Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» Organizatia pentru securitate si cooperare in europa - pilon al securitatii europene
Trimite pe WhatsApp


Organizatia pentru securitate si cooperare in europa - pilon al securitatii europene




ORGANIZATIA PENTRU SECURITATE SI COOPERARE IN EUROPA - PILON AL SECURITATII EUROPENE



Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa  - origine a OSCE


Premisele Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa

Desi majoritatea lucrarilor plaseaza originile OSCE la inceputul deceniului VII al secolului trecut, consideram ca primele preocupari in domeniul relatiilor internationale cu privire la ceea ce va deveni OSCE, au aparut inca din anii 50”[1] odata cu ideea convocarii unei conferinte general-europene pentru securitate.




Ideea convocarii unei astfel de conferinte era rezultatul nevoii acute de securitate a statelor europene in contextul international de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Cristalizarea celor doua blocuri politico-militare antagoniste era tot mai evidenta. Europa greu incercata de cele doua razboaie devastatoare simtea nevoia unui nou mecanism de asigurare a securitatii europene bazate pe cooperarea statelor si respectarea normelor de drept international si nu pe dreptul fortei, conceptie abandonata de o parte a comunitatii internationale inca din 1928, prin semnarea Pactului Briand-Kellogg.

Chiar daca nevoia de securitate era stringenta, concretizarea acestui proiect de cooperare europeana in domeniul securitatii a intarziat foarte mult pentru ca presupunea destinderea relatiilor est-vest ori evolutia acestor relatii a fost tocmai inversa datorita escaladarii razboiului rece.

In perioada ce a urmat celui de-al doilea razboi mondial, ideea unui sistem de securitate europeana s-a confundat de fapt cu preocuparile pentru constituirea unui sistem de securitate la nivel mondial. Trebuie mentionat ca, desi in lume s-au afirmat numeroase organizatii regionale de securitate, care au intregit intr-un anumit sens scopurile si activitatile organizatiei universale, ideea unei organizatii europene a ramas mult timp in stadiul proiectelor.

In plan doctrinar se produce transferul conceptului de securitate de la nivelul individual al statelor la nivelul comunitatii internationale si din domeniul militar in toate domeniile incidente.

Acest curent a avut ca rezultat organizarea Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa prin care se dorea ,pentru inceput, doar asigurarea continuitatii ideii securitatii europene.


Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa - un nou cadru al cooperarii europene.

Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa are mai multe momente importante desfasurate intre 1973-1975[1], fiind incheiata prin semnarea[1] Actului final la 1 august 1975. Prin acest act sunt fudamentate o serie de idei esentiale legate de evolutia procesului securitatii si cooperarii pe continent, dar nu sunt instituite mecanisme de cooperare cu caracter institutionalizat propriu-zis. Prin Actul final, statele semnatare isi declara dorinta de a imbunatati si intensifica relatiile dintre ele pentru „a contribui in Europa la pace, la securitate, la justitie si la cooperare, precum si la apropierea intre ele si cu toate celelalte state din lume”[1].

Actul subliniaza ca, pentru a se atinge obiectivele convenite de catre participanti, este necesar sa se depuna noi eforturi „pe plan unilateral, bilateral si multilateral”[1] si enumereaza o serie de principii conform carora statele semnatare inteleg sa coopereze si anume: egalitatea suverana, nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta in relatiile internationale, inviolabilitatea frontierelor statelor, integritatea teritoriala a statelor, neamestecul in treburile interne ale altui stat, rezolvarea prin mijloace pasnice a diferendelor internationale, respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, egalitatea in drepturi a popoarelor si dreptul lor de a dispune de ele insele, cooperarea intre state, indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor asumate in conformitate cu dreptul international[1].

Ca urmare a vointei statelor participante la Conferinta de a construi un adevarat sistem de masuri menite sa promoveze increderea si sa consolideze securitatea statelor participante la acest eveniment, a fost stabilit un nou cadru de actiune, care faciliteaza conlucrarea statelor continentului in efortul de mentinere si consolidare a pacii in Europa si in lume[1].

Pornita de la realitatile razboiului rece, CSCE a reusit sa puna fata in fata reprezentantii celor doua blocuri antagoniste in efortul de a imagina un sistem de securitate european.

Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a fost conceputa initial ca o forma a cooperarii statelor europene, reprezentand o structura regionala de pace, care si-a castigat treptat, statutul de organism permanent al securitatii pe continentul european.

Prin modul de aplicare a acestui document de catre statele semnatare, putem trage concluzia ca, prevederile Actului final de la Helsinki nu sunt obligatorii pentru parti, nefiind un document juridic. Acest lucru se datoreaza opozitiei statelor occidentale si a SUA, fata de propunerea fostei URSS ca acest document sa fie unul de natura juridica. Documentul contine cateva principii obligatorii in planul relatiilor internationale dar caracterul de obligativitate nu se datoreaza acestui act, ci caracterului lor cutumiar, fiind reluate in multe alte acte cu forta juridica superioara.

Doctrina Dreptului international plaseaza congresele si conferintele internationale intr-un cadru diferit de cel al organizatiilor internationale datorita caracterului lor temporar, obiectivelor lor limitate si datorita lipsei unui cadru organizatoric institutional, organele de lucru ale congreselor si conferintelor internationale fiind alese ad-hoc si limitandu-se la asigurarea bunei desfasurari a lucrarilor acestora. In pofida acestor neajunsuri, congresele si conferintele internationale au constituit prima treapta a afirmarii ideii de organizatie internationala deoarece au constientizat conducatorii statelor asupra importantei si necesitatii dezbaterii in comun a problemelor internationale, precum si demonstrarea viabilitatii procedurilor internationale de lucru, a caror tehnica avea sa se perfectionaze in cadrul unor activitati permanente[1].

In randul autorilor de specialitate exista unanimitate in ce priveste existenta unor elemente comune a membrilor organizatiilor internationale. Aceste elemente comune pot consta fie intr-o baza interetnica, fie intr-un element volitional din partea statelor care doresc sa faca parte din organizatia respectiva, precum si in existenta unui aparat de organe permanente si autonome, dreptul organizatiei de a lua hotarari neconfundandu-se cu suma hotararilor individuale ale membrilor acesteia[1].

Actul Final prevedea o multitudine de forme de cooperare, printre care organizarea unor reuniuni de experti, continuarea schimbului de vederi in ceea ce priveste aplicarea acestui act si organizarea in perspectiva a unor viitoare intalniri.

In acest context, au fost convocate reuniunile CSCE de la Belgrad (1977-1978), de la Madrid (1980-1983), Conferinta pentru masuri de incredere si securitate si pentru dezarmare in Europa (1983-1986). La acest din urma eveniment, a fost adoptat un document cu privire la edificarea increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii, de o importanta exceptionala in promovarea unor relatii pasnice in Europa si in intrega lume[1]. Documentul a convenit abtinerea de la folosirea fortei si a amenintarii cu forta in cadrul relatiilor internationale, notificarea prealabila a manevrelor militare de anvergura, schimbul de observatori, schimburi pe baza de invitatie intre militarii acestor state

In cadrul acestor reuniuni a fost reafirmata de fiecare data, ideea institutionalizarii si continuarii actiunilor incepute precum si ideea convocarii unor noi reuniuni consacrate problemelor respective.

Documentul final al reuniunii de la Viena cuprinde si o serie de prevederi importante legate de accelerarea procesului continuitatii. In acest scop se preconiza renuntarea la reuniunile pregatitoare si limitarea numarului de organe subsidiare precum si a duratei reuniunilor[1]. Se mentiona si faptul ca, in cazul reuniunilor la care urmau sa fie invitati, sa participe reprezentanti ai unor organizatii neguvernamentale, sa fie folosita la maximum posibilitatea organizarii de intalniri neoficiale, in scopul asigurarii unor discutii libere si cat mai deschise[1].


Constituirea OSCE

Un moment deosebit de important il constituie adoptarea Cartei de la Paris pentru o noua Europa[1], care deschide o noua era de democratie, pace si unitate, marcand sfarsitul perioadei de confruntare si divizare a continentului[1].

Carta de la Paris a marcat un punct de cotitura in istoria CSCE deschizand calea transformarii sale intr-un forum institutionalizat de dialog si negocieri, cu o structura operationala. Fiind prima Conferinta la nivel inalt dupa adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina noua in raporturile dintre statele europene, punandu-se oficial capat razboiului rece si fiind adoptate documente de importanta majora in domeniul dezarmarii - Tratatul privind reducerea armelor conventionale in Europa, Declaratia statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta, Acordul asupra unui pachet de masuri de crestere a increderii si securitatii (Documentul de la Viena - 1990)[1].



Acest document mentioneaza constituirea unui consiliu ce va reprezenta viitoarele reuniuni anuale ale ministrilor de externe. Carta mai instituie si un Comitet al inaltilor functionari abilitat sa pregateasca reuniunile Consiliului si sa execute deciziile sale precum si un organism foarte important Adunarea parlamentara cu rol deosebit in stabilirea unor pozitii comune ulterior.

Elemente de natura sa accentueze procesul institutional se gasesc in Documentul de la Praga privind dezvoltarea in continuare a structurilor si institutiilor CSCE, adoptat la reuniunea Consiliului de Ministri al CSCE care a vut loc in ianuarie 1992 la Praga.

Documentele de la Helsinki adoptate de sefii de state si de guverne ai tarilor participante la CSCE, la 10 iulie 1992 consfintesc creearea institutiei Inaltului Comisar pentru minoritatile nationale[1]. Un nou impuls pentru actiune concertata in cadrul OSCE a fost dat de Conferinta la nivel inalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaratia de la Helsinki, denumita simbolic 'Sfidarile schimbarii' - contine prevederi vizand intarirea contributiei si rolului CSCE in asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor si tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE in alerta timpurie, prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor[1]

Documentul CSCE de la Budapesta[1] a incununat acest proces de institutionalizare prin transformarea Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa in Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, cu aceasta ocazie a fost adoptat documentul intitulat „Spre un parteneriat adevarat intr-o noua era”.[1]

Acest document a definit rolul si functiile noii organizatii, care vizeaza aplicarea ferma a principiilor si a normelor sale  in scopul construirii unui spatiu comun de securitate si asigurarea indeplinirii angajamentelor asumate. S-a dorit ca aceasta noua organizatie sa reprezinte un forum de consultari, de decizie si de cooperare care sa consolideze relatiile de buna vecinatate, sa faciliteze incheierea de acorduri si aranjamente bilaterale, sa intareasca capacitatile CSCE in domeniul diplomatiei preventive, sa contribuie la rezolvarea conflictelor, sa intareasca securitatea, sa dezvolte activitati in domeniul drepturilor omului, sa promoveze cooperarea intre statele participante pentru garantarea unor sisteme puternice intemeiate pe economia de piata.


OSCE in contextul redefinirii geopoliticii europene


Fundamentul juridic al OSCE

Desi rolul principal in asigurarea si mentinerea pacii si securitatii in lume revine ONU prin Consiliul de securitate, au fost constituite organizatii regionale cu obiective de securitate atat in Europa[1] cat si in Africa[1], Asia[1] sau America[1]. Toate aceste organizatii au stipulat in documentele lor ca scopurile si principiile in baza carora functioneaza sunt in conformitate cu principiile si normele fundamentale ale dreptului international.

Temeiul infiintarii OSCE (si al tuturor organizatiilor regionale de securitate) este insasi Carta ONU care prevede in mod expres posibilittatea crearii unor acorduri sau organisme regionale cu conditia respectarii obiectivelor si principiilor ONU[1].

Carta prevede si faptul ca membrii ONU care participa la asemenea organizatii regionale sunt obligati sa incerce rezolvarea diferendelor locale in cadrul acestor organizatii inainte de a le supune Consiliului de Securitate.

Important de mentionat ca OSCE precum si celelalte organisme regionale nu vor putea desfasura activitati de constrangere, fara autorizatia Consiliului de Securitate[1].

In completarea celor prezentate mai sus, adaugam ca OSCE este obligata sa informeze in permanenta Consiliul de Securitate asupra actiunilor intreprinse sau preconizate in temeiul acordurilor sale de securitate in scopul mentinerii pacii si securitatii internationale[1].

Spre deosebire de alte organizatii (ONU sau alte arganizatii regionale cu preocupari in domeniul securitatii) OSCE nu are un statut legal in sensul cerintelor pentru organizatiile internationale prevazute de dreptul international, iar toate deciziile sale sunt obligatorii din punct de vedere politic si nu din punct de vedere juridic.


Specificul mecanismului de securitate instituit de OSCE

Avand 55 de state participante, OSCE poate pretinde ca este cea mai importanta organizatie regionala de securitate existenta, adunand impreuna comunitatile euro-atlantice si euroasiatice (de la Vancouver la Vladivostok).

Pornind de la Decalogul de la Helsinki[1] CSCE si mai apoi OSCE au promovat o abordare comprehensiva a securitatii. Protectia drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale alaturi de cooperarea economica si in domeniul mediului inconjurator sunt considerate la fel de importante pentru mentinerea pacii si stabilitatii ca si aspectele politico-militare.

Trebuie mentionat, ca un specific al OSCE, ca promoveaza o viziune a securitatii care sa implice diferitele dimensiuni ale acesteia (politico-militara, economica, umana).

Activitatile organizatiei acopera un spectru larg de la alerta timpurie la prevenirea conflictelor, managementul crizelor si pana la reabilitarea post-conflict. De asemenea, in cadrul OSCE un proces deosebit de interesant care se desfasoara este cel referitor la negocierile in domeniul dezarmarii, negocieri in care nu de putine ori statele mici si mijlocii au atras atentia asupra tendintelor marilor puteri de a-si pastra arsenalele intacte in timp ce celelalte isi asuma obligatii in sensul reducerii acestora.

Totusi, inca de la inceput OSCE a avut un puternic caracter de cooperare care presupune, la nivel de principiu, eliminarea oricarui comportament hegemonic al statelor membre. Acesta este si motivul pentru care statele participante au un statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens.

Acest mod de luare a deciziilor a reprezentat obiectul unor dispute si negocieri intense in cadrul lucrarilor pregatitoare ale CSCE. S-a subliniat ca votul poate fi folosit de catre o parte a statelor care sunt majoritare ca numar pentru a impune statelor minoritare ca punct de vedere, hotarari care vin in contradictie cu dreptul international sau interesele vitale ale unor popoare[1].

Un aspect interesant este ca la nivelul Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa s-a incercat , mai ales in anii 1990, recunoasterea la nivel politic a faptului ca situatia minoritatilor etnice este o problema internationala si nu una de resortul exclusiv al statelor nationale. Armonizarea intereselor nationale cu interesele comunitatii internationale, intr-o lume a interdependentelor, este un postulat al cooperarii pasnice dintre state[1].

Literatura juridica de drept international a subliniat legatura puternica uneori, intre identitatea nationala si manifestarea acesteia pe planul raporturilor cu celelalte state[1]

In aceste coordonate s-a plasat si infiintarea, in 1992, la Helsinki, a postului de Inalt Comisar pentru Minoritatile Nationale care avea ca scop stabilirea unei alerte timpurii in privinta situatiei minoritatilor, precum si stabilirea unui mecanism international de solutionare a conflictelor care sa poata actiona independent, fara consimtamantul statelor membre ale OSCE.

Preocuparile pentru drepturile omului in general au fost statuate inca prin Actul Final de la Helsinki dar abia incepand cu 1980 s-a dezvoltat ceea ce se numeste dimensiunea umana a organizatiei prin crearea unui cadru pentru discutarea problemelor legate de drepturile omului. A fost necesar sa treaca ani buni pana cand statele implicate au acceptat extinderea acestei dimensiuni umane si la chestiunile legate de minoritatile nationale[1].



Dimensiunea umana a fost obiectul unei prime Conferinte la Paris, in iunie 1989, inainte de transformarile din estul Europei iar urmatoarea Conferinta s-a tinut la Copenhaga in anul 1990.

In cadrul Conferintei de la Copenhaga a fost elaborat un document care a constituit un reper in stabilirea standardelor normative ale protectiei drepturilor minoritatilor. Pentru prima data se discuta despre autonomia administrativa si utilizarea limbii materne in relatia cu autoritatile. Statele erau obligate sa protejeze „identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a minoritatilor nationale pe teritoriul lor si sa creeze conditiile pentru promovarea acestei identitati”[1].

Ulterior, s-a pus problema limitelor drepturilor minoritatilor nationale la inceputul anilor 1990. Avand in vedere dezintegrarea Iugoslaviei, s-au purtat negocieri intense, in cadrul OSCE, referitor la limitele pana la care sa fie promovate drepturile minoritatilor. Ca urmare, puterile importante au inceput sa reconsidere incurajarea identitatilor nationale, pentru a nu fi puse in situatia de a recunoaste noi natiuni si, pe cale de consecinta, sa repuna in discutie frontierele statelor est-europene.

Acest domeniu sensibil nu s-a dezmintit si a dus la formularea de acuzatii la adresa OSCE pentru un tratament inegal al diferitelor minoritati, mai ales in cazul Inaltului Comisar pentru Minoritati Nationale care acorda atentie doar acelor incalcari ale drepturilor minoritatilor care au un potential de a degenera in conflicte violente care sa puna in pericol securitatea in arealul european[1]. Au existat si voci care incurajau abordarea OSCE, deoarece drepturile minoritatilor nu sunt exclusiv o problema care tine de drepturile omului ci si o problema de securitate[1]. Prin atentia acordata de OSCE problemei minoritatilor nationale, se urmareste, de fapt, realizarea scopului sau primordial – securitatea europeana.


OSCE in fata provocarilor mileniului III.


Desi OSCE este singura organizatie care incearca sa aiba o abordare completa a tuturor factorilor care pot afecta securitate europeana, au fost formulate o serie de critici privitor la atingerea obiectivelor propuse precum si ineficienta mijloacelor folosite sau avute la dispozitie.

Au fost opinii care au acuzat OSCE ca s-a transformat intr-un „club al diplomatilor” unde marile probleme ale securitatii europene sunt dezbatute la nivel principial negasindu-si rezolvarea concreta.

S-au exprimat si opinii mai putin critice, potrivit carora „procesul CSCE a fost marcat de succese, dar si de limite serioase”. Esecul solutionarii conflictului din Jugoslavia si incapacitatea OSCE de prevenire a dezintegrarii acestui stat si a ocrotirii integritatii acestuia au fost motivate prin atitudinea diferita a marilor puteri[1].


Transnistria – dovada a limitelor actuale a OSCE.

Ineficienta OSCE a fost dovedita cu prisosinta si in ceea ce priveste angajamentele asumate de federatia Rusa la Summit-ul la nivel inalt din decembrie 1999, de la Istanbul reiterate la Porto in decembrie 2002. Federatia Rusa nu a respectat nici un termen de retragere a trupelor si echipamentelor militare din Georgia si Republica Moldova si prin aceasta sfidand statele membre OSCE, aducand o atingere grava relevantei si misiunii OSCE ca organizatie de securitate colectiva cu mari ambitii si pretentii de eficienta. O justificare rationala, conform normelor de drept international, din partea Kremlinului privind imixtiunea sa de partea unor structuri autoproclamate – pe care, de altfel, autoritatile ruse nu le recunosc oficial nici la acest moment – lipseste insa.

Mandatul misiunii OSCE din Moldova avea (februarie 1993) si continua sa aiba drept scop principal “sa faciliteze realizarea unei reglementari de durata, cuprinzatoare a conflictului in toate aspectele sale [], bazata pe consolidarea independentei si suveranitatii Republicii Moldova in granitele sale actuale si a integritatii sale teritoriale, si o intelegere referitoare la un statut special pentru regiunea transnistreana”[1].

Bilantul medierii conflictului de catre OSCE este insa dezamagitor si la acest moment. S-a reusit reducerea armamentului si trupelor Federatiei Ruse, dar nu si respectarea termenelor succesive privitoare la retragerea totala a acestora din urma din Transnistria. Obstructiile Moscovei au condus adesea eforturile de mediere catre impas, iar intransigenta Tiraspolului alimentata tot de la Kremlin a facut din federalizare preconditia asezarii la masa negocierilor.

In iulie 2002, cu ocazia negocierilor de la Kiev dintre Chisinau si Tiraspol, a fost prezentat Planul OSCE[1] de transformare a Republicii Moldova intr-o federatie de „entitati statale”, cu constitutiile si legile lor proprii.

Cum se va dovedi curand, Planul OSCE de federalizare al Republicii Moldova era impracticabil si inacceptabil din mai multe puncte de vedere.

In primul rand, acesta contravenea constitutiei statului moldovenesc, mandatului OSCE si programului partidului de guvernamant.

Consecintele urmau a fi mai degraba favorizarea tensiunilor interetnice si destabilizarea politica in regiune, planul OSCE ignora vointa populatiei Republicii Moldova care, potrivit sondajelor de opinie, in marea sa majoritate se opune federalizarii statului[1].


Nerespectarea acestor angajamente a fost posibila datorita caracterului politic al acestora si lipsa mijloacelor de sanctiune sau constrangere din cadrul mecanismului OSCE.


Misiunea OSCE in Osetia de Sud 

Alta misiune a OSCE este cea din Osetia de Sud, unde s-a implicat incepand cu anul 1994 cu intentia de a monitoritza situatia pe teren si de a promova negocieri intre parti in vederea rezolvarii pe cale politica a conflictului. Federatia Rusa, desi este membra a OSCE,  a reusit folosindu-se de dreptul de veto limitarea misiunii OSCE la un rol simbolic.

In lipsa consimtamantului Rusiei, OSCE nu poate nici macar sa adopte declaratii de principiu cu privire la Osetia de Sud. Dezechilibrul evident din cadrul fortei de mentinere a pacii dominata de rusi si osetini in dauna georgienilor nu poate fi compensat de catre OSCE care este reprezentata in zona doar de sase observatori.

Misiunea OSCE a atras atentia, la nivel politic, asupra faptului ca mandatul sau, elaborat in principal de Rusia in 1994, autorizeaza monitorizarea doar a unei parti din zona de conflict.

Trebuie spus ca, in teren, Rusia si Osetia de Sud[1] desfasoara in mod constant activitati militare in zona nemonitorizata care, din punct de vedere juridic, este parte a teritoriului georgian.

In interiorul acestei zone nemonitorizate, militarii rusi controleaza controleaza iesirea din tunelul Roki, cea mai importanta ruta de contrabanda din Rusia catre Osetia de Sud. Georgienii au incercat sa obtina un control comun sau international asupra acestei rute. In mod firesc, Rusia a refuzat, iar OSCE a trecut problema sub tacere. Prin urmare, in zona nemonitorizata, Federatia Rusa isi creeaza un „capat de pod” pe teritoriul unui alt stat, incalcand dreptul international, in timp ce sistemul OSCE permite aceleiasi puteri sa blocheze eforturile de monitorizare a zonei.

OSCE a pastrat tacerea cand in iulie 2004, aproximativ 1000 de asa zisi voluntari din Kuban, Abhazia si Transnistria s-au deplasat prin Rusia in Osetia de Sud pentru a lupta (daca era nevoie) impotriva Georgiei, un stat suveran membru al ONU si OSCE. Multe puncte de vedere exprimate de specilaisti si jurnalisti au calificat aceasta operatiune ca terorism transnational insa acest lucru nu a impiedicat jonctiunea voluntarilor la Tskhinvali si desfasurarea unui exercitiu militar impreuna cu fortele din Osetia de Sud, sub coordonarea unor ofiteri rusi[1].

Aceste evenimente au fost pe larg prezentate de mass-media (televiziunile ruse, osetine si georgiene), insa misiunea OSCE din zona a inchis ochii si apoi si-a justificat pozitia prin aceea ca nu poate face aprecieri decat asupra a ceea ce observa potrivit mandatului cu care a fost investita.

Majoritatea comentatorilor considera ca esecul OSCE in Osetia de Sud se datoreaza deficientelor structurale ale organizatiei si nu integritatii profesionale a personalului[1].



Contrar scopurilor si obiectivelor OSCE. Rusia a incercat sa profite de pozitia sa in organizatie in vederea realizarii propriilor interese neconforme cu principiile OSCE[1].

Rusia este singurul stat care sustine organizarea unor referendumuri in vederea schimbarii frontierelor unor state independente si suverane contrare oricaror norme internationale desi atat OSCE, UE, SUA precum si intreaga comunitate internationala nu le recunosc si condamna aceste actiuni. In acest sens, Karel De Gucht, presedinte in exercitiu al OSCE si ministru de externe al Belgiei, a calificat referendumul organizat in Transnistria ca fiind lipsit de relevanta si a afirmat ca un gest similar din partea Osetiei de Sud ar fi necugetat. De Gucht a mai spus ca Rusia, care ii sustine pe separatisti, ar trebui sa colaboreze cu UE pentru a solutiona aceste „conflicte inghetate“ din fostul spatiu sovietic[1]. In acelasi timp, seful misiunii OSCE in Republica Moldova, ambasadorul Louis O’Neill a declarat ca Negocierile in formatul privind solutionarea crizei transnistrene trebuie si pot fi reluate[1].

Presedintele Putin a declarat la 6 iulie 2006 ca 'trebuie respectata dorinta locuitorilor din anumite regiuni'. Liderul de la Kremlin a facut referire la Abhazia, Osetia de Sud si Transnistria[1]

Ca urmare a acestor situatii se nasc cateva probleme asupra modului in care OSCE asigura integritatea teritoriala si inviolabilitatea frontierelor unui stat membru. Modul in care OSCE intelege sa solutioneze un conflict, avand in vedere faptul ca in zona respectiva, realitatea de pe teren, relevata chiar de observatorii OSCE, ar impune masuri mult mai serioase decat o prezenta simbolica. Se naste problema unei lipse de incredere din partea statelor mici in garantiile oferite de o organizatie de securitate regionala, din moment ce statele puternice fac uz de dreptul de veto pentru a-si impune politica de forta.

Osetia de Sud, Transnistria si Balcanii de Vest sunt doar cateva din cazurile in care OSCE si-a dovedit cu prisosinta ineficienta.

La Consiliul Ministerial OSCE de la Sofia din decembrie 2004, delegatia Rusiei a reusit sa blocheze un proiect de rezolutie privind retragerea trupelor ruse din Transnistria, desi se implinea un an de nerespectare a ultimului termen de retragere acordat.

In perioada 21-25 iunie 2005, la Viena, a avut loc Conferinta anuala a OSCE de evaluare a securitatii. Cu aceasta ocazie, s-a afirmat[1] ca blocarea unei organizatii cheie de securitate, pentru al doilea an consecutiv[1], a facut din zona euroatlantica una mai putin sigura. Faza dificila prin care trece OSCE in anii din urma, a ajuns in punctul in care toate progresele ultimilor 30 de ani – progrese atinse prin consens si prin cooperare in domeniul politicii de securitate – au fost puse sub semnul intrebarii. Criza OSCE a atins punctul in care organizatia incepe sa devina irelevanta. OSCE a actionat pe baza unui consens fundamental asupra principiilor si obligatiilor. Daca acest consens va fi pierdut, mai mult decat viitorul acestei organizatii va fi in pericol[1].

Punctul de vedere al reprezentantului Germaniei a fost impartasit de mai multe delegatii ale unor state participante, unele dintre acestea sustinand ca OSCE se concentreaza in mod gresit pe aspecte procedurale si institutionale in loc sa aiba in vedere chestiuni substantiale. A fost adusa in discutie incapacitatea de a rezolva conflictele inghetate din Moldova si Caucaz.

In fata acestor provocari de la inceputul mileniului se naste o nevoie stringenta de reforma a OSCE, reforma care poate fi un punct de plecare pentru reevaluarea scopurilor si mijloacelor. Majoritatea statelor participante nu considera ca OSCE s-ar afla intr-o criza majora, dar sunt de parere ca este absolut necesar sa se inainteze cu procesul de transformare a organizatiei, sa se reconsidere prioritatile si sa se adapteze la noile provocari si riscuri la adresa securitatii in secolul XXI. In acest context, trebuie mentionat ca a fost infiintat un grup de lucru format din personalitati, ca urmare a unui proces de analiza ce vor prezenta un raport de reformare a OSCE.

Un alt aspect deosebit de important pentru eficienta acestei organizatii este lipsa unor obligatii juridice a statelor participante, referitoare la aspectele securitatii europene.



BIBLIOGRAFIE


1.       Gabriela Chivu – „Organizatii interstatale contemporane”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, pag.130;

2.       Ion Diaconu – „Minoritatile. Identitate. Egalitate”, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti 1998;

3.       Victor Duculescu – „Interesul national al statelor si dreptul international” in „Interesul national si politica de securitate”, Institutul Roman de Sudii Internationale, Bucuresti 1995;

4.       Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda – „Documente de Drept International Public adoptate la nivel european”, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2002;

5.       Dumitru Mazilu “Dreptul international public”, editia a-II-a, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2005;

6.       R.Mullerson – „Human Rights Diplomacy”, London/New York, Routledge 1997;

7.       Adrian Nastase – „Europa Quo Vadis ? Spre o Europa unita”, Monitorul oficial, Bucuresti 2003;

8.       Romului Neagu – „Securitatea europeana. Afirmarea unui nou concept”, Bucuresti 1976;

9.       Martian Niciu – „Organizatii internationale (Guvernamentale)”, editia a-II-a, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1994;

10.            Mircea Nicolaescu – „Actul Final al CSCE si ordinea internationala” in „Actul Final al CSCE si Europa de azi”, editie ingrijita de Valentin Lipatti , editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti 1995;

11.            Adrian Pricop, Gabriela Pascariu, George Anglitoiu, Alexandru Purcarus – „Conflictul din Transnistria in perspectiva extinderii UE” in „Romania si Republica Moldova intre vecinatate si perspectiva extinderii UE”, Institutul European din Romania” – Studii de Impact III, 2006

12.            Vladimir Socor – „OSCE not coping in South Ossetia”, Eurasia Daily Monitor, Volume 1, Issue 78 (September 03, 2004;

13.            Vladimir Socol – „OSCE pressured by russian-led 'reform' campaign”, Eurasia Daily Monitor, Volume 1, Issue 93 (September 27, 2004);


Documente internationale:

Carta Organizatiei Natiunilor Unite;

Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale;

Draft Agreement on the Basis of Relations between the Republic of Moldova and Transdniestria, 2 July 2002;


Internet:

http://www.osce.org/

http://www.mae.ro

http://www.infoeuropa.ro/

http://www.studiidesecuritate.ro/








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate