INSOLVENTA - EXPLICATII PRELIMINARE

INSOLVENTA - EXPLICATII PRELIMINARE

1 .1. Aspecte introductive

Activitatea comerciala are la baza raporturile existente intre comercianti, in marea lor parte, raporturi contractuale. Desfasurarea normala a activitatii impune ca toti participantii ce si-au asumat obligatii sa si le execute in stricta conformitate cu contractele incheiate.

In cazul in care debitorul nu-si executa obligatia, creditorul are la dispozitie mijloacele specifice executarii silite a obligatiei putand ajunge pana la valorificarea tuturor bunurilor din patrimonial comerciantului.

Analizand un astfel de raport juridic "ut singuli" s-ar putea trage concluzia ca nu este necesara interventia legiuitorului pentru adoptarea unor norme speciale in care creditorii sa participe colectiv si concursual la executarea fortata a activelor din patrimoniul debitorului. Asta, deoarece in aparenta norma ce indica procedura dupa care se lichideaza silit activele patrimoniului debitorului satisfacand individual creantele fiecarui creditor in ordinea data de scadenta fiecarei obligatii ar satisface nevoile creditului.

Insa trebuie sa se aiba in vedere faptul ca dezvoltarea unor relatii comerciale presupune integrarea comerciantului intr-o retea in care acesta are dubla calitate: el apare in acelasi timp atat cu calitatea de debitor cat si cu cea de creditor. In aceste conditii apare evident faptul ca neexecutarea obligatiilor din partea unui participant la acest circuit conduce la aparitia unei sincope care ar afecta, dupa principiul "bulgarelui de zapada" si activitatea celorlalti participanti.

De obicei comerciantul are mai multi creditori, iar executarea obligatiilor numai fata de unul din ei da dreptul solicitantului sa procedeze la executarea silita a patrimoniului debitorului pana la epuizarea totala a acestuia. Asemenea procedura poate afecta in mod direct activitatea celorlalti comercianti. Diminuarea patrimoniului ce se constituie ca gaj general pentru toti creditorii chirografari, sau chiar epuizarea sa, afecteaza direct sau indirect drepturile celorlalti creditori nesolicitanti, ajungandu-se la o situatie inechitabila in care doar unii creditori si-ar realiza creantele in detrimentul celorlalti.

Tocmai pentru a evita o astfel de situatie legiuitorul a incercat sa gaseasca o formula procedurala prin care sa se imparta in mod echitabil, pragmatic, in favoarea dezvoltarii creditului, patrimoniul comerciantului debitor intre toti creditorii sai. Fiecare creditor trebuie sa primeasca ceva, sa aiba sansa sa-si achite propriile datorii si sa ramana in circuitul economic. S-a conceput astfel o procedura mai complexa, celei prin care se executa singular si individual activele patrimoniale ale debitorului, executare ce poate duce pana la lichidarea tuturor acestor active. Se urmareste asigurarea unei securitati suficiente asupra modului de lichidare, in interesul si favoarea tuturor creditorilor, indiferent de originea creantei.

1.2.Terminologie si evolutie

Notiunea de faliment are ca origine cuvantul latinesc fallo-fallere, cu sensul de a insela, a nu izbuti, a gresi. Dreptul roman a consacrat primele reglementari, care, prin perfectionarea lor, au dus mai tarziu la institutia falimentului pentru ca apoi traditia dreptului roman sa fie pastrata si dezvoltata in dreptul medieval in special in statutele oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia.

O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din 1673 emisa de Ludovic al XIV, dar prima reglementare completa si sistematica s-a realizat prin Codul comercial francez din 1807.

Codul comercial francez[1] organiza o procedura de lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor realizate intre creditorii falitului. In acest scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru, cu privarea falitului de dreptul de a administra si dispune de aceste bunuri.

Reglementarea falimentului a fost apreciata in doctrina ca "o cucerire epocala", ca o forma de executare colectiva, intemeiata pe principiul egalitatii creditorilor, in care se imbina armonios interesele acestora, cu acelea ale creditului general[2].

Conceptia Codului comercial francez a fost preluata si de Codul comercial italian din 1882 si apoi de Codul comercial roman din 1887.

Reglementarea cuprinsa in Condica pentru comerciu, adoptata in 1840, este considerate prima lege romanesca completa a falimentului, care s-a aplicat in Muntenia, iar din 1864 si in Moldova.

Procedura falimentului reglementata de Codul comercial roman de la 1877 cu modificarile ulterioare, se remarca prin exagerarea functiei punitive si infamante, care se exprima mai ales in masurile privative de libertate, in publicitatea falimentului, in limitarea mijloacelor de subzistenta, in aplicarea de sigilii si derularea procedurii pana la lichidarea averii comerciantului.

Cele 253 articole care reglementeaza falimentul (695-888 si 936-994) si care alcatuiesc cca 60% din textul ramas in vigoare din Codul comercial anterior Legii nr. 64/1995, sunt consacrate comerciantului persoana fizica, exceptie facand doar articolele 866-874 care se refera la societatile comerciale[4].

Daca in prima perioada de aplicare a codului, administrarea falimentului era incredintata unui mandatar al creditorilor, adeseori avocat, dupa intrarea in vigoare a Legii din 20 iunie 1895, sindicul a devenit judecator-sindic, un magistrat profesionist, asimilat judecatorilor de sedinta si judecatorilor de instructie pe care ii si inlocuia uneori. Functia de sindic a castigat in prestanta dar nu si in competenta, pentru ca judecatorii nu posedau o pregatire economica si manageriala pentru a se putea substitui directorului, contabilului si inginerului sef, iar de alta parte, judecatorul (sindic) este implicat in activitati tehnico-materiale sub conditia sa de magistrat (inventare, sigilii, vanzari la licitatie). In majoritatea legislatiilor aceste atributii sunt incredintate unor administratori profesionisti, membri ai unui corp profesional. Astfel, legea (franceza) din 25 ianuarie 1985 a creat doua noi profesiuni rezultate din scindarea celei de judecator sindic si anume, administratorul judiciar si mandatarul lichidator.

Intrucat reglementarea Codului comercial referitoare la faliment nu mai corespundea exigentelor, a fost adoptata o noua reglementare concretizata in Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii si lichidarii judiciare[5].

Dupa doi ani de la adoptarea sa, Legea nr. 64/1995 a fost modificata si completata prin OUG nr. 58/1997[6]. Modificarile si completarile aduse legii prin aceasta ordonanta au determinat si modificarea titlului legii si anume:" Legea privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului".

Raportul Comisiei Europene cu privire la progresele inregistrate de Romania in cursul anului 2004 in procesul de aderare la Uniunea Europeana a concluzionat ca "sistemul legislativ romanesc nu prevede mecanisme adecvate si eficiente pentru iesirea de pe piata a operatorilor economici" datorita neajunsurilor importante ale legislatiei cum sunt: complexitatea procedurii, aplicarea neuniforma a legislatiei in materie, protectia redusa de care beneficiaza creditorii. Astfel, pornindu-se de la acquisul comunitar in domeniu, Guvernul Romaniei a elaborat un nou act normativ privind procedura insolventei, concretizat ulterior in Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei[7] care reprezinta actualul cadru legislativ.