasta situatie se datoreste atat cauzelor subiective, cat si celor obiective. Intre cele din urma o influenta mai mare asupra mentinerii unui indice superior al natalitatii o are stabilirea populatiei in localitatile natale. Indicele mai scazut in jumatatea sudica a Dobrogei, si mai ales in Valea Carasu si in zona litorala, se datoreste mobilitatii populatiei, fenomen care adesea duce la scaderea numarului casatoriilor, la dezechilibre numerice intre sexe. Sub aspectul evolutiei indicelui natalitatii, teritoriul Dobrogei se inscrie in tipul teritoriilor cu natalitate in scadere, dar cu tendite de crestere in ultimii doi ani.

            In cercetarile demografice si sociologice moderne se acorda o atentie tot mai mare fenomenului de fertilitate feminina, intrucat se presupune ca acesta are un rol important in evolutia coeficientului de crestere, de stagnare sau de descrestere a natalitatii. Analiza fenomenului de fertilitate feminina la populatia Dobrogei arata urmatoarele in ultimii ani: Judetul Tulcea se situeaza la toate grupele de varsta (cu exceptia celei intre 45-49 ani) peste coeficientul mediei pe tara al fertilitatii feminine; spre deosebire de acesta, judetul Constanta se situeaza la toate grupele de varsta (cu exceptia celei intre 15-19 ani) sub coeficientul mediei pe tara al fertilitatii feminine.

            Natalitatea a fost extrem de mare in mediul rural pana la al doilea razboi mondial (se ridica uneori la 40-45‰). La recensamantul din 1977 a fost de circa 22‰ la sate si 18‰ la orase. In 1992, ea a fost de 11,3‰ in judetul Constanta si 11,6‰ in judetul Tulcea (deci mai mica decat media pe tara de 11,9‰); valorile pe medii sunt apropiate (in judetul Constanta 10.3‰ urban si 11,3‰ rural, in judetul Tulcea 13,8‰, respectiv 11,9‰). Ulterior, valorile natalitatii au scazut (in 1996 au fost 0,5‰, in judetul Constanta si 9,9‰ in judetul Tulcea), fiind sub media pe tara (10,4‰). Se disting areale cu valori mai mari, decat media, in comunele din sud-vestul provinciei (Podisul Oltinei), in partea de est a Podisului Babadag si in orasele Tulcea, Babadag, Harsova; apoi areale cu valori apropiate mediei in orasle Constanta, Eforie, Medgidia, Mangalia.

In concluzie, natalitatea populatiei Dobrogei, a suferit in ultimele decenii scaderi, de la 32,9‰ in anul 1956, la 14,8 ‰ in anul 1985, dar si cresteri, in anul 1992 fiind de 22,9 ‰, pentru ca apoi sa scada in anul 1996 la 20,4‰. (tabelul nr.6) (fig. nr.14)

            Tabelul nr.6

an

Indicele natalitatii in anii:

1956

1966

1992

1996

Dobrogea

32,9

14,8

22,9

20,4


           

Fig. nr.14. Evolutia natalitatii intre anii 1956 – 1996

IV. 2.  Mortalitatea

Mortalitatea reflecta totalitatea deceselor care se produc in cadrul unei populatii. Aceasta se exprima prin rata mortalitatii, indicator demografic care reprezinta un raport intre numarul total de decedati si populatia medie.

            Mortalitatea este mai accentuata in primii ani de la nastere (0 – 4 ani), scazand ca intensitate spre anii adulti si crescand din nou, odata cu varsta.

            Civilizatia avansata si in special dezvoltarea infrastructurii sanitare, au determinat o diminuare puternica a mortalitatii.

            Mentinerea sanatatii este strans legata de o buna igiena si de utilizarea mijloacelor terapeutice. Gradul de instruire a diverselor categorii de populatie determina adoptarea unui anumit mod de viata (dieta, limitarea consumului de alcool, renuntarea la tutun), precum si a unui comportament fata de maladii; exercitarea anumitor meserii comporta riscuri ce ridica nivelul mortalitatii in randul celor care le practica.

            Un indice demografic mai complex, exprimand durata anilor de viata a unei generatii de noi nascuti este speranta de viata la nastere, numita si durata medie a vietii, calculata cu ajutorul tabelelor de mortalitate.

            Mortalitatea infantila este exprimata prin raportul dintre numarul deceselor anuale inregistrate la copii, cu varsta mai mica de 1 an si efectivul mediu al populatiei (1.000 locuitori). Acest indicator demografic este deosebit de sensibil la starea sanitara si nivelul dezvoltarii economico-sociale, ale populatiei.

In anii 1931-1935 media anuala a mortalitatii populatiei a fost de 21,2‰ pentru judetul Constanta si de 20,6‰ pentru judetul Tulcea. In anii urmatori (cu exceptia perioadei de dupa cel de-al doilea razboi mondial) indicele mortalitatii este in continua descrestere. Scaderea considerabila a acestuia (10,2‰ in 1956 si 7,3‰ in 1966) isi are explicatia in amplul sistem de masuri medicale, sociale, economice, dezvoltat sistematic dupa anul 1960. Poate fi amintita reteaua de spitale de la Constanta, Tulcea si Medgidia. Numarul institutiilor pentru servicii medicale in Dobrogea se completeaza cu serviciile medicale a celor 6 sanatorii din localitatile balneare Agigea, Eforie-Nord, Eforie-Sud, Techirghiol si Mangalia si cu alte spitale din multe alte localitati.

            Mortalitatea a fost mare in perioada interbelica - 22‰, in 1992 era de circa 9,8‰ (pe judete – 8,5‰ in Constanta si 11,1‰ in Tulcea), si din anul  1996 de 12‰. Durata medie a vietii a crescut de la 42 ani (1932) la peste 70 ani in prezent. Pe medii,  in 1996, natalitatea era mai mare in cel rural (13,9‰ in Constanta si 14,7‰ in Tulcea). (tabelul nr.7) (fig. nr.15)

            Tabelul nr.7

an

Indicele mortalitatii in anii:

1956

1966

1992

1996

Dobrogea

10,2

7,3

9,8

12


Fig. nr.15. Evolutia mortalitatii intre anii 1956 – 1996

IV. 3.  Sporul natural

            Diferentele care exista intre nivelul natalitatii si cel al mortalitatii unei populatii sunt redate de sporul natural sau rata cresterii naturale. Acesta se obtine prin diferenta dintre rata natalitatii si rata mortalitatii.

            Sporul natural poate fi pozitiv, cand numarul nascutilor este mai mare decat numarul decedatilor, insa poate fi si negativ, daca nivelul natalitatii este mai redus decat nivelul mortalitatii, in acest caz preferandu-se termenul de deficit natural ori cel de declin demografic sau „0”, cand valorile ratei natalitatii sunt egale cu cele ale ratei mortalitatii.

Sporul natural reprezinta in anii 1931-1935 pentru cele doua judete o medie de peste 8.800 locuitori pe an, adica 20 ‰. In anul 1956 acesta inscrie 10.823 locuitori sau 22,8‰. Cei mai scazuti indici se inregistreaza in anul 1965, cu 4.096 locuitori sau 8,0‰, si respectiv 3.847 locuitori sau 7,5‰ in anul 1966.

            Masurile pe linie de stat care au fost adoptate dupa 1966 au dus la o midificare substantiala a sporului natural, care a inceput sa inregistreze din nou cresteri.

            Folosind tipurile de dezvoltare demografica stabilite de geografa franceza J.Beaujeau-Garnier, miscarea naturala a populatiei Dobrogei se inscrie in urmatoarele tipuri:

a) in anii 1930-1936, in tipul teritoriilor cu coeficienti mari de natalitate (media anilor 1930-1936 era de 41,4‰) dar si cu o mortalitate ridicata (20,4‰). Sporul natural inscria valori absolute de peste 8.800 locuitori/an, sau 20,5‰;

            b) in anii 1948-1955 Dobrogea evolueaza catre tipul in care natalitatea se mentie ridicata, iar mortalitatea inregistreaza tendinte de scadere;

            c) in anii 1956-1966, in tipul in care atat natalitatea cat si mortalitatea sufera o sensibila scadere. Sporul natural cunoaste valori absolute intre 10.823 locuitori/an in 1956 si 3.847 locuitori/an in 1966;

            d) din anul 1967 Dobrogea se inscrie in tipul in care coeficientii natalitatii cresc.

            Sporul natural la nivelul anului 1991 depasea media pe tara (1‰) in judetul Constanta (2,8‰) si era inferioara in judetul Tulcea (0,5‰). In 1996, valorile sunt si mai mici (-0,6‰, Constanta si -1,6‰ Tulcea). Pe medii insa situatia difera: in cel urban in Constanta -0,5‰ si in Tulcea 0,9‰; in cel rural -0,9‰ si respectiv -4‰.

IV. 4.  Cauzele evolutiei sincopate a sporului natural

            Evolutia demografica a provinciei Dobrogene nu a cunoscut un proces constant valoric pe durata secolului XX, ea fiind marcata de o serie de sincope, care ilustreaza fie perioade de scadere a numarului de locuitori, provocate in doua randuri de cele doua Razboaie Mondiale, iar intre 1992 si 2002, de modificarea severa a comportamentului demografic si instalarea unui spor natural negativ, fie perioade de crestere accelerata, chiar agresiva a populatiei, datorate colonizarilor si improprietaririlor agricole din prima jumatate a secolului; colectivizarii si industriei  fortate din perioada comunista (1950-1990).

Prin urmare putem identifica umatoarele categorii de cauze (Vasile Nicoara-Teza de doctorat, 2004):

a) cauze naturale – dominatia „zonei critice” pentru locuit a marii suprafete deltaice si lacustre, a masivelor de origine muntoasa si a celor forestiere, care restrang la circa 40% din suprafata judetului spatiul favorabil locuirii.

b) cauze economice – dezvoltarea exponentiala a activitatii portului Constanta, in detrimentul navigatiei mai dificile si mai scumpe prin porturile si bratele dunarene; potentialul turistic deosebit al litoralului constantean, devenind prima zona turistica a tarii; amplasarea unor mari obiective industriale (santiere navale, combinate chimice, centrale electrice, uzine ale industriei usoare si alimentare) sau de transport (marele complex portuar Constanta, canalul Dunare-Marea Neagra si subramura sa Poarta Alba-Midia Navodari, podurile transdanubiene), cu precadere in judetul Constanta; suprafata arabila mult mai extinsa si amenajarea unei parti insemnate pentru irigatii, in judetul Constanta.

c) cauze demografice – un aflux permanent de populatie tanara, forta de munca necesara industriei, turismului, santierelor de constructii, care a mentinut in acelasi timp si o natalitate ridicata, in judetul Constanta, spre deosebire de judetul Tulcea, care a inregistrat flux migratoriu ridicat si tendinte de imbatranire a populatiei.

IV. 5.  Consecintele evolutiei sincopate a sporului natural

            Consecintele acestei evolutii se regasesc sub diferite forme in toate aspectele vietii social-economice a Dobrogei, astfel:

            a) Valul demografic rural al improprietaririlor si colonizarii a multiplicat numarul satelor si a crescut marimea demografica a celor existente. Aceasta consolidare a proprietatii rural-agrare a facut apoi obiectul unei fortate colectivizari, care a generat, prin excese politice, prin distrugerea proprietatilor rurale private si prin excedent de forta de munca, un flux migratoriu major (pentru unele localitati chiar exod rural) spre orase.

            b) Mutatiile politice care au insotit regiunile totalitare din perioada 1938, 1989, au provocat, pe de o parte emigrarea, chiar exodul (pentru populatia germana si evreiasca) unor minoritati etnice, persecutarea politica a altora (evreii si tiganii de catre regimul fascist, tatarii de catre regimul comunist de sorginte sovietica), iar pe de alta parte, aportul in zona de populatie prin infiintarea lagarelor de munca, a deportarilor fortate (la Canal si in Delta).

            c) Modificarea structurii economice din a doua jumatate a secolului XX prin cresterea ponderii industriei constructiilor, transportului si turismului fata de agricultura, prin ritmul accelerat  al acestora, care in Dobrogea a inregistrat cele mai mari investitii, comparativ cu restul tarii, au determinat fluxuri de populatie din toate regiunile tarii spre marile santiere (indeosebi grupe de varsta tanara, cu o pondere mare a sexului masculin) dinspre regiunile slab dezvoltate ale tarii, ca de exemplu Moldova, Oltenia.

            d) Aceste evolutii economice si demografice au provocat o depopulare a satelor si o imbatranire demografica a acestora, si a mentinut o buna perioada de timp un comportament demografic activ (cu niveluri mai ridicate decat in alte regiuni ale tarii – Banat, Crisana, Muntenia Centrala).

            Progresele sociale, culturale si economice, ridicarea nivelului de trai si de instruire si modificarea conceptiei de viata si a modelului familial, sub influenta modelului occidental, au contribuit la schimbarea comportamentului demografic, dintr-unul echilibrat, stagnal si chiar unuia dezechilibrat, cu deficit natural demografic.

            e) Aceste fluxuri de dirijare spre urban a unei mari parti a populatiei Dobrogei, cu precadere spre zona litorala a judetului Constanta (cu potential economic atractiv), incepute in anii 1960, i-a urmat alte valuri, care fac ca si in prezent sa continue depopularea zonelor rurale si superconcentrarea populatiei in spatii urbane bine echipate edilitar si cu servicii mai bune.

            In concluzie decalajul dintre urban si rural nu este unul numai de marime demografica ci si unul de nivel cultural, social, economic si functional, care in loc sa se atenueze, continua sa creasca, provocand dezechilibre teritoriale si pe sectoare de activitate.

            O caracteristica de data relativ recenta, din ultimii zece ani, care va antrena consecinte pe termen mediu, este emigrarea unei insemnate parti din forta de munca tanara spre state dezvoltate. Acest fenomen, coroborat cu cel al sporului natural negativ, va provoca in urmatorii 20 – 30 de ani un deficit de forta de munca si un dezechilibru intre grupele de varsta tanara si activa si grupa de varsta a treia, intre populatia activa-productiva si cea a pensionarilor.

           






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Geografie


Ecologie
Geologie
Hidrologie
Meteorologie


Carpatii Curburii
PARCURI SI REZERVATII NATURALE DIN ROMANIA
Oceania
Tari si capitale
De la Brezoi la Paltinis
Tara Vrancei - Geografie Culturala
Vatra Dornei si imprejurimi
Piatra Craiului
Moldova noua
Mediul temperat – continental (silvostepa si stepa)