Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
De la Brezoi la Paltinis


De la Brezoi la Paltinis




De la Brezoi la Paltinis

Muntii sint marile catedrale ale pamintului cu stilpii de stinci, mozaic de nori, coruri de izvoare, altaruri de zapada, cu bolti vesnic sclipitoare de stele.

RUSKIN



Scoborind Valea Oltului, la Brezoi, ramii nedumerit. Riul pare mistuit. Un parete ruginiu ii inchide calea. Foarfeca si Cirligul, munti de straja, se unesc aproape ca un zavor. Inaintea lor spatiul se largeste, zarea se deschide, muntii se retrag. Si peisajul e schimbat. Stoguri uriase, capatini de zahar, ceaune rasturnate, un labirint de stinci cu fata rotunjita, netezita, goale sau cu mesteceni rari, iau locul virfurilor inalte, impadurite peste tot.

Lamurirea ti-o da povestea Oltului din trecut, al carui curs e format din altoirea a doua riuri, o data cu drum deosebit. La Brezoi a fost un golf de mare odinioara, in care s-au depus sfarmaituri de pietre, cimentate, friabile, cu totul de atita natura decit acele din jur. Acestor departate prefaceri geologice se datoreste aspectul vaii, dar si cuibul de case din Brezoi. Lotrul aduce apa limpede si multa de sub Paring, printr-o vale ramasa izolata din drumul batut al Oltului, oare curgea odinioara spre Ardeal si numai cu vremea a taiat poarta ingusta in zidul format de Foarfeca si Cirligul.

Si in natura au avut loc schimbari adinci, care au dat aspecte diferite locurilor. De pe piciorul Tuturdanului lui Dobre, turn naruit, cu bolovani desprinsi, cuprinzi au privirea satul intreg, mai mult un tirgusor. Electricitatea, dughenile lipite una de alta, curtile administratiei din jurul fabricii de cherestea, una din cele mai mari din tara, parcurile au flori, reprezinta modernismul adus de industrie. Bisericuta pe talpi de stejar, cu sculpturi maiestrite in altar dar parasita, de-si fac liliecii adapost in ea, casutele ramase acatarate pe coaste de munte, tot din lemn cu acoperis de dnanite batute au cuie de lemn, sint ramasitele batrinestii asezari a celor scoboriti din munti. O biserica noua destul de impunatoare, cu pretentii de arta, cu stilpi vopsiti, imitind marmura rosie ori albastra, cu acoperisul ros-caramiziu, se ridica in mijlocul saracacioaselor case de demult.

Aparenta civilizatiei a patruns, dar nu e inca inradacinata. Biserica ramine goala chiar in sarbatorile imparatesti: in schimb crismele si berariile gem de lume, tinind locul bibliotecii si a casei de sfat ori cetire, iti face impresia aceleiasi iroseli de bogatii, ca peste tot. Cita vreme butucii din munte vor da de lucru fabricii, aparenta va dainui. Cind pustiul se va intinde sus, saracia isi va infige si ea ghearele tot mai adinc. Natura din jur ramine impasibila. Ea si-a facut datoria de darnicie. Nechibzuinta e a oamenilor. Natura aice are un farmec deosebit, tocmai prin contrastul aratat. Formele sint variate, ca si coloritul. E un soi de mimetism intre sat si natura. Stincile sint care galbene, care albii ori ca rugina, nascind o policromie marita de cei citiva mesteceni ce le acopera sau de saracacioasele ogoare de porumb tarcuite pe un loc mai neted, de pe coasta muntilor. Soarele bate din plin, face sa straluceasca stincile si stacojiul bisericii, naste jocul de umbre, ce transforma locul intr-un caleidoscop colorat. Norocul vine de la padurile din fund ce acopera inca muntii Lotrului, ca si apa lata si iute, ce usureaza transportul butucilor. Doboriti sus, aluneca la vale, acopar fata apei; opriti, sint transformati in scinduri de catre asurzitoarele ferastraie sistematice, care zanganesc zi si noapte.

Drumul urca valea Lotrului, ducind spre inima muntilor mereu plesuviti, dar si spre citeva sate ramase, unele, in arhaismul izolarii, in care n-a strabatut aburul civilizatiei de la gura vaii.[1]

Calatoria este un farmec, daca se nimeresti vreme buna. Fagi ramurosi, cu scoarta ca varuita si impestritata cu pete de muschi, umbresc drumul; Lotrul limpede si iute cinta intr-una, ademenind sa-l asculti, facindu-te sa nu bagi in sama ce-ti pregateste cerul. Plecat de la Brezoi pe vreme senina, incintat de multumirea asteptata, m-am intilnit repede cu zabava. Toanele muntelui sint neprevazute. Dinspre Paring isi fac aparitia nori amenintatori, ii credeam trecatori. Ca o armata dusmanoasa alti nori apar si dinspre Capatina. Se intilnesc. Cerul devine de plumb. Din linistea insorata, prind intii mestecenii sa-si agite frunzele. Tremurul trece la frunzele de fag. Vintul se inteteste, ajunge furtuna. Arborii gem, se indoaie; norii se rostogolesc cu vrajmasie. Natura e in plina razvratire. O picatura mascata, alta si alta, tes pinza deasa in curmezisul vaii strimte.

Intr-o clipa e prapadul. Cascade iuti de suvoaie inspumate taie soseaua; cu suier de minie se rostogolesc in albia riului, mohorit la fata. Vintul urla; ploaia rapaie; puhoaiele vijiie; crengile rupte piriie. Fulgerele spinteca bolta de catran, iar trasnetele bubuie prelung, ca si cind s-ar fi despicat muntele. E muzica infernala a dezlantuirii fortelor naturii, in singuratatea salbateca, pe bucata de drum intre stinca si malul priporos al apei.

O clipa de intirziere masina s-ar fi facut tandari. Un fag noduros de pe marginea drumului cade doborit de furtuna. Altul ne inchide drumul inainte. Prizonieri ai viitoarei, ne asteptam soarta imobilizati. Trecea prin minte vorba inteleapta a unui om invatat: "Omul e mai slab decit un ou, dar mai tare decit un munte'. Pericolul da curaj; naste vointa, chiar cind dusmanul pare de neinvins. Ne unim puterile slabe si mutam putin trunchiul din cale. Ploaia nu mai conteneste, dar incet, incet ne tirim pina la cea dintii casa din Salistea. Sintem la adapost, daca apa salbaticita nu se abate si printre salasurile omenesti.

Pe urma natura iarasi suride. Vintul se linisteste norii se rup, se imprastie. Numai Lotrul ramine minios, tulburat din linistea-i de mai inainte. El vijiie in locul vintului.

Nu e rea cite o asemenea intimplare; te tine in realitate. Traiesti viata adevarata, pericolul cu care au de luptat bietii oameni ce-si duc traiul necontenit in toanele naturii.

La Malaia, sat interesat, cu casele pe costisa muntelui, intr-un minunat cadru, putea servi drept model pictorilor nostri, care cauta senzatii artistice prin meleagurile bretone sau sviteriene. Casele asezate in trepte, dar si oamenii din acest colt tainuit cu pajisti inflorite, cu cer albastru ca de dcoare, cu fagi uriasi drept straja, iti fura sufletul.

De aice, valea Lotrului se ingusteaza, se salbaticeste, se adinceste in stinci. Apa isi increteste fata, sare din bolovan in bolovan. Omul si-a taiat drum in piatra, il apara de furia apei intarindu-1 cu bolovani, au garduri de busteni. E o alta fata aspra a luptei dintre natura schimbatoare si omul care tine sa-si apere micul petec de fineata, hrana lui de peste an, prin vitele pe caire le creste. Soseau rupta de puhoaie din loc in loc se acatara pe unde poate abia e loc de uncar pe ea; roata masinii adeseori atinge coltul de stinca din marginea prapastiei in care Lotrul curge, vijiie, spumega, mereu zbuciumat. E un tablou ce imbina farmeoul cu fiorul; te face sa fii atent la tot pasul, in admiratie si precautie.

Cind ai iesit din chei, iti pare rau, desi rasufli usurat. Ai uitat insa repede pericolul lasat in urma. O emo-tiune noua te cuprinde. Un colt sviterian inundat de soare, e altarul frumosului la care ai ajuns strabatind purgatoriul. Fagii se amesteca au mestecenii, dar se dau la o parte. Fac loc brazilor razleti, in pilcuri mici, ce stau la sfat, in jurul pajistei verzi.

Te gasesti la Voineasa, ultimul sat mare de pe valea Lotrului, dar primul popas al descalecatorilor de peste munti. Ma asteptam la case de birne, mici, la arhaismul vaii tainuite. Cind colo intilnesc case cu doua rinduri, cladiri spatioase, indesate una in alta. Deceptia e lamurita. Arhaismul a ramas la periferie; s-a pastrat in Ciungetul de peste munte, mai izolat. Aice tot padurile au schimbat fata lucrurilor. Voineasa e centrul exploatarii lor. A mai intervenit un factor. Se afla aproape de vechea granita. De "dincolo' fugeau cei apasati. In Voineasa le era primul rasuflu de libertate. Aice s-au asezat, aducind cu ei obiceiurile, portul. Satul e devenit un amalgam etnic, ca si Novaci, ca si Corbi.





Casele batrinesti, tot mai intrate in pamint, cu cerdacul deasupra girliciului, au ramas putintele, in jurul bisericutei de lemn, inconjurata de morminte, au cite un bradisor uscat infipt in pamint. Cei din Rasinari au adus planul caselor sasesti; cei din administratie au ridicat cladiri spatioase, cu doua rinduri, cu cerdac impodobit cu muscate, cu condurul-doamnei ori fucsii oachese. Biserica cea noua si ea e cocheta, cu stilpii masivi, au turnuri vopsite caramiziu.

Portul oamenilor si el e amestecat. Urmasele mosnenilor de pe vremea lui Matei Basarab[2] mai poarta sorturi vargate, colorate cu ros in curmezis. Tot mai numeroase se vad sorturile simple, negre, ca in Gura Sadului ori Rasinari. Din ce in ce mai rar se obisnuieste si pieptanatura batrineasca. O carare-n curmezis pe moalele capului, desparte parul in doua. Partea dindarat e impletita-n doua cozi; cea dinainte impartita in doua jumatati, e trasa pe frunte si adusa in cozi subtirele, pe sub urechi, la colacul de dindarat. Pe sub marama, batrinele pare ca au peruca. Obiceiurile vechi se topesc. Nu e vreme de podoaba migaloasa. Drept mare lauda nevasta tinara spune ca a avut si ea o asemenea pieptanatura, cind a fost mireasa. Noroc de munte. Macar imbracamintea a ramas cea veche, mintenasul scurt de panura la barbati, camasa alba, cu creti la mineci si au bete negre la femei, de si marama ce filfiie-n vint la joc, e inlocuita cu pastura neagra, innodata strins la ceafa.

Neuitat este tabloul, caracteristica locului, din diminetile cind se da drumul "lacului', haitul de pe Bistrita. Daca Lotrul e mai scazut, sus la cataracte se deschid stavilarele. Apa tulburie umfla piriul limpede. "Vine lacul' e strigatul de anuntare al celor din susul satului. Toti ai casei isi lasa balta treburile, apuca tepinele ori cangile si se pun la pinda. Un huruit prelung anunta fruntea lacului. Butuci ramasi in cale, la marginea riului, ori cei saltati peste cataracte, adunati la un loc si minati de puterea crescuta a apei, se ciocanesc unii de altii, incalecindu-se, alunecind uni peste altii. In curmezisul apei e numai o pinza de catarguri, iutiti de valurile incruntate.

In dreptul casei lor, membrii gospodariei stau la pinda. Ei au voie sa prinda din goana apei butucii nemarcati ori capetele scurte. Miscarile trebuie sa fie repezi ca si fuga butucilor. Trebuie prinsi din goana. Se cere privire agera, miscari tot asa de agere, pentru ca virful cangei cu minerul lung sa nu alunece la fata butucului, ci sa se infiga indeajuns in lemnul umezit spre a fi tras repede la mal. Orice traganeala e pierdere, pentru ca lemnul fuge din domeniul in care fiecare sta la pinda, trecind in acel al vecinului.

Ambele maluri ale apei sint numai cangi si tepine, sclipiri de scintei in bataia soarelui abia rasarit. Mai mult femeile stau la lucru, caci barbatii, cu noaptea-n cap s-au dus la polog. Siluete zvelte, negru cu alb, sint in necontenita miscare, marind stiva de butuci cladita zi cu zi la poarta gospodariei. Copiii se amesteca si ei, obisnuindu-se de mici sa nimereasca sageata care zboara deasupra apei. E numai ris si veselie in tot lungul apei.

Din ce in ce haitul se domoleste: butucii sint tot mai rari, trasi spre firul apei, departe de tarm. Un drac de baiet mai incearca sa arunce cangea. Lacomia e pedepsita. Miscarea brusca face sa-si piarda echilibrul. Rusinat, cu nadragii si minecile leoarca, baiatul fuge, urmarit de rasetele sanatoase ce fac sa clocoteasca valea.

Administratia inchide ochii; n-are cum altfel. E un drept al satului; e dijma luata de riverani, pentru ca "le strica butucii malul'. E o priveliste pe care numai in Voineasa o poti avea. In bataia soarelui abia ridicat, in farmecul naturii in plina desfasurare, e un tablou de vioiciune si veselie fireasca, neuitata, in care se oglindeste ceva din sufletul sanatos al poporului de la munte. Traindu-1, prinzi inviorare, ca si din racorosul izvor ce tisneste din stinca.

De la Voineasa incepe o zi tragicomica. Visasem singuratatea. Am dorit navalnic sa fac singur-singurel drumul batut de descalicatorii din Rasinari. Vremea era frumoasa, ademenitoare. Harta imi spunea, ca si localnicii, ca sara pot dormi in Riu Sadului. La adica tot nu m-am incumetat sa pornesc singur de tot pe drum necunoscut, intimplarea imi veni in ajutor. Un gospodar tinar trebuia sa duca un cal la sora lui din Riu Sadului, dar si doi porci la o stina din cale.

Caravana astfel formata porni la drum. Socoteau ca desi in tovarasie, voi putea ramine singur. Socoteala de acasa nu se potrivi cu cea din tirg. La inceput asa a fost. Tovarasul mina porcii; eu, calare, ma abateam din carare spre a gusta perspectiva larga ce se deschidea inainte. Ma aflam pe coasta Voineagului, in jurul caruia muntii Cibinului se intindeau roata. Cindrelul mai inalt decit Ceahlaul, parea totusi mai putin impunator, caci tovarasii sai din jur nu erau prea mult mai mici. In fund, catre apus, se itea din vreme in vreme Mindra Paringului, in adevar mindra in aureola cerului fara pic de nori.

Singur; in jur priveliste intinsa, soare, lumina; in cale cite o floricica intirziata. Ma simteam cu adevarat fericiit, cum poate fi fericit un sclav al tirgului, transplantat in minunatia naturii, in labirintul muntilor, in aerul curat, limpede. Paduri si numai paduri acopereau muntii, ca niste nori lasati pe ei. Pasuni, numai pasuni se intindeau pe virfurile largi. Sclipeau acoperisurile de stini ale marginenilor intreprinzatori. Singura umbra de tristete se lasa la privelistea coastelor mai apropiate, unde brazii descojiti zaceau ca niste chibrituri imprastiate dintr-o cutie. In locul lor raminea coasta arsa, prada puhoaielor. Asa era mai ales pe versantul dinspre Lotru.

Dar tocmai cind multimea era mai in plin, veni norul. Tovarasul meu avea de spus ceva la o stina din vale. Lua cu sine calul, draga Doamne din mila pentru mine; vroia sa faca saua mai moale, imi lasa insa in paza porcii si-mi dadu intilnire: "uite, colo, unde cararea coteste', aratindu-mi vag un punct de pe cealalta coasta. Si dus a fost.

Traiam astfel implinirea completa a visului meu. Intre cer si pamint, numai eu. Nici o alta fiinta omeneasca nu se zarea. Nemarginirea ma imprejmuia. Nu socotisem porcii lasati in sama mea. Trebuia sa-i min si sa-i pazesc. Si lor se vede ca le placea libertatea. Erau bucurosi sa alerge de colo, colo, nu de hirjoana, ci dupa hrana. Cu o siguranta uimitoare gaseau o planta, aproape trecuta, a carei radacini intr-o clipita, cu hirletul ritului, o scoteau din pamint si se puneau sa ospalteze, nu rar luindu-se la harta.

La inceput ma interesau scenele. Ma uimi agerimea cu care descopereau planta, chiar de departe. Cit stateau linistiti si rontaiau radacina carnoasa, aveam ragaz sa privesc nemarginirea spatiului. Mai pe urma insa gluma se ingrosa. Vointa lor infringea stapinirea mea. Cu greu ii faceam sa plece de la ospatul intilnit din belsug. Trebuia sa alerg dupa ei, mai ales cind unul apuca la rasarit, altul spre apus. Si astfel cu chiu cu vai, pierzind vremea, am ajuns la locul de intilnire unde ma astepta tovarasul, uimit de intirziere. Aice insa alta surpriza. El isi schimbase gindul. Porcii vor raminea la stina, unde va trece noaptea si el. Imi dadu in primire calul, sa-l calaresc, sa-l duc la Riu-Sadului spre a-l da in primirea stapinului, imi arata cu mina drumul; sa tin tot cararea, care ma va duce in sat. Si astfel ramasesem iarasi singur, in necunoscutul peisajului, ce incepea sa nu mai fie atit de atractiv, mai ales ca soarele se lasa spre asfintit, iar drumul Dumnezeu stie cit va tinea. Scoborisul incepu, chinuitor. Saua era acum ademenitoare, dar calul abia mergea schiopatind. Era mai rau decit cu porcii, caci de la o vreme trebuia sa-l tirii, tragindu-i de dirlog. Situatia ajunsese cam comica, imi aducea aminte de unele scene descrise cu atit umor de Calistrat Hogas[3]. Atita vreme cit soarele mai lumina, calea-valea. Coloritul asfintitului aducea o mingiiere si o recreere. De la o vreme insa incepu amurgul, intarit si de padurea iesita in cale. Intunerecul ce se intetea, deforma totul. Arborii luau infatisari de fantome. Linistea fioroasa a noptii, drumul nestiut incepura sa-si arate influenta, frica furisindu-se fara voie, cu toata imbarbatarea impusa. Povestile din copilarie reveneau in minte tot mai accentuate. Duhurile padurii din inchipuire prindeau contururi. Iar cind o buha cit un curcan se aseaza pe o creanga de fag, pironindu-si fosforescenta ochilor mari si rotunzi asupra-mi, cu tot apelul facut la judecata rece, fiorul inconstientului prindea stapinire. Pericolele imaginare ziua deveneau amenintatoare, jivinele padurii inviau; ma pindeau de dupa fiecare trunchi.




Un latrat de cine ma opri in loc. Groaza lasa locul sperantei. M-am apropiat de sat. Dar iarasi lugubra liniste a intunerecului ma cuprinde. A doua zi mi-am lamurit faptul. Cararea scobora pina-n vale, dar din nou trebui sa ocoleasca un piriu iesit in cale. Urca pina in susul vaii, ca sa scoboare pe celalalt mal in jos, pina aproape de varsare in riul principal. Din nou latratul cinilor aducea speranta incheierii calvarului, dar iarasi urma adincul padurii. Era jocul gistelor salbatece cu vulpea, din frumoasa povestire "Nils Holgerson' de Selma Lagerlof[4]. Nici nu se putea o pedeapsa mai grea, alternanta intre licarirea salvarii si taina nedeslusitului. Nu as putea spune ca a fost o placere, decit acum cind ma gindesc la aceasta bucata de drum chinuitoare. In sfirsit, ajung in valea larga primitoare, din Riu Sadului; latratul dusmanos al ciinilor de asta data destepta bucuria reala.

Dar peripetiile nu s-au ispravit. Era tirziu. Crisma spre care eram indrumat, tinuta de sora fostului meu tovaras, era inchisa. O slaba zare de lumina strabatea prin fereastra. Nu mi se deschide decit dupa batai repetate, tot mai insistente. Privirile sint insa neprietenoase. Eram, se vede, banuit. In puterea noptii un strain aduce calul, cind era asteptat fratele, calul si porcii, intrebarile, ca de judecator de instructie, sint preliminari nehotarite, iar cind usa mi se deschide, banuiala nu era cu totul risipita. Sint primit cu priviri neincrezatoare. Neprietenia se vedea. De mincare? Niste barabule reci, ramase de peste zi. Drept pat, mi se arata laita din crisma, scindura goala; drept capatii, traista din spate. Abia dupa ce repetai cele aflate de la tovarasul meu, despre o nepoata-studenta, fiica gazdei, norii se mai risipira. Am avut si norocul ca tinara studenta sa fie acasa, sa ma cunoasca dupa nume, pentru ca barabulele reci sa fie inlocuite cu piine si slanina, iar laita cu pat moale, odihnitor.

Si astfel se incheie ziua in care imi implinisem dorul de singuratate peste munti. Amintirea ei insa a ramas vie si placuta. Din Riu Sadului, cu instalatii pentru captarea electricitatii care lumineaza Sibiul si regiunea, vroiam sa trec peste deal la Rasinari. Racoreala de pe munte deveni o zapuseala inadusitoare, iar urcusul dealului despartitor un adevarat chin. Era atit de mare seceta, incit mestecanusii, pusi sa umbreasca o plantatie de bradisori, aveau frunzele sul de pareau niste vreascuri. Eram bucuros, in toiul caldurii de la amiaza, sa-mi pun capul in umbra ingusta a malului de linga drum. Cind am ajuns in Tiganie, mahalaua Rasinarilor, mi-am dat seama de binecuvantarea beduinului care intilneste o oaza in cale. Cu lacomia celui insetat am supt prin turloiul ulciorului de lut, frumos pictat, racoritorul balsam al vietii, inviorarea nascu iarasi interes pentru natura.

Ruinele bisericii din Cisnadica, inaltata pe dimb conic, in despicatura vaii numai pometuri, aparu ca un tablou ce merita chiar infruntarea arsitei, spre a fi admirat o clipa.

Un popas mai indelung se cuvenea frumosului sat bogat, insemnat nu numai prin casa in care s-a nascut Octavian Goga[5], ori prin mausoleul in care odihneste de veci mitropolitul Saguna[6], dar si prin vointa locuitorilor lui de mai demult, care au impinzit tara. Erau imbinate in cuprinsul lui energia atavica a neamului, cu dovada hotaritoare ca si din neamul nostru pot rasari oameni alesi, cu o stralucire ce nu paleste chiar cind sint pusi alaturea de cei straini.

Se cuvenea ca drumul inceput la Brezoi sa fie incheiat la Paltinis, cu instalatii moderne si, mai ales, cu privelisti neuitate din drum, asupra frarnintatului colt din jurul Sibiului oras ce-mi aduce aminte intotdeauna de Viena.

Dincolo, la Brezoi, ma gaseam in inima Carpatilor. De jur imprejur se inaltau muntii cu stinci ruginite. Pe Paltinis ma aflam pe o ultima inaltime din muntii Cibinului, in mijlocul padurilor de brad, bogatia locului.

Paltinisul, numai Ia 32 kilometri departare, pentru Sibiu este ca si Semmeringul pentru Viena. In scurt timp, au automobilul te urci pina la l 403 m. Lasi cimpia joasa cu padurea de stejar si te pomenesti in inima muntilor cu decorul bradetului si aerul aromit de mirosul rasinei.

Pentru cei care in viata lor n-au putut infrunta greutatile urcusului de munte si n-au putut sa simta farmecul peisajului muntos, inlesnirea drumului la Paltinis le poate procura clipe de adinca multumire, legate de decorul nebanuit al inaltimilor.

Abia ai parasit drumul neted din inima Dumbravii si strabati partea din Rasinari cu casele ingramadite. Dai in valea Stezii, cu lunca verde, cu sclipirea valurilor iutite ce se lovesc de bolovanii din cale. Te intimpina boarea racoroasa de munte.

Drumul urca in serpentine strinse. Cind te uiti indarat, piriul ca de argint a ramas in fundul vaii acoperita cu covor verde. Cultucile de cimbrisor, numai flori violete, tapiseaza stinca dezgolita de la marginea soselei bine intretinuta. Padurea de fag se rareste, incepe zona pasunilor atit de proaspete si verzi, de seamana cu un parc intretinut cu grija. Fragezimea coloritului, umbra tremurinda a mestecenilor rezleti seriozitatea impunatoare a bradului singuratic crescut in voie sint scene ce-ti atrag privirea, dar mai ales te invioreaza. E muntele in plin, cu tot ceea ce el ofera omului care-l cerceteaza.



Pe o coasta, o turma de oi albe paste printre cioturile ramase din taierea unei paduri. Nu poti deosebi ce e viu de ce e mort. Pe cealalta coasta, cosasii trag brazde in fineata scapata de seceta ori cladesc stoguri linga casoaiele risipite, popasul de iarna al gospodarilor din sat, stina scoborita la adapost din pasunile de pe virf. Lumina, aer, joc de culori sus pe cer, jos pe pajiste intinsa. E sanatatea, viata linistita; adevaratul trai voios de munca in plina natura invioratoare, pe care noi sintem condamnati sa nu-l cunoastem decit in fuga, retraindu-l doar ca amintire, in odaita oblonita. De sus, de pe coama, se desfasoara panorama departata a sesului ce se opreste in zidul Carpatilor. Cristian si Orlat par jucarii; "Via orasului' un patrat regulat, negru, pe cimpul mai incenusat. Dumbrava Sibiului, cu apofizele ei, o privesti ca pe un plan. Dealurile de la Gusterita inoata intr-o seama usoara de ceata. Drumul trece pe linga nelipsita fabrica ce inghite trunchiurile de brad. Nici greutatile inaltimilor, nici drumul lung nu sint piedica pentru doborirea padurilor. Din ele nu ramin decit cioturile confundate cu turma de oi. Padurea se retrage din ce in ce. Suvoaiele ii iau locul.

Astfel, ajungi la Paltinis, statia climaterica cea mai inalta de la noi. Pe coasta dinspre bataia mai indelungata a soarelui, s-a taiat cu o curatura, in care ,,Societatea carpatina' a cladit larg adapost. Alaturea de cladiri mai vechi, toate au confort modern si curatenie exemplara. Oaza de civilizatie, in mijlocul codrilor de brad.

La locul de odihna de pe Paltinis, cu aer ozonizat si liniste manastireasca, se ridica bisericuta de lemn. E lucrata in intregime, din talpa pina-n cruce, de mesterul din sat, dovada vie a aplicarii arhitecturale a mestesugarului roman, cu aceeasi iscusita maiestrie acum, ca si cei care au ridicat minunatele altare de ruga tot din lemn, in partile nordice ale Ardealului si in Maramures.

La scoboris, zidul Carpatilor fagaraseni apare ca un superb tablou de forme si culori, in bataia soarelui a-proape de asfintit. E mareata incheiere a unui drum cu peripetii care nu se uita si a unor privelisti ce rasplatesc osteneala si sapa in inima, trainic si adinc, iubirea binefacatoare de loc si neam.




[1] Astazi peisajul vaii Lotrului este complet schimbat, mai ales datorita construirii hidrocentralei de la Ciunget. Este cea mai mare hidrocentrala de pe riurile interioare din Romania.

[2] Matei Basarab, domn al Tarii Romanesti intre 1632-1654.

[3] Calistrat Hogas (1847-1917), neintrecut scriitor roman in descrierea peisajului tarii noastre, mai ales a Muntilor Neamtului.

[4] Selma Lagerlof (1858-1940), scriitoare suedeza, autoare a volumului "Minunata calatorie a lui Nils Holgerson in "Suedia'.

[5] Octavian Goga (1881-1838), poet roman.

[6] Andrei Saguna, episcop si mitropolit al Transilvaniei intre 1847-1873.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Geografie


Ecologie
Geologie
Hidrologie
Meteorologie


RISCURI LA FENOMENE CLIMATICE
JUDETUL CARAS-SEVERIN
VEGETATIA LEMNOASA DIN MASIVUL BUCEGI
" MAREA BARIERA DE CORALI"
DELTA DUNARII
Piatra Craiului
Moldova noua
Oceania
Hazarde oceanografice - Iceberguri
Carpatii Moldo-Transilvani