Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» EFECTELE HOTARARILOR JUDECATORESTI STRAINE


EFECTELE HOTARARILOR JUDECATORESTI STRAINE




EFECTELE HOTARARILOR JUDECATORESTI STRAINE

Sectiunea 1. Recunoasterea hotararilor judecatoresti straine

In situatiile in care exista o hotarare judecatoreasca straina, aceasta poate fi recunoscuta si poate produce efecte juridice in Romania, in conditiile prevazute de Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept international.

Prin art. 165 din actul normativ mentionat, termenul"hotarare straina" se refera la actele de jurisdictie ale instantelor judecatoresti, notariatelor sau oricaror autoritati competente din alt stat. Legat de termanul "hotarare straina", Curtea Suprema, prin sentinta civila nr.3074/2003[1], a stabilit ca aceasta desemneaza actele de jurisdictie ale instantelor judecatoresti, notariatelor sau oricaror autoritati competente dintr-un alt stat.




A. Efectele hotararilor judecatoresti

Hotararile judecatoresti produc, in principiu, trei efecte[2]: au puterea doveditoare a actului autentic, au autoritate de lucru judecat si au forta executorie. Hotararea straina nu poate avea autoritatea de plin drept de lucru judecat si de forta executorie, precum o hotarare ce emana de la o instanta autohtona, pentru ca s-ar incalca principiul suveranitatii statului roman, organele de executare dintr-un stat neputand sa se supuna ordinelor date de o instanta straina. O hotarare straina poate fi invocata fie ca act jurisdictional, fie ca mijloc de proba sau simplu act juridic dar efectele cele mai importante sunt cele care decurg din calitatea de act jurisdictional. Ca atare, pentru ca o hotarare straina sa aiba efectele mentionate, ea trebuie sa parcurga procedura prevazuta de legea nationala de drept international privat.

In cazul in care cel care a pierdut procesul nu executa de bunavoie obligatia, hotararea judecatoreasca este investita cu formula executorie si se procedeaza la executarea silita. Formula executorie este ordinul dat de instanta judecatoreasca organelor de executare silita, de a aduce la indeplinire dispozitivul hotararii. In acest fel este pusa in aplicare forta de constrangere a statului pentru realizarea justitiei. Aceasta nu se poate executa decat pe teritoriul statului care o exercita, iar organele de executare ale unui stat nu se pot supune ordinului dat de instanta altui stat, deoarece statele sunt egale si suverane. Hotararea judecatoreasca straina dobandeste, in general, forta executorie, intocmai ca si o hotarare proprie a statului pe teritoriul caruia se cere executarea, daca se obtine exequatur-ul si produce efecte in alta tara daca se indeplinesc cerintele stabilite de legea statului unde se invoca acele efecte. In anumite conditii, o hotarare judecatoreasca straina poate sa produca unele efecte si independent de indeplinirea cerintelor legale mentionate.

O hotarare judecatoreasca este un act de autoritate publica prin care se dispune asupra unei situatii si se ordona fortei publice sa execute decizia. Trebuie precizaT, in primul rand, ca statele au o organizare juridica proprie, diferita de cea a statului unde se solicita recunoasterea hotararii. Apoi, in functie de calificarea ce i se da, hotararea poate fi considerata sau nu un act jurisdictional. In ceea ce priveste legea aplicabila operatiei de calificare a hotararii straine ca act jurisdictional, in literatura de specialitate exista, de multi ani, discutii ample[3].

Prin recunoastere, hotararea judecatoreasca straina beneficiaza la noi in tara de autoritate de lucru judecat, intocmai ca o hotarare judecatoreasca romana. In acest sens, art. 167 din Legea nr. 105/1992 prevede ca hotararile judecatoresti straine pot fi recunoscute in Romania, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, daca sunt indeplinite, cumulative, conditiile:

-hotararea este definitive, potrivit legii statului unde a fost pronuntata;

-instanta care a pronuntat-o a avut, potrivit legii mentionate, competenta sa judece procesul;

-exista reciprocitate in ce priveste efectele hotararii straine intre Romania si intre statul instantei care a pronuntat hotararea.

In acest caz este vorba de recunoasterea prin hotarare judecatoresca romana, dar acelasi efect il produce si recunoasterea de plin drept. Daca hotararea a fost pronuntata in lipsa partii care a pierdut procesul, trebuie sa se constate, de asemenea, ca i-a fost inmanata in timp util citatia pentru termanul de dezbateri in fond, cat si actul de sesizare al instantei si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita calea de atac impotriva hotararii.

Una dintre opinii, consacrata in doctrina moderna, se pronunta in favoarea legii statului pe teritotiul caruia este invocata hotararea straina. Principalul argument il constituie caracterul national al sistemelor de solutionare a conflictelor de legi. De asemenea, potrivit parerii majoritare, pe care autorii o apreciaza, calificarea se face dupa legea autoritatii chemata sa solutioneze conflictul de legi. De aici rezulta ca definirea hotararii straine ca act jurisdictional se va face dupa legea tarii unde urmeaza a fi valorificata. Calificarea este o faza prealabila solutionarii conflictelor de legi, din acest considerent, nu ar fi justificat sa se aplice alta lege decat aceea a autoritatii chemate sa o solutioneze.

B. Efectul recunoasterii

Prin recunoastere, hotararea judecatoreasca straina beneficiaza la noi in tara de autoritate de lucru judecat intocmai ca o hotarare judecatoreasca romana. Articolul 167 din Legea nr. 105/1992 prevede ca hotararile judecatoresti straine pot fi recunoscute in Romania, spre a beneficia de puterea lucrului judecat. In acest caz, este vorba de recunoasterea prin hotarare judecatoreacsa, dar aceleasi efecte le produce si recunoasterea de plin drept . Legislatia romana actual - privind institutia recunoasterii -reglementeaza doua efecte pe care le produce recunoasterea: 1) recunoasterea hotararilor straine de plin drept si 2) recunoasterea prin hotarare judecatoreasca.

Recunoasterea de plin drept - Intervine in cazurile prevazute de art. 166 din Legea nr. 105/1992:

- se refera la starea civila a cetatenilor statelor unde au fost pronuntate;

- se refera la starea civila a cetatenilor unui stat, fiind pronuntate intr-un stat tert si au fost recunoscute anterior de statul de cetatenie al fiecarei parti.

Acest gen de hotarari straine sunt prezentate direct la autoritatile statale de stare civila, dupa ce au fost supralegalizate, bucurandu-se, in acest fel, de puterea doveditoare a actelor autentice.

In cazul in care hotararea judecatoreasca straina priveste statutul civil al persoanei cu domiciliul in statul care a pronuntat-o, prin aplicarea legii domiciliului acesta beneficiaza de recunoasterea de plin drept daca este, mai intai, recunoscuta de statul cetateniei acelei persoane.

Recunoasterea prin hotarare judecatoreasca - se poate face daca sunt intrunite conditiile prevazute de art. 167 din Legea nr. 105/1992:

- instanta sa fie competenta potrivit legii statului care a pronuntat-o;

- hotararea a ramas definitiva potrivit legii statului care a pronuntat-o;

- exista reciprocitate, in ceea ce priveste efectele hotararilor straine, intre Romania si respectivul stat.

In ceea ce priveste omisiunea citarii , daca hotararea a fost pronuntata in lipsa partii care a pierdut procesul, trebuie sa se constate, de asemenea, ca i-a fost inmanata in timp util citatia pentru termenul de dezbateri in fond, cat si actul de sesizare a instantei si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita o cale de atac impotriva hotararii. Caracterul nedefinitiv al hotararii straine, decurgand din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces in fata instantei straine din cauza omisiunii citarii sale, poate fi invocat numai de catre acea persoana.

C. Refuzul recunoasterii

Recunoasterea se poate refuza numai in cazurile prevazute de art. 168 din Legea nr. 105/1992, atunci cand:

a) hotararea este rezultatul unei fraude comise in procedura din strainatate;

b) hotararea contravine ordinii publice de drept international privat din Romania;

c) litigiul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare chiar nedefinitiva a unei instante din Romania sau se afla in curs de solutionare la instantele romane la data sesizarii instantelor straine.

D. Instanta competenta

Cererea este de competenta tribunalului in raza caruia isi are domiciliul sau sediul persoana care refuza recunoasterea hotararii straine. Recunoasterea se poate face atat pe cale principala, cat si pe cale incidentala, de catre instanta in fata careia se invoca exceptia de lucru judecat in baza unei hotarari straine. Sub aspectul procedural, la primirea cererii, instanta romana verifica indeplinirea conditiilor recunoasterii, fara a analiza cauza pe fond.

Nu se poate refuza in aceasta materie recunoasterea, pe motiv ca instanta straina a aplicat alta lege decat cea aratata de dreptul romanesc , afara numai daca procesul priveste starea civila si capacitatea unui cetatean roman, iar solutia adoptata difera de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii romane, iar cererea de recunoastere trebuie sa cuprinda mentiunile prevazute de legea romana si va fi insotita de urmatoarele acte in traducere legalizata (art. 171 din Legea nr. 105/1992):

a) copia hotararii straine;

b) dovada caracterului definitiv al acestuia;

c) copia dovezii de indeplinire a procedurii de citare si de comunicare dintre parti;

d) orice acte care pot proba sau completa cererea.

In Uniunea Europeana, potrivit reglementarilor actuale cuprinse in Conventia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, este recunoscut principiul recunoasterii de plin drept a hotararilor pronuntate de instantele altor state membre.

Sectiunea III 2.  Exequaturul

Este reglementat de dispozitiile art. 173-178 din Legea romana de drept international privat.

Exequaturul este un act de jurisdictie al instantei, pentru obtinerea caruia este necesara parcurgerea a doua etape: 1) recunoasterea hotararii straine si 2) executarea hotararii straine. Legea nr. 105/1992, in art, 173 alin. (1), prevede ca executarea hotararii pe teritoriul roman se face pe baza incuviintarii date de instanta judecatoreasca romana competenta. In mod firesc aceasta incuviintare -exequatur - intervine daca hotararea straina nu se executa de cei obligati in acest sens de bunavoie. Articolul 173 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 nu permite punerea in executare a hotararii straine, daca este cu executare provizorie ori priveste masuri asiguratorii .

Obiectul exequaturului - este procedura prin care se acorda in tara noastra forta executorie unei hotarari judecatoresti straine. Prin exequatur, hotararea straina dobandeste atat autoritate de lucru judecat in tara noastra, cat si forta executorie, adica posibilitatea executarii ei fata de cei obligati si care nu au adus-o la indeplinire de bunavoie, sustin unii autori (E. Ungureanu; I. Filipescu; A. Filipescu etc.). Rezulta ca exequaturul consfinteste, in primul rand, cu putere de lucru judecat, existenta dreptului sau a situatiei juridice. Codul de procedura civila roman actual stabileste ca exista autoritate de lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si contra lor in aceeasi calitate. Putem aprecia ca autoritatea de lucru judecat este un ordin adresat judecatorului, de a nu mai judeca o cauza judecata definitiv. Evident, aceasta inseamna ca acest ordin nu poate veni nici din partea autoritatii altui stat, desi hotararea straina a dobandit autoritate de lucru judecat de la data ramanerii definitive in tara unde a fost pronuntata. Acest prim efect este esential pentru cel de-al doilea, adica pentru investirea cu formula executorie si incuviintarea executarii silite, atunci cand este nevoie .

Conditii necesare pentru a obtine exequaturul  - trebuie indeplinite conditiile prevazute de art. 174 din Legea nr. 105/1992 :

a) hotararea este data de o instanta judecatoreasca competenta;

b) hotararea judecatoreasca a fost data cu aplicarea legii materiale competente, potrivit normelor dreptului international privat;

c) hotararea judecatoreasca este executorie potrivit legii care se aplica pe teritoriul unde a fost pronuntata si sa nu se fi indeplinit termenul de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita potrivit legii romane;

d) hotararea judecatoreasca nu aduce atingere ordinii publice de drept international privat roman, fie prin dispozitiile ei, fie prin executarea ei;

e) intre Romania si tara a carei instanta a dat hotararea sa existe reciprocitate de executare;

f) hotararea judecatoreasca straina sa nu fie rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in strainatate;

g) sa nu eziste o hotarare judecatoreasca romana in acea materie, anterioara hoatrarii straine, ori o sesizare anterioara a instantei romane;

h) sa nu fie o hotarare in materie de stare civila si capacitate privind un cetatean roman, iar solutia, data potrivit legii determinate de dreptul international al tarii unde s-a pronuntat hotararea, sa fie diferita de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii romane.

Cererea de exequatur, insotita de actele doveditoare, se depune la instata de executare, respectiv tribunalul in raza caruia urmeaza a se efectua executarea silita, iar acesta, dupa citarea partilor, verifica indeplinirea cerintelor legale, fara a mai analiza fondul cauzei respective.

Actiunea prin care se cere exequaturul prezinta cateva caracteristici: 1) obiectul acestei actiuni este mai larg, deoarece, pe langa recunoasterea hotararii straine, se cere si investirea acesteia cu o formula executorie, in vederea executarii ei fata de persoana obligata; 2) in ceea ce priveste natura actiunii, aceasta se apreciaza ca fiind o actiune in realizare[9], reclamantul urmarind prin intermediul justitiei obligarea paratului la respectarea dreptului consacrat de hotararea straina sau la executarea unei prestatii. Instantei i se cere prin actiunea in recunoastere sa constate si sa confirme existenta si valabilitatea dreptului consacrat de hotararea straina.

Alta trasatura specifica este legata de titularul actiunii. Articolul 173 din Legea nr. 105/1992 dispune ca hotararile straine pot fi puse in executare in tara noastra pe baza incuviintarii date, la cererea persoanelor interesate. Coroborand aceasta prevedere cu art. 269 alin. (2) C.proc.civ., putem conchide ca sfera acestora este restransa, in sensul ca cererea de exequatur o poate face numai titularul dreptului consacrat prin actiunea straina. Hotararea pronuntata este supusa cailor de atac ordinare si extraordinare, iar daca se pronunta o hotarare de incuviintare a executarii, se emite si titlu executoriu, potrivit legii romane.

Sectiunea III .3. Arbitrajul international

Litigiile care se nasc intre parti pot fi solutionate pe calea arbitrajului, cand acestea se supun arbitrajului prin acordul lor. In lipsa acordului litigiul nu poate fi solutionat pe aceasta cale. Sub acest aspect procedura arbitrala se deosebeste de procedura judecatoreasca. Procedura in fata instantei de judecata se desfasoara la cererea reclamantului, fara a fi necesar consimtamantul paratului. Dimpotriva, arbitrajul este o cale de solutionare a anumitor litigii , pe baza acordului partilor in acest sens, excluzandu-se competenta instantelor judecatoresti. Arbitrajul are caracter conventional si nu este obligatoriu pentru partile in litigiu -ca mod de solutionare - ci facultativ.

Arbitrajul poate fi definit ca fiind rezolvarea unui litigiu, de catre o persoana sau de catre un organ stabilit prin acordul partilor litigante sau prin acord international, a carui sentinta este obligatorie pentru acele parti.

Arbitrajul poate fi[11]:

- arbitraj comercial international;

- arbitraj de drept international;

- arbitraj de dret intern.

Arbitrajul comercial international este cel care este privitor la un raport litigios de dreptul comertului international. In cazul in care arbitrajul priveste un litigiu in legatura cu un raport de drept international privat, el este arbitraj de drept international privat.

Arbitrajul comercial international si arbitrajul de drept international privat constituie un arbitraj international. Arbitrajul este de drept intern, daca rezulta dintr-un raport juridic fara element de extraneitate. Persoanele care au capacitate deplina de exercitiu a drepturilor pot conveni sa solutioneze pe cale arbitrajului un litigiu patrimonial dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie.

In cazul in care partile in proces au incheiat o conventie arbitrala, sub forma compromisului sau a clauzei compromisorii, pe care una din ele o invoca in fata instantei de judecata, aceasta isi verifica competenta si va retine spre solutionare procesul, daca:

- paratul si-a formulat apararile in fond, fara nicio rezerva intemeiata pe conventia arbitrala;

- conventia arbitrala este lovita de nulitate ori este inoperanta;

- tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile paratului in arbitraj. Instanta de judecata va solutiona procesul prin hotarare. In cazul in care instanta de judecata nu este competenta, litigiul se va solutiona de arbitraj.

Dreptul international public cunoaste variate mijloace pasnice pentru rezolvarea diferendelor dintre state. Printre acestea se afla si arbitrajul international. Acesta se deosebeste de arbitrajul in comertul international. In arbitrajul pentru comertul exterior partile litigante sunt statele, pe cand partile in arbitrajul international sunt subiecte de drept civil.

Exista mai multe feluri de arbitraj in comertul international. In primul rand, exista arbitrajul permanent care se infaptuieste prin intermediul unei institutii permanente, cum ar fi Curtea de Arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei si arbitrajul ad-hoc sau ocazional, care se creeaza numai cu privore la un anumit litigiu si care inceteaza a mai exista dupa solutionarea litigiului. In cazul arbitrajului permanent, procedura de urmat este fixata de normele de functionare ale acestuia, iar institutiile de arbitraj permanent pot fi cu competenta generala sau specializate pentru comertul anumitor produse ori pentru un anumit gen de comert international. Institutiile internationale de arbitraj pot fi de tip bilateral, avand competenta de a judeca in litigiile dintre intreprinderile ce apartin tarilor respective, de tip regional si institutii arbitrale cu vocatie internationala.

Conventia de arbitraj si clauza de arbitraj





Partile pot sa deroge de la regula de competenta jurisdictionala de drept comun si sa incredinteze judecarea litigiului izvorat din relatiile de comert exterior, prin mijlocirea arbitrajului[12]. Partile pot recurge la procedura arbitrajului in doua moduri:a) pe cale de conventie de arbitraj (compromisul); b) prin clauza de arbitraj compromisorie.

Conventia de arbitraj este intelegerea dintre parti cu privire la un litigiu deja existent prin care inteleg sa-l puna spre solutionare instentelor de arbitraj, excluzandu-se competenta instentelor judecatoresti.

Clauza de arbitraj este acea dispozitie cuprinsaintr-un contract si prin care partile convin ca eventualele litigii care se vor ivi cu privire la acel contract sa fie solutionate pe calea arbitrajului. In acest fel, clauza de arbitraj este un contract intr-un alt contract, o stipulatie contractuala intr-un cotract de comert exterior, deci trebuie deosebite doua contracte:contractul de comert exterior si clauza de arbitraj. Forma cea mai des utilizata este aceea a clauzei de arbitraj care a devenit o clauza obisnuita in contractele de comert exterior.

Conventia de arbitraj si clauza de arbitraj trebuie incheiate in forma scrisa. Daca litigiul este deferit unui arbitraj ocazional din tara, conditiile de forma ale Conventiei de arbitraj depind de legea locului unde aceasta a fost incheiata.

Contractul principal si conventia ori clauza de arbitraj sunt autonome, independente una fata de alta. Aceasta autonomie se manifesta in urmatoarele:

- nulitatea contractului principal nu atrage neaparat si nulitatea conventiei sau clauzei de arbitraj; eventuala rezolutie a primului nu se repercuteaza asupra ultimelor;

- legea aplicabila conventiei sau clauzeide arbitraj poate diferi de cea aplicabila contractului principal[13];

- interventia ordinii publice impotriva unor clauze din contractul de comert exterior , cand este contract principal, nu influenteaza ca atare conventia ori clauza de arbitraj. Autonomia mentionata nu trebuie absolutizata. Partile pot solidariza cele doua cuntracte, pe de alta parte, unele cauze de nulitate le pot fi comune.

Conventia de arbitraj si clauza compromisorie produc, referitor la competenta, doua efecte importante:

-Inlatura competenta de drept comun in judecarea litigiilor la care se refera si pun la dispozitia paratului o exceptie de incompetenta in cazul in care partea reclamanta s-ar adresa totusi instantelor de drept comun

-Partile isi asuma obligatia de a participa la judecarea litgiilor si de a se supune hotararii care se va pronunta de catre instanta de arbitraj.

In cazul unei conventii arbitrale dintre un stat si un subiect de drept civil avand o alta nationalitate ori cetatenie, statul este implicit de acord, daca nu s-a prevazut altfel, sa nu se prevaleze de imunitatea de jurisdictie in litigiul respectiv.

Efectele sentintei arbitrale

In mod obisnuit, sentintele arbitrale se excuta de bunavoie. In caz contrar, ele se aduc la indeplinire prin executare silita, fie in tara unde a avut loc pronuntarea, fie, uneori, pe teritoriul altui stat. Sentinta arbitrala pronuntata intr-un stat si invocata intr-altul, devine in acesta din urma sentinta arbitrala straina.

Regimul sentintelor arbitrale straine in dreptul nostru se deosebeste prin reglementarea interna si cea data prin conventiile internationale.

La reglementarea interna, se admite ca sentintele arbitrale straine, sunt asimilate hotararilor judecatoresti in ce priveste exequattur-ul, daca nu exista dispozitii contrare . In acest sens art. 181 din Legea nr. 105/1992 arata ca dispozitiile legale privind recunoasterea siexecutarea hotararilor judecatoresti straine se aplica, in mod corespunzator si sentintelor arbitrale straine.

Hotararea arbitrala straina se considera hotararea data pe teritoriul unui stat strain sau care nu este calificata ca hotarare nationala in Romania. Competenta teritoriala a organului arbitral se determina prin acordul partilor interesate si in acelasi fel se determina si competenta materiala a organului arbitral, cu precizarea ca obiectul litigiului trebuie sa fie susceptibil de rezolvare pe calea arbitrajului. Uneori verificarea competentei organului de arbitraj pune in discutie insasi validitatea conventiei sau clauzei de arbitraj. Daca acestea nu sunt eficiente, sentinta arbitrala straina nu este susceptibila de executare, deoarece este data fara competenta. Exrquatur-ul sentintei arbitrale straine se acorda in tara noastra de instanta judecatoreasca. Hotararile arbitrale straine, pronuntate de catre un tribunal arbitral competent, au forta probanta in fata instantelor din Romania cu privire la situatiile de fapt pe care le constata.

Exista si reglementarea data prin conventiile multilaterale internationale, cum ar fi Conventia de la New York din 1958 si Conventia de la Geneva din 1961.

Elementele care servesc la determinarea sentintei arbitrale sunt:

izvorul sentintei arbitrale - partile se obliga prin conventie scrisa sa supuna arbitrajului anumite diferende privind un raport de drept, contractual sau necontractual, referitor la o problema susceptibila de a fi reglementata pe calea arbitrajului[15];

organul de la care emana sentinta arbitrala poate fi un arbitraj ocazional sau unul permanent; rezulta ca instantele judecatoresti nu sunt competente sa sa solutioneze un diferend care formeaza obiectul unui compromis sau al unei clauze compromisorii;

obiectul sentintei arbitrale - potrivit Conventiei de la New York, acesta poate fi constituit de raporturile contractuale sau necontractuale, care pot fi de drept civil cat si de drept comercial; Conventia de la Geneva limiteaza obiectul sentintei arbitrale numai la diferendele care se pot naste "din operatii de comert international";

partile la care se refera sentinta arbitrala pot fi persoanele fizice sau cele juridice sau persoanele care nu sunt cetateni ai statelor contractante; Conventia de la Geneva prevede in plus ca partile trebuie sa aiba "resedinta lor obisnuita sau sediul in state contractante diferite".

Conventia de la New York reglementeaza "recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine" prin doua criterii deosebite[16]: unul obiectiv si altul subiectiv.

1. Criteriul obiectiv. Sentinta arbitrala are caracter de extraneitate daca este data pe teritoriul unui alt stat decat acela unde se cere recunoastera si executarea ei. Ea poate fi data intr-un stat contractant sau necontractant la Conferinta de la New York. Potrivit Conventiei de la Geneva, sentinta arbitrala trebuie se fie data pe teritoriul unuia din statele partii contractante.

2. Criteriul subiectiv. Conventia de la New York se aplica si sentintelor arbitrale "care nu sunt considerate ca sentinte nationale in statul unde este ceruta recunoasterea si executarea lor". Potrivit acestui criteriu, pot avea caracter strain sentintele arbitrale date in statul unde sunt puse ulterior in executare daca au fost pronuntate in temeiul unei legi straaine, au rezolvat un diferend privitor la raporturi juridice straine, etc.

Recunoasterea si incuviintarea executarii sentintei arbitrale straine revine instantei de exequatur.

1. Procedura de exequatur este supusa, potrivit Conventiei de la New York, legislatiei statului unde are loc urmarirea silita, cu precizarea ca vor fi excluse procedurile de executare mai complicate si cheltuielile mai mari decat cele aplicate sentintelor arbitrale interne.

2. Conditiile ce trebuie indeplinite pentru recunoasterea si executarea sentintei arbitrale straine, stabilite de Conventia de la New York, stabileste prezumtia regularitatii sentintei arbitrale straine, potrivit careia sentinta arbitrala straina constituie prin ea insasi un titlu caruia I se datoreaza deplina incredere. Partea litiganta care invoca sentinta nu are de facut dovada ca sunt indeplinite conditiile de regularitate cerute de Conventia de la New York.

Potrivit Conventiei de la New York, recunoasterea si executarea sentintei va putea fi refuzata, daca se dovedeste in fata autoritatii competente a tarii unde se cere acest lucru, ca:

- partile la conventia de arbitraj, erau lovite de incapacitate, iar conventia nu este valabila in virtutea legii careia partile au subordonat-o, ori in lipsa indicatii in acest sens, in virtutea legii tarii in care sentinta a fost data;

- partea impotriva careia se invoca sentinta nu a fost informata in mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori ca i-a fost imposibil sa-si puna in valoare mijloacele sale de aparare;

- sentinta se refera la un diferend nementionat in compromis sau care nu intra in prevederile clauzei compromisorii, sau ca ar contine hotarari care depasesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii;

- constituirea instantei arbitrale sau procedura de arbitraj nu a fost conforma cu conventia partilor, sau, inlipsa de conventie, ca ea nu a fost conforma cu legea tarii in care a avut loc arbitrajul;

- sentinta nu a devenit obligatorie pentru parti sau a fost anulata sau suspendata de o autoritate competenta a tarii in care sau dupa legea tarii careia a fost data sentinta.

De asemenea, recunoasterea si executarea sentintei arbitrale vor putea fi refuzate daca autoritatea competenta a tarii in care se cere recunoasterea si executarea constata ca in conformitate cu legea acestei tari obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului, sau ca recunoasterea si executarea sentintei ar fi contrare ordinii publice a acestei tari

SPETE

Divort cu elemente de extraneitate. Lipsa cetateniei comune si a dimiciliului comun. Legea aplicabila. Instanta competenta.

Legea nr.105/1992, art 20, art 22

Nu sunt incidente in cauza dispozitiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, astfel ca instantele au aplicat correct dispozitiile art.20 din acest act normative, in raport de care au apreciat ca instantele romane nu sunt competente sa judece divortul .

Fata de imprejurarea vs petentii au avut domiciliul comun un Germania, petenta fiind cetatean german, iar petentul avand domiciliul in tara, conform art. 20 din Legea nr.105/1992, actiunea de divort nu este de competenta instantelor romane.

In lipsa de cetatenie comana sau domiciliu comun , relatiile personale si patrimoniale dintre soti sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia au ori au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai stranse legaturi.

C.A.Timisoara , Sectia civila,

complet specializat pentru cauze de familie

si minori , decizia nr. 1618/F

din 19 septembrie 2006, portal.just.ro

Prin decizia civila nr. 1618/F din 19 septembrie 2006, Curtea a respins recursurile declarate de petentii R.D.S. si R.O. impotriva deciziei civile nr.528 din 15 iunie 2006 pronuntata de Tribunalul Timis. Pentru a hotari astfel, Curtea a retinut ca prin sentina civila nr.8782 din 11 octombrie 2005, Judecatoria Timisoara a admis exceptia de necompetenta a instantelor romanesi a respins, in consecinta actiunea de divort prin consimtamant , formulate de petentii R.D.S. si R.O.

Prima instanta a retinut ca la momentul formularii actiunii , petenta, R.O. avea cetatenie germana, iar petentul R.D.S avea domiciliul in Germania. De asemenea s-a retinut ca petentii au precizat in actiune ca ultimuk domiciliu a fost in localitatea Schwalbach am Taunus.

Instanta a apreciat ca, fata de inprejurarea ca petetii au avut domiciliul comun in Germania, petenta fiind cetatean german , iar petentul avand domiciliul in aceiasi tara, conform art.20 din Legea nr.105 /1992, actiunea de divort nu este de competenta instantelor romane si se impune a fi respinsa.

Judecand apelurile declarate de petenti, prin care acestia au invocat incidenta dispozitiilor art.22 din Legea nr 105/1992, Tribunalui Timis a retinut ca , in speta , partile nu au facut dovada ca legea germna nu permite divortul sau il permite in conditii deosebit de restrictive, astfel ca sentinta primei instante este corecta.

Ambii petenti au recurat decizia prinuntata de apel, sustinand ca instantele au aplicat gresit dispozitiile art.20 si art.22 din Legea nr.105 /1992, conform art 304 pct.9 C. proc.civ.

Examinand decizia recurata, Curtea a apreciat motivul de recurs invocat nu poate fi retinut in cauza.

Potrivit art.20 si art.22 din Legea nr.105 /1992, relatiile personale si patrimoniale dintre soti sunt supuse legii nationale comune, iar in cazul in care au cetatenii diferite, sunt supuse domiciliului lor comun.In lipsa de cetatenie comuna sau domiciliu comun , relatiile personale si patrimoniale dintre soti sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia au ori au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai stranse legaturi.

Cum in cauza partile nu au facut dovada ca legea germana nu permite divortul sau il permite in conditii deosebit de restrictive nu sunt incidente in cauza dispozitiile art.22 alin. (2) din Legea nr.105 /1992, astfel ca instantele au aplicat correct dispozitiile art 20 din acest act normativ, in raport de care nu apreciar ca instantele romane nu sunt competente sa judece divortul.

Competenta . Determinarea legii aplicabile pentru sotii carea aveau cetatenii diferite la data incheieri casatoriei . Cetateniea comuna dobandita ulterior.

Legea nr.105 /1992, art. 20 alin (2), art. 22, art.157

Daca la data desfacerii casatoriei sotii aveau aceeasu cetatenie, legea divortului este, potrivit dispozitiilor art. 22, raportat la art. 20 alin (2) din Legea nr.105 /1992 , legea nationala comuna, si nu legea locului incheierii casatoriei.

Actiunea reclamantului, nefiind de competent instantelor din Romania, in mod corect, in baza art.157 din Legea nr.105 /1992 s-a dispus respingerea acesteia.

C.A. Craiova , Sectia civila , decizia civila nr 340

din 12 septembrie 2006 , portal.just.ro

Reclamantul R.A. a chemat in judecata pe parata H.G., pentru ca prin hotararea ce se va pronunta in cauza sa se dispuna desfacerea casatoriei incheiate intre parti la 16 august 1999, cu cheltuieli de judecata.

In motivarea actiunii, reclamantul a aratat ca, dupa incheierea casatoriei, a locuit cu parata in Romania, apoi a plecat in Italia , iar din anul 2003 parata a refuzat convietuirea, reclamantul stabilindu-se cu domiciliul in Targu-Jiu, iar parata continuind sa locuiasca in Italia.

Judecatoria Targu-Jiu, prin sentinta civila nr.372 din 26 ianuarie 2006, a respins actiunea de divort formulate de reclamant impotriva paratei.

In considerentele sentintei s-a retinut ca actiunea reclamantului nu este de competetenta instantelor din Romania , intrucat ambele parti sunt cetateni italieni si, potrivit art.20 alin (2) din Legea nr.105 /1992, divortul este carmuit de legea nationala comuna a celor doi soti.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul, criticand-o pentru nelegalitate si neteimeinicie.



Prin motivele de apel, reclamantul a sustinut ca, in mod gresit, i-a fost respinsa actiunea, deoarece el are domiciliul in Romania , in localitatea Targu-Jiu si potrivit art.607 C.proc. civ., competenta solutionarii cererii de divort apartine Judecatoriei Targu-Jiu.

Tribunalul Gorj , prin decizia civila nr.227/A din 14 martie 2006 data in dosarul nr.971/2006, a respins, ca nefondat apelul reclamantului R.A. impotriva sentintei civile nr 372 din 26 ianuarie 2006, pronuntata de Judecatoria Targu-Jiu, in dosarul nr.11597/2005.

Pentru a se pronunta astfel , instant de apel a retinut ca, potrivit art.22 alin (1) raportat la art.20 din Legea nr.105/1992, divortul este carmuit de legea nationala comuna a celor doi soti, adica legea italiana, intrucat ambii soti sunt cetateni italieni.'

Impotriva acestei decizii a reclarat recurs reclamantul, criticand hotararile instantelor anterioare ca fiind nelegale si solicitand casarea acestora si trimiterea spre rejudecare la instanta de fond.

Prin decizia civila nr.340 din 13 septemrie 2006, pronuntata de Curtea de Apel Craiovam s-a respins recursul, ca nefondat, retinandu-se urmatoarele:

Fata de faptul ca in present intimata parata a dobandit cetatenia italiana, ca si reclamatul, rezulta ca in determinarea legii divortului dunt aplicabile, intr-adevar, dispozitiile art.22 raportat de art.20 din Legea nr.10/1992 lit.a), si anume legea nationala comuna a sotilor, neavand relevant locul casatoriei, in raport de dobandirea unei cetatenii commune a sotilor, cum se incearca a se acredita de catre recurent.

Acest rationament rezulta indubitabil si din faptul ca Legea 105/1992 intelege prin statutul persoanei fizice starea, capacitatea si relatiile de familie ale acesteia.

Prin urmare dinamica statutului persoanei este determinanta intrucat statutul personal este supus legii nationale a persoanei fizice (lex patrie) si care este legea statului a carui cetatenie o are peroana respective.

In ceea ce-l priveste pe reclamant, acesta are cetatenie itaniana. Parata are in prezent, dubla cetatenie italiana si romana, dar avand domiciliul in Italia, legea sa nationala este tot legea italiana.

In atare situatie, sotii avand la data desfacerii casatoriei cetatenie italiana, comuna, determinarea legii divortului se face prin aplicarea art.22 raportat la art. 20 lit. a) din Legea 105/1992, aceasta fiind legea nationala comuna a sotilor.

Asa se explica si faptul ca instantele italiene au pronuntat mai multe hotarari judecatoresti, inclusiv separarea in fapt a sotilor prin acordul acestora, ultimul domiciliu comun al sotilor fiind, potrivit hotararile instantei italiene, Italia Firenze, Via Salente nr.19. In Romania, in mod corect, in baza art.157 din Legea nr.105/1992, s-a dispus respingerea acesteia.

Divort cu element de extraneitate.Casatorie incheiata in Germania, netranscrisa in Romania.Necompetenta instantelor romane.

Legea nr 105/1992, art.150 alin(1), art.151, alin.(1) pct.1

Legea nr 119/1996, art.43 ali.(3)

Legea nr.187/1003, art.26, art.31, art .32.

Potrivit dispozitiilor , art.43 ali.(3) din Legea nr 119/1996, actele de stare civila ale cetatenilor romani, intocmite la autoritatiile straine, au putere doveditoare in tara numai daca sunt transcrise in registrele de stare civila romana.Cetateanul roman este obligat ca, in termen de 6 luni de la introducerea in tara sau de la primirea din strainatate a certificatului sau a extrasului de stare civila, sa ceara transcrierea acestor acte la autoritatea administratiei publice locale a carei raza administrative-teritoriala are domiciliul.

Instantele de judecate romana, pe de alta parte, nu pot desface o casatorie care din punctual de vedere al autoritatilor romane nu exista, iar pe de alta parte,nu pot desfiinta un act de stare civila al altui stat, respetiv casatoria partilor incheiata in Germania.

C.A. Bucuresti, Sectia a III-a civila, complet specializat pentru minori si familie, decizia nr.1702 din 27 septembrie 2006, nepublicata.

Prin sentinta civila nr. 10056 din 17 octombrie 2005, Judecatoria Sectorului 1, Bucuresti a admis exceptia necompetentei instantelor romane, a respins actiunea formulate de reclamantul A.C.A., in contradictoriu cu parata A.E.P. si Autoritatea Teritoriala Primaria Sectorului 1, Bucuresti ca nefiind de competent instantelor romane.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, instant a retinut ca reclamantul are domiciliull in Canada si resedinta declarata in Romania, Bucuresti, Str.Viitorului nr.45, sector 2, iar parata are resedinta permaneta in Germania, München, str. Koboldstrasse nr.83 A.

Partile s-au casatorit la 21 iunie 2001, in localitatea Hilgershausen-Tanden in Germania, fiind inregistrata sub nr.4 de Oficiul Starii Civile din localitatea germana mai sus-mentionata, asa cum rezulta de pe Extrasul din Registrul Starii Civile.

Reclamanta si-a ales domiciliul in Romania.

Alegerea domiciliului are relevanta sub aspect procedural, la domiciliul ales urmand a fi comunicate partii toate actele de procedura in legatura cu cauza. Domiciliul ales nu se confunda cu domiciliul de fapt si de drept al partii. Reclamantul nu a facut dovada ca are la data introducerii actiunii domiciliului in fapt sau in drept in Romana.

De altfel, este evident ca reclamantul nu locuieste in Romania, altmiteri nu ar fi imputernicit pe avocatul sau sa il reprezinte prin procura autentica, iar din mentiunile facute in cuprinsul procurii rezulta ca reclamantul are domiciliul in Canada.

Potrivit dispozitiilor art.151, alin.(1) pct.1din Legea nr 105/1992, instantele romane sunt exclusive competente sa judece procesele privind raporturile de drept international privat referitoare la acte de stare civila intocmite in Romania si care se refera la personae domiciliate in Romania, cetateni romani sau straini fara cetatenie.

In conformitate cu dispozitiile art.150 alin(1) din Legea nr 105/1992, instantele romane sunt, de asemenea, competente sa judece procese cu dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman.

Niciuna dintre parti nu are domiciliul in Romania.Actul de casatorie intocmit in Germania nu a fost inlocuit, transcris sau inregistrat in Romania.

Prin decizia civila 824/A din 6 aprilie 2006, Tribunalul Bucuresti, Sectia a III-a civila, a respins, ca nefindat apelul declarat de apelanta parata A.E.P. impotriva sentintei civile, a admis apelul declarat de apelantul reclamant A.C.A. impotriva aceleiasi sentinte, adesfiintat sentinta apelata si a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.

Pentru a pronunta aceasta sentinta s-a retinut ca, potrivit art.22 din Legea 105/1992, divortul este carmuit de legea aplicabila efectelor casatoriei, aratata de art.20 din acelasi act normative, si anume legea nationala a sotilor, legea domiciliului comun al sotilor daca au cetateni diferite, legea statului pe teritoriul caruia sotii au ori au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai stranse relatii, in cazut in care sotii nu au avut cetatenie comuna sau nu au domiciliu comun.

Asadar, divortul sotilor cetateni romani aflati in strainatate, cum este cazul si partilor din prezenta cauza, este supusa legii romane.

In ceea ce priveste apelul declarat de apelanta-parata, tribunalul a considerat ca, in mod corect prima instant nu a putut tine seama inscrisurile, inclusive chitantele dovedind efectuarea cheltuielilor de judecata, tinand seama de imprejurarea ca acestea au fost depuse dupa incheierea dezbaterilor, mai mult, chiar dupa pronuntarea hotararii.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs parata A.E.P. , criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie, sub urmatoarele aspect.

Instanta de apel a ignorant prevederile art.26 si art.31 din Legea nr.187/2003, netinand seama de faptul ca exista o conventie cuprinsa in partilor cu privire la solutionarea litigiului dintre ele, comventie cuprinsa in procesul-verbal incheiat la data de 13 iunie 2004 in fata Tribunalului de Prima Instanta München in decizia nr.518/F/03272/05, prin care partile hotaresc cu privire la drepturi de vizitare, pensia de intretinere, stabilirea domiciliului acestuia de vizitare, incredintarea minorului, urmarile divortului si partajului. Aceasta conventie inlatura competent oricarei alte instante;

Partile au introdus ca prima actiune de divort in Germania in fata Tribunalului din München anterior sesizarii instantei romane cu prezenta actiune, fapt care oblige instant romana, potrivit dispozitiilor art.31 alin.(1) si (2) din Legea nr.187/2003, sa-si decline competenta in favoare instantei germane care s-a declarat competenta sa solutioneze actiunea de divort inregistrata la Tribunalul de Prima Instanta München;

Instanta de apel a ignorant si dispozitiile art.5 din cap.II din Conventia de la Haga din 1996, potrivit cu care, competenta in materia protectiei persoanei si patrimoniului copilului este in competenta exclusive a autoritatiilor judiciare si administrative ale statului in care se gaseste resedinta obisnuita a copilului, respectiv in Germania;

Instanta de apel a incalcat si dispozitiile art.32 si art.33 din Legea nr.187/2003;

Instanta de apel a incalcat si dispozitiile art.43 din Legea nr.118/1996, recunoscand competenta instantei romane de a desface o casatorie care nu s-a inregistrat pe teritoriul Romaniei si care nici nu s-a transcris in Romania;

Instanta de apel trebuie sa retina ca domiciliul reclamantului nu se gaseste in Romania, acesta fiind rezident permanent in Germania;

Instanta de apel a motivat insuficient decizia data, neanalizand toate argumentele de drept retinute in sentinta apelata.

Potrivit dispozitiilor art.312 alin.1 C.proc.civ. , Curtea va gasi recursul fondat, avand in vedere urmatoarele:

Instanta de recurs va analiza cu prioritate motivul de recurs prin care se invoca incalcare de catre Instanta de Apel a dispozitiilor art.43 din Legea 119/1996 motiv fondat pentru urmatoarele considerente: potrivit dispozitiilor art.43 alin.(3)din Legea 119/1996, actele de stare civila ale cetatenilor romani, intocmite la autoritatiile straine, au putere doveditoare in tara numai daca sunt trascrise in registrele de stare civila romane.Cetateanul roman este obligat ca in termen de 6 luni de la introducerea in tara sau de la primirea din trainatate a certificatului sau a extrasului de stare civila, sa ceara transcrierea acestor acte la autoritatea administratiei publice locale in a carei raza administrative-teritoriala are dimiciliul.

Sotii s-au casatorit la data de 21 iunie 1991 in fata ofiterului de stare civila Hilgershausen -Tanden , Germania.

Partile cetateni romani, nu au respectat dispozitiile imperative ale art.43 din Legea 119/1996 si pana in prezent nu au inregistrat casatoria lor in Romania.

Avand in vedere ca, potrivit textului de lege transcrierea actului de stare civila la autoritatile publice locale romane confera acestora putere doveditoare in tara, netranscriei casatoriei partilor in registrele de stare civila romane echivaleaza cu inexistenta acesteia in Romania.

Instantele de judecata Romane, pe de o parte, nu pot desface o casatorie care din punct de vedere al autoritatilor nu exista, iar pe de alta parte, nu pot desfiinta un act de stare civila al altui stat, respective casatoria partilor incheiata in Germania.

Din aceste considerente, curtea apreciaza ca instantele romane nu au competenta generala de a solutiona actiunea de divort formulata de reclamantul A.C.

Recurenta critica decizia instantei de apel si prin inalcarea de catre aceasta a dispozitiilor art.26 din Legea nr.187/2003.

Acest motiv de recurs nu este fondat intrucat nu s-a dovedit existenta unei conventi intre parti cu privire la competenta instantei ce va solutiona litigiul dintre ele.

Procesul-verbal din data de 13 iulie 2004, incheiata in fata tribunalului de Prima Instanta München, nu cuprinde nicio conventie a partilor cu privire la instant competenta sa solutioneze litigiul, ci doar conventii privind fondul cauzei deduse judecatii.

Restul motivelor de recurs invocate de catre recurenta, privind incalcarea dispozitiilor art.31, art.32, art.33 din Legea nr.187/2003 si ale conventiei de la Haga din 1996, la care Romania este parte semnatara nu vor mai fi analizate de catre instanta de recurs intrucat ele nu sunt incidente, atata timp cat casatoria nu este recunoscuta in Romania.

Pentru aceste motive, instanta a admis recursul, a modificat in parte decizia, in sensul ca va respinge, ca nefondat, apelul, mentinand restul dispozitiilor deciziei.

Domiciliul comun al sotilor in strainatate. Stabilirea instantei competente sa solutioneze divortul. Necompetenta instantelor romane.

C.proc. civ., art.607

Legea nr. 105/1992, art.20

Potrivit art. 607 C.proc.civ., cererea de divort este in competenta judecatorului in circumscriptia careia se afla cel mai din urma domiciliu comun al sotilor, iar daca nici unul dintre acestia nu mai locuieste in acel loc sau daca nu au avut domiciliul comun, competenta esta instanta de la domiciliul paratului.

Partile nu se incadreaza in nicuna din situatiile prevazute de legea romana pentru a atrage competenta de solutionare a actiunii de divort.

In cazul in care sotii nu mai locuiesc in tara, competenta solutionarii cererii de divort nu mai revine instantelor romane.

C.A. Pitesti, decizia civila nr.1739/A-MF

din 6 septembrie 2004 portal.just.ro

Judecatoria a admis actiunea de divort, formulata de reclamant si a declarat desfacuta casatoria incheiata intre parti, din vina exclusiva a sotiei parate, dispunanad revenirea acesteia la numele purtat anterior .

Totodata, minorul rezultat din casatoria partilor a fost incredintat spre crestere si educare mamei parate, cu obligarea reclamantului la plata unei pensii lunare de intretinere in favoarea acestuia, incepand cu data introducerii actiuniim, pana la majorat.

Din considerentele sentintei rezulta ca, in timp ce reclamantul era plecat in strainatate de aproximativ 8 ani, parata si-a format un cerc de prieteni in compania carora frecventa barurile si restaurantele, adoptand o atitudine necorespunzatoare fata de viata de familie.

Sentinta a fost apelata in termen legal de catre parata si criticata pentru nelegalitate, in dezvoltarea criticilor sustinandu-se ca, in mod gresit , a fost citata la domiciliul parintilor reclamantului, in conditiile in care din anul 1998, ambele parti au locuit impreuna cu fiul lor in Italia, la domiciliul indicat de reclamant, pana la jumatetea anului 2001, cand reclamantul a intrat in relatii de concubinaj cu o alta femeie si a plecat din domiciliul comun.

Curtea a admis apelul, cu consecinta schimbari sentintei si a respingerii actiunii.

Din probele administrate, instant a retinut ultimul domiciliu comun al partilor a fost in Italia, unde acestea locuiesc si in present.

Potrivit art.607 C.proc. civ.,cererea de divort este in competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla din cel din urma domiciliu comun al sotilor, iar daca nici unul dintre acestia nu mai locuieste in acel loc sau daca nu au avut domiciliu comun, competenta este instant de la domiciliul paratului.

Daca paratul nu are nici un domiciliu si nici resedinta in tara, reclamantul se va adresa instantei de la dimiciliul sau; in cazul in care sotii nu mai locuiesc in tara, competenta solutionarii cererii de divort nu mai revine instantelor romane.



Instanta de apel a constat ca partile nu se incadreaza in niciuna din situatiile prevazute de legea romana pentru a atrage competenta de solutionare a actiunii de divort. In consecinta, Curtea a admis apelul in temeiul art 296 C. proc. civ., si a schimbat in tot sentinta, in sensul ca a respins actiunea, hotararea fiind nelegala, pronuntata cu depasirea competentei material si teritoriale.

De altfel, parata a depus la dosar o hotarare pronuntata de Tribunalul Perugia, prin care s-a autorizat separarea in fapt a celor doi soti, incredintand pe minor, si casa conjugala mamei, tatal contribuind la intretinerea lor cu suma de 800.000 de lire pe luna.

Divort cu elemente de extraneitate. Actiuni de divort introduce de competenta. Casatoria incheiata in Romania. Instanta competenta.

Legea nr. 105/1992, art.150 pct.1, art 155

a

Regulatorul de competenta solicitat poarta asupra unui conflict pozitiv de competenta cu element de extraneitate, fiind incidente, ca atare, dispozitiile art.150 pct.1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.

Daca partile nu au domiciliul in taram teritorial competenta se determina potrivit art.155 din Legea nr. 105/1992, fiind inaplicabile pentru absenta ipotezei de reglementare, particulara spetei, normele art.607 C.proc.civ.

In cazul in care sotii au domiciliul in strainatate si casatoria s-a inregistrat in Romania, actiunile de divort impotriva celuilalt, sunt de competenta Judecatoriei Sectorului 1, conform art.150 pct.1 si art.155 din Legea nr.105/1992.

C.S.J. , Sectia civila, decizia nr.3295 din 3 septembrie 2008,

www.scj.ro

La data de 21 octombrie 2001, Judecatoria Bistrita a inregistrat actiunea introdusa de A.D.M., cetatean American cu domiciliul in S.U.A., impotriva sotului ei, A.S.F., cetatean roman, cu acelasi domiciliu si cu resedinta in S.U.A., pentru desfacerea casatoriei incheiate intre parti de data de 17 iunie 2000 si inregistrata in registrul starii civile al municipiului Bitrita.

Aceiasi instanta, prin incheierea din 7 aprilie 2003, in temeiul art. 607 C.proc.civ., respingand exceptia de necompetenta teritoriala invocate de parat, s-a declarat competenta sa judece pricina.

La data de 12 decembrie 2002, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a inregistrat contra-actiunea de divort introdusa de parat impotriva reclamantei, referitor la care, prin incheierea din 9 iunie 2003, aceasta instanta s-a declerat, deopotriva, competenta, sa judece pricina si, in temeiul art.12 C.proc.civ., a trimis Curtii Supreme de Justitie dosarul pentru a hotari asupra conflictului de competenta ivit in cauza.

In temeiul art.20 pct.1 C. proc. civ., se constata ca regulatorul de competenta solicitat poarta asupra unui conflict pozitiv de competenta cu element de extraneitate, fiind incidente, ca atare, dispozitiile art. 150 pct .1

din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.

Intr-adevar, din cuprinsul celor doua actiuni aflate in raport de litispendenta, rezulta ca procesul exista intre doua persoane cu domiciliul in strainatate, referitor la un act de stare civila inregistrat in Romania si ca una dintre parti este cetatean roman.Ca urmare, om temeiul dispozitiilor legale enuntate, instantele romane sunt competente sa judece pricina.

Cum partile nu au domiciliul in tara, se constata ca, teritorial, competenta se determina potrivit art.155 Legea nr.105/1992, fiind inaplicabile pentru absenta ipotezei de reglementare, particulara spetei, normele art.607 C.proc.civ.

Asa fiind, regulatorul de competenta urmeaza a fi pronuntat in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucuresti.

CONCLUZII

Dreptul international privat este un instrument al colaborarii internationale, deoarece prin mijloacele sale specifice, contribuie la intretinerea si dezvoltarea relatiilor politice, tehnico-stiintifice, culturale, si de alta natura a tarii noastre cu alte tari.

De asemenea, dreptul international privat contribuie la cunoasterea altor state, la care fac trimitere normele conflictuale. Importanta dreptului privat este, deci, in stransa legatura cu rolul importantei relatiilor internationale ale Romaniei cu celelalte tari, inclusiv pe planul colaborarii juridice.

Definitia dreptului international privat nu poate fi facuta decat prin prisma determinarii autoritatii sau instantei competente sa instrumenteze ori sa judece. Problemele care tin de conflictul de legi, de jurisdictie implica luarea in considerare a conditiei juridice a strainului, asa incat conflictul de jurisdictie este in prealabil conflictul de legi.

Prin prisma domeniului de reglementare, dreptul international privat reprezinta ansamblul normelor care reglementeaza relatiile cu element de extraneitate indicand autoritatea competenta si legea aplicabila.

Obiectul disciplinei de drept este constituit din raportul juridic de drept privat cu element de extraneitate.

In masura in care normele conflictuale conventionale prezinta aceeasi importanta ca si normele din dreptul intern, instantele trebuie sa le aplice in situatiile concrete pentru a le rezolva. Aceasta pune problema interpretarii. Este admis ca dispozitiile conventionale sa interpreteze cu buna credinta si dupa sensul obisnuit care se acorda cuvintelor in context.

In mod obisnuit, pentru a stabili continutul, sensul si sfera de aplicare a unei norme, judecatorul foloseste metodele de interpretare cunoscute : literal, logica si stabilirea scopului urmarit. Totodata el tine seama si de continutul socio-politic si de interesul, in plan general, pe care-l prezinta speta concreta. Aceasta este interpretarea interna pentru normele ce constituie dreptul comun.

In interpretarea normelor conventionale trebuie sa se tina cont de scopul si interesele - norme uniforme care sa asigure stabilitatea raporturilor juridice, siguranta tranzactiilor etc. - statelor participante.

Astfel, in cazul normelor conventionale putem vorbi de:

-interpretarea interna - care revine organelor interne abilitate in acest scop. Aceasta interpretare este obligatorie pentru instante, de aceea judecatorul, intr-o speta concreta, ce cade sub incidenta unui tratat, conventie sau accord, trebuie sa aiba in vedere, in primul rand, scopul si intentia comuna a partilor, asa cum rezulta din actul de ratificare sau aderare;

-interpretarea internationala - s-a impus si capata o importanta din ce in ce mai mare, chiar daca aceasta difera de interpretarea interna. Interpretarea international este necesara pentru prevenirea interpretarii divergente si asigurarea aplicarii uniforme a normelor conventionale, potrivit scopului urmarit de parti.

Dat fiind dinamismul relatiilor international, pentru a asigura aplicarea uniforma a dispozitiilor din tratate si prin aceasta siguranta tranzactiilor, statele interesate utilizeaza schimbul de note intre guverne, prin care se convine asupra sensului si continutului unor termini sau expresii din tratat. Adesea, acest mod de interpretare se impune, intr-un anumit context, cand circumstantele in care s-a incheiat tratatul nu mai sunt aceleasi.

BIBLIOGRAFIE

O. Capatana, "Efectele hotararilor judecatoresti straine in Romania", Editura -Academiei, Bucuresti, 1971

I. Chelaru, G. Gheorghiu, Drept international privat, Ed. C.H.Beck, Bucuresti 2007

N. Diaconu, "Teoria conflictelor de legi in materie civila", Editura "Lumina Lex", Bucuresti

I. Filipescu, A. Filipescu,"Tratat de drept international privat", Editura "Universul Juridic"

I. Filipescu, "Drept international privat", vol II, Ed. Actami, Bucuresti 1995

I. Filipescu, O. Capatana, "Efectele sentintelor arbitrale straine privitoare la raporturi de comert exterior, in R.R.S.I., nr. 1-2/1962

I. Filipescu, "Unele aspecte privind conventia partilor pentru alegerea arbitrajului in material comertului exterior", in Analele Universitatii Bucuresti, 1974

A. Fuerea, "Drept international privat", Editura "Actami", Bucuresti, 2002

M. Jakota, "Drept international privat", Editura "Didactica si Pedagogica", Bucuresti

M. Mihaila, Elemente de drept international public si privat, Ed. All Beck, Bucuresti

C. Patrick, "Droit international prive", Editura "Armand Colin", Paris, 2003

D. Radu, "Actiunea in procesul civil", Editura "Junimea", Iasi, 1974

J. Stalev, "Le domaine de la lex fori en métier de procedure civile", Sofia-Presse, 1978

E. Ungureanu, "Recunoasterea hotararilor straine in Romania", Editura "Noel", Iasi



http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202003/SC%20r%203074%202003.htm

M. Mihaila, "Elemente de drept international public si privat", Editura "All Beck", Bucuresti, 2001, p. 449.

O. Capatana, "Efectele hotararilor judecatoresti straine in Romania", Editura "Academiei" R.S.R., Bucuresti, 1971, p. 75.

I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 450.

O. Ungureanu, C. Jugastru, "Manual de drept international privat", Editura "Rosetti", Bucuresti, 2002, p. 163

I. Chelaru, G. Gheorghiu, "Drept international privat", Editura "C.H.Beck", Bucuresti, 2007, p. 115.

G. Durac, "Droit international privee", Dallaz PARIS, 2002, p. 240

I. Chelaru, G. Gheorghiu, "Drept international privat", Editura "C.H.Beck", Bucuresti, 2007, p. 116.

D. Radu, "Actiunea in procesul civil", Editura "Junimea", Iasi, 1974, p. 131.

O. Capatana, "Efectele hotararilor judecatoresti straine in Romania", Editura 'Academiei", Bucuresti, 1971, p. 75.

I.P.Filipescu, "Drept international privat", vol II, Editura "Actami", Bucuresti, 1995, p. 249.

I.P.Filipescu, "Unele aspecte privind conventia partilor pentru alegerea arbitrajului in material comertului exterior", in Analele Universitatii Bucuresti, 1974, p. 97 si urm.

Regulamentul Curtii de Arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei

I. Filipescu, O. Capatana, "Efectele sentintelor arbitrale straine privitoare la raporturi de comert exterior, in R.R.S.I., nr. 1-2/1962 , p. 105.

Conventia de la New York, art. I si art. II; Conventia de la Geneva art. 1

I.P.Filipescu, "Drept international privat", vol II, Ed. Actami, Bucuresti 1995, p. 256.




loading...





Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate