Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii




Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
Evolutia istorica a reglementarilor legale privitoare la raspunderea pentru infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa


Evolutia istorica a reglementarilor legale privitoare la raspunderea pentru infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa


Evolutia istorica a reglementarilor legale privitoare la raspunderea pentru infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa

Ocrotirea persoanelor impotriva actelor de violenta care le pun in pericol viata, s-a impus inca din epocile cele mai indepartate. Masurile impotriva celor care ucideau persoane din aceeasi colectivitate nu erau insa axate pe ideea de vinovatie, ci pe necesitatea de aparare si conservare a echilibrului necesar supravietuirii grupului in sine. Datorita conceptiei animiste existente la popoarele primitive, se considera ca tot ce este insufletit, poseda un suflet sau spirit, fie ca era vorba despre un obiect, o planta sau un animal. Acestea erau socotite drept cauza a rezultatului care era susceptibil de raspundere. In asa fel, pasibilitatea de pedeapsa se extindea nu numai asupra omului, dar si asupra unui animal, a unei crengi, pietre etc. Fapta ilicita in aceasta societate era nu numai identificata, dar si explicata prin interventia fortelor supranaturale, care ar actiona prin fiinte umane, prin animale, obiecte. Aceasta cauzalitate mistica era extinsa si pe plan obiectiv, deoarece, in asa fel, la producerea rezultatului era implicat si grupul social, din care facea parte faptuitorul actului socialmente periculos.



In primii ani dupa Hristos, la unele popoare era conceputa posibilitatea raspunderii generatiilor viitoare. De exemplu, in Cartile Sfinte se aminteste despre raspunderea, care ar apasa asupra urmasilor pana la a 7-a generatie[1]. Practici ale acestor conceptii primitive s-au pastrat pana in zilele noastre. Astfel, la unele popoare, cum ar fi unele triburi din Africa, uciderea sotului era atribuita sotiei daca nu era identificat alt vinovat si aceasta era supusa unor ritualuri purificatorii . Chiar din timpul antichitatii, filozofii si juristii s-au straduit sa gaseasca un temei subiectiv al raspunderii penale si sa-l fundamenteze stiintific . Printre savantii vremii, Aristotel este primul care a acordat o atentie deosebita aspectului psihologic ca obiect de studiu aparte, unde incearca sa demonstreze corelatia dintre suflet si trup. Tot el mai considera ca omul, spre deosebire de celelalte fiinte vii, are ratiune, care si constituie factorul determinant al actiunilor lui. Platon considera ca sufletul individului constituie doar o continuare a sufletului omenesc si presupunea urmatoarele trei inceputuri: intelectiv (constient), afectiv (impulsiv) si volitiv (volitional, de vointa). Viata omului apare ca o valoare primara si absoluta. In aceasta privinta, cu 2.000 de ani in urma, Titus Lucretius spunea ca "vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu" . Astfel, s-a accentuat atentia asupra importantei valorii persoanei sub aspectul succesiunii generatiilor ai a permanentei omului in lume .

Din cele mai vechi timpuri, datorita faptului ca viata omului a fost cea mai importanta valoare sociala, era protejata de lezarile care i se puteau aduce, fiind principala preocupare a generatiilor intregi. Ocrotirea persoanelor impotriva actelor indreptate contra vietii s-a impus ca o necesitate obiectiva inca din timpurile cele mai indepartate. Cel care lua viata unui membru al grupului social era alungat din comunitate si, numai atunci cand nu prezenta un pericol pentru trib, partile interesate aveau la indemana posibilitatea razbunarii. Faptuitorul alungat din cadrul tribului si lipsit de protectia grupului era, in mod practic, condamnat la disparitie. Treptat, un rol mai mare revine razbunarii, nelimitate la inceput, apoi limitata (legea talionului); raul suferit de cel vinovat nu trebuia sa depaseasca raul pricinuit victimei (de aici expresiile "ochi pentru ochi" si "dinte pentru dinte ).

Monumente istorice legate de vinovatia penala, dar si de alte elemente subiective ale infractiunii, precum ar fi cele legate de scop si motiv, le putem gasi si in Mesopotamia, in Legile lui Hammurabbi (1792-1749 i.Hr.), unde regele babilonian ramane singurul si adevaratul legiuitor. Cea mai veche colectie de legi, contine dispozitii cu caracter destul de evoluat pentru acea perioada istorica, cum ar fi diferenta intre omorul intentionat si omorul din imprudenta. Totusi, o serie de norme contrasteaza cu rationamentul juridic corect, lasand sa se intrevada ca nu era cunoscuta sau nu era inteleasa la justa valoare notiunea de vinovatie. Astfel, legea prevedea ca daca cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; daca o constructie se prabusea dintr-un viciu de constructie si omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; daca un om liber, detinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta sa fie inchis pentru neachitarea datoriilor . Desi conform Codului lui Hammurabbi se prevedea tragerea la raspundere a unei persoane pentru simpla comitere a faptei ilicite, in materialitatea ei, totusi, existau si unele dispozitii, in care se facea deja deosebirea dintre actele neintentionate si cazul fortuit . De exemplu, la articolul 227 al codului mentionat se prevedea: " . ..daca cineva mintea fierarul si acesta scotea semnul de sclav, "lantul", nu de la robul sau, acest om trebuia omorat si ingropat la portile sale, iar fierarul trebuia sa depuna juramantul ca "eu am taiat neintentionat" . In articolele 206 si 207 ale aceleiasi legiuiri, se mai facea si deosebirea dintre intentie premeditata si intentie nepremeditata. Astfel, in acelasi context, se mentiona: "Omorul unei persoane, indiferent de faptul daca era intentionat sau nu, atragea dupa sine pedeapsa cu moartea pentru faptuitorul vinovat sau a unei rude a acestuia, pe cand vatamarea neintentionata a unei persoane in timpul unei batai sau cauzarea vreunei rani in situatii asemanatoare, deja nu mai implica tragerea la raspundere".

Intr-un alt context[12], gasim ca persoana, chiar si in asemenea ipoteze, era totusi tinuta sa plateasca ingrijirea medicala a victimei. Un alt exemplu asemanator despre prezenta si reglementarea aspectului subiectiv al faptelor social periculoase il gasim la art. 218, in care se prevedea: "Medicul care intamplator, intr-o alta versiune, nestiinta sau neglijenta, in timpul operatiei a scos ochiul bolnavului, acestuia urma sa i se taie doar mana, si aceasta, daca victima era om liber, iar daca pacientul era sclav, stapanului i se da un sclav in locul celui decedat" . S-a mai apreciat ca acest cod mai consacra si alte ipoteze de fapte comise din culpa (imprudenta), cum ar fi situatia prevazuta la art. 207: "Daca sotul se afla in prizonierat, iar sotia, neavand de mancare, pleca in casa altui barbat, in acest caz, ea nu purta nici o vina" .

In pofida existentei acestei diferentieri, conform principiului talionului, pedeapsa cu moartea se aplica nu numai in cazul infractiunilor intentionate, dar si a celor comise din culpa, cum ar fi, de exemplu, pentru omorul din imprudenta (art. 229). Totusi, mai exista si opinia[16] ca la acea perioada pedepsirea vinovatului nu se limita nici la o iertare de catre victima si chiar nici judecata nu mai putea opri de la persecutarea celui vinovat. Ca o reminiscenta a moravurilor gentilico-tribale, exista pedeapsa cu moartea si mai persista inca raspunderea sau responsabilitate colectiva, care, mai apoi, se limitase doar la acea familiala . Ca un aspect constatator al reminiscentelor de raspundere obiectiva, desi cu titlu de exceptie, se mai utiliza procedura ordaliilor , unde, in corespundere cu folosirea unor asa-zise "probe divine" (a apei clocotite, a focului, a fierului incins etc.), se stabilea vinovatia sau nevinovatia persoanei.

In China, dreptul budist se deosebeste intr-un mod esential de cel brahman. Asa, de exemplu, in dreptul budist se considera ca omul greseste si poate ca trebuie sa fie indreptat[19]. In dreptul antic chinez, principalul izvor al dreptului, alaturi de cutuma, era Codul Ta-Tsing-Lu-Li (sec. VI i.Hr.). Acest cod oferea o rezolvare destul de clara a diferitor institutii juridice ale dreptului, inclusiv si a aspectului subiectiv al faptelor cu un pericol social sporit . De exemplu, furtul se considera paguba intentionata care era pedepsita cu moartea . Iar in epoca Cijou se numarau peste trei mii de infractiuni, unde la majoritatea dintre acestea era recunoscuta necesitatea de a se dovedi vinovatia lor . Astfel, se lua in consideratie vointa persoanei la comiterea faptei infractionale, insa acest lucru era valabil si la aprecierea sau stabilirea pedepselor aplicate acestora.

Faptele social-periculoase se mai divizau in premeditate si intentionate, precum si in cele comise din greseala. De altfel, gravitatea pedepsei era tocmai una corespunzatoare faptului, daca vatamarea era una comisa cu rea intentie sau in cadrul incaierarii[23]. Sub conducerea Tini, daca persoana a fost depistata in flagrant delict, dar totusi aceasta refuza sa-si recunoasca vinovatia, sau isi schimba depozitiile in timpul cercetarilor, se permitea folosirea torturilor. Astfel, sub aspect procesual, se poate deja constata in aceasta perioada primele inceputuri ale functionarii principiului prezumtiei nevinovatiei.

In Japonia, sub influenta dreptului chinez, la inceputul sec. VII d.Hr. - a doua jumatate a secolului al. X-lea d.Hr., apar primele izvoare scrise ale dreptului penal, desi in acestea inca nu existau si nici nu se cunostea inca intelesul sau conceptul elementului subiectiv al infractiunii. In Palestina antica, elementul subiectiv al infractiunilor nu-l intalnim intr-o formulare clara, dar reiese din expresia textului biblic "ochi pentru ochi" si se poate constata prezenta principiului razbunarii legale, sau al razbunarii private[24]. Insa, un alt autor remarca prezenta principiului personalitatii raspunderii pentru faptele socialmente periculoase proprii, asa incat: " . .. nici tatal nu trebuie sa fie pedepsit cu moartea pentru copii si copiii nu trebuie sa fie pedepsiti cu moartea pentru actiunile ilegale ale tatalui lor: fiecare trebuie sa fie pedepsit pentru fapta comisa de el insusi", principiu, care in viziunea noastra, este strans corelat cu principiul raspunderii subiective.

In Califatul Arab[26], si anume in dreptul musulman, cele mai grave pacate religioase erau talharia, furtul, preacurvia, omorul intentionat si vatamarile mortale sau cauzatoare de moarte, toate acestea atragand dupa sine razbunarea sangelui. Odata cu aparitia Islamului, a fost posibila "inlocuirea vinovatiei" cu o recompensa, in cazul cand urmasii omoratului il iertau pe ucigas. Printre faptele infractionale impotriva persoanelor fizice, o atentie deosebita se acorda omorului intentionat, pentru care se aplica pedeapsa cu moartea. Dar, cu exceptia omorului intentionat, celorlalte fapte li se puteau aplica pedepse alternative, cum ar fi situatia cand persoana care a comis un omor neintentionat putea plati o compensatie si purta doar o pedeapsa religioasa (cafara)[27].

In Sparta (legiuirile spartane), de asemenea, se pot remarca sau delimita deja faptele culpabile si unele neculpabile[28].

In Grecia antica, omorul era pedepsit, fie ca era premeditat sau involuntar. Omorul premeditat se judeca in Areopag, in complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viata, prezidat de arhontele-rege, iar sentintele cuprindeau fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. Sub aspect procedural, referitor la omorul involuntar, se mai mentiona ca acesta se judeca de un tribunal compus din 50 de cetateni liberi, unde printr-o procedura prealabila se incerca concilierea partilor. In cazul acestei infractiuni, partea vatamata putea sa primeasca o despagubire sau un pret al sangelui. Tot in acest fel se mai cunoaste faptul ca arhontii aveau dreptul asupra vinovatilor, adica de a-i atrage la judecata si de a le recunoaste vinovatia . In sec. al VII-lea i.e.n., Legislatia lui Dracon face distinctia pentru prima oara intre actul premeditat si actul voluntar de a lua viata unei persoane, omorul savarsit cu intentie fiind pedepsit cu izgonirea din cadrul societatii. Dreptul penal cunostea notiunea de tentativa, faza preparatorie (pregatirea), participatia, circumstantele agravante si circumstantele atenuante .

In ceea ce priveste problema responsabilitatii in legislatia romana, Legea celor XII table (secolul al V-lea i.e.n.), facea distinctia intre "crimen publica" si "delicta privata". Pedeapsa pentru omucidere (sau cum mai era cunoscuta - "razbunarea sangelui") era lasata in seama parintilor victimei, dar cu autorizarea anticipata a comunitatii; potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privita ca o crima contra colectivitatii. Uciderea unui sclav in aceasta perioada a Imperiului Roman, nu atragea nicio sanctiune pentru autorul faptei .

Cel mai vechi cuvant roman pentru a denumi omuciderea era 'parricidium", care insemna orice ucidere intentionata a unei persoane. Cuvantul 'homicidus"[33] apare in latina clasica pe langa 'sicarius" si 'veneficius . "Questores parricidii" , anteriori Legii celor XII Table, au fost inlocuiti de "Questiones" , mai inainte de epoca lui Sylla. Legea lui Sylla asupra ucigasilor platiti si otravitorilor ('lex Cornelia de sicariis et veneficiis") a ramas fundamentala in aceasta materie, in timp ce Legea lui Pompei asupra uciderii unei rude nu a facut decat sa modifice sanctiunile. La inceput, a fost exclusa din notiunea de omucidere, uciderea sclavilor, considerata numai ca o fapta producatoare de daune daca era comisa de o alta persoana decat proprietarul, ulterior (sub imparatul Claudiu), s-a recunoscut ca un asemenea fapt putea fi urmarit si ca omucidere.

Dupa o etapa istorica dominata de brutalitate si carente, se va accede intr-o epoca de inflorire a dreptului roman. In aceasta perioada, drept urmare a influentei filozofiei grecesti, jurisconsultii romani de la finele republicii, indeosebi Quintus, Mucius si Scevola au reusit sa formuleze notiunea "culpei aquiliene". Sistemul legii Aquilia a constituit prima tentativa de a reglementa teoria responsabilitatii, sub incidenta ei aflandu-se acele delicte care nu erau nici injurii, si nici furturi, dar care erau sanctionate numai izolat, conform Legii celor XII table sau legilor ulterioare. Departe de a constitui un sistem complet prin care sa se solutioneze in totalitate situatiile derivand din astfel de delicte, legea poate fi apreciata ca o introducere, ca un prim pas la studiul teoriei moderne a responsabilitatii de mai tarziu.

In unele legislatii antice, cum ar fi Degistele lui Iustinian, existau unele cunostinte asupra conceptului de responsabilitate, in care se contineau deja unii indici despre neaplicarea pedepsei persoanei demente pentru savarsirea omorului sau era considerat suficient ca acesta a fost pedepsit cu dementa sa. Totusi, necatand la toate aceste mentiuni asupra aspectului subiectiv al faptelor infractionale de catre ganditorii romani, in literatura de specialitate s-a mai sustinut si opinia ca, la acea perioada, mai era inca recunoscuta posibilitatea raspunderii obiective. Si, in asa fel, nu se acorda atentia cuvenita clarificarii gradului si conceptului de vinovatie, desi existau deja primele prevederi legislative si conceptuale mult mai progresiste, prin care se aprecia ca raspunderea pentru asemenea fapte trebuie sa fie de esenta subiectiva.

La popoarele epocii fierului, si anume la geto-daci, in perioada premergatoare statului, existau doar unele norme de conduita cu caracter de cutuma[38]. Despre sistemul dreptului penal nu se cunostea decat faptul ca furtul reprezenta o abatere grava . Referitor la pedepsele acelor timpuri exista razbunarea privata (duelul judiciar) sau arbitrajul . O trasatura caracteristica a dreptului penal cutumiar o constituia pedepsirea faptei, fara a se tine seama de imprejurarile in care a fost savarsita, iar persoana considerata si gasita vinovata era pedepsita pentru simplele consecinte sau daune ale faptei sale . Daca vinovatul disparea dupa comiterea faptei, rudele sau vecinii acestuia raspundeau in locul lui, deoarece, se presupunea ca, odata ce infractorul a convietuit cu ei, acestea puteau si trebuiau sa cunoasca intentiile lui si, daca ar fi voit, ar fi putut sa-l impiedice la comiterea faptei. Mijloacele de proba pe care ni le arata Herodot erau obtinute prin intermediul ghicitorilor. Daca cel indicat de catre cei trei ghicitori sustinea ca nu este vinovat, era chemat un numar indoit de ghicitori, iar daca raspunsul acestora coincidea cu al primilor trei, cel gasit vinovat era ucis, iar bunurile intrau in stapanirea ghicitorilor care il gaseau vinovat .

Strabon, in lucrarea sa "Geografia", arata ca Burebista, aducandu-i pe toti geto-dacii sub autoritatea sa, i-a deprins pe acestia cu ascultarea poruncilor[44]. In acea perioada, alaturi de vechile obiceiuri geto-dace din epoca democratiei militare, a fost elaborat si se cunostea un sistem de legi, care, purtau denumirea de "bellagines". Intrucat textele vechilor legi nu au fost pastrate, datele despre institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac sunt reconstituite, in linii generale, pe baza izvoarelor istorice. Aceste date se refera la regimul juridic al persoanelor, familia geto-daca, proprietatea si dreptul penal. In materie penala, continua sa se aplice principiul razbunarii sangelui, iar, in mod concret, nu ne sunt furnizate informatii decat despre pedeapsa cu moartea aplicata femeii adultere .

Legi scrise au existat de pe timpul domniei lui Burebista, si propovaduiau spiritul religios al actelor regale, pana cand Dacia a fost ocupata de Imperiul Roman, iar cand regulile dreptului roman au fost extinse si aici, locuitorii erau judecati de guvernator sau de loctiitorul acestuia, care avea "ius gladii"[46] atunci cand cel judecat era un fruntas din randul popoarelor supuse, dar pedeapsa capitala nu putea fi pronuntata decat de imparat. Chiar dupa retragerea armatelor romane, in perioada navalirii populatiilor migratoare, continua sa se aplice in Dacia dreptul roman, dar numai in parte, locul acestuia luandu-l treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate in decursul secolelor .

Dupa unii autori[48], in legiuirile egiptene, cum ar fi acelea ale lui Menes (3100 i. Cr.), Ramses II (1304-1237 i. Cr.) sau ale lui Sasychis si Bocoris (sec. VIII i. Cr.), deja se fac primele mentiuni despre elementele subiective ale infractiunii, inclusiv despre motivul si scopul infractiunii. In acea perioada, cele mai grave atentate erau considerate infractiunile contra statului si a ordinii sociale (tradarea, conspiratiile, comploturile etc.), precum si unele fapte cu caracter religios, cum ar fi omorul animalelor sacre. Pentru faptele socialmente periculoase raspundeau, alaturi de vinovat, si membrii familiei sale . Pedeapsa cu moartea putea fi inlocuita cu sclavia, prin care cei vinovati erau utilizati ca forta de munca in interesul stapanirii . In legiuirile Mesopotamiei, conform opiniei unor autori , apar deja chiar primele cerinte subiective pentru unele fapte social-periculoase. Bunaoara, pacatul prin care se incalca vointa Domnului se considera a fi comis fie cu intentie premeditata, fie cu intentie nepremeditata. Desi in conceptia babilonienilor intelesul de pacat era posibil si fara vinovatie, asa incat pacatosul putea nici "sa nu stie" ca a savarsit un pacat (de exemplu, incalcarea "curateniei" in timpul ritualului), acest fapt se aprecia drept unul mai mult formal, deoarece se putea considera reparat prin simpla cainta din partea faptuitorului.

In India, in Legile lui Manu[52], constatam existenta unor idei avansate asupra intelesului vinovatiei penale, dar si a celorlalte elemente subiective ale infractiunii, precum ar fi motivul acesteia. Bunaoara, omorul intentionat atragea dupa sine pedeapsa cu moartea, iar omorul in timpul apararii darurilor aduse drept jertfa brahmanilor sau femeilor (care era considerata legitima aparare) nu era considerat pacat . Tot in Legile lui Manu se prevedea ca toti vinovatii de preacurvie erau pedepsiti cu moartea .

In Legea Karmei se determina soarta omului in stricta corespundere cu comportamentul lui, unde se mentiona ca omul este alcatuit din intentie, si care anume este intentia omului in aceasta lume, in aceea se si transforma el insusi, cand pleaca din viata. Astfel, cupiditatea fata de averea straina, cugetarile mintii despre rau, devotamentul fata de invatatura gresita sunt trei tipuri de actiuni mintale facute cu pacat[55]. Specificul acestor legi consta si in aceea ca, deja la acea etapa istorica, se luau in consideratie si alte elemente subiective ale infractiunii, cum ar fi motivul acestora. De exemplu, pentru furtul de animale mari, de arme si medicamente, regele trebuia sa aplice pedepse dupa timpul in care acesta a fost comis, precum si a motivului pentru care acesta se comise . In acest sens, pedeapsa era aplicata numai daca la comiterea vreunei fapte socialmente periculoase a intervenit culpa faptuitorul, dar si in cazul constatarii prezentei starii de responsabilitate la persoana faptuitorului. Aceasta trebuia constatata chiar si intr-un caz de accident (in afara de domeniul religios), adica pentru cei inconstienti si nebuni, precum si in cazurile de legitima aparare sau de extrema necesitate, cand se absolvea culpabilitatea .



Era cunoscuta si pedepsirea martorilor mincinosi, unde se considera ca vinovatul (martorul mincinos) omoara prin aceasta o suta de oameni apropiati si rude, iar in cazul marturiilor mincinoase la fapta de omor a vreunei persoane era vorba despre faptul ca vinovatul omoara cu aceasta ocazie 1000 de persoane[58].

In dreptul barbar exista razbunarea sangelui: pedeapsa obisnuita era 'pretul sangelui (suma platita de ucigas familiei celui ucis) care s-a majorat treptat. De asemenea, era pedepsita la fel omuciderea intentionata si cea culpabila. Sub influenta dreptului canonic se va depasi aceasta confuzie, facandu-se deosebire intre omorul intentionat si cel din culpa.

A doua etapa de dezvoltare a dreptului se numeste etapa dreptului corporativ sau dreptul cetatilor, care a aparut odata cu dezvoltarea societatii, in general, si a celei economice, in mod special. Aceasta perioada dateaza aproximativ din sec. IX-XI pana la finele sec. XIII-XV si se baza pe interese personale, patrimoniale, a corporatiilor de putere, politice, religioase . In dreptul canonic se delimitau urmatoarele ramuri: familia, casatoria si dreptul succesoral, dreptul civil (dreptul de proprietate si contracte), dreptul penal si cel administrativ, precum si cel financiar. De fapt, dreptul canonic penal a facut multe progrese, comparativ cu dreptul roman (a determinat pacatul penal), cu toate ca s-a folosit mult din imprumuturile dreptului juristilor romani, dar cu toate acestea, a reusit sa transforme acest concept intr-unul mult mai sofisticat si diferentiat.

O contributie la formarea unor norme juridice au avut-o Bazilicalele, o colectie de legi civile si penale elaborata treptat in capitala Imperiului roman de rasarit. Pedepsele prevazute pentru infractiunile de omor erau moartea si mutilarea faptuitorului. In situatia cand faptuitorii apartineau nobilimii, ele puteau fi transformate in plata unor sume de bani; se facea deosebire intre tentativa si infractiunea consumata. In aceasta perioada, cat si in cea urmatoare, de cristalizare si formare a statelor feudale, continua sa aiba aplicare dreptul cutumiar sau nescris, fiind confirmat de documentele timpului sub denumirea de "Ius Valachio" sau "Valachorum antique lex et consuetudo".

In Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul feudal si canonic. Una din cele mai importante legi, "Corpul Iuri Canonici" (1140), a reglementat infractiunile sub dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine si al leziunilor aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin cele mai crude mijloace. In general insa, nobilii se bucurau de privilegii, in sensul ca in cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi usor convertita intr-o pedeapsa mult mai usoara sau chiar amenda. In anul 1764 apare lucrarea lui Cesare Beccaria "Dei delitti et delle pene", care va fi reprezentativa pentru evolutia ulterioara a stiintei penale. In ea sunt formulate pentru prima oara principiul legalitatii incriminarii si principiul umanizarii pedepsei; de asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului si de morala. Se arata in lucrare ca "daca fundamentul dreptului de a pedepsi este interesul general, atunci finalitatea represiunii nu poate fi niciodata in afara exigentelor moralei"[60].

Omorul savarsit cu intentie se pedepsea cu moartea, iar cel din culpa cu pedepse banesti. Spre sfarsitul Evului Mediu, pe langa omorul simplu se pedepsea si omorul agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire data, la inceput, omorului prin mandat, apoi a fost extins si la omorul premeditat).

Bunaoara, in timpul Imperiului Bizantin, se considerau infractiuni chiar intentiile faptuitorului. Cu alte cuvinte, era inca identic faptul de a gresi cu faptele, cu cel de a gresi cu gandul. Omorul in timpul unei incaierari era cunoscut drept omor spontan sau nepremeditat, desi, la aprecierea acestuia se lua in consideratie obiectul sau mijlocul cu care s-a comis. Oricum, acesta se pedepsea mult mai bland (amenda sau biciuiri)[61] numai in dreptul canonic. Unii autori subliniaza ca numai in dreptul canonic se aprecia necesitatea stabilirii elementului psihic ca fundament al raspunderii penale. In pofida existentei unor concepte asupra vinovatiei infractiunii, raspunderea penala, deseori, se mai extindea de la autorul faptei si asupra membrilor familiilor acestuia, aplicandu-se fie asupra ascendentilor, fie a descendentilor si a sotului celui vinovat .

In dreptul penal feudal al Japoniei (in a doua jumatate a sec. X si a doua jumatate a sec. XV) nu erau inca cristalizate nici cele mai elementare concepte asupra aspectului subiectiv al infractiunii. In dreptul penal avarez, in Scrierile sfinte (1:7), se specifica ca pentru persoana la care era constatata o vinovatie grava si anume omorarea vreunui semen de-al sau, din frica fata de Dumnezeu si din stima fata de Sfinti nu putea sa le permita celorlalti membri ai comunitatii sa-i pastreze viata acestuia[64]. In ceea ce priveste dreptul penal musulman din Califatul Arab, aici infractiunile se impart in: infractiuni contra "Vointei lui Alah" (care se numeau "Hadd"), infractiuni contra persoanei ("Kisas"), iar celelalte infractiuni se intitulau "Tazir". Pentru primele doua accentul se punea mai mult pe latura obiectiva a infractiuni, iar pentru infractiunile din ultima categorie accentul se mai punea pe latura subiectiva a infractiunii . Potrivit acestei conceptii, actiunile fiecarei persoane sunt determinate de caracterul dorintei, caracterul permisibil de acel al nedorintei si unele strict interzise si pedepsibile. Bunaoara, furtul ca atentat la una dintre valorile de baza ocrotite de religie, se pedepsea destul de sever, persoanei vinovate i se taia mana .

In dreptul penal medieval rus din sec. XI-XII se cunosteau unele conceptii si referiri asupra aspectelor subiective ale faptelor social-periculoase. Notiunea de infractiune in dreptul rusesc (dreptul lui Iaroslav sau dreptul Iaroslavilor) se considera drept " . o incalcare a vointei cneazului. Mult timp insa pentru fapta infractionala erau supusi raspunderii penale oameni nevinovati. Mai mult ca atat, talharul era expus jafului si omorului impreuna cu copiii si sotia sa"[67]. La articolul 6 din aceleasi legiuiri se mai vorbeste si se califica, in mod corespunzator, "omorul in timpul unui chef sau ospat", iar in articolul 7 se vorbea despre "omorul in timpul certei fara nici un motiv esential" . Trebuie mentionat ca, la acea perioada, printre circumstantele atenuante se atribuia si starea de betie, iar la acele agravante se mai atribuia si intentia de profit.

Referitor la conceptul vinovatiei penale din cadrul laturii subiective a infractiunii sunt deja cunoscute diferite forme ale ei - intentia si imprudenta, dar si unele inceputuri ale dimensiunii subiective, cum ar fi, de exemplu, intamplarea. Desi astfel de modalitati de comitere a infractiunii se delimitau intre ele prin diferite aspecte si dimensiuni subiective ale faptei, toate acestea nu influentau asupra calificarii sau asupra limitelor de pedeapsa. La acea etapa istorica mai predomina inca principiul raspunderii penale obiective, adica se judeca nu dupa motiv, ci dupa rezultat. Referitor la stadiile sau etapele savarsirii infractiunii din acele timpuri, mentionam ca, pentru simpla intentie de comitere a infractiunii, singura prin sine, persoana nu putea fi trasa la raspundere penala[69]. Se pedepseau insa infractorii care au manifestat doar o simpla intentie de a-l omori pe tar sau pe stapan, sau neapararea stapanilor in caz de nevoie , fapt ce denota aspectul tipic si concret al raspunderii obiective.

In dreptul penal polonez (sec. al XIII-lea), omorul neintentionat se pedepsea deja numai cu amenda, care se calcula in raport cu pozitia sociala a victimei. Astfel, desi se pot constata unele referinte progresiste referitor la conceptia subiectiva a infractiunilor, se constata inca multe ramasite ale oranduirii gentilice, cum ar fi cele ale talionului sau compozitia, la care se mai adauga si raspunderea colectiva[71]. Toate acestea puteau fi luate in hotararile dietinilor, care purtau la acele timpuri denumirea de Constituones. Printre acestea se mai gaseau si alte reglementari privitoare la infractiunile impotriva vietii si a sanatatii, cum ar fi, de exemplu, omorul intentionat la care persoana vinovata era decapitata, iar pentru omor savarsit fara intentie, vinovatul trebuia sa fie privat de libertate pe un termen de la o luna la sase luni, precum si sa plateasca o amenda in favoarea rudelor persoanei decedate .

In oranduirea gentilica, raspunderea privata si legea talionului s-au conservat si au persistat inca multa timp. Daca e sa vorbim despre dreptul penal feudal al Serbiei, putem mentiona ca si acesta pastreaza sechele oranduirii gentilice, cum ar fi raspunderea obiectiva pentru faptasul necunoscut sau nedescoperit. Este de mentionat si faptul ca la acea perioada, in Legile lui Stefan Dusan (adoptate in 1349 de adunarea feudalilor serbi si completat in 1354), se constata ca " va fi vinovat pentru un caz de omor cel care a inceput bataia, chiar daca tot acesta va fi omorat". Iar la punctul 87 se prevedea: "cine a venit premeditat cu intentia de violenta, dar ca rezultat s-ar fi comis un omor urmeaza sa plateasca amenda, pe cand in cazul cand a venit premeditat sa i se taie ambele maini"[73]. Gradarea pedepselor se facea in raport cu elementul intentional , insa pentru a se elibera, de exemplu, de acuzarea pentru furt, era posibila si se admitea din punct de vedere procesual dovada ordaliilor cu fierul incandescent, desi se specifica faptul ca asemenea probe erau deja unele cu titlu de exceptie. Tot din punct de vedere probator se mai apreciaza ca la acele timpuri prinderea faptuitorului in flagrant constituia o dovada absoluta a vinovatiei penale .

In dreptul penal bulgar, cea mai veche compilatie de nomocanoane este cea a lui Ioan Scolasticul din secolul al VI-lea d.Hr., respectiv, si nomocanonul din secolul al VII-lea d.Hr. in 14 titluri, in care se poate observa pastrarea a multor ramasite ale oranduirii gentilice. Dar, incepand cu secolul al X-lea d.Hr., in "Legea pentru judecata mirenilor", se prevedea deja faptul ca pedeapsa se putea aplica in dependenta de gradul de vinovatie[76].

In dreptul penal al francilor[77] si anume in Legea Salica se afirma ca, pentru fiecare caz, faptuitorului trebuia sa-i fie dovedita starea subiectiva[78]. Chiar daca faptuitorul isi marturisea vina, in mod neaparat trebuia sa-si recupereze costul daunei pricinuite. Tot in acest izvor de drept atestam principiul caracterului personal al raspunderii penale: tatal nu mai putea fi tras la raspundere penala pentru fecior, sotul pentru sotie sau sotia pentru sot. In aceasta perioada, in Franta, in timpul cercetarilor se sedimentase deja principiul prezumtiei nevinovatiei invinuitului, or, tocmai din aceasta cauza era nevoie de martor, chiar daca era indeajuns sa existe macar unul singur. Totodata, pentru a obtine marturisirea invinuitului, se mai aplicau torturile si schingiuirile.

In secolul al XIX-lea apar cele dintai scoli penale, cum ar fi Scoala clasica, ce considera ca fiinta umana dispune de vointa autonoma - liberul-arbitru, si deci infractorul raspunde pentru actul voluntar savarsit de el si care incalca dispozitiile legii. Pozitivismul insa, stigmatizeaza inca de la nastere pe omul criminal, considerat ca detinator al unor date biologice caracteristice. Scoala italiana reprezentata de Cesare Lombroso si Enrico Ferri, considera criminalul o fiinta anormala si spun ca nu liberul-arbitru sta la baza actului criminal, ci factorii de degenerescenta biologica, iar pedeapsa trebuie sa aiba rolul de vindecare a anomaliilor, sa fie un mijloc de aparare sociala. Scoala sociologica reprezentata de Tarde si Durkheim accentueaza asupra naturii sociale a omului si incearca sa explice fenomenul criminalitatii prin factori sociali ca: somajul, alcoolismul, lipsa de locuinta sau alte tare ale societatii capitaliste, care il arunca pe om la periferia vietii sociale.

In dreptul feudal roman se recunoaste inca dreptul de razbunare, exclusiv pentru vatamarile aduse integritatii fizice a persoanelor, in special in cazul omorului. Caracterul colectiv al raspunderii este specific unei epoci de tranzitie ce s-a desfasurat in acea perioada, ulterior insa, responsabilitatea civila se individualizeaza si are ca temei elementul subiectiv al greselii, fapt ce poate fi dedus din continutul Pravilei lui Matei Basarab sau al Pravilei lui Vasile Lupu si, in special, din dispozitiile cuprinse in Pravilniceasca Condica (1780), in care se reglementeaza si raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copii: " se invinuiesc parintii pentru nepurtarea de grija a fiilor lor sau si pentru rea-crestere si nepovatuire"[79], sau raspunderea pentru pagubele pricinuite de animalele pe care le avem sub paza. Astfel, pentru "stricaciunile si pagubele ce se fac la semanaturi de catre vite, nepazindu-se de catre locuitori", proprietarii trebuiau sa acopere in intregime dauna si sa plateasca, in plus, zeciuiala.

Cele dintai legiuiri romanesti au fost "Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti", tiparita in 1646 la Manastirea Trei lerarhi din lasi si "Indreptarea legii", tiparita in 1652 la Targoviste. In aceste legi, omul era pedepsit cu asprime si discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spanzuratoare sau decapitare, dar se puteau aplica si pedepse mai usoare, in raport cu categoria sociala careia ii apartinea vinovatul; tentativa era pedepsita mai bland; erau prevazute unele cauze care aparau de pedeapsa (nebunia, varsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima aparare) si cauze de micsorare a pedepsei (mania, varsta, betia, obiceiul locului, ignoranta, somnambulismul, somnul, dragostea).

Omorul era considerat infractiunea cea mai grava, fiind judecat, la inceput, de capeteniile obstii, dupa aceea de catre Domn, facandu-se deosebire intre omorul intentionat si cel fara voie. De asemenea, se facea deosebire intre actul spontan de ucidere si actul premeditat. Patricidul se referea la uciderea parintilor, copiilor, fratilor, sotiei sau sotului si se pedepsea cu moartea, judecatorii hotarau numai felul cum se va executa pedeapsa.

Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudala, care a intrat in vigoare la 1 septembrie 1818 si a iesit din vigoare la 1 decembrie 1865. Potrivit acestei legi, omorul 'iaste mai inainte cugetat sau necugetat, cine va omori cugetat singur sau dimpreuna cu altul, sa se omoare'. Omorul cel necugetat, dupa intamplari, micsoreaza sau mareste vina; 'cine va omori aparandu-si viata de primejdie, nevinovat iaste; cine fiind copil mic sau nebun sau smintit la minte va omori, nevinovat iaste; cine asvarlind ceva si cu nebagare de seama, va omori, sa rascumpere cu bani omorul de la rudele celui omorat

Personalitatea umana si drepturile omului au constituit obiectul preocuparilor filosofilor, juristilor si politicienilor, fapt care a dus la adoptarea in Anglia, la data de 15 iunie 1215 a primului act care consacra drepturile si libertatile persoanei - "Magna Carta Libertatum". Acest document a stat la baza elaborarii ulterioare a "Declaratiei Americane de Independenta" din 1776, si la Constitutia Statelor Unite din 1791[81]. Cel mai complet act in materia drepturilor omului il constituie insa "Declaratia Universala a Drepturilor Omului" - adoptata la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generala a ONU, care stipuleaza ca "orice om are dreptul la viata, la libertate si la inviolabilitate".

Adoptarea acestor acte au implementat o tendinta de perfectionare a reglementarilor privind consacrarea si apararea drepturilor omului, elaborandu-se in 1950 Pactul cu privire la drepturile civile si politice - "Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale", "Documentul Reuniunii de la Copenhaga" si al "Conferintei pentru dimensionarea umana a C.S.C.E."[82].

Existenta reglementarilor internationale a determinat popoarele sa-si conformeze prevederile nationale in domeniu, tinandu-se cont de accesul la anumite metode de aparare a celor mai importante valori sociale - viata si integritatea corporala a persoanei.

Vorbind despre dreptul scris in Basarabia sub dominatia Imperiului rus, apreciem ca prin incheierea la 28 mai 1812 a pacii de la Bucuresti, se punea capat razboiului ruso-turc din anii 1806-1812. Una dintre cauzele acestui tratat de pace prevedea anexarea de catre Imperiul Rus a Basarabiei, parte componenta a Principatului Moldovei. In Basarabia recent anexata, Alexandru I aplica principiul mentinerii caracterului national al tarii cucerite, pastrand institutiile juridice de mai inainte ale Basarabiei. Imediat dupa Pacea de la Bucuresti, a fost adoptat Regulamentul organizarii administratiei provizorii in Basarabia. Intru executarea promisiunilor imperiale, la 7 august 1812, in functia de guvernator al Basarabiei a fost numit marele boier moldovean, octogenarul Scarlat Sturza, iar apoi a fost adus cunoscutul ierarh si marele patriot Gavril Banulescu-Bodoni[83]. Printre legiuirile acelor timpuri se aplica si Pravila de Sobor. In aceasta se contineau reglementari asupra unui sir de categorii de infractiuni. Mai mult ca atat, pot fi constatate la asemenea fapte si alte dimensiuni subiective ale infractiunii expuse pana in prezent la legiuirile romanesti, cum ar fi obligativitatea prezentei scopului la unele infractiuni. De exemplu, la infractiunea de talharie, obligatoriu se constata ca aceasta era un atac deschis, savarsit in scopul acapararii averii, de regula, de catre o banda. Iar la capitolul 30 al Condicii mentionate, la stabilirea pedepsei, accentul se punea nu doar pe metoda general-periculoasa de savarsire a faptei, dar si pe forma de vinovatie cu care a fost comisa fapta, precum si pe obiectele materiale supuse deteriorarii.

Legislatorul acelor timpuri a construit nu numai continuturi de infractiuni privind sustragerea si deteriorarea (intentionate si imprudente), dar si componente de infractiuni fara de scop de profit[84]. Totusi, in aceasta Pravila de sobor pedeapsa se mai stabilea si se aplica inca in stricta dependenta de pozitia sociala a vinovatilor. Mentionam ca in perioada de pana la revolutia din 1917, notiunea de abuz de incredere se folosea drept o "cauzare intentionata a daunelor intereselor patrimoniale straine, pe care cel vinovat era obligat sa le protejeze" . Asadar, pentru a exprima ceea ce astazi se intelege prin vinovatie penala, atunci la perioadele mentionate in izvoarele dreptului penal roman, se mai foloseau in textele incriminatorii si alte notiuni sau alte expresii omoloage acesteia, cum ar fi pofta inimii, nesocotinta, greseala, dinadinsul sau inadins, gandul si cugetarea, necugetarea, de buna voie, fara voie, cu stiinta, cu nestiinta, cu pricepere, cu nepricepere, cu nebagare de seama, cu rea credinta, cu lenevire, cu scopul etc.

Codul penal Roman din 1865 incrimineaza astfel de infractiuni, dupa cum urmeaza: omorul savarsit cu vointa (art. 225), pentru care pedeapsa era munca silnica pe timp marginit; omorul calificat (art. 234), 'cand se va fi savarsit mai inainte sau deodata, sau in urma altei crime', precum si atunci cand 'va fi avut de scop, ori a prepara ori a inlesni, ori a executa un delict, sau de a ajuta dosirea, ori a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict', pentru care pedeapsa era munca silnica pe viata; omorul cu premeditare (art. 232), pedepsit, cu munca silnica pe viata; omorul rudei in linie ascendenta, sotului sau sotiei (art. 280), pedepsit cu temnita grea pe viata; pruncuciderea, adica uciderea copilului nelegitim (art. 230), pedepsita cu recluziune; omorul involuntar, respectiv din culpa (art. 248), pedepsit cu inchisoare de la 3 luni pana la un an si jumatate si amenda. Au fost incriminate si forme ale omorului cunoscut azi sub denumirea de "omor calificat", uciderea parintilor, copiilor, fratilor si surorilor, sotului sau sotiei, care se pedepseau "cu moartea mai cumplita" si al carui mod de executare era lasat la aprecierea judecatorului

In perioada de aplicare a acestui cod, dupa Marea Unire de la 1918, au ramas in vigoare si unele dispozitii din codurile transilvanean si bucovinean. Legislatia penala a fost unificata prin Codul penal din 1937, care, avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal romanesc. In perioada sovietica, influentele romanesti sunt inlaturate definitiv, aplicandu-se legea penala sovietica. In acest cod se reglementau urmatoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463); omorul calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 465); oferta de omor (art. 466); omuciderea prin imprudenta (art. 467); omorul la staruinta (art. 468).; omorul prin consens (art. 469). Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectiva, nu numai pentru ca au inlocuit vechile legiuiri cu dispozitiile lor arhaice si uneori confuze, aducand dispozitii bine, sistematizate, dar au introdus un spirit novator, stiintific, in abordarea problemelor de drept penal. In doctrina penala, in perioada de aplicare au fost elaborate lucrari de inalta tinuta stiintifica, care au analizat profund dispozitiile legale si principiile in materie promovand o viziune stiintifica si moderna in tratarea infractiunilor contra vietii.

Secolul al XX-lea este caracterizat prin teze filosofice prin care se incearca explicatii atat pe linia liberului-arbitru, cat si a determinismului. Existentialismul valorifica liberul-arbitru intr-un mod cu totul particular. Omul are astfel menirea sa-si defineasca scopurile si sa-si aleaga actiunile in mod absolut liber[86]. Neopozitivismul considera ca judecata de valoare etica nu afirma nimic, nu este nici adevarata, nici falsa si deci, nu poate fi demonstrata sau respinsa. Teoria apararii sociale ia in considerare ca element de baza infractiunea-fapt uman. Judecatorul trebuie sa aleaga masura cea mai eficace pentru tratarea infractorului, indiferent daca aceasta este o masura de siguranta sau o pedeapsa.

Vorbind despre dreptul contemporan ca o a treia perioada de dezvoltare a dreptului (etapa maturitatii, adica un drept general pentru tot imperiul), este de apreciat dezvoltarea dreptului statal. Aparitia acestuia are loc la inceputul secolului al XV-lea in Anglia, in Germania - secolul al XVII-lea, in Rusia - secolul al XVIII-lea si in Romania - a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. In lumea moderna acest drept a invins mai toate continentele, cu exceptia Asiei Centrale si Africii. La aceasta etapa a dreptului, in general, si a dreptului penal, in special, se utilizeaza deja procedee sau metode si tehnicii legislative mai complicate (complexe) la care se atribuie componenta de infractiune (continutul infractional), prezumtia nevinovatiei si starile afective la comiterea infractiunii[87].



Profunde cunostinte in domeniul dreptului penal si al justitiei penale cu toate progresele de realizare in gandirea filozofica a fost exteriorizata in Epoca Renasterii. Solutia politicii penale ramanea cea represiva, fundamentul represiunii nu o mai constituia razbunarea, ci expiatiunea - ispasirea de catre infractor a culpabilitatii sale, caracteristic prin pedepse deosebit de grele, crudei intimidante. Sub influenta dreptului canonic se dezvolta in aceasta perioada caracterul retributiv (pedeapsa aplicata pentru savarsirea faptei), iar pedeapsa este un mijloc de indreptare a vinovatului si de abtinere de la savarsirea altor infractiuni.

Situatia se schimba radical la sfarsitul Evului Mediu, odata cu Epoca iluminismului. Astfel, pe planul gandirii social-juridice se afirma asemenea doctrine ca cea a dreptului natural (avandu-i ca reprezentanti pe Grotius, Thomasio, Vico, Wolff, etc.), a contractului social (Hobbes, Locke, Rousseau) si a enciclopedistilor (Voltaire, d'Alembert). Iar pe planul justitiei penale s-au impus cu rasunet criticile formulate de Montesquieu, in lucrarea "Spiritul legii" si Cesare Beccaria, in lucrarea "Despre infractiuni si pedepse".

La aparitia conceptului modern al culpabilitatii penale au contribuit in mod indirect si insuficientele, limitele sau neajunsurile dreptului penal si ale stiintei penale din secolele XVII si XVIII. Pana in secolul al XVIII-lea se vorbea despre "dolus" sau factorul de legatura intre elementul moral si culpabilitate, precum si despre culpa, iar culpabilitatea se ignora cu desavarsire[88]. Sub influenta doctrinei scolii clasice, infractiunea, infractorul, pedeapsa si responsabilitatea penala erau tratate ca niste entitati abstracte, fara insa a se lua in considerare conditiile concrete ale vietii sociale si astfel nu s-a mai putut face fata sarcinilor crescande la dezvoltarea ritmurilor tot mai inalte ale fenomenului criminal.

Dintre filosofii acelor timpuri care au contribuit ori s-au referit la conceptia raspunderii subiective sau asupra vinovatiei penale direct ori tangential, vom remarca dupa cum urmeaza: Charles Luis Motesquieu, primul care a formulat principiul dreptului penal, conform caruia legea penala trebuie sa pedepseasca numai activitatile exterioare ale persoanei; Hugo Grotius, care considera ca intelesul de cauzare a daunelor se refera, in primul rand, la personalitatea faptuitorului[89].

Referitor la profilaxia criminalitatii, savantul rus N.S. Tagantev[90] sustinea ca la alegerea pedepsei, in primul rand, trebuie indreptatita ideea echitatii si dreptatii in societate, iar, in al doilea rand, urmeaza de inlaturat acele motive care au generat conflictul dintre infractor si societate. In ceea ce priveste dreptul penal rus, referindu-ne, in mod special, la latura subiectiva a infractiunilor, se poate usor constata ca legiuitorul acelor timpuri nu renunta inca la traditia aplicarii raspunderii penale obiective. Conform art.5 din Lista academica a dreptul rusesc, razbunarea cadea pe seama urmasilor vinovatului si pe seama victimei, insa povara impacarii era pe seama prietenilor comuni . Infractiunile se imparteau in intentionate, comise din imprudenta (culpa) si intamplatoare.

Asadar, omorul intentionat se deosebea de cel din imprudenta; el se mai impartea in omor comis din neglijenta si cel comis din intamplare (ultimul nu se pedepsea). Printr-un decret special din 1686, se pedepsea cu moartea medicul care din imprudenta a omorat un bolnav, iar in 1732, tot printr-un decret special, se pedepsea cu moartea cel vinovat de infractiunea de ardere a padurii[92]. La infractiunile savarsite de persoane cu functii de raspundere se atribuia si atitudinea neglijenta fata de serviciu.

Adesea, infractiunile din imprudenta se pedepseau ca si cele intentionate. Pentru judecata era important nu motivul comiterii infractiunii, ci rezultatul realizarii acestei infractiuni. Deja in aceasta perioada, de rand cu autorii infractiunii, erau trasi la raspundere si ceilalti participanti, insa, alaturi de infractor, raspunderea penala o mai puteau purta si rudele acestuia. Printre etapele comiterii infractiunii se enumera si intentia (in care va exista raspundere si pentru simple intentii nemanifestate inca sau pentru ganduri periculoase), pe langa tentativa de infractiune si infractiunea consumata. De exemplu, in 1682, printr-un decret special, se pedepseau mai aspru infractiunile militare, precum si omorurile, incendiile etc. Infractiunea din culpa se pedepsea la fel ca si cea consumata deja .

In Transilvania, s-au perindat o multime de legislatii penale datorita evenimentelor istorice ale acelor timpuri. Printre acestea Codul penal austriac din 1803 s-a extins in Transilvania din 1849, iar intre 1852-1880 s-a aplicat Codul penal austriac din 1852. Codul penal maghiar pentru crime si delicte a fost pus in aplicare in Ungaria la 1 septembrie 1880, extinzandu-se ulterior si asupra Transilvaniei. Printre acestea un loc aparte la ocupat Novela penala, aplicabila din 1908. Referitor la vinovatia penala mentionam ca intentia se subimpartea in una premeditata si spontana. De asemenea, se deosebea si intentia savarsita cu sange rece de cea savarsita in stare de afect. In asa fel, legea acelor timpuri mai prevedea si pedeapsa pentru vinovatia neintentionata, adica in forma imprudentei. In pofida acestor mentiuni, Senatul se conducea in practica de principiul raspunderii obiective. Raspunderea penala era una aplicabila doar pentru faptul savarsirii infractiunii, cu toate ca vinovatia propriu-zisa pentru acea fapta lipsea.

Dupa punerea in aplicare a Constitutiei imperiale din 26 februarie 1861, si pentru Bucovina sau pus aceleasi probleme ca si pentru Transilvania. Adica au aparut probleme referitoare la organizarea lor ca si componente autonome ale Imperiului austriac. De fapt, pentru Bucovina problema centrala era de a-si mentine autonomia ca Ducat. In 1903 a intrat in vigoare noul Codice, format din 37 de capitole si 687 articole, numarul continuturilor infractionale constituind 615, in care infractiunile se clasificau, dupa pedeapsa aplicata, in crime, delicte si contraventii. Codul penal respectiv formula notiunea de infractiune ca actiune sau inactiune doloasa (vinovata). In partea generala si partea speciala se faceau delimitari ale intelesului infractiunii din intentie si imprudenta. In noua condica, infractiunile nu se divizau in intentionat premeditate si spontane. Imprudenta era insa tratata sub doua forme: forma sineincrederii si neglijentei. Omorul cu intentie directa era socotit drept cea mai grava infractiune[94]. Codul nu continea pedepse corporale sau de mutilare si nici pedeapsa cu moartea. Despre acest Cod penal roman se sustinea ca era cea mai blanda lege penala din Europa acelor timpuri, fiind elogiat de specialisti si oameni de stiinta.

Dupa intemeierea in 1918 a Romaniei Mari, s-a creat o situatie noua in domeniul dreptului penal, fiind la acel moment in vigoare o pluralitate de legislatii[95], cum ar fi Codul penal ungar din 1878 si Codul penal austriac din 1852 (in Transilvania si, respectiv, in Bucovina). Unificarea legislativa in domeniul dreptului penal a fost infaptuita atat prin extinderea in 1919 asupra Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei a Codului penal din 1865, cat si prin lucrarile in vederea intocmirii unui Cod penal si de procedura penala nou. Numai intr-o singura provincie din cele reunite, cum ar fi Basarabia, legea penala din vechea Romanie a fost extinsa din 1919. Asa incat, tot din 1919 s-a adoptat un inceput de cod penal, care urma sa uneasca practica judecatoriilor si a tribunalelor. Codul penal si legislatia ulterioara in materie au mai reglementat si alte institutii ale dreptului penal: corectionalizarea, recidiva, cumulul de infractiuni, gratierea, amnistia, reabilitarea etc. In partea a doua, acest cod reglementa in detaliu o serie de infractiuni dupa criteriul obiectului.

In Codul penal roman din 1937[96], denumit si "Carol al II-lea" , desi era dominant curentul favorabil al scolii pozitiviste, a mai fost influentat, chiar intr-un mod principal, de teoriile scolii penale neo-clasice, care pledau in favoarea efectului intimidant al pedepsei, pentru renuntarea la masurile alternative inchisorii si pentru limitarea stricta a sferei de incidenta a liberarii conditionate. Asezarea noii legislatii penale pe baza codurilor europene, adoptate dupa primul razboi mondial, ramas in stadiu de proiect, se considera o solutie de ordin teoretic mai favorabila operei apararii societatii romanesti contra criminalitatii.

Astfel, in privinta aspectului subiectiv al infractiunii acest cod reiesea din responsabilitatea penala pentru vina penala. In aplicarea sanctiunii, Codul lua in consideratie persoana infractorului si gradul de pericol social. Sub influenta ideilor noi ale Asociatiei Internationale de Drept penal, Codul continea masuri de siguranta in vederea inlaturarii recidivei, cum ar fi suspendarea pedepsei si eliberarea conditionata. Minorului responsabil (intre 15 si 18 ani) i se aplicau masuri de siguranta. Prin reabilitarea condamnatului si stergerea pedepselor din cazier se urmarea scopul reintegrarii condamnatilor in societate. Vorbind despre elementul imaterial "dolus" ori "culpas", acelasi autor mentioneaza ca atat dolul, cat si culpa, intra in notiunea generala de "culpabilitate" sau "vinovatie"[98]. Astfel, desi a prezentat o sinteza a principiilor consacrate de stiinta penala moderna si a progreselor legislative si jurisprudentiale , nici acest cod nu ne ofera posibilitatea sa constatam aspectul emancipat al vinovatiei penale.

La 1 ianuarie 1969 a intrat in vigoare actualul Cod penal in care infractiunile de omucidere sunt reglementate sub chiar aceasta titulatura, in cadrul titlului II - "Infractiuni contra persoanei". Intre dispozitiile Codului penal anterior si cele din noul Cod, exista deosebiri atat cu privire la continutul incriminarilor, cat si la limitele sanctionarilor. Codul penal anterior (ca si cel din 1864) determina culpa prin sursele acesteia: "nedibacie, nesocotinta, nebagare de seama, nepazirea legilor sau regulamentelor"; noul cod foloseste dimpotriva termenul "culpa" in sensul prevazut in partea generala (art.19 pct.2), fara a se ocupa de sursele acesteia care privesc modalitatile faptice ale infractiunii din culpa. Modalitatea agravata a nerespectarii legilor din noul Cod penal (art.178 alin.2) facea parte din modalitatea simpla in Codul Penal anterior.

In societatea actuala, s-au produs si continua sa se produca - cu vinovatie sau din culpa - acte de suprimare a vietii omului, ceea ce este in discordanta flagranta cu idealurile de libertate si dreptate catre care tinde omenirea.

Codul penal roman, in Partea speciala - Titlul II, incrimineaza 'infractiuni contra persoanei', obiectul juridic generic al acestor infractiuni fiind relatiile sociale legate de apararea unor valori ca viata, integritatea corporala si sanatatea, libertatea si onoarea sau demnitatea. Raportat la valorile sociale pe care le apara, Codul penal cuprinde in acest titlu infractiuni grupate in trei capitole: Capitolul 1 - Infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii; Capitolul 2 - Infractiuni contra libertatii persoanei si Capitolul 3 - Infractiuni privitoare la viata sexuala. Capitolul II din Partea speciala a actualului Cod penal moldovean, incrimineaza 'infractiuni contra vietii si sanatatii persoanei', grupate astfel: infractiuni contra vietii persoanei (de la art.145 C.pen. pana la art.150 C.pen.): omorul intentionat, omorul savarsit in stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viata la dorinta persoanei, lipsirea de viata din imprudenta, determinarea la sinucidere; infractiuni contra sanatatii persoanei (art. 151 C.pen. - art.153 C.pen., art.156 C.pen., art.157 C.pen.): vatamarea intentionata grava a integritatii corporale sau a sanatatii, vatamarea intentionata medie a integritatii corporale sau a sanatatii, vatamarea intentionata usoara a integritatii corporale sau a sanatatii, vatamarea intentionata grava ori medie a integritatii corporale sau a sanatatii in stare de afect, vatamarea intentionata grava ori medie a integritatii corporale sau a sanatatii cauzata din imprudenta; infractiuni care pun in pericol viata si sanatatea persoanei (art. 154 C.pen., art.155 C.pen., art.158 C.pen. - art.163 C.pen.): maltratarea intentionata sau alte acte de violenta, amenintarea cu omor ori cu vatamarea grava a integritatii corporale sau a sanatatii, constrangerea persoanei la prelevarea organelor sau tesutelor pentru transplantare, provocarea ilegala a avortului, efectuarea ilegala a sterilizarii chirurgicale, efectuarea fecundarii artificiale sau a implantarii embrionului fara consimtamantul pacientei, neacordarea de ajutor unui bolnav si lasarea in primejdie.

Aceasta scurta expunere istorica demonstreaza stradania spiritului uman in decursul secolelor, de a explica fenomenul "crima" si de a ocroti pe om impotriva violentelor provenite chiar de la semenii sai. Sub egida Organizatiei Natiunilor Unite functioneaza astazi organisme de combatere si prevenire a criminalitatii, iar atat cercetatorii din Romania si din Republica Moldova, cat si cei din tarile care au aderat la Comunitatea Europeana, isi conjuga eforturile in diferite congrese si colocvii internationale pentru a stabili caile cele mai sigure in realizarea obiectivului mentionat.



George Antoniu, Vinovatia penala, Bucuresti, Ed. Academiei Romane, 1995, pag. 18.

Victor Ursa, Criminologie, Cluj-Napoca, Ed. Universitatii crestine "Dimitrie Cantemir", 1994, pag. 12.

Ion Mircea, Vinovatia in dreptul penal roman, Bucuresti, Ed. "Lumina Lex", 1998, (1), pag. 7.

Аристотель, О душе, Собрание в 4-х томах, Тoм 1, Москва, 1976, с. 399.

Traducere din limba latina - "viata nu este proprietatea nimanui, ci uzufructul tuturor".

Ion Dobrinescu, infractiuni contra vietii persoanei, Ed. Academiei Republicii Socialiste Romane, Bucuresti, 1987, pag. 11.

Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1997, pag. 7.

Ibidem, pag. 75-76.

G. Antoniu, op.cit., pag. 56.

V. Hanga., Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi, Iustinian, Napoleon), Bucuresti, Ed. "Stiintifica si Enciclo-pedica", 1977, pag. 81.

Черниловский З., op.cit., pag. 28.

Andrei Gustiuc, Liliana Chirtoaca, Veronica Rosca, Istoria universala a statului si dreptului (perioada antica), Vol.I, Chisinau, Ed. "Elena V.I." 2001, pag. 98.

Черниловский З., op.cit., pag. 29.

Andrei Smochina, op.cit., pag. 35.

V. Hanga V.,op.cit., pag. 31.

A. Smochina, op.cit., pag. 44.

Черниловский З., op.cit., p. 27, 48.

Гравский Г., op.cit., pag. 104.

Черниловский З., op.cit., pag. 32.

Жидкова О., Крашинниникова Н., op.cit., pag. 120.

Ibidem, pag. 108.

Гравский Г., op.cit., pag. 280

Ibidem, pag. 252.

Батырова К., op.cit., pag. 213.

A. Smochina, op.cit., pag. 56.

A. Gustiuc, s.a., op.cit., pag. 187.

Marin, Andrei, Pagini alese din oratori greci, Bucuresti, Ed. "Stiintifica si Enciclopedica", 1969, pag. 20.

Ibidem, pag. 21.

T. Simbrian, Drept privat roman, Craiova, 1993, pag. 26.

Traducere din limba latina - "crima"

Traducere din limba latina - "ucigas platit"

Traducere din limba latina - "otravitor"

Traducere din limba latina - "judecatori speciali pentru cazurile de omucidere"



Traducere din limba latina - "instanta prezidata de magistrati

I.C. Dragan, Istoria multimilenara a neamului romanesc, Craiova, Ed. "Scrisul romanesc", 1976, pag. 124; Ctin. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Romanilor, Bucuresti, Ed. "Stiintifica", 1974, pag. 30.

E. Cernea, E. Molcut, Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, Casa de editura si presa "Sansa" S.R.L., 1996, pag. 23.

V. Hanga, op.cit., pag. 66-68.

Liviu Marcu, Istoria dreptului romanesc, Bucuresti, Ed. "Lumina Lex", 1997, pag. 54.

Ioan Condurachi, Trasaturile caracteristice ale vechiului drept penal romanesc, Bucuresti, 1978, pag. 9.

E. Cernea, E. Molcut, op.cit., pag. 16.

Chilmon, Tereza, Dreptul cutumiar geto-dac, Revista de stiinte juridice, nr. 2/2002, pag. 110-111.

Chilmon, Tereza, op.cit., pag. 112.

Traducere din limba latina - "dreptul de a pedepsi cu moartea".

I. Dobrinescu, op.cit., pag. 14.

Horia C. Matei, Lumea antica - Mic dictionar bibliografic, Chisinau, Ed. "Universitas", 1993, p.168; Аннерс E.,

История европейского права, Москва, Изд-во Наука, 1999, c. 23

Andrei Smochina, Istoria universala a statului si dreptului (epoca antica si medievala), Chisinau, "Tipografia

centrala", 2002, p. 22.

Жидкова О., Крашинниникова Н., История государства и права зарубежных стран, Москва, Изд-во Инфра-Норма-М, 1999, c. 81.

Legile lui Manu, Traducere de Ioan Mahalcescu, Bucuresti, Ed. "Lumina Lex", 1993, pag. 123.

Батырова К., Всеобщая история государства и права, Mосква, Изд-вo Юристъ, 1998, с. 46; Гравский Г.,

Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 104.

Legile lui Manu, op.cit., pag. 253-254.

Казачкина И., Уголовное право зарубежных стран, Москва, Изд-вo Зерцало, 2002, c. 267-268.

A. Smochina, op.cit., pag. 43

Ibidem.

Кашанина Т., Корпорaтивнoе право, Москва, 1998, c. 223-225.

Cesare Beccaria, Despre infractiuni si pedepse, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1965, pag. 154.

Омелченко O., op.cit., pag. 449.

Кашанина Т., op.cit., pag. 144.

C. Becaria, Despre infractiunin si pedepse, Bucuresti, 1965, pag. 16.

Жидкова О., Крашинниникова Н., op.cit., pag. 420.

A. Gustiuc, Liliana Chirtoaca, Veronica, Rosca, Istoria universala a statului si dreptului (perioada medievala), Vol. II, Chisinau, Ed. "Elena V.I.", 2001, pag. 227.

A. Smochina, op.cit., pag. 216.

Исаев И., История государства и права Pосии, Москва, Изд-во Юристъ, 2000, с. 150.

Исаев И., op.cit., pag. 150-187.

A. Smochina, op.cit., pag. 205.

Ibidem, pag. 153.

A. Gustiuc, Liliana Chirtoaca, Veronica Rosca, op.cit., pag. 147.

Черниловский З., op.cit., pag. 149.

A. Smochina, op.cit., pag. 165.

Омелченко O., op.cit., pag. 405.

Ibidem, pag. 407.

Popa, D. Marcel, Matei, C. Horia., Mica enciclopedie de istorie universala, Bucuresti, Ed. "IRI", 1993, pag146.

A. Smochina, op.cit., pag. 128.

Radulescu, Andrei, Pravilniceasca Condica din 1780, Bucuresti, Ed. Academiei, 1957, pag. 130.

Ibidem 73, pag. 101.

I. Szabo, Fondements historiques et developpment des droits de l'homme, UNESCO, Paris, 1978, pag. 13.

A. Boroi, op.cit., pag. 15.

Radulescu A., Dreptul romanesc in Basarabia, Bucuresti, "Imprimeria Nationala", 1943, pag. 6.

Познышев Ч., Особенная часть русского уголовного права. Cравнительный очерк важнейших отделов

oсобенной части старых и новых уложений, Москва, Изд-во Зерцало, 2002, c. 312.

Jean-Paul Sartre, L'existentialisme est un humanisme, Paris, Nagel, 1961, pag. 36.

Кашанина Т., op.cit., pag. 220.

Valerian, Cioclei, op.cit., pag. 254.

Иванов Н., Аномальный субьект преступления, Москва, Изд-во Юнити, 1998, c. 15.

Таганцев Н.С., op. cit., p. 17-18; Кудрявцев В.Н., Наумов А.В., op.cit., pag. 122-123.

Черри Р., Развитие карательной власти в древних общинах, Перевод с английскогo и примечании П.И.

Люблинского, Санкт-Петерcбург, 1907, c. 40.

Исаев И., op.cit., pag. 388.

Черри Р., op.cit., pag. 288.

Elena, Arama, op.cit., pag. 109-110.

Vintila, Dongoroz, op.cit., pag. 80-90.

Codul penal roman, M.O. nr. 65/1936.

Emil Cernea, Emil Molcut, op. cit., pag. 267.

Ibidem, pag. 328.

Mircea Djuvara, op.cit., pp. 4 -5.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2023 - Toate drepturile rezervate