GENEZA LIBERALISMULUI ECONOMIC NEOCLASIC IN ULTIMA TREIME A SECOLULUI AL XIX leA SI PARADIGMA LUI

GENEZA LIBERALISMULUI ECONOMIC NEOCLASIC IN ULTIMA TREIME A SECOLULUI AL XIX‑leA SI PARADIGMA LUI

Pe langa reactiile sociale si nationale fata de liberalismul economic clasic, care s‑au manifestat la inceputul si mijlocul secolului al XIX‑lea, in ultima treime a acestui secol a avut loc o puternica reactie intelectuala impotriva lui. Ea urmarea insa consolidarea si justificarea economiei moderne de piata, bazate pe convingerea ca aceasta era forma cea mai eficienta de organizare si functionare a economiei unei societati civilizate. Rezultatele acestei miscari de innoire a liberalismului (gandirea liberala neoclasica) sunt cunoscute sub denumirea de revolutia marginalista din gandirea economica.

Nemultumiti de intensificarea atacurilor impotriva gandirii economice liberale, de performantele minore ale epigonilor liberalismului economic clasic, ca si de rezultatele negative ale tentativei unor liberali, ca de exemplu, John Stuart Mill (1806-1873) de a face un compromis intre liberalism si socialism, o serie de ganditori din finalul secolului al XIX‑lea incearca o revigorare a liberalismului, procedand atat la restrangerea centrului de greutate a stiintei economice pe probleme de microanaliza statica, precum si la despartirea problemelor economice de aprecierile morale privind oportunitatea sau legitimitatea lor, adica ruperea eficientei de etica.

Pe scurt, acesti autori au inversat optica traditionala a liberalismului, au pornit de la sfera consumului de bunuri spre sfera schimbului, subapreciind rolul productiei materiale, si au divizat demersul teoretic din economie in doua ramuri sau discipline distincte: "teoria pura" a economiei, care se ocupa de principiile universale dupa care se facea schimbul de bunuri economice privit sub forma fizica sau naturala, si "teoria monetara a economiei care studia implicatiile interventiei banilor si ale circulatiei monetare in derularea schimbului si in functionarea economiei moderne de piata in ansamblu.

Aceasta cotitura in istoria stiintei economice, a doctrinelor economice si, in special, a liberalismului economic a fost declansata de trei mari economisti europeni si anume englezul W.St. Jevons (1835-1882) prin lucrarea "Teoria economiei politice" (1871), austriacul Carl Menger (1840-1912) prin lucrarea "Bazele economiei politice" (1871) si francezul Léon Walras (1834-1910) prin lucrarea "Elemente de economie politica pura" (1874).

Lucrand in mod independent, cei trei economisti liberali neoclasici au ajuns la teorii si concluzii asemanatoare pentru ca au fost confruntati, in esenta, cu aceleasi probleme (nevoia de a cunoaste mai bine psihologia si comportamentul consumatorului pe piata, ca premisa a unor decizii corecte ale agentilor producatori), au urmarit acelasi obiectiv (consolidarea economiei moderne de piata si, implicit, respingerea atacurilor venite din partea adversarilor ei).

Demersul teoretic al liberalilor neoclasici (marginalisti) a fost favorizat de alte doua imprejurari: progresele realizate si schimbarile petrecute in cultura spirituala a Europei in a doua jumatate a secolului al XIX‑lea, mai ales in filozofie, sociologie, psihologie, matematica etc., precum si acumularea unor elemente de explicatie subiectivista a fenomenelor din domeniul schimbului in opera mai multor generatii de economisti anteriori, cu incepere de la mijlocul secolului al XVIII‑lea (F. Galliani, A.R.J. Turgot, E.B. de Condillac, J.B. Say, von Thünen, A. Cournot, A. Dupuit, H. Gossen, R. Jennings etc.).

Gandirea economica a liberalilor de la sfarsitul secolului al XIX‑lea a fost denumita neoclasica pentru a sublinia atat puntea de legatura cu liberalii clasici (apararea economiei de piata si a proprietatii private), cat si ruptura sau revolutia infaptuita in comparatie cu acestia, indeosebi prin respingerea teoriei valorii bazate pe munca si inlocuirea ei cu teoria utilitatii marginale, ca suport al explicarii procesului de formare a preturilor intr‑o economie liberala prin factori subiectivi.

Comparand paradigma celor doua curente din sanul liberalismului (clasic si neoclasic), rezulta ca a avut loc numai o ruptura partiala.

Neoclasicii au preluat, sustinut si accentuat o serie de trasaturi ale paradigmei liberalismului clasic, printre care: individualismul, apararea economiei de piata si a proprietatii private, hedonismul, metoda deductiva in explicarea fenomenelor economice, convingerea ca ideile exprimate de ei erau universal valabile si sustinerea politicii liberei concurente sau a liberului schimb, respingand orice interventie a statului in economie (cu unele rare exceptii), intrucat si ei impartaseau teoria autoreglarii spontane a economiei de piata prin mecanismul preturilor.

In acelasi timp, neoclasicii au respins vehement teoria obiectiva a valorii si pretului sustinuta de liberalii clasici (teoria valorii bazata pe munca incorporata in bunurile economice) si implicatiile ei in sfera repartitiei (teoria ricardiana a antagonismului dintre salariu, profit si renta funciara).

Dezaproband metoda istorica de investigare a fenomenelor sociale (celebra "cearta a metodelor" dintre Carl Menger si Gustav Schmoller din anii 1883-1884, precum si studiul lui C. Menger din 1883 "Cercetari asupra metodei in stiintele sociale, mai ales in economia politica"), neoclasicii au fost ostili tuturor curentelor contestatare sau critice la adresa liberalismului (socialismul, marxismul, radicalismul etc.) si au ocolit cu buna stiinta o serie de probleme economico-sociale din timpul lor, legate de unele disfunctionalitati ale economiei de piata (inegalitatile sociale, decalajele din economia mondiala), iar pe altele le‑au minimalizat (crizele economice, somajul etc.).

Specificul liberalismului neoclasic este legat, evident, de noutatile aduse de promotorii lui in paradigma folosita si anume: raritatea ca trasatura definitorie a bunurilor economice, rolul cheie al psihologiei si comportamentului individului consumator pe piata in explicarea mecanismului de ansamblu al economiei de piata, precum si combinarea analizei psihologice a fenomenelor economice cu folosirea unor procedee din matematica (calculul marginal, functii, reprezentari grafice etc.). De la unul din aceste procedee (calculul extremal sau marginal) deriva cea de a doua denumire data liberalilor neoclasici si anume aceea de marginalisti, adica economisti preocupati de consecintele unor modificari cantitative mici din economie in conditiile restrictiilor impuse de caracterul limitat al resurselor.

Deci, esenta paradigmei liberalismului neoclasic ar putea fi rezumata in sase elemente: individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism si liberul schimb.

Obiectul central de studiu al liberalilor neoclasici l‑a constituit microanaliza statica, respectiv preturile bunurilor economice rare pe piata si veniturile agentilor economici. Unii dintre liberalii neoclasici au abordat si probleme de macroanaliza (de exemplu, teoria echilibrului economic general a lui L. Walras), ca si probleme legate de comertul international (de exemplu, A. Marshall), pe care au incercat sa le explice tot cu ajutorul instrumentelor de investigare ale fenomenelor din domeniul microanalizei statice (pretul in functie de utilitatea bunurilor economice).

Pe fondul trasaturilor comune, care decurgeau din specificul paradigmei prezentate mai sus, se pot distinge doua grupuri intrucatva deosebite sau doua scoli distincte de gandire economica in cadrul liberalismului neoclasic si anume: scoala psihologica (in special austriaca sau vieneza) din care au facut parte C. Menger, F. Wieser, E. Böhm­‑Bawerk, J.A. Schumpeter etc., si scoala matematica (in special, cea din orasul elvetian Lausanne) din care au facut parte L. Walras si V. Pareto.

Particularitatea scolii psihologice de gandire economica o constituie faptul ca se preocupa de relatiile de cauzalitate din economie (relatia cauza-efect), atribuind psihologiei indivizilor consumatori rolul esential in explicarea comportamentului acestora, precum si a mecanismului de ansamblu al economiei de piata.

Particularitatea scolii matematice din gandirea economica o constituie faptul ca se ocupa de relatiile de interdependenta din economie (lantul de influente reciproce intre fenomenele si procesele economice: reactii si retroreactii la semnalele si stimulentele oferite de mecanismul pietei concurentiale), punand accentul pe schimbarile cantitative din economie si reprezentarea lor grafica si matematica.

Granita dintre cele doua scoli neoclasice de gandire economica este destul de palida si numerosi neoclasici pot fi plasati cu usurinta atat in scoala psihologica, cat si in cea matematica (de exemplu, W.St. Jevons, A. Marshall, J.B. Clark etc.).

Pentru a ilustra aceasta caracterizare generala a doctrinei economice neoclasice, alegem trei dintre cele mai cunoscute teorii economice formulate de reprezentantii ei si anume: teoria utilitatii marginale, teoria repartitiei sau a veniturilor si teoria echilibrului economic general.