MAMIFERELE NOASTRE

MAMIFERELE NOASTRE[1]

URSUL (Ursus arctos)

Ce e al Cezarului, trebuie dat Cezarului. O pomenire cit de scurta a animalelor acoperite cu par - mamifere - care traiesc in cuprinsul tarii noastre, nu putea incepe decit cu Mos Ursila, ascunsul sihastru din tiharaele Carpatilor. Pe aiurea semintia lui s-a tot imputinat de raul oamenilor, care nemaiincapind la cimpii si dealuri, s-au urcat cu intreprinderile lor pina-n vagaunile muntilor. In Anglia numai in povestile spuse de batrini se mai pomeneste de ursi, ca si de lupi; in Germania iarasi nici picior de urs nu se mai vede, decit in menajerii si in gradinile zoologice. In Alpii sviterieni[2] zilele ursilor sint numarate; putine perechi, urmarite de vinatori, mai traiesc prin fundul vailor salbatece, greu de ajuns. La noi, slava domnului, au ramas destui, pentru ca muntii nostri sa fie dati ca exemplu de cuiburi de ursi. Din Bucovina si pina-n Banat, nu e noapte de vara, in care sa nu se auda undeva, la vreo stina, rasu-nind in linistea intunerecului, strigatul de alarma: Ursul maaa! al ciobanilor de veghe.

Intiia oara cind am auzit acest semnal, era sa se intimple o moarte de om. Intr-o excursie facuta pe Negoi, studentii cu profesorul de botanica am poposit in adapostul unei caldari. Dupa obicei, tabara de noapte era ca o cetate; in jurul celor asezati pentru somn, pasteau caii impiedicati. Un slab foc de jnepi nu tinu decit cam pina pe la miezul noptii; pe linga toate, cernea o bura deasa din picla ce ne invaluia. Nu puteai deslusi decit siluetele celor de la citiva pasi. Oboseala nu stie de nimic. Abia ne-am incovrigat cum am putut, am pus capul pe sacul de excursie si am adormit butuc. Un urs ma! ne trezeste, buimaciti, din somn. Caii sforaiau, nu-si gaseau loc, se indesau spre noi. De la stina vecina, ciinii latrau, iar latraturile lor furioase se repetau de ecoul muntilor invaluiti in negura. Ciobanul, care ne intovarasea, se culcase cu cojocul intors pe dos; cind glasul tovarasului sau departat il trezi, el se ridica agale, sprijinindu-se pe miini. In clipa aceea, un coleg, cu ochii paienjeniti de somn, crezind ca ursul e linga el - silueta ciobanului cinchit, cu cojocul mitos - scoate un cutit de vinatoare si da sa-l infiga in urs. Noroc ca in clipa aceea ciobanul se scula in picioare si scoasa un Uiuuu ma! ce nu semana a mormait de urs. Altfel, dumnezeu stie, ce nenorocire s-ar fi intimplat. Ursul n-a mai pasit pe la noi, dar si somnul ne-a pierit. A doua zi, ciobanii ne-au aratat urmele dihaniei, care a dat tircoale pe la stina. O zi dupa aceea, ne-a fost ingaduit sa-l vedem aievea, daca va fi fost tot acela care ne-a speriat. Noi mergeam, in lung sirag, pe creasta de munti, iar el urca domol, fara macar sa ne dea vreo atentie, pe coasta muntelui de peste valea larga. Trebuie sa fi fost lihnit de foame, daca se incumeta sa se arate in amiaza mare. Caci, de obicei, ziua, nu iese din birlogul lui ascuns in tiharaiele cele mai salbatice, de numai un "Petre dascalul' ii cunoaste cararile, decit ca sa se infunde in zmeurisul des, din preajma culcusului sau.

E de prisos a descrie cum e infatisarea ursului; e cunoscut doar de toti copiii. Mai degraba gasesti oameni care sa nu fi vazut in viata lor lupi sau chiar o vulpe decit un urs. Ursarii au grija sa-l poarte, dus de nas, din sat in sat, sa-l puna sa joace, sa faca frumos. Ursul asculta, este docil, rar se minie.

Chiar in salbaticie, c mai mult un animal blajin. In aparenta greoi la mers, la nevoie poate fugi destul de iute, se poate catara pe copaci si inoata de minune. Nu e prost, cum il socot unii. Chiar in judecata poporului a zice cuiva ca e un urs, nu inseamna ocara; a fi greoi, a lasa mai domol, nu e totdeauna a fi lipsit de inteligenta. Bizuindu-se in puterea lui, n-are nevoie sa desfasoare toata siretenia vulpei, "caci ursul de latratul ciinilor nu se sperie'. De aceea da de-a dreptul si tocmai aceasta este o nota simpatica a insusirilor lui. De om fuge; nu-l ataca decit cind e ranit sau cind il infrunta prea fara frica. Atunci se ridica in doua labe si-si asteapta dusmanul la trinta voiniceasca. Daca nu capata la vreme un cutit in inima, dragostea ursului poate fi mortala; vorba ceea: "il stringe ca ursul in brate, pina ce-i ies ochii. Ceea ce caracterizeaza dimpotriva, pe urs, este rabdarea si judecata. Le face toate cu chibzuiala. Cunoaste trecatoarea vitelor; isi alege un post mai sigur de observare si nu se repede decit la vita care ramine mai in urma sau care atlemenita de o tufa de iarba se indeparteaza de carare. N-o omoara pe loc, ci o sperie, o fugareste pina ce, ostenita, cade in labele dihaniei. Nici nu ti-ai inchipui ca o asemenea matahala poate sa se ia la intrecere, in goana, cu un cerb, bunaoara. Nu maninca mai mult decit ii trebuie, desi "ursul cu furnici nu se satura. Intrind intr-o stina, rar omoara mai mult decit o oaie. Isi ia portia, o duce in gura sau subsuoara si se ospateaza intr-un loc mai sigur. Noroc insa ca nu traieste numai din carne. Ba chiar nu devine prea carnivor decit cind imbatrineste, incolo, se multumeste cu fructe, cu muguri; il intilnesti insa mai dos la zmeuris, iar pentru miere e in stare sa sufere impunsaturile tuturor albinelor. "Il tragi de urechi ca sa-l duci la miere si apoi ii rupi coada si tot nu-l poti departa de la stup'.

Catra toamna se ingrasa bine; isi potriveste un birlog ascuns, isi asterne un culcus de frunze si, cum da gerul, se vira cu nasul in blana si doarme. Nu se poate spune ca are somnul hibernal ca hir-ciogul sau marmota, ci e mai lenes decit de obicei. Cind iarna e mai blinda, mai iese din birlog, dar tot pare ca e mai bine sa "doarma in cenusa cu nasul in taciune'. Neavind cu ce sa se hraneasca, isi maninca grasimea adunata de cu toamna. Multa vreme se credea ca-si suge unghiile, fiindca are obiceiul sa-si linga talpa, si poporul nostru are vorba: "ursul cind n-are de mincare isi musca din labe'; in realitate grasimea de sub piele ii ajunge pentru putinele miscari care le face. De aceea, cind iese primavara ii spinzura pielea pe el, de slab ce e. Repede insa isi vine in fire.

Daca ursul batrin este un animal simpatic, mai ales daca nu dai de el pe cararea dintre brazi, ursisorii, dupa spusa celor ce i-au putut observa la birlog, sint chiar dragalasi de tot. Cu capul mare, cu trupul scurt si gros, isi duc viata numai intr-o joaca, fiind paziti si de ursoaica. Nu-i pierde din ochi nici o clipa, pina ce nu socoate ca le-a venit vremea sa se bizuie pe puterea lor. Ursisorii se joaca intocmai ca niste copii. Aci se trintesc, aci se fugaresc; acum ii vezi ca se catara pe copac, acum fug batindu-se cu labele, tie se ascund in bratele ursoaicei. Cind se obraznicesc din cale-afara, mai capata de la ursoaica o bleanda, de se rostogolesc la citiva pasi, mormaind de durere. Este credinta, in unele parti, ca ursisorul cel mai mare e pus sa poarte grija de cei mai mici.

Dealtfel nu e tara din lume care sa nu aiba fel de fel de legende despre ursi si taria lor, dupa cum nu e vinator care sa fi dat cu ochii de dinsii si sa nu faca din cele vazute, din tintar armasar. Singurul dusman neindoios al ursului este omul; sau il omoara pentru blana lui sau il prinde in gropi, il bate si chinuieste pina ce-l imblinzeste, ducindu-i de lant si aratindu-1 lumii. De aici a ramas si vorba "il poarta de nas, ca pe urs'; incolo traieste linistit din partea altor animale, caci "pe urs multi ciini il latra, dar se alege cine-1 musca '.

LUPUL (Canis lupus)

In fabule se face o mare deosebire intre lup si vulpe. Cel dintii e infatisat ca un prostanac, cu apucaturi salbatece, care nu stie multe, pe cind vulpea se pricepe sa ocoleasca, sa se furiseze, sa ajunga la scop pe cai piezise. Si poporul nostru are aceasta credinta luindu-se dupa vorba: "unde se sparge pielea de lup, cirpeste-o cu cea de vulpe'. In realitate nu este tocmai asa. Atunci cind foamea il impinge, lupul nu stie ce e rabdarea. Se repede la orice ii iese in cale, chiar si la om. Dar nu e mai putin curajos decit vulpea si nu e lipsit de istetime. Cind iese cu lupoaica la vinat, unul din ei se lasa urmarit, numai pentru a insela pe pazitori; in vremea aceasta celalalt se repede in turma, apuca oaia de git, o tiraste intr-un ascunzis, unde asteapta sa imparta prada cu tovarasul de vinat. Atita doar ca e mai fricos decit vulpea cind iese singur. O vulpe hartuita de vinatori, incercuita din toate partile, are curajul sa stringa de git un iepure ce-i iese in cale si sa treaca nevazuta printre rindurile haitasilor. Un lup, dimpotriva, fuge si de un copil, daca foamea nu-l aduce sa nu mai stie ce face. Incolo nu e prost; Romanes citeaza cazul unui lup care s-a priceput sa traga afara o undita pusa intr-un ochi de gheata si sa manince pestele prins. E puternic si are simturile destul de agere ca sa caute, ca si ciinele, vinatul dupa urme. Dealtfel e ruda de aproape cu ciinele, cu care si seamana. E greu de deosebit, dintr-o data, un ciine ciobanesc de un lup, decit numai atita ca acesta din urma e mai supt la pintece, are capul mai mare, botul mai ascutit si coada mai stufoasa. Blana lui e sura; se schimba prin napirlire, devenind mai ruginie vara, mai galbie iarna, de unde si proverbul "lupul isi schimba parul, dar naravul ba'.

Are un mare cusur: e prea lacom; vorba aceea: "la mincare lup, la treaba vulpe si la somn butuc'. Cind a dat intre oi, omoara cu nemiluita; se citeaza cazuri cind a sfircuit o treime dintr-o turma. Din toate cite a omorit, nu tiriie decit una in desisul padurii, unde o maninca pina ce nu lasa decit ciolanele.

Lupii sint rai mai ales iarna. Vara mai merge. Traiesc singurateci sau cel mult parechi si gasesc lesne de mincare, caci ca si vulpea nu se da in laturi nici de la un ospat de soareci ori chiar de broaste. Dar cind gerul se lasa, iar omatul acopera orice ar putea sa le multumeasca foamea, atunci sint periculosi. Se aduna in potai de sute de indivizi. In urlete, care fac sa te incrinceni, ies din padure, se dau la drumul mare abatindu-se spre sate. Atunci nici oamenii nu sint in siguranta. Vreo 80 de soldati, care isi schimbau garnizoana, au fost surprinsi in iarna anului 1812, in Franta, de o haita de lupi flaminzi. Nu a ramas din ei nimic; nici unul nu scapa. Pe locul unde au fost surprinsi nu s-au gasit decit pustile si ranitele, in mijlocul a vreo doua sute de lupi omoriti. De cite ori nu se citesc stiri prin ziare ca, in zilele de viscol, cei rataciti au fost sfisiati de lupi? Din cauza aceasta, din cauza stricaciunilor ce aduc turmelor de oi, boi si cai, lupii sint urmariti fara mila. Cind se anunta cite un lup prin preajma satelor, se injgheaba indata o goana. Asa s-a ajuns sa nu mai fie in Anglia picior de lup, iar in Franta si Germania sa nu se mai gaseasca decit prea rari, din ce in ce mai imputinati prin pretul ce se pune pe fiecare lup impuscat[3]. La noi se gasesc inca in mare numar; vara sint imprastiati pretutindeni pe la munte, unde dau tircoale stinelor, pina in plaurul din Delta. Iarna, insa, se aduna mai mult spre dealuri si ses si nu rar se incumeta sa vina pina-n sate, pentru a-si astimpara foamea.

VULPEA (Vulpes vulpes)

Multe pagini nu se pot scrie despre acest animal asa de raspindit in tot cuprinsul Tarii Romanesti, din Delta si pina la munte, tocmai pentru ca insusirile si ispravile lui nu ar putea fi scrise nici intr-un volum intreg. Cit de mult e amestecat in viata sateanului nostru, care o intilneste des, ne dovedesc numeroasele proverbe relative la vulpe si toate povestirile in care este amestecata "cumatra vulpe'.

Rar animal, dealtfel, care sa se fi bucurat de atita cinste la fabulisti, cum e vulpea. De e vorba de siretenie se zice "vulpoi batrin'; de vrei cuiva sa-i spui ca e istet, tot de vulpe pomenesti. Iar vorba "la treaba vulpe, la somn butuc' inseamna ca si de harnicie se da ca exemplu. Multe din insusirile ce i se pun pe sama mai vin si din pricina povestirilor vinatoresti, vestite ca exagerate.

Ce e drept, e drept; e un animal, cum nu sint multe. La noi, unde au ramas carnivore prea putine, este, poate, acela care aduce mai multe stricaciuni, mai ales printre pasarile domestice, socotindu-se si obiceiul romanului de a nu avea cotetele bine inchise, unde sa le puna noaptea la adapost de musafirii nepoftiti.

Spre deosebire de lup, vulpea vineaza singura. Numai cind are pui, vulpoiul isi ia tovaras de vinatoare pe vulpe; altfel isi cauta hrana fiecare pe socoteala proprie. Ziua, rar cind se avintura la vinat, unde stie ca nu va da de om. Altfel sta ascunsa in vizuina ei pe care si-o sapa mai rar singura; de multe ori o imprumuta, mai cu voie mai fara de voie, de la iepure ori bursuc, pe care-l alunga mur-darindu-i intrarea, stiindu-1 cit de mult tine la curatenie. Cum insereaza, purcede la vinatoare. Nu alege; ce-i iese in cale e bun venit. N-are nici gusturi deosebite. Se intelege ca si ei ii place mai mult carnea de prepelita decit cea de broasca, dar nu o cauta numaidecit. Singurul fel de bucate dupa care isi pune pielea in joc, ca si ursul, este mierea. Rabda si impunsaturile albinelor, dar nu se lasa, daca a dat peste o prisaea, pina ce nu se face burduf de miere.

Este inzestrat cu atitea insusiri, incit face fata oricaror intimplari. In copaci se catara lesne; se tiraste pe burta ca un sarpe; e usoara la sarit ca o pisica; numai la inotat nu prea se incumeta. Dar, pe linga toate e atit de isteata, incit o face mai puternica, e atit de sireata, incit ii scurteaza calea, e atit de curajoasa, uneori, incit ai crede ca nu-si da seama de pericole si atit de rabdatoare, incit se avinta oriunde si oricum. La trup samana cu un cine; are insa botul mai ascutit, mai fin, iar coada stufoasa o tine sau orizontala, cind alearga, sau o tiriie de pamint, cind merge incet. Pe omat lasa astfel o dira, care-i aduce pieirea, caci vinatorul o poate urmari pina la culcus. Si blana ei roscovana, deasa, ii pricinuieste mult rau; cata-veicele gospodinelor instarite cu blana de vulpe sint captusite.

Totusi nu se da, oricit de mult e urmarita de om, vinata ori prinsa in capcana, neamul ei nu s-a imputinat. Aceasta inseamna ca sint inca numeroase si prea putine se lasa doborite. Alt dusman nu are decit omul si tovarasul sau de vinatoare - ciinele - ; lupul o ataca uneori, dar ea stie asa de bine sa nu-i iasa in cale, ori sa scape prin vreun siretlic, incit nu intra la socoteala ca vrajmas. Dealtfel si vinatorile de vulpi nu sint usoare, iar osteneala de multe ori e zadarnica. Stau fata in fata doua fiinte care nu sint prea mult deosebite; fiecare masura luata de vinator, repede e cintarita de vulpe, gasindu-i indata ac de cojoc. Desi vulpea e vicleana, totusi multe piei de vulpe se vind in tirg.

RISUL (Lynx lynx)

"Ce e val ca valul trece', iar viata unei fiinte nu e decit val. Dar nu numai atit. Si viata unui neam de fiinte este ca valul.

Odata, pe pamintul Romaniei, traiau fiarele cele mai salbatece: lei si tigri. Odata e vreme lunga de atunci, pe cind din Papusa pina-n Retezat virfurile de munti erau vesnic, vara si iarna, acoperite cu scufia ghetii, care stralucea in bataia soarelui. Cea mai strasnica fiara din cite au trait pe fata Pamintului, numita Machairodus, cu coltii cit niste pumnale, era spaima elefantilor si a rinocerilor, care se scaldau in apele latite, din care azi nu au mai ramas decit suvitele inguste ale Argesului sau Prahovei. Pe vremea aceea omul abia incepuse a umbla copacel, aratindu-si suprematia si destoinicia asupra celorlalte animale. Vremurile s-au schimbat. Azi lei si tigri, pantere si jaguari s-au retras departe de noi, in Asia si Africa. Din neamurile lor n-au mai ramas decit risul[4] si mita salbateca , retragindu-se in munti, in desisul codrilor, la adapostul stincilor. Valul neamului e aproape stins. Mita salbateca se intilneste mai des, dar risul, fiara cea mai groaznica pe care o avem, isi duce viata aproape numai pe muntii inalti. Am gasit pomenindu-se vinatori de ris prin Piatra Craiului ca si pe Negovan; cuibul lor este insa in muntii Sviterii noastre, care se intind in partea de rasarit a Banatului, in Oltenia si tinutul Hunedoarei.

Aiurea, risii sint urmariti mai mult decit lupii. Se pune pret bun pe capul lor. Se tine socoteala in fiecare an citi risi au fost omoriti si se inseamna ca un eveniment data celui din urma ucis. In Tirol, ultimul animal a fost impuscat in 1872, mai 3. Traim astfel unul din desele exemple de stingere a unei specii de animale, prin mijlocirea omului. Din toata Europa centrala, in Carpati se gasesc mai multi, in dauna cerbilor si a caprioarelor.

Sint urmariti, caci ca si tigrii sint setosi de singe. Nu e placere mai mare pentru aceasta fiara decit boarea calda a singelui care curge gilgiind din venele si arterele de la git. Din doua-trei sarituri e in spatele caprioarei ori a cirlanului. Ghearele ascutite, puternice, le infige cu atita putere in grumazul animalului, incit undeva, prin Norvegia, mai de demult, a intrat in stina o capra, ingrozita, buimacita, purtind in spinare un ris, care nu a apucat sa-si infiga coltii in gitul ei, dar nici n-a avut vreme sa-si scoata ghearele incirligate din spatele pradei.

E atit de setos de singe, incit aduce mari pagube. Intr-o vara, 3 ori 4 risi au omorit, in Elvetia, peste 150 de capre si oi.

In totul are infatisarea unui motan, numai ca poate ajunge marimea unui lup. 'Mai cu sama cind il vezi - in gradinile zoologice - stind linistit, colac, nu se deosebeste, la cap, de mita, decit prin moturile de la urechi si prin parul ceva mai lung de la obraji, pare ca ar avea favoriti.

Toata salbaticia lui mostenita, din ochi se arata. Cei vechi credeau ca poate vedea si prin parete, de unde si vorba ramasa "a avea ochi de ris', adica vedere patrunzatoare.

In Italia exista o institutie culturala veche, Academia dei Lincei, care si-a luat numele de la ris, tipul animalului cu vederea agera.

Daca samana cu mita la trup si fata, la picioare este deosebita. In picioare e toata taria animalului: sint inalte, groase, vinjoase, terminate cu degete ca niste cultuce. Armele lui, ghearele ascutite, taioase, stau ascunse, cind e linistit. Si coada e deosebita de aceea a mitei, fiind scurta, pare ca ar fi taiata la virf. La imbracaminte, in schimb, aduce aminte de neamurile departate. Blana moale, deasa, mai ales iarna, e cam ca si acea a leoaicei, numai ca are dungi mai inchise pe git si pe picioarele de dinainte, iar pe solduri si pe picioarele de dinapoi e patata ca si pantera. Pe pintece are parul mai alburiu.

Are toate insusirile unui adevarat animal de prada. Se catara ca o veverita, sare ca un tigru, vede ca un vultur. Rabda de foame cit poate, dar atunci vai de biata victima ce se incumeta sa treaca prin apropierea lui. Poate sa stea ziua intreaga, intins pe o creanga, ascuns in frunzis. Cu picioarele trase sub trup, dormiteaza; ochii sint pe jumatate inchisi. E linistea marii care dintr-o data poate sa dea talazuri. Cum aude o fosnitura, ii stralucesc ochii ca doua opale; un tremur ii trece prin trup; e atent. Cu cit fosnetul se inteteste, cu atit atentia creste. Instinctul de fiara s-a desteptat. Se ridica, se intinde, se scoboara; e la pinda. Caprioara, nebanuind nimic, paseste domol, cind deodata si ea, cu simtul auzului dezvoltat, aude o fosnitura suspecta. Isi iuteste pasul, priveste cercetator in toate partile. A zarit cele doua pete fosforescente din desisul cetinelor, a inteles ca e pindita de un dusman si apuca la goana. E prea tirziu. Dintr-o saritura de patru-cinci metri, risul s-a apropiat; dintr-o alta saritura cade ca o minge in spatele caprioarei inspaimintata. Cu ghearele s-a infipt in grumazul ei, iar cu coltii ascutiti ii deschide carotidele. Singele curge din belsug, caprioara se poticneste, cade, cu un geamat de invins. Ospatul e gata, cit carnea nu se raceste, risul nemincind cadavre. Nu sfisie decit anumite parti din trup, cum e gitul imbibat de singe ca si maruntaiele. Restul lasa in seama lupilor, care il simt, caci glasurile lor se cam potrivesc.

Si astfel tragedia din linistea muntilor s-a sfirsit. Satul pentru o zi, se retrage in culcusul lui, sub o stinca ori in vizuina unei vulpi, a unui viezure. Daca insa o noua victima ii trece pe dinainte, setea de singe nu-l lasa sa stea linistit. Omoara, omoara cit poate si unde poate. Cind nu are vinat mare, nu se da de o parte sa se coboare si la veverite ori soareci, mai ales cind vine vremea sa duca de mincare puilor, dragalasi ca si oricare pui, chiar cind sint ai fiarei celei mai cumplite.

Multa vreme insa nu-i va merge. Alt dusman nu are decit omul, dar un dusman care stie sa urmareasca mai cu rabdare si sa nimereasca drept in inima, cu arma ce inlocuieste coltii. Si nu e dusman mai rau, mai perseverent decit omul, mai ales cind cineva, oricine ar fi, fiara ori alt om, ii ataca rodul ostenelilor lui. Atunci este fara mila.

BURSUCUL[6] (Meles meles)

Cade citeodata napasta pe animale, ca si pe unii oameni, asa din senin, iar dreapta judecata ramine neputincioasa, fara efect. De ce oare bursucul este un animal urit si urmarit de oameni? El isi traieste traiul lui in completa izolare si prea putine stricaciuni aduce omului. In orice caz mult mai putine stricaciuni decit alte animale; in schimb mincind fel de fel de insecte, soareci ori vipere, curata preajma satului de jivine vatamatoare. Vizuina sa, ca si a cirtitei, e sub pamint. Isi alege un dimb la marginea padurii, in locul unde bate soarele mai multa vreme. In citeva ceasuri isi sapa o galerie, cu picioarele de dinainte scurte, vinjoase, terminate cu cinci unghii lungi, ascutite ca dintii unei greble. Cu picioarele dindarat azvirle mereu tarina afara. La capatul dinlauntru al galeriei sapa o camera mai mare, mai spatioasa, care e odaia lui de locuit. Pentru prevedere, face mai multe galerii, spre a avea pe unde sa iasa la nevoie; altele servesc drept tuburi de aerisire.

Sub pamint isi duce o mare parte din viata, iar locuinta o tine intr-o curatenie exemplara. Se stie ca vulpea, cunoscind aceasta calitate si spre a nu se mai osteni sa-si sape o vizuina, o fura pe a bursucului. Pentru asta intra pina aproape de locuinta lui si se murdareste. Azi asa, mine asa, la urma urmei bursucul se lehamatuieste sa curete in fiecare zi murdariile vulpii; isi ia lumea in cap si se muta aiurea.

Vulpea doar atita asteapta, ca sa puna stapinire pe vizuina. Asa e de curat bursucul, incit are anumit loc unde isi face nevoile, avind grija ca dupa fiecare murdarie sa o acopere cu tarina, ca sa nu-i mi-. roasa in casa. Chiar si pe pui, de cind sint mici ii deprinde cu curatenia. E mai curat in aceasta privinta decit multi oameni.

Dealtfel e tipul egoistului. Traieste singuratec, in tihna, si fara suparare. Nici el nu cauta gilceava altor animale, nici lui nu-i place sa aiba vreo relatie chiar cu semenii lui. Numai in vremea dragostei, spre sfirsitul toamnei, isi sufera sotia sub acelasi acoperamint. Dupa aceea se despart, fiecare trecind la casa proprie. Copiii ii lasa in sama mamei; dupa ce cresc mari si ei se razletesc care incotro.

Iti face impresia unui rentier retras la tara, ca sa-si duca zilele nesuparat de nimeni, traind numai pentru liniste si mincare.

Cit e ziua de mare, bursucul sta ascuns. Rar, rar de tot, cind are siguranta ca in jurul domeniului sau nu e nici un om - dusmanul lui cel mai neimpacat - iese foarte prudent din vizuina pina la poarta, unde isi scoate putin capul, incondeiat in lung cu doua dungi negre, ca sa inspecteze imprejurimile. Daca vede ca e liniste, iese incet, negrabit si se pune la sorit. Sta locului sa-l bata soarele, rasturnindu-se cind pe burta cind pe spate. Cumva de aude vreo miscare suspecta, da fuga in vizuina, spre a iesi agale de indata ce nu mai simte nimic. Cum se innopteaza, isi cauta de hrana. Nu se grabeste la mers, iar fuga nu prea stie ce este, ca nu cumva sa-si cheltuiasca prea mult din grasimea ce se ingramadeste sub pielea groasa, acoperita cu peri lungi, aspri, ca de porc. Merge leganindu-se ca un urs si calcind pe toata talpa.

Nu se avintura prea departe de vizuina. Cu botul lungit, in felul ritului de porc, scormoneste pamintul, riciind la nevoie si cu unghiile de la picioare. Viermi, insecte, broaste, radacini, de toate maninca.

Nu se da in laturi, daca intilneste, sa suga si galbenusul dintr-un ou de pasare sau chiar sa rontaie vreun puisor, daca-i gaseste in cale. Dupa mierea de albine, de vieapi ori bondari se da in vint, iar de intepaturile acestor insecte nici nu-i pasa. Pielea groasa si grasimea ii servesc drept pavaza. Catre toamna se ingrasa de abia poate umbla, caci a avut din belsug ghinda, jir, cartofi, morcovi si popu-soi, iar daca vreo vie este prin apropiere, se incumeta sa faca si citiva pasi mai multi numai sa stoarca strugurii si sa suga din nectarul dulce.

Dupa ce-si aduna frunzar indeajuns si-si face o saltea moale de muschi, cind da gerul mai aspru, se infunda in vizuina lui, se face covrig virindu-si botul intre labele de dinainte si asteapta primavara. In toata vremea aceasta, grasimea de sub piele ii da hrana putintica de care are nevoie, nefacind nici o miscare.

Nu doarme ca marmota, caci daca se nimeresc zile calduroase in toiul iernii isi scoate putin nasul afara mai dezmortindu-si picioarele. Cind iese din iarna, e slab de-l sufla vintul. Incet, incet se indreapta, ducindu-si iar viata de singuratic, morocanos si tacut.

La infatisare samana mai mult cu un porc decit cu neamurile lui carnivore. Are insa capul lungaret cu botul mai ascutit si gitul mai lung. Trupul este mai inalt la solduri decit la umeri, iar coada scurta si stufoasa.

Oamenii il vineaza, desi cu greu dau ochii cu dinsul, fiind atit de prevazator si ascuns. Cu pielea lui groasa se invelesc cuferele, iar din perii aspri se fac badanele si perii. Pentru ca sa-l scoata din vizuina se folosesc de ciini marunti, care se pot viri in galeriile strimte; se prind si cu capcane. Alteori, sapindu-se vizuina, il prind de dupa git cu un soi de cleste, caci de frica se ghemuieste intr-un colt al vizuinei, cind nu poate fugi, asteptind vreo minune sa-l scape.

JDERUL (Martes martes)

Daca n-ar fi risul cea mai cruda fiara, adevarat reprezentant al tigrului si al panterei din regiunile mai sudice s-ar putea spune ca jderul e cea mai periculoasa omoritoare din cite traiesc in padurile noastre. Dar cum risul e rar si se tine numai pe virfurile mai inalte de munti, jderul, traind prin padurile noastre de la munte si pina la balta, ramine tot cea mai raspindita fiara vicleana din cite le avem. Nu e locuitor al padurilor care sa scape de coltii ei ascutiti.

Macar ca nu are decit jumatate de metru lungime, se incumeta sa rupa arterele de la git chiar unei caprioare razlete. Incolo: iepure, guzgan, gainuse ori pasari mici, nici una nu scapa de ghearele ei taioase. Vinind mai ales noaptea, furisindu-se de nici n-o simti, nici nu are vreme sa icneasca biata pasare cind e strinsa de git. Veverita, oricit de buna gimnasta ar fi, nu are alt dusman mai primejdios decit pe jder.

E zvelt, mladios, subtire, cu o blana deasa, castanie; are picioarele subtiri cu ghearele ascutite, iar coada lunga, stufoasa e o cirma minunata. Nu e crenguta cit de subtire de care sa nu se tina. E buna saritoare si veverita, dar jderul o urmareste din copac in copac, pina ce o osteneste si la urma cade victima. Are rabdarea ursului, istetimea vulpii si miscarile sarpelui. Sta tiptil pe o creanga ceasuri intregi si ca o sageata se repede, cind socoate, asupra pradei care scurma in tihna nebanuind ca moartea o pindeste.

Pe la mijlocul primaverii, cind fierbintelile dragostei il cuprind, toata ziua se zben^uieste prin arbori, luptindu-se barbatii intre ei. Femela naste citiva pui, orbi, intr-un cuib facut de regula in scorburi de copaci.

Blana cautata e pieirea lui, caci nimeni nu-i vine de hac afara ele om. E vinat ori e prins in capcana si cu cit traieste mai spre nord, cu atit are blana mai deasa si mai moale, iarna mai inchisa, vara mai deschis colorata.

DIHORUL (Mustela (Putorius) putorius)

E spaima gospodariilor, caci daca gainile nu sint bine inchise, in cotete fara gauri in perete, dihorul poate sa fie un oaspete nepoftit in fiecare noapte.

El nu se tine ca jderul numai prin padurile dese, ci poate sa-si aiba adapostul de peste zi si intr-un grajd parasit, sub un gard darapanat, linga casa omului. Cum insereaza, se furiseaza ca tilharul; nimic nu-i scapa. Daca nu poate stringe de git un pui, da navala intre guzgani, soareci, soareci de cimp, casapindu-i cu nemiluita si prin stirpirea lor mai rasplatind din daunele ce poate aduce printre pasarile din curte. Nici de vipera nu se teme. Ca si ariciului, muscaturile veninoase ale reptilei, nu-i face nici un rau.

Nu e pretentios; in privinta aceasta seamana cu vulpea. Gaseste vinat mare, e multumit. Nu? Nu ocoleste nici un soricel, o broasca ori chiar un cosas. Stiind bine ca vremurile se pot schimba, iar hrana nu poate gasi din belsug in fiecare zi, isi face provizii in culcusul sau. Mai bine e sa ramina decit sa nu ajunga. Cit e de mic, rar cind are lungimea de patru decimetri cu coada cu tot, nu numai ca e neastimparat, dar si indraznet. Da uneori si la om, iar cu ciinele ori cu vulpea se pune la harta. Nici unul nici altul nu-l pot suferi, din pricina unui miros urit ce da dintr-insul, ceea ce face sa i se cunoasca usor urma. Din aceasta pricina si blana lui, macar ca nu e rea, nu prea e cautata.

NEVASTUICA (Mustele nivalis)

E un alt musafir nedorit pe la gospodariile noastre. E mai mic decit dihorul, mai subtire, cu coada scurta. Se deosebeste usor de el si prin culoarea blanii de vara. Dihorul e pe coaste si pe spate mai deschis decit pe burta; nevastuica dimpotriva e castanie pe spate si mai albicioasa pe burta. Iarna e alburie peste tot. Nu e animal mai dracos, mai fara rusine de indraznet, dintre toate animalele de la noi. E asa de iute la miscari, asa de vioi, asa de dezghetat, incit nu-i pasa nici de om si se arata ziua in amiaza, mare. Ba citeodata e asa de obraznica, incit pare ca vrea sa-ti faca in ciuda si se ratoieste ca si cind ar vrea sa se masoare si cu omul. Nu e rar cind musca vaca sau calul de picior. Poporul crede ca muscatura de nevastuica este veninoasa si de aceea vita se umfla unde e muscata. Ca sa-i treaca, pui o piele de nevastuica in apa neinceputa si apoi speli muscatura. Dai s-o prinzi? Se baga si in borta de soarece, asa e de subtire. E ca un sarpe. Cap, git, trup sint tot una de groase; piciorutele asa de scurte incit s-ar tirii in mers, daca nu si-ar incovoi mijlocul. Acum se lungeste de se face una cu pamintul, acum se ridica pe picioarele dindarat si-i umbla capusorul in toate partile cercetind zarea. O asemenea dihanie usoara, mladioasa, iute, inarmata cu gheare ascutite si cu colti mai ascutiti, este un dusman neimpacat pentru toate animalele mici. Cind intra in cotetele cu pui, omoara mai mult decit poate dovedi cu mincarea, iar soarecii, guzganii nu scapa nici unul de ea. Nici chiar cirtita ori hirciogul nu sint siguri in tunelurile lor subpamintene, caci nevastuica patrunde pina in adincul lor. Chiar iepurele nu poate sa se odihneasca linistit de raul ei. Stie bine unde e carotida si cu o muscatura o rupe. Singele gilgiie, iepurele inchide ochii pentru vecie, iar fiara cea mica soarbe cu nesat lichidul rosu. Are si ea dusmani nu e vorba. Cel mai rau e tot omul, desi pe nedrept dupa unii. Mai mult rau aduc guzganii si soarecii stirpiti de o nevastuica, decit poate aduce acestea cind a scapat intr-o gainarie neinchisa.

Grecii vechi au domesticit-o, inaintea mitei, tocmai pentru stirpirea soarecilor. La noi insa nu putem judeca la fel. Gainile, in satele noastre, dorm unde pot; in podul casei, intr-un cosar deschis sau pe copaci, iar closca isi aduna puii sub aripi, iarasi unde poate. Atunci se intelege ca si nevastuica nu prea ii inconjura; oricum, carnea de pui si pentru dinsa e mai frageda decit cea de guzgan.

HERMELINA sau HELGEA (Mustela erminea)

In fauna tarii noastre nu lipseste nici animalul a carui blana era odata numai pentru domnitori. Pe portretele vechilor conducatori ai Principatelor Romane, ca si ale altor regi si imparati, de multe ori se poate vedea macar un guler alb de hermina, pistruit cu puncte negre, virful cozii de la acelasi animal.

Hermelinul este imbracat vara ca si nevastuica; cum da inspre toamna insa incepe a inalbi, iar iarna nici n-o mai cunosti. Peste tot e alba ca zapada, numai pe la git si pe la incheieturile picioarelor pare ca e putin unsa cu pucioasa. Virful cozii, mai lunga decit al nevastuicii, a ramas negru. Si asa e toata iarna. Primavara napirleste si se imbraca din nou cu haina castanie.

Incolo are toate obiceiurile neamului. Vinatoarea o incepe cum da intr-amurg; si de dinsa nu poate scapa nici un animal mai mic, caci se catara de minune, se furiseaza ca o sopirla, sare ca o mita si inoata, la nevoie, ca o vidra. E dusmanul cel mai neimpacat al guzganilor de apa si al intregului neam soricesc. Cind e pericolul mai mare, cu un soi de miriit drept chemare se aduna mai multe dihanii ca din pamint. Chiar la om se repede. Brehm[7] citeaza urmatoarea marturisire a lui Wood : "Un om care se preumbla prin imprejurimile localitatii Ericklade vazu doua hermeline culcate in drum. N-are ce face? azvirle cu piatra in ele, lovind pe una. Cealalta se repede la dinsul, nazuind sa-l muste de git. Miriitul ei furios a fost auzit de alte animale din apropiere, care, iesind din ascunzisurile lor, au dat navala la om si toate tot spre git nazuiau. Nu stia cum sa scape de dinsele; noroc ca era gros imbracat si la git avea o cravata care-l apara. Dar tot s-a ales cu rani pe miini si la git si cu hainele zdrentuite'.

Mai cu seama cele care traiesc prin nordul Europei sint mult vinate, pentru ca blana lor deasa, moale si alba are si azi mare cautare.

LUTREOLA (Mustele lutreola)

Prin Delta ca si pe linga Balta Brailei traieste un animal care se aseamana si cu neamurile nevastuicii, dar si cu vidra. E mai mare decit jderul, avind ca el o coada lunga si botul ascutit. E imbracat cu o blana deasa, neteda, scurta, de culoare castanie-inchisa aproape peste tot corpul. Picioarele sint ca ale dihorului, numai ca - degetele sint unite ca si la vidra. E o inotatoare mai dibace decit nevastuica. In felul ei de viata se imbina obiceiurile dihorului cu ale vidrei. Pe uscat e tot asa de stapina pe miscarile ei ca si in apa; se hraneste si cu guzani², dar ii plac mai mult broastele, pestii si culbecii. Nu se prea indeparteaza de apa, alegindu-si locuinta in mal, fu-rind-o de la vreun rozator oarecare. Pare-se ca e mai putin inteligenta ca neamurile ei, desi nu e lipsita nici de simturi agere, nici de curaj la atac. I se cunosc dealtfel prea putin obiceiurile. E urmarita pe aiurea pentru blana ei scumpa cunoscuta sub numele de Norz.

VIDRA (Lutra luira)

Pestii in apa nu duc viata mai linistita decit animalele terestre. Se maninca intre ei: stiuca este tiranul iazurilor; ii maninca fel de fel de pasari. Iar dintre mamifere vidra nu gusta alta nimic decit pesti si raci. Obiceiurile ei, conformatia trupului sint in legatura cu mediul din care isi capata hrana. E unul din animalele cele mai inteligente, cele mai dibace, cele mai dragalase. Dupa infatisare e ca un jder, numai ca e de un metru de lunga. La bot seamana cu un ciine; cei vechi o numeau ciine de riu. Trupul mladios e imbracat cu o blana deasa facuta din peri mai aspri si altii mai scurti, moi, adevarata flanela pe piele. Oricit ar sta in apa, nu strabate umezeala prin ei. E de culoare castanie pe spate, mai deschisa pe burta. Coada e lunga, iar degetele cu gheare sint unite printr-o pielitay ca la rata. Are ochii vioi, urechile mici si dintii ascutiti.

Asa e animalul, facut sa poata oricind inota. Cind e pe uscat are miscari greoaie, se tiraste ca un sarpe, se catara pe copaci mai anevoie. Cum s-a azvirlit in apa, nici pestii nu o intrec in inot. Contra curentului, lasindu-se dusa de curent, se joaca tocmai ca un pisoi in odaie. Acum inoata pe spate, acum pe o coasta; acum se afunda de nici n-o zaresti. Nu-i vezi urma decit dupa bulbucii de aer ce ies dintre firele de par. Din vreme in vreme isi arata virful botului ca sa respire si apoi iarasi se afunda. Pestii mici ii inghite in apa, scotind numai botul afara. Pe cei mari ii tiraste pe tarm, ii pune pe o piatra, pe un trunchi de arbore si nu maninca decit anumite parti: urechile pline cu singe si muschii de la spete. Cind e pestele mare, ramine aproape intreg. Taranii din Anglia, unde pescuitul in apele proprietarilor era oprit, pindesc vidrele si sint bucurosi ca le lasa si lor ceva, fara sa intre in bucluc cu pazitorii lacurilor. Dealtfel ca toate neamurile ei carnivore, este lacoma, ucide cu nemiluita. Satula fiind si daca vede un peste mai la fata, se repede si-l prinde. De aceea e vinata din cale-afara; nu e vorba ca si blana ei e de pret.

Stiindu-se urmarita de oameni, fuge de ei. Cit e ziua, sta in vizuina sapata in malul apelor, cu o iesire sub apa si cu alta, de aerisire, printre tufisuri. Inlauntru isi face culcus moale. Numai noaptea iese la pinda. La rindul ei e un vinat anevoios, caci cum e vioaie, curajoasa, vinjoasa, desteapta si cu simturile agere, stie usor sa se joace cu vinatorul. La nevoie, ca sa scape de ciini, se afunda in apa si ia-o de unde nu e. Iarna e mai greu. Apele sint inghetate, unde si unde cite o deschidere in gheata. Pe acolo se vira in apa, dar de iesit tot pe acolo trebuie sa iasa, daca nu gaseste o alta iesire nu prea departata, pentru ca sa poata respira. Vinatorul o pindeste si e mai lesne impuscata.

Pentru mai buna paza, traieste izolata. Numai cit tine dragostea, are nevoie de tovarasie; atunci se joaca prin apa, ca niste foci. Dupa aceea iar isi duc viata separat. Femeia fata dupa vreo noua saptamini, doi-trei puisori orbi, la care tine ca orice mama. Cind ii iei, tinjeste dupa dinsii ca si un om, lasindu-se chiar usor prinsa, atit de abatuta ce e.

Avind insusiri asa de alese, lesne se domesticeste, daca e crescuta de mica; ba chiar se dezobisnuieste de a mai minca peste. Fiind inteligenta, ajunge sa se tina de stapin ca si un ciine, sa se joace cu el, sa vina cind o chemi, sa-l pazeasca. Poate servi chiar la vinat. Chinezii, mesteri in domesticirea animalelor, se slujesc de vidre, ca si de cormorani, la prins pestele.

Pe aiurea se imputineaza pe zi ce merge, caci iazurile sint mai ingrijite, nu ca la noi sa le prinda stuful, iar stapinul nu prea iubeste sa i se omoare pestele fara cistig. Prin delta si de-a lungul Dunarii mai ales, se adapostesc mai lesne si nu-si prea bat multi capul cu ea, peste fiind din belsug. De aceea nu e rara.

FOCA (Monachus albiventer)

Delfinii, desi mamifere, au infatisarea prea mult de peste, pentru ca sa se ierte gresala pe care o fac unii absolventi de liceu, luindu-i chiar ca pesti. Cind focile[9] se soresc pe tarm si nu le vezi decit capul, le-ai crede mai degraba drept vidre care stau la pinda. Acelasi cap rotund, ochi patrunzatori si mustati lungi are foca obisnuita, ca si vidra. Numai cind inainteaza greoi pe pietre, atunci se vede deosebirea. Biata foca abia se tiriie cu monturile picioarelor de dinainte. E prilejul pentru locuitorii tarmului sa le ucida cu ciomegile. Cind danezii au facut colonii in Groenlanda ucideau cite 700 000 de diferite foci pe fiecare an.

In schimb cum da in apa, este neintrecuta inotatoare; se joaca nu se lupta cu apa. E o adevarata placere, in gradinile zoologice, sa stai ceasuri intregi sa privesti la bazinul in care se gasesc citeva foci. Nici cusca cu momite nu te retine mai mult. Cele mai felurite miscari fac; daca se catara cu greu pe piatra, sfortindu-se sa se prinda de cel mai mic colt ca sa inainteze, cind isi dau drumul in apa le vezi ca sint vesele si schelalaiesc ascutit, ca un ciine, de bucurie. Focile traiesc prin locurile reci; una din ele s-a ratacit si in Marea Mediterana, iar de aice a trecut in Marea Neagra, in pesterile de la Cavarna[10]. Rar cind se avinta de-a lungul tarmului, mai in sus. Dr. Antipa citeaza ca a cazut una, la 1877, in cirligele pentru morun de la Sf. Gheorghe, iar 1913 s-a prins una in carmacele de la Gura Zatonului intre Sf. Gheorghe si Portita. Incolo se tin ascunse, oriunde gasesc liniste. Sint ca niste sihastre, caci numarul lor merge din ce in ce imputinindu-se. Nu numai ca se inmultesc greu, ca femela nu fata decit un singur pui, dar omul e necrutator

E una din focile mari, caci poate sa ajunga pina la 2,5 m in lungime. Trupul ei grasun e acoperit cu o piele cu parul scurt, lins, pe spate castaniu inchis amestecat cu cenusiu; pe pintece mai albicios. Macar ca traieste in Mediterana si nu iese din Gibraltar decit cel mult pina-n insulele Madera si Canare, deci in apele tarilor "culte', din cauza ca se tine ascunsa, retrasa, in locurile putin umblate, obiceiurile ei sint aproape necunoscute. Se minie usor si e rea cind e atacata. Foca prinsa la Gura Zatonului, cind au scos-o din cirlige, a rupt cu dintii marginea lotcii si a ranit un pescar: are 32 de dinti ascutiti si zdraveni. Altfel, luata cu binisoruf, crescuta de mica, se domesticeste lesne si era odata expusa, in Anglia, Ia menajeriile de iarmaroace, ca "pestele vorbitor'.

DELFINII

Sint unele notiuni, pe care nu le poti scoate din mintea omului decit cu multa cazna. Oricit ai spune, bunaoara, copiilor ca tuberculul de cartof, care-l maninca zilnic, nu e fruct, ei, la examen, tot ca fruct il tin. Asa si cu delfinii. M-am nimerit odata la Constanta, impreuna cu niste absolventi de liceu, care-si incheiau truda scolara intr-o excursie. Dintr-una in alta, dindu-ne in vorba, s-a pomenit si de delfinii, pe care-i zarisera in ziua aceea chiar aproape de port. Ce sint delfinii? Pesti, imi raspunsera absolventii de liceu. Cu toate ca au invatat ca delfinii sint mamifere, ca nasc pui vii si-i hranesc cu lapte, tot degeaba. De notiunea apa fiind legata cealalta notiune - peste, tot ce are forma de peste, nu poate sa fie decit tot peste. Gresala se explica.

In adevar infatisarea delfinilor este aidoma a unor pesti. Traiul in apa le-au dat aceasta forma inselatoare. Au inotatoare pe spate, inotatoare la coada, iar membrele de dinainte tot in inotatoare sint schimbate. Pielea lor e fara urma de par, neteda; stralucitoare. Decit, au dinti in gura, nu lipiti de falci ca la stiuca, ci implintati in alveole, iar puii se tin de mame, caci laptele din tite e hrana lor din primele zile. In Marea Neagra, venind pina spre tarmurile noastre, traiesc trei soiuri de delfini.

a) Marsuinii (Phochaena phochaena) asa de obisnuiti in toate marile. Din Marea Mediterana trec si in Marea Neagra, dar sint rari; intra mai ales in urma scrumbiilor si a sardelelor, cind acestea se calatoresc spre nord, spre Crimeea, inotind in drumul lor si prin apropiere de Constanta. Sint de o lacomie fara pereche.

b) Si mai rar se vede Tursiops truncatus lung pina la 5 m, ca un enorm chiscar, cu botul scurt si fruntea bombata. E un inotator fara pareche, iute ca zvirluga.

c) Cel mai obisnuit in apele noastre este delfinul (Delphinus delphis), de unde si marca Dobrogei. Se deosebeste de marsuin prin botul lung, cam ascutit si fruntea tesita. Dintii numerosi, rari, ascutiti, se imbuca unii intre altii ca dintii de la doua roti dintate.

Sint placerea calatorilor care fac drumul de la Constanta la Constantinopol. In grupe de 4-5 indivizi, dau mereu tircoale vaporului, jucindu-se ca niste copii stiind ca le cade ceva hrana mai deosebita decit pe care o au ei in apa. Acum se afunda, acum se dau pe o coasta, acum sar deasupra apei si, deodata, pare ca s-ar minia, se fac nevazuti in larg. Au si o infatisare dragalasa, cu ochii mici, vioi, cu trupul mladios si grasun, acoperit cu o piele neagra. Ca si rudele sale, sint hrapareti, dar nu lacomi. Au dealtfel de unde sa se sature. Le da mina sa-si duca viata numai iri sarituri de veselie, pentru ca nu le lipseste nimic. Cine poate sa-i atace, cind ei sint imparatii Marii Negre? Cel mult cite un peste cu botul ca o spada poate sa le sparga burta. Incolo isi duc viata fara griji; de aceea, dupa spusa marinarilor, traiesc si o suta de ani. Mai ales in Marea Neagra, nimeni nu-i vineaza, desi grasimea lor e de pret. Nu sint sacrificati azi nici macar pentru facerea de medicamente, cum era pe vremea romanilor, cind maiul de delfin tinea locul chininei pentru friguri. Nu-i prea vineaza oamenii; nu este exclus nici aceasta, si dintr-un punct de vedere sentimental, desi sentimentele nu prea joaca mare rol cind e vorba de cistig. La toate popoarele delfinul se bucura de o dragoste mare. Dintre vietuitoarele marilor este cel mai des cintat de poeti, poate si in amintirea legendei ca poetul lesbian Arion (veacul al VII-lea i.e.n.) a scapat de la inec pe spinarea unui delfin, ademenit de cintecul poetului.

CAPRIOARA (Capreolus capreolus capreolus)

Este raspindita in tot cuprinsul tarii noastre, unde au mai ramas paduri cu poiene ceva mai intinse. De la munte pina la ses se intilneste. E o podoaba a faunei noastre ca si a faunei din Europa toata, unde insa, mai ales spre apus, se stirpeste mereu, din cauza vinatorilor dese. Pe an, in Germania, se socoate numarul caprioarelor impuscate la 200 000, ceea ce aduce, desigur, imputinarea lor, cu toate masurile luate de legi speciale.

E un animal elegant, blind, cu privirea inteligenta. Lung de 1 m pina la 1,5 m are trupul proportionat, mai inalt la umeri, ceva mai lasat la solduri, gitul potrivit de lung,, iar capul scurt. Niste ochi mari, blinzi, ca de antilopa, cu genele de la pleoapa de sus lungi, dau privirii o deosebita expresie de gingasie. Urechile relativ mari sint mai inchise la culoare pe dinafara decit restul corpului. Picioarele inalte, subtiri, sint proportionale cu trupul. Drept coada, un mont scurt. Culoarea parului se schimba. Vara e scurt, des si mai mult ruginiu pe spate, mai deschis pe pintece. Iarna, parul e mai lung si suriu pe spate. Iezii, nespus de dragalasi, sint ruginii peste tot, cu pete albe, neregulat azvirlite. Tapul este impodobit cu coarne scurte, pe care le pierde in fiecare iarna; in timp de patru luni cresc altele la loc.

De regula fiecare corn are numai trei tepuse. Sint insa si tapi care au pina la 5 tepuse, foarte rar 6. Ramurile secundare sint intotdeauna scurte.

Caprioarele sint animale pasnice; nu traiesc, ca cerbii, in cirduri mari, ci cel mult in familii restrinse, calauzite de un tap. Pasc in poienile padurilor; se avintura si in pasunile tihnite. "Caprioara orice frunza gaseste, cu aceea se hraneste.' Cind e pericolul mare, poate fugi iute si sari huceaguri si garduri inalte. De regula insa se tin linistite. Sint foarte fricoase. La cea mai slaba miscare suspecta, inceteaza de a mai paste, ridica in sus capul si cerceteaza cu ingrijorare.

Caprioara nu fata decit unul, cele mai batrine cel mult trei iezi, care sint de o dragalasenie fara seaman. La tel mai mic semn al mamei, care-o apara cu indirjire, se tupileaza la pamint, isi intinde ca-pusorul si asteapta sa treaca amenintarea. La scurt timp dupa nastere, zbenguindu-se ca toti iezii, se ia dupa mama, care nu-l lasa din ochi o clipa.

Noaptea o petrec mai mult la pascut, iar dimineata se retrag in paduri, unde este mai mult tufaris. Trebuie sa fie intreaga familie necontenit la veghe. De coarnele tapilor batrini, ca si de lovitura copitelor lor, din goana, se teme nu numai vulpea, dar si lupul. In schimb caprioara si mai ales iedutii sint prada tuturor fiarelor de padure.

Chiar si dihorul stie sa rupa carotidele unui iedisor. Nici vulturii ori huhurezul, cu ghearele ca niste cangi, nu-i cruta. Mai rau decit dusmanii cei mari, sint cei maruntei, care ii dau in seama celor dintii, slabindu-i sau chiar omorindu-i. Pe linga niste larve de insecte care traiesc in nari, pe linga o capusa ce le suge singele, sint periculoase mai ales o cordea ce le aduce capierea si o galbeaza. Toate acestea, impreuna cu dusmanii cei mari, dintre care omul e unul din cei mai rai, mereu se imputineaza numarul caprioarelor.

CERBUL (Cervus elapbus)

A ramas inca podoaba padurilor noastre de la munte. In toate partile Europei s-a dus contra lui o goana nebuna; vinatoarea de cerbi, se facea, se mai face si azi prin unele locuri, cu o deosebita pompa, cunoscuta nu numai din descrieri, dar si din tablouri vestite. In Germania aproape au disparut, macar ca pe vremea vechilor germani umpleau padurile; putini mai sint in Scotia si Irlanda. Din toata Europa, la noi au ramas mai multi, de o parte si alta a Carpatilor. Au trait mai in voie vinatori mari de cerbi rar de tot cind se fac, iar in multe paduri cad ca copacii de batrinete.

E o faptura mindra, eleganta si puternica, insusiri imperecheate cam rar in lumea animala. Desi poate sa intreaca si 2 m in lungime, are partile trupului asa de proportionale incit nu par greoaie. Exemplare care sa cintareasca mai mult de 200 kg, cum e acela impuscat la Putna de dl. prof. Botezatu sint prea rari; chiar asa de greu, cind il vezi alergind in trap cu gitul lungit ori la galop cu capul dat pe spate, mai iute decit un cal, cind dintr-o saritura a trecut o girla, iti face impresia ca este usor ca o pasare.

Mindra lui infatisare se arata mai ales dimineata, cind se intoarce de la pascut, venind agale, pasind rar, clatinind din cap de par coarnele lui ramificate ca sint crengi clatinate de vint. Atunci ii poti admira pieptul lat, vinjos, umerii rasariti, gitul lung, putin indoit si turtit lateral, capul de asemenea lung, cu doi ochi blinzi dar patrunzatori, picioarele subtiri, usoare, dar mai presus podoaba fruntii lui, coarnele ramificate, cu virful crengilor albe, stralucitoare, ca de fildes. Numai boul poarta coarne, dupa virsta, cu mai multe sau cu mai putine crengi. Greutatea lor ajunge si pina la 16 kg, iar de regula fiecare corn, de la un animal in virsta, are macar 7 ramuri. Sint vestite si fac podoaba muzeelor coarnele cu ramuri mai numeroase. Asa lordul Powercourt a prezentat Societatii zoologice din Londra coarnele unui cerb din Carpati, grele de 33 kg si cu 44 de raze, intrecute numai de acelea care sint pastrate la Moritzburg[11] linga Dresda - aratindu-se oricarui vizitator - si care au 66 de raze. Adevarate crengi de copac.

Si cu toata greutatea coarnelor lui, cerbul fuge prin padure cu mare usurinta. In schimb ele nu sint numai podoaba barbateasca, dar si o puternica arma de aparare. Cind se infurie, iar ochii se inrosesc ca la un taur, cel dintii gest, ce-l face, este sa plece capul in pamint si sa indrepte, catre dusman ramura cu iatagane ascutite. Mai ales raza cea mai de jos, zisa a ochiului, indreptata inainte, e ca si coltii mistretului. Vai de ciinele ori lupul care e atins; ii ies matele din pintece. Sint arme de aparare coarnele, dar si mijloc de pieire. Brehm povesteste de un cerb, aproape domesticit, care venea pina-n restaurante, in Prater-ul de la Viena, lasindu-se mingiiat si hranit cu zahar. Intr-o zi insa, printr-o miscare mai brusca, o raza a cornului sau se incurca in speteaza scaunului unui consumator, care a fost trintit jos. Cu scaunul in coarne, speriat, minios, cerbul incepu a alerga printre oaspetii din gradina, pina ce, la cel din urma, a trebuit sa fie impuscat, caci altfel s-ar fi intimplat nenorociri. Mai ales in vremea bataii, toamna, coarnele le pot aduce multe buclucuri si chiar moartea.

Constient de puterea si frumusetea lui, boul in virsta, frumos si mindru, nu permite altuia sa se apropie de ciutele sale. Daca insa un potrivnic izolat se arata, batalia e gata. Uneori, cel voinic pro-. voaca la lupta pe cei de-o seama cu dinsul; ii cheama prin ragetul lui de dimineata, in mijlocul poienii, cind aburii rasuflarii tisnesc din narile largite ca niste trombe de bruma. Lupta incepe, o lupta adevarat voiniceasca. E trimbita vitejiei si a mindriei barbatesti. Cu capetele in pamint, se reped unul impotriva celuilalt, se ochesc, se feresc, vin din nou unul in fata altuia; intocmai ca intr-un duel dintre oameni. Unul, mai slab, vlaguit, se retrage; invingatorul, mindru, rasuflind din greu, calca masurat spre ceata ciutelor ascunse in apropiere. Se nimereste insa, citeodata, ca in toiul luptei crengile coarnelor se incurca asa de rau, incit cad amindoi luptatorii la pamint, osteniti. Sint condamnati sa moara de foame, neputindu-se misca din loc sau cad prada lupilor.

Cerbii traiesc in cirduri; ceata este condusa de o ciuta, care merge in frunte mereu cercetind. Au simturile asa de agere incit dusmanul de departe este aflat. Aud, de la departare, cel mai slab fosnet.

Iarna se ridica tot mai spre munte, vara se trag si catre dealuri. La noi, cel putin in Bucovina, pare a fi doua soiuri de cerbi. Cel lidvan[12] se coboara vara si la ses, in luncile Siretului si ale Sucevii; spre toamna la ragila , se aduna catre poalele muntilor. De aceea e mai lung in trup, cu coarnele mai ramificate, dar mai pufoase, cu parul galbui-roscat vara, suriu iarna. Cerbul ragazan traieste numai la munte; nu se scoboara la ses. Are trupul mai scurt, indesat, cu picioarele lungi, cu blana mai intunecata, cu grumazul aproape negru, cu coarnele ramificate, mai tari.

Dupa bataie, boul cel invingator se retrage uneori, traind izolat.

Ciuta poarta sarcina vreme indelungata, peste 40 de saptamini, asa incit abia in mijlocul verii fata un vitelus, slabanog, mic, roscovan si cu pete albe. Repede-repede insa isi vine in fire, se ridica, pe picioare si se tine intruna de mama, care nu-l pierde din vedere. Incetul cu incetul creste, ajunge vitel, luind parte la calatoriile cirdului, inveselindu-1 cu sariturile lui copilaresti, sub paza batrinilor.

Oricit de simtitori, oricit de prevazatori ar fi, dusmanii ii pindesc. Ursul mai rar, lupul mai des, le curma zilele. Lupii stiu cu cine au a face si nu ataca cerbul batrin, decit mai multi deodata. Cel mai mare dusman insa tot omul ramine; el l-a rarit tot din ce in ce, el l-a stirpit chiar de prin multe locuri. E drept, pe cit e de frumos, pe atita e de stricator padurii. Hranindu-se si cu muguri ori lastare tinere, copacii cu greu se ridica in urma lor.

CAPRA NEAGRA[14] (Rupicapra rupicapra)

Ursul nu se avinta, decit in preumblare, pe virfurile golase de munti si numai la mare nevoie da tircoale stinelor de pe Negoi ori Paring. Cerbul nici el nu trece de gardul jnepilor. Chiar risul, care isi are salasul pe muntii inalti din Oltenia, n-are ce cauta dincolo de ultimii arbori. E prea putin vinat. Asa incit stapina piscurilor imbrobodite cu ceata, la noi, nu ramine decit capra neagra. In Alpi i se adauga si marmota, care lipseste in muntii nostri. Dealtfel sint putine cirduri in Carpatii sudici. In Tatra sint mai multe, in' Balcani numai in anumite locuri. Patria lor era, odata, Alpii. Azi si acolo s-au imputinat, caci omul nu le da pace. Vinatorii de capre negre fac o breasla, trecuta din tata in fiu []. Pare a fi cea mai atragatoare vinatoare. Nu ai de luptat numai cu un animal istet, mereu in veghe, pentru care nu exista nici prapastii, caci poate sari cu multa siguranta si la 7 m, nu exista nici stinci; vinatorul urmarind-o pina-n bataia pustii, trebuie sa cunoasca bine cararile muntilor, sa invinga frigul, greutatile urcusului si la urma, cind e dus la marginea unei ripe adinci, sa nu-si piarda cumpatul. Multe capre negre au fost vinate de oameni, dar si multi vinatori si-au lasat ciolanele in munti.

La infatisare e ca o capra domestica; cind am vazut-o intiia oara aparind o clipa pe muchiile Negoiului, silueta ei pe cerul limpede, de departe, m-a facut sa cred ca sint tapii care pasesc de multe ori in fruntea turmelor de oi. Are insa trupul mai indesat, picioarele mai lungi, ca si gitul. Pe cap poarta doua coarne simple, incirligate la virf, ca un miner de baston. Tapul nu se deosebeste decit prin coarnele mai departate.

Nu e colt de stinca pe care sa nu-si poata pune piciorul; de aceea nu e pisc de munte pe care sa nu-l poata urca intr-o clipa. Ca sageata fuge, la fiecare pas crezind ca se va face farimi in fundul prapastiei pe muchia careia calca asa de sigur, pare ca ar merge pe o carare. Cind e linistita, paseste incet, chiar greoi. Cum a simtit un zgomot, o ia la fuga si iedul dupa dinsa. Se opreste din loc in loc, se uita, cerceteaza si nu se odihneste decit unde se stie in siguranta. Greutatile locului unde traieste o face sa fie extrem de veghetoare, iar simturile din cale-afara de dezvoltate o ajuta. De ele se poate spune cu adevarat ca dorm numai cu un ochi. Cind se odihnesc, totdeauna una e de santinela. O umbra, un zgomot suspect si repede da de stire cu un behait scurt sau bate cu piciorul. Acesta e semnalul. Toate, desi nu traiesc in cirduri mari, se trezesc; sint gata de fuga. Mereu neastimparate, mereu urmarite, printre stinci prapastii si ghetari, ele au buna memorie a locurilor. Cit tine vara au ce minca din belsug; pajistile sint grase. Spre toamna e vremea bataii; atunci ii apuca si pe tapi, care traiesc mai singuratici, dorul de societate. Batalii au loc si pe virf de munte; de multe ori victima isi racoreste fierbinteala dragostei in drumul spre fundul unei prapastii.

Cum vine iarna si omatul acopera iarba, e cam rau de ele. De omat dealtfel nu au frica; dimpotriva, le place sa se dea de-a saniusul. Dar coltii de iarba sint ascunsi. Atunci viata lor e mai grea, mai in pericol. Coborindu-se spre padure, la muguri si licheni, dau de risi si lupi. Uneori si foamea le omoara, alteori agatindu-se dupa licheni, ramin spinzurate cu coarnele de o creanga. Chiar insusi muntele le aduce pieirea; un picior pus pe un morman de piatra putreda, provoaca naruituri de stinci care le zdrobesc; primavara cind omatul ingramadit pe streasina unei prapastii se rostogoleste in avalanse, e prinsa si capra in tavalucul de zapada mereu marit.

Omul, vulturul, ursul, muntele, nu le cruta; unde se intorc dau numai de dusmani. Viata bietelor capre negre este atit de grea incit se explica imputinarea lor.

MISTRETUL (Sus scrofa)

In lumea mamiferelor din tara noastra, mistretul este o aratare a animalelor vechi, disparute, din vremurile departate, geologice. Ca si hipopotamul din Africa prezinta caractere strabune. E un izolat in multimea rumegatoarelor si a neamurilor calului, cu care se inrudeste de departe, avind cam aceiasi obirsie.

Infatisarea lui chiar este diferita de a celorlalte mamifere si daca nu ne apare stranie, este ca ne-am deprins asa de mult cu rasele domesticite din jurul nostru, care se trag dintr-insul. Mai inalt in dreptul umerilor, mai lasat in dreptul soldurilor, cind il vezi. Iti da impresia de putere salbatica. Toata taria lui e in git si cap. Ritul gros e fierul plugului cu care scormoneste pamintul. Dupa rimaturile lui ii dai de urma. Pentru aceasta ii trebuie putere; gitul si pieptul sint numai muschi. Dar capul sau mai bine botul e si arma lui de aparare. Cei doi colti de la falca de jos, ascutiti si indoiti in sus, sint pumnale periculoase cu care spinteca burta oricarui dusman. De aceea este temut si lasat in pace. Lupul nu se incumeta sa-l atace; cel mult se repede la cite un godacel razletit, dar si atunci pe furis, sa nu prinda de veste scroafa, care nu are colti ascutiti, dar in schimb musca rau de tot. Nu i-ar folosi luplui nici sa sara in spatele mistretului, cum ii e obiceiul cu boii sau caii. Mistretul are o adevarata pavaza la grumaz si in dreptul umerilor, intre pielea groasa si carne existind o placa cornoasa de doua degete de groasa, pe care chiar glontele cu greu o strabate. Dealtfel si pe restul trupului are pielea groasa si par lung, negru, care-l apara de minune. Scarpinindu-se mereu de coaja copacilor, mai ales in padurile de brazi, ajunge sa capete pe piele o patura de rasina, iarasi aparatoare.

De aceea traieste nesuparat de nimeni, afara doar de vinatori. Ii place umbra padurilor, prin apropierea apelor si a mocirlelor in care se balaceste in vremea arsitelor mari. Un obicei care e si al rudei sale departate, hipopotamul, ca si al porcilor domestici. Se hraneste, cu jir, cu ghinda, cu radacini, dar nu se da inlaturi sa manince si insecte, serpi, oua de pasari sau soareci de padure. Maninca de toate. Spre toamna, cind fructele sint coapte n-are nici o grija. Atunci se ingrasa bine. Atunci este insa si stricator, caci iese din padure si se indreapta noaptea spre ogoarele cu popusoi ori cu cartofi. Da o grija mai mult agricultorului, trebuind sa faca focuri de gateje si sa stea la pinda toata noaptea, ca sa-si pazeasca rodul muncii de acesti tilhari. Atunci, spre toamna, cade mistretul si in fierbintelile dragostei. E o lupta strasnica intre ei. Cu toata furia se reped unii impotriva altora si coltii zdraveni nu sint folositi atita in contra dusmanilor cit in lupta dintre frati. Cel invins, de multe ori cu o rana grea, se retrage grohaind; cel invingator se bucura de favoarea scroafei, care nu ia parte la lupta, nu se amesteca, ci rima linistita prin apropiere. De aceea si coltii sint mai ascutiti, mai periculosi, la mistretul de 3-4 ani, in plina putere. La cei batrini, coltii se indoaie in afara, se rod si de multe ori se rup. Cit de mestera este natura in cele mai neinsemnate amanunte!

Dupa 4-5 luni, scroafa fata 4-10 godacei, draguti prin imbracamintea lor, care se deosebeste cu totul de a parintilor. Pe cind batrinii au parul, iarna, negru-cenusiu, iar vara mai roscat, purceii sint cu parul galben si cu niste dungi negre si albe in lungul trupului, pare ca i-ar fi insemnat cineva anume cu un penson. Veseli, zglobii, ca puii tuturor animalelor, nu se departeaza de scroafa nici un minut. Alaturea de mama, veghetoare, puternica, n-au nici o grija. Oleaca daca nu sint ascultatori si se ratacesc, cumatrul lup ii pindeste si chiar cumatra vulpe se incumeta sa le taie gitul. Avind hrana din belsug, fiind fara dusmani, mistretii cresc in voie si se inmultesc prin unele locuri in chip primejdios pentru cimpurile semanate. Un mistret batrin poate cintari si 200 kg, iar in Muzeul de St. Naturale din Bucuresti exista un exemplar care arata cit de bine le merge lor, in padurile noastre, rar suparati de cite o goana vinatoreasca. Traiesc la noi de la munte si pina in baltile Dunarii. De multe ori insulele plutitoare rupte din plaurul Deltei duc cu ele si cite o familie de mistreti, care se simt bine in calatoria lor pe luciul ghiolurilor, avind tot ce-i trebuie din belsug. Mistretii din plaur, po-' trivit locului, sint mai inalti in picioare si cu coltii mai mari, decit cei din paduri.

LILIECII

Unul din cele dintii semne ale primaverii il aduc liliecii. Nici n-au apucat bine mugurii de castan sa se crape, umflati de seva venita din pamint, abia si-au deschis clopoteii corola lor alba stropita cu verde si zborul liliacului in amurg iti da de veste ca iarna nu se mai intoarce. Zburind numai noaptea, tainic, abia simtindu-se filfiitul aripilor, ca niste duhuri necurate, de cind e omul, liliecii sint considerati ca fiinte in legatura cu necuratul.

In pestera vrajitoarelor, din credintele evului mediu, nu se putea sa lipseasca un liliac alaturea de bufnita. Cele mai fantastice credinte erau legate de aceste animale, in fond, inofensive. Liliecii sint sufletele ratacitoare ale copiilor nebotezati, sint vampirii care sug singele omului adormit. Pusi sub o oala, deasupra unui musuroi de furnici, din liliac nu ramine decit ciolanele. Unul sub forma de grebla, altul sub forma de tapoi, au, dupa credinta poporului nostru, mare putere in dragoste. In realitate sint si ele niste biete mamifere; pentru ca sa-si capete mai cu inlesnire hrana, in greaua concurenta cu celelalte animale, au capatat o pielita subtire, care uneste degetele lungi rasfirate si prin ajutorul careia pot zbura. Poporul nostru a prins de minune apropierea lor de mamifere, crezind ca liliacul nu este decit soarece care a ros anafura din altar.

In adevar, corpul liliacului este acoperit cu par moale, sur, ca si al unui soricel. Incolo are obiceiuri si infatisari cu totul deosebite. Picioarele dinainte sint complet schimbate. Cele patru degete sint lungi, subtiri, asemenea sirmelor de la o umbrela de care se tine intinsa pinza. Degetul cel mare e scurt si cu o unghie ca un cirlig. Degetele de la picioarele dindarat dimpotriva sint scurte, cu unghii iarasi incirligate. Aceasta este deosebirea cea mai mare de rudele sale, care-si duc traiul la fata pamintului. O pinza de piele subtire, fina, uneste degetele miinii cu trupul, cu picioarele de dindarat si uneori cu codita ca de soricei. E parasolul cu care se lasa aviatorii din inaltimi. Aceasta ii e aripa cu care zboara, ii e mantaua cu care se invaleste cind sta ghemuit intr-o clopotnita ziua sau cind doarme iarna. Ba mai are ceva. Mai la toti, urechile sint lungi, subtiri, ca si cind ar fi sa prinda cel mai slab fosnet din linistea noptii.

Sint animale de noapte. Ziua stau agatate cu capul in jos, de cirligele de la picioarele dindarat si invalite in mantaua lor moale. Cind isi fac nevoile, se hlobana ca gimnastii, pina ce se pot prinde cu Cirligul de la picioarele de dinainte de vreo scindura si vin in pozitie verticala, dar cu capul in sus. Ii gasesti in clopotnite, in poduri, in ruine sau chiar in crapaturile stincilor, cum sint multi in stincile de pe malul Dunarii la Macin sau la Tulcea. De regula stau mai multi la un loc. Cum vine seara isi intind aripile si se pun pe vinat.

Hrana lor sint insectele de tot soiul.

Pentru ca sa le prinda, le trebuie simturi agere. S-au facut experiente, care au dovedit ca simtul cel mai dezvoltat nu este atit vazul, cit auzul si mai ales pipaitul. S-au legat lilieci la ochi si li s-au dat drumul in odai, in care s-au intins niste voloace de sirma. Niciodata liliacul nu se lovea; totdeauna trecea cu siguranta prin ochiurile vo-locului.

Imperecherea se face toamna; abia primavara femela naste un pui, pe care-l prinde in pinza de piele facuta sac. Puiul e golas, nu aude, nu vede, nici nu poate zbura. Stie numai sa se agate pina la tite, spre a suge.

Cind da frigul isi aleg un culcus si dorm somnul de iarna. Ca sa le fie cald se ingramadesc mai multi la un ioc si chiar se prind unii de altii. Miscarile inimii incep sa incetineze, de la 100-200 pe minut, la 14-28; circulatia abia se face, iar respiratia e rara de tot.

Poti sa pui un asemenea liliac in apa sa stea 10 minute, fara sa se inece. Temperatura corpului se coboara la 5-10°C, desi in timpul verii au o temperatura si de 40°C. Stau intr-un soi de letargie; si puterea musculara s-a redus cu totul. E de ajuns detunatura unei impuscaturi, in pestera unde stau liliecii spinzurati cu capul in jos, pentru ca multi sa cada la pamint, prin simplul val al aerului.

Cum vine primavara, incep sa se dezmorteasca, luindu-si traiul scurt de vara.

Omului nu-i aduc nici un rau, in afara de frica nemotivata; dimpotriva curata gradina de insecte, fiind foarte mincaciosi. Ei dimpotriva au multi dusmani, dintre care bufnita e cea mai rea, pentru ca isi duce viata cam prin aceleasi locuri ca si liliacul.

Nu toti liliecii sint la fel. La noi traiesc cam vreo opt soiuri, din care unii mici cit un soarece pitic, iar altii ceva mai mari.

Cel mai obisnuit este liliacul cu urechi (Plecatus auritus). Iese tirziu seara si se recunoaste dupa urechile lui largi, lungi ca doua cornete. Cind doarme iarna, isi acopera urechile cu pinza de piele. Altul mai mare, cel mai mare liliac de la noi () incepe sa zboare, pe sus, chiar inainte de apusul soarelui, punindu-se la intrecere cu rindunica. Cel mai obisnuit, acela care zboara seara, aproape de fata pamintului este Vespertilio murinus, cu aripile mai putin dezvoltate

si cu zborul mai greoi. Iese cum insereaza si pare ca se joaca, atitea ocoluri face, ca sageata, prin jurul casei si a locului unde stam. De el se tem fetele cu nedrept, ca sa nu se anine in parul de pe cap, caci atunci se incilceste asa de rau incit trebuie sa-l tunda.

CIRTITA (Talpa europaea)

Intunericul pamintului este domeniul acestui animal curios din toate privintele. Trupul ei este un valatuc de carne, imbracat in haina matasoasa, cernita. Sfredelul de sapat este botul ascutit, cu un zgirci ce-i da tarie. Drept sapa ii servesc labele de dinainte, scurte, vinjoase, date in laturi, cu gheare lungi, latite; drept lopeti de azvirlit tarina ii slujesc labele de dinapoi, subtiri, mai lungi, asemenea celor de soareci. In intuneric e greu sa vada. Ochii sint mici, acoperiti de par. Urechile din afara ar stingheri-o din mers, la sapat; lipsesc cu totul, iar canalul urechii externe poate fi inchis prin o indoitura a pielii, ca sa nu intre tarina in ele. Nici nu se poate o faptura mai minunata, schimbata in totul, ca infatisare, pentru viata subpaminteana.

Sint si alte animale care traiesc in vizuini; toate ies noaptea, uneori si ziua, afara la lumina, unde isi cauta hrana. Cirtita, dimpotriva, nu iese la fata pamintului decit rar de tot, doar sa se mai aeriseasca ori in perioada dragostelor, cirtitoii sa se lupte intre dinsii, incolo viata toata e sub pamint.

Nu e un animal insa care sa se multumeasca cu putin. Are un adevarat palat, artistic sapat, ascuns sub niste tufisuri, ori sub un zid, ca sa nu fie usor gasit. Acolo ii e locuinta larga, cu peretii bine batuti; acolo ii e culcusul din frunzis; acolo e camara de rezerva a hranei; la o parte are chiar si loc anume pentru murdarii tinind la curatenie ca si bursucul. Un sistem de canale circulare si altele de legatura implinesc labirintul Cetatuii in care se odihneste, ca sa mistuie in tihna, la adapost, ce a ospatat.

De aice pleaca un canal principal, un tunel mai larg, ce duce intr-un sistem de alte canale rasfirate pe tot domeniul ei de vinatoare. Urmele lor se vad la suprafata; vorba romanului: Unde umbla cirtita, i se cunosc urmele; sint acele movilite de pamint proaspat rascolit, presarate pe cimpii ori in gradini. Sint gramezile de ta-rina scoasa prin saparea canalelor si pe care o azvirle afara ca sa nu o impiedice la mers, neavind pentru ce sa o bata inlauntru, cum face in locuinta ei principala. Cu o iuteala uimitoare le face. Desi abia la 1 april, deci la inceputul primaverii, am gasit cirtite pe urmele carora am numarat si 40 de musuroaie proaspat sapate, cu o distanta intre ele, in mijlociu, de un metru. Prin unele locuri sint numai movile linga movile. Mai ales in anul acesta cind cimpurile au ramas pirloaga, cartitele au arat. Pe dealurile de la nordul orasului Tirgu Frumos, in drumul spre Hirlau, sute de musuroaie stateau rascolite printre trunchiurile uscate ale scailor, dind o impresie trista, de parasire a ogoarelor. Galeriile aceste, rasfirate pe suprafete mari, sint provizorii; sint drumurile ei sapate pentru ca sa gaseasca hrana. De radacinile buruienilor intilnite in cale nu se atinge, caci este un carnivor in toata puterea cuvintului. Mincarea ei consta din larve de insecte, din rime ori insecte care traiesc in pamint cum e coana chiftirita, carabusul gata sa-si ia zborul. Cind soarecele de cimp, ca sa scape de un dusman, se furiseaza in canalele sapate de cirtita, si cind stapina domeniului da peste el, s-a ispravit cu dinsul. Cirtita, sub aparenta ei modesta, e un adevarat canibal. Nu sufera pe nimeni in casa ei, decit pe femeie in timpul imperecherii. Altfel daca o alta cirtita s-a incumetat sa intre in salasul sapat cu atita truda, o lupta pe moarte si pe viata se incinge. Cel invins este mincat; nu ramin din el decit ciolanele.

Pe cit e de inceata la mers cind e pe pamint, pe atita luneca repede in interiorul galeriilor subpamintene, pe care le sapa cu o iuteala de minunat. Caci cit e de mica, pe atita e de nesatioasa. Adevarat Flaminzila din poveste. Nu poate sa stea o zi intreaga nemin-cata; piere. In schimb pe fiecare zi ii trebuie macar atita hrana, cit e greutatea trupului ei. Se duce la vinat, cu multa regularitate: dimineata, la amiaza, seara si la miezul noptii; 150 de larve de carabusi e ospatul ei zilnic. Se intelege atunci si harnicia ei de a-si sapa galerii intinse ca si suprafata de pamint ce o rascoleste, iarna si vara. Uneori gaseste mincare mai din belsug alteori mai pe sponci. Ca sa aiba la orice nevoie cu ce sa se sature, isi face rezerve, undeva in drumul tunelurilor ei. Acolo, intr-o gropita anume sapata, aduna rime multe, carora le face o operatie chirurgicala ca sa nu mai poata lesne fugi in pamint. Le reteaza capetele. Pina ce li se fac la loc, le vine rindul la inghitit. Are in acest chip rime proaspete, vii oricind vrea, dupa cum la unele restaurante se tin pastravi vii in saci de pinza de sirma, pusi in apa. Dupa atita ospatare cu carne, cartitei ii vine si sete. Isi sapa si fintina: sub pamint o gropita in care se aduna apa de ploaie. Mai buna gospodina nici ca se poate. E asa de egoista incit nici pe sotia lui, pe care o aduce cu de-a sila, nu o primeste in locuinta cea spatioasa, ci o pune sa-si sape alta bolta, mai departe, unde e prizoniera pina ce-si creste copiii mari. In schimb are, sarmanul animal, multime de dusmani. Nu e chip sa-si scoata nasul afara. Bufnita, vulpea, dihorul o pindesc din toate partile. Nevastuica si sarpele intra chiar in casa ei subpaminteana si-i curma zilele.

ARICIUL (Erinaceus europaeus roumanicus)

Incet, incet, macar ca da repede din labute, numai ce-l vezi, pe inserate, iesind dintre catinele ce imprejmuiesc via. De-l lasi in pace si nu faci nici un zgomot, poti sa-l observi in tihna. De pe virful capului, pe spate, pe coaste si pina la coada e numai suliti, dese, alburii la mijloc, pe care le tine cind merge, indreptate indarat. Are ochi mici vioi si doua urechiuse taiate rotund. Botul, ascutit, e ca de purcelus. Pe fata, pe frunte, ca si pe piept si pintece, in loc de tepi, e acoperit cu par scurt, sur.

Se misca incet; piciorusele mici, cu unghii ascutite, nu pot duce repede sarcina de ghimpi din spate. Cit merge, mereu e cu botul aproape de pamint, mirosind ca un prepelicar. Iti face impresia unui om chibzuit, care nu paseste fara sa cerceteze, sa vada daca e ceva bun sau rau la fiece pas. Dealtfel romanul il tine in mare cinste pentru asta ().

Indata ce ai facut o miscare, o simte. Se opreste, isi ridica botisorul, priveste in dreapta, in stinga. Daca nu i se pare nimic suspect, isi cauta de drum. Daca vede ca e ceva neobisnuit la mijloc, daca il atingi cu piciorul, ca un sisiit de minie se stringe ghem. Nu-l mai cunosti. Sulitele sint indreptate in toate partile si numai o dunga mai adinca, arata locul unde e botisorul ascuns intre picioarele dindarat. Aceasta e singura lui arma de aparare. Si, Doamne, ce minios este ciinele care a dat peste dinsul si nu-i poate face nimic! il impinge cu laba, dar repede si-o trage inapoi caci s-a inghimpat; da sa-l apuce cu gura, dar iarasi se retrage miriind si lingindu-si botul insingerat. Numai sireata vulpe ii vine de hac. Daca e pe linga vreun piriu il rostogoleste incetisor in apa; in pericol sa se inece se dezvaluie si vulpea il stringe de git. Daca nu e in apropiere apa, vulpea stie ce face; il uda. Simtind lichidul cald si puturos, ariciul avind mirosul tot asa de dezvoltat ca si ciinele, nu mai poate rabda. Vulpea atita asteapta. Il pindeste si-l sfircuie de indata ce si-a scos botisorul afara. Dealtfel si copiii, care-l necajesc, fac la fel ca si vulpea.

Si saracul animal nu merita sa fie tratat rau. E unul din cele mai folositoare cite le are omul prin apropierea casei. Se hraneste numai cu insecte, cu rime, cu soareci. Din vreme in vreme, e dreptul, nu se da in laturi sa suga cite un ou de gaina, cind il intilneste in cale; dar care animal nu are pacatele lui? Stirpeste si vipera otravitoare. Nici nu-i pasa de muscaturile ei veninoase; ii zdrobeste capul si-o inghite cu toate zvircolelile reptilei. Altfel nu aduce nici o stricaciune, si e curios cum nu-si dau seama unii oameni necajindu-1 si omorindu-1 chiar. E asa de pasnic, asa de nevinovat!

Rar cind isi sapa o vizuina. De regula in desisul unui tufis, isi scormoneste o gropita; aduce apoi in spinare, rostogolindu-se, zi-ce-se, prin frunzele uscate, materialul trebuitor pentru culcus si sta linistit toata ziulica.

Numai in vremea dragostei, primavara, e mai vioi, mai zburdalnic, jucindu-se cu tovarasa lui vremelnica. In vremea aceea se enerveaza mai lesne decit de obicei. Daca-i intilnesti in cale si lovesti din cleste, ori suni un clopotel, il vezi ca tresare, "joaca', la fiecare sunet. Copiii ii cinta un cintec cita vreme zornaiesc, chinuindu-1:

Arici, arici

Pogonici

Du-te la moara

Si te insoara

Si ia fata

Lui Nicoara, ,

Cu cercei

De Ghiocei

Si ia zestre

Noua teste

Si-un ogar

Dupa car.

Puisorii, la inceput golasi, albiciosi, draguti, sint ingrijiti cum trebuie; repede le ies tepii, iar ceva mai tirzior au scapat de grija, putindu-se face ghem.

Insecte, soareci si toata hrana lui obisnuita, catre toamna incepe sa se imputineze; cu caderea omatului au disparut de tot. Dupa ce si-a adunat cit mai multe frunze, ariciul isi infunda nasul in blana moale de la pintece si doarme dus toata iarna. Poti sa-i tai capul si nu se trezeste, desi inima-i bate incet, singele circula, iar trupul se hraneste cu rezerva hranei de sub piele, strinsa de cu vara. De cum se imprimavareaza, iarasi isi scoate nasul la lumina, ducind viata pasnica, tihnita, fara multe cerinte, decit aceea de a gasi cu ce sa se sature.

Numai infatisarea lui bizara, cu padurea de suliti pe el, explica credintele tuturor popoarelor despre el si legendele create in jurul numelui lui. Romanii faceau din pielea lui ghimpoasa fusalai pentru scarmanat lina, iar gospodinele leaga o bucatica de piele de arici pe botul vitelului de intarcat. Cind da sa suga, impunge pe vaca la uger si e alungat cu o lovitura de picior. Azi asa, miine asa, la urma vitelul, mirat poate de purtarea mamei sale care pina mai ieri il netezea, il spala cu limba, isi ia seama si-si cauta hrana la strujeni.

CHITCANUL[15] (Sorex minutus)

Dupa infatisare e ca un soarece; si mita deseori se insala. Dar abia a pus gura pe dinsul si l-a strapuns cu coltii, repede il leapada si nici nu mai vrea sa se uite la el. Pricina e un miros patrunzator, urit, pe care-l raspindeste din niste ghinduri de sub coada. Numai cocostircul si vipera doar de-l mai maninca.

Mai de aproape privit, se vede ca se deosebeste de soarece prin botul lungit ca un rit si cu mustati rare, lungi. E un animal rautacios si lacom. Nici puii lui nu si-i cruta; de tovarasi nici vorba; cind poate nu ramine din ei nici pielea. Peste tot e raspindit; se vira pina si prin grajduri. Oamenii au credinta ca daca musca un cal, acesta se umfla si piere. Ii e frica de lumina si de aceea nu iese decit noaptea, vinind soareci, carabusi s.a. In privinta aceasta e cit se poate de folositor. Traieste retras, singuratec si scoate citeodata un glas patrunzator, subtire. Femeia isi face un cuib undeva la adapost nas-cind 5-6 puisori mici, de care nici nu vrea sa stie, dupa cum si fratii se pot minca unii pe altii.

Noroc ca nu e mare cit un leu, zice Brehm; altfel dupa lacomia lui si dupa necontenita pradaciune, ar pustii pamintul de vietati.

Un neam al sau (Neomys fodiens), cu trompa mai groasa si indoita ca a unui tapir, traieste pe linga ape.

Macar ca nu e mai mare decit un guzgan, se incumeta sa atace si crapustenii, i se agata de urechi si in citeva clipe le sparge capul, mincind creierii. Nu se atinge de restul trupului. De aceea sint stricatori.

IEPURELE (Lepus europaeus)

Plateste, sarmanul, toate pacatele neamurilor lui rozatoare. E atit de urmarit, necrutator vinat, incit te miri cum mai poate razbi de atitia dusmani, ca sa se mai tina neamul lui pe fata pamintului.

Cine nu-l urmareste? De la vulturul din inaltul vazduhului pina la buha, spaima noptii, de la cumatra vulpe pina la nevastuica mica, toti se napustesc impotriva lui. D-apoi omul?

Vinatoarea de iepuri e o placere pasionanta. Draga Doamne, omul il cruta macar in vremea cind iepuroaica isi alapteaza puii, dar uliul, si chiar sarpele, nu se uita la asemenea crutari, ci le plac pare ca mai mult iepurii de lapte.

In ciuda tuturor dusmanilor si iepuroaica fata de patru ori pe an de la 2-5 iepurasi, asa incit soldani se intilnesc peste tot anul. Incolo, iepurele nu are nici o alta arma de aparare decit fuga, sfinta si sanatoasa fuga, precum si blanita.

Iepurele se teme si de umbra lui, zice romanul. Si cam asa e. Treci peste o aratura de toamna sau printr-un ogor de unde s-au cules popusoii. Deodata, de linga picioare, din dosul unei brazde sau al unei radacini de popusoi, "nici nu stii de unde sare iepurele', tulea baiete. Ia-te dupa dinsul sa-l prinzi cu carul. Cind ti-ai luat de sama, nu vezi decit pata alba de sub coada-i scurta, tinuta in sus, o orinduire nu tocmai mestesugita a naturii, pentru ca e ca o lanterna, ca un semn de tinta pentru vinator. E dreptul, e greu sa-l nimeresti in goana nebuna, mai ales ca trupul e subtire, dar oricit, un alici-doua tot poate sa-l ajunga. A tisnit fara sa-l Vezi, de linga picior, pentru ca culoarea blanii lui il apara, fiind in culoarea pamintului uscat, putin schimbindu-se dupa anotimp.

Neavind decit fuga drept arma, trebuie sa aiba simturile dezvoltate. Mai cu sama auzul este excesiv de fin, ceea ce si dupa urechile lui lungi se poate judeca. O frunza care cade, il face sa tresara; o sopirla care se tiraste, il pune pe goana; cind fuge la deal e neintrecut caci picioarele de dinapoi sint mai lungi; la vale de multe ori din pricina aceasta vine de-a rostogolul.

Dealtfel nu e un animal asa prost, cum spune vorba: Cap de crap, creieri de iepure. Isi da bine seama de primejdii; sperietoarele puse linga gradinile cu curechi pot alunga pe un soldan neinvatat cu sireteniile omului, dar nu opreste in loc pe un iepuroi batrin.

Cartile de vinatoare dau numeroase exemple de inteligenta acestui animal, atit de urmarit, care nu-si pierde singele rece si judecata nici in goana nebuna ca sa scape de copiii ce sint pe urma.

In tihna vietii, lui, cind poate sa mai aiba, este un animal cit se poate de zburdalnic. Jocurile lui sint cunoscute de toata lumea. Acum se ridica pe cele doua labe, mai lungi, de dindarat, acum face tumbe, se invirteste ca un copil, sare in loc, ma rog tot soiul de dracovenii ii vin prin cap. Mai ales in perioada fierbintelilor, la inceputul primaverii, dragostea catre iepuroaica si-o arata numai prin jocuri de tot soiul in jurul ei. Aceasta daca a ramas invingator, caci mai intotdeauna inaintea nuntii are loc, ca la toate animalele, o batalie in forma intre barbati. In schimb insa nu sint buni parinti. Iepuroaica isi paraseste odrasla putine zile dupa nastere; noroc ca iepurasii nu se nasc cu ochii lipiti si dupa 2-3 zile pot sa-si agoniseasca singuri hrana.

Viata lor este insa, la urma, toata, un chin. Clipe de ragaz nu au decit prea putine. Dusmani au in schimb cit frunza si iarba. E dreptul ca si iepurii nu sint tocmai animale nevatamatoare, iar carnea lor, de cind e lumea, e socotita ca o hrana aleasa. Daca s-ar inmulti din cale-afara ar fi o pacoste pentru agricultori. Nimic nu scapa de dintii lor care mereu cresc cu cit se rod; sint dalti periculoase oricaror soi de culturi. Mai cu sama gradinile de zarzavaturi sufar mult, iepurilor placindu-le la nebunie varza, morcovii si pastirnacul. Nu se da in laturi nici de la un dejun cu frunze de griu, proaspat iesit din spuma omatului. Iarna, cind peste tot este mantia alba, lacomia lor intreaga se indreapta spre lastarele tinere din padure si livezi. E pacostea pepinierelor si moartea copaceilor de curind plantati. Trebuie sa-i aperi, pina la inaltimea botului lor, cu spini sau cu ostrete de fier. Altfel le rod toata coaja. Se intelege atunci toate mijloacele pe care le intrebuinteaza omul, ca sa-i stirpeasca. Pusca e unul din cele multe; la o goana se pot ucide zeci de iepuri. Vin apoi capcanele de tot soiul. Si, totusi, prin inmultirea lor, razbesc in viata.

VEVERITA (Sciurus vulgaris)

Nu e placere mai mare, in padurile noastre de brazi, mohorite si in buna parte tacute, decit cind privesti nebunatecele miscari ale unei perechi de veverite. Cu cit bradul e mai inalt, mai gros, mai pletos, cu atita sprintara fiinta pare o jucarie, alergind usoara ca un fluture, din creanga in creanga, sarind din arbore in arbore. Acum e jos la pamint, acum e in virf, acum e in al zecelea copac. Are agilitatea momitelor, dar si veselia lor.

Cine nu le cunoaste chipul? Cit un pumn de mare, cu o coada stufoasa cit si trupul de lunga, cu doi ochi "ca de veverita' vioi, inteligenti, cu moturi la virful urechilor. Vara e ruginie pe spate, albie pe pintece; iarna isi schimba mantaua, batind mai in cenusiu. Cit tine vremea buna, numai pe copaci se zbintuie; la amiaza cind arsita e mai mare sau in zilele ploioase sta acasa, facuta colac, cu botul ascutit ascuns in blana. Casa ei e ca un cuib de pasare, rar o scorbura de copac. Dealtfel nu are numai o casa; se zice ca are pina la zece. Din crengi, frunze, fire de muschi isi face cuibul cu doua deschideri: una mai mare spre rasarit, ca sa o scoale soarele; alta mai mica, portita din dos, prin care se face nevazuta cind vreun nepoftit se iveste la poarta cea mare. Inlauntru isi asterne o saltea moale, groasa, de muschi si nici nu-i pasa de ploaie. Dar cine doarme nu maninca, iar cine alearga nu moare de foame. Copacii nu-i servesc numai de scrinciob, ci si de hrana. O adevarata dragalasenie sa vezi o veverita cum rontaie semintele de brad. Se asaza pe o creanga mai groasa, tinindu-se pe picioarele dindarat, avind coada ridicata in sus ca un semn de intrebare, pare ca sa-i tina umbra. Cu labutele de dinainte prinde conul de brad, iar cu botisorul raschira solzii; limba ii e mina cu care scoate semintele. Mincarea ei favorita insa sint alunele; atunci e o adevarata momita, cum strica aluna in dinti, intii intr-o parte, apoi in alta, pina ce scoate miezul si-l mesteca tacticos. Vorba ceea: "cind poate oase roade, cind nu, nici carne moale'. Daca nu da peste alune, soarbe un ou de pasare, iar daca in cercetarea oualor da peste puisori, inchide ochii si le suceste gitul.

E prevazatoare. Stie ca vremea buna nu tine intruna si pe linga soare este si ploaie, pe linga caldura este si frig. Are si ea vorba "paza buna trece primejdia rea'. Cind gaseste mai mult de mincare, nu e lacoma, ci cara, mereu cara, si pune ba intr-o scorbura de copac, ba sub o piatra, ba scurma un hambar in pamint. Cind o stringe nevoia are de unde sa-si astimpere foamea; prin aceasta vine in ajutor omului, caci nu rar alunele uitate, incoltesc, iar scurt, scurt, tufa de alun e gata.

In vremea dragostei, la inceputul primaverii, sint si mai sprintare, dar si mai bataioase. Veveritoii se string mai multi la un loc, punindu-se la incercare, incaierindu-se. Cel invingator isi capata rasplata. Peste patru saptamini e cap de familie; putin dupa aceea e mare veselie in jurul cuibului parintilor, caci incepe educatia copiilor, invatindu-i la sarit din creanga in creanga. A doua nunta e prin mijlocul verii; familia creste si nu e rar sa se vada fratii mai mici la un loc cu cei mai mari, din prima casatorie, umplind padurea cu nebuniile lor. Pe urma se imprastie fiecare la casa lui.

E nevoie de familie numeroasa, caci biata veverita cunoaste-si durerea nu numai veselia. De multi dusmani o scapa usurinta cu care se catara pe copaci; cumatra vulpe se uita cu jind, facind haz de necaz, cum i-a scapat din gheara o asemenea buna bucatica, dar n-are ce zice; asa de sus nu se poate agata, caci se teme sa nu ameteasca. Dar de coltii jderului rar scapa. Degeaba isi arata ea toata destoinicia in catarat si sarit; jderul nu se lasa mai prejos si nici pentru el nu e creanga cit de subtire de care sa nu se poata tine, nu e scorbura cit de ingusta in care sa nu se poata virf, punind laba in cele din urma pe biata veverita, ostenita, inspaimintata de moartea sigura ce o asteapta. Pe linga jder, omul si omatul ii sint periculosi dusmani. Omatul ii acopera hambarele din pamint si o face sa moara de foame. Omul ii intinde fel de fel de capcane. Oricit de inteligenta si prevazatoare ar fi, inteligenta bipedului o doboara.

Cind n-o omoara ca sa-i jupoaie blanita destul de cautata, o inchide intr-o cusca ca sa se bucure de miscarile ei vioaie. O roata mica e scrinciobul ei si se invirteste pina ce nu mai poate. Placerea cea mai mare e s-o vezi mincind, vioaie, privind in toate partile si apoi dupa ce a inghitit ultima imbucatura, stergindu-si botul si mustatile. Obiceiul de a tine veverita in cusca se vede mai mult in tarile straine. La noi e mai fericita; nici macar prea mult vinata si prinsa nu e, raminind numai in seama jderului si a buhai.

GUZANUL sau SOBOLANUL

Guzanii de prin pivnitele noastre, de lacomia carora nimic nu scapa, sint navalitori proaspeti in Europa. Inainte de inceputul veacului al XVIII-lea nu se cunosteau. Cel dintii naturalist care ii descrie din continentul nostru este Pallas[16]; pe vremea lui guzanii au pus stapinire pe Rusia, dupa ce au trecut inot Volga, venind din Asia(). Cam in acelasi timp insa guzanii si-au facut aparitia si in Anglia, adusi pe corabii, pe calea marilor. Din doua parti invazia s-a savirsit. La 1730 ajung in Londra, la 1748 sint la Paris; in Germania au navalit dinspre rasarit si dinspre apus. Pe uscat, dinspre Rusia, au ajuns mai repede. In Prusia Orientala si-au facut aparitia la 1750, in Turingia la 1790. De aici au pornit spre Danemarca, unde se ivesc la inceputul veacului al XIX-lea, iar in Svitera muntoasa abia in 1809. Pas cu pas cuceresc Europa, iar de europeni sint dusi in celelalte parti ale lumii, pina-n insulele razletite ale Oceanului Pacific. Cind au calcat europenii in Australia nu se cunosteau nici guzani, nici soareci; azi nu stiu australienii cum sa scape de ei.

Noii navalitori nu au pus stapinire asa de usor pe tinuturile invadate. Adevarate lupte, crincene, au avut de dus, pina ce s-au vazut domnii pivnitelor, ai magazinelor, ai caselor. Si lupta nu au avut de dus numai cu dusmani de alta specie, cu care dealtfel nu au incetat nici azi sa se razboiasca, ci cu rudele lor apropiate

Cind a ajuns in Europa, guzanul cenusiu (Rattus norvegicus), pe care-l vedem in pivnitele noastre, a gasit locul ocupat de guzanul negru (Rattus rattus) mai mic la trup, cu blana mai inchisa cu urechile mai mari si coada mai lunga. Acelasi neam, cu aceleasi obiceiuri, avind nevoie de aceeasi hrana, inmultindu-se din cale-afara si unul si altul, nu pot incapea in acelasi petec de pamint. De aici lupta pe viata si moarte, pas cu pas, canal cu canal, sat cu sat. E o intreaga tragedie disparitia guzanului negru. Mai slab, mai de demult adaptat locului, nu a putut sa tina multa vreme piept celuilalt, venit din locuri departate, mai salbatec, mai vinjos, mai ager, deprins cu nevoile, cu foamea. E vesnicul cintec al luptei pentru trai; cel tare, cel mai aproape de natura, pe care grija hranei il face mai istet, mai iscoditor, doboara pe cel care dominind o bucata de vreme se lasa mai domol, devine mai lenevit. Cu intinderea valului noilor navalitori se apropia sfirsitul dominarii celor vechi. La noi nu stiu daca se mai gasesc guzani negri; in centru Europei zilele lor sint numarate Lupta este dusa peste toata fata pamintului, unde se gasesc cele doua soiuri de guzani. Nu e bataie numai de la hrana, ci chiar corp la corp. Cei negri servesc la urma drept ospat "canibalilor' mai puternici. Aici nu e vorba, ca intre oameni, de infringeri numai, ci de disparitie. Amestecuri de singe nu exista. Lupta e pe moarte si pe viata: ori guzani negri ori cenusii. Alta alternativa nu este; nu se naste o rasa noua, un amestec de insusiri ca printre oameni. Guzanul negru dispare de pe fata pamintului. Atita tot.

Pentru ca sa invinga guzanul sur, trebuie sa aiba insusiri anumite. Din nefericire le cunoastem prea bine, in lupta care o ducem contra lui.

E un animal istet, puternic, mladios. Nu se lasa cu una cu doua prins in capcana. Viata si-o apara cu toata deznadejdea. E deprins cu nevoia.

Neindoios in primul rind ca e inteligent; prinde imediat ce e bine, dar si ce e rau pentru, el. Ii pui mamaliga cu arsenic in drumul urmelor lui. Unul a gustat si a murit in zvircolituri dureroase; ceilalti nu se mai ating de otrava, decit daca schimbi felul de a le-o prezenta. Toata lumea stie ca o capcana de guzani nu prea face mare serviciu. La inceput se prind citiva. Mai pe urma ramine neatinsa, orice momeala ai pune intr-insa. Inteligenta si-o arata in orice imprejurari. Daca nu poate ajunge cu botul untdelemnul ori siropul din sticle, il gusta servindu-se de coada, pe care o poate baga lesne in gitul buteliei. Romanes povesteste ca un comandant de corabie vedea ca-i lipsesc mereu ouale din camara. La inceput banui pe marinari, dar nu a vroit sa invinovateasca pe nimeni pina ce nu va pune mina pe hot. S-a pus la pinda. Spre mirarea lui a vazut ca hotii erau guzanii care ii carau in fiecare noapte ouale, trecindu-le de la unul la altul cu labele de dinainte, cum fac momitele cu fructele furate. Sint vioi, ageri la privire, sint ageri si la miscari. Doar pe sticla nu se pot catara, incolo nici un perete, nici o scindura ori copac nu-i-impiedica in drum. Vorba ceea: il dai afara pe usa si intra pe fereastra. Cind nu trec peste zid, isi fac loc prin el. Numai cimentul si sticla pisata ii vin de hac. Apele nu-l opresc din mers, inotind ca si vidrele, iar cind nu mai gasesc de mincare intr-un loc, calatoresc poste intregi aiurea. Sint lacomi. Nu aleg mincarea. Dupa dintii de dinainte, indoiti si taiati ca o dalta, ar fi sa se hraneasca numai cu produse vegetale. Nevoia i-a invatat sa manince de toate. Ii vezi fugind din cosar cu un ciocalau de popusoi, dar nici opinca nu o cruta. Roade tot. Se incumeta sa atace si puii de gaina; maninca ouale, dupa cum se satura si cu carnea cadavrelor. Nu rar se citeaza cazurile cind oamenii care dorm adinc - betivii mai ales - ori ranitii slabiti sint atacati de guzani. Cum e cioara intre paseri, asa este guzanul intre mamifere.

E drept, au dusmani si inca multi. Omul e unul din cei mai aprigi. Nu se dau insa lesne. Cu unii se lupta prin inteligenta si precautie; cu pisica, nevastuica ori ciinele se iau la harta; isi apara viata cu indirjire si nu e rar cind pisica iese insingerata din lupta. Arma lor cea mai sigura, prin care nu se lasa usor pieirii, este inmultirea. [] Guzanii nu stiu ce e viata familiara. Traiesc in cirduri, e drept, dar numai pentru ca sa razbeasca nevoile. Barbatii se bat intre ei de la femeie, dar dupa aceea nici nu vor sa stie de pui. Sint chiar "canibali' mincindu-si odrasla, nimerindu-se ca parintii sa-si inghita copiii. Femeia isi face cuib, undeva, intr-un colt tainuit, la adapost de dusmani. Ea fata de la 5-20 de pui, orbi la inceput. Dupa citeva luni, cresc indeajuns pentru a se hrani singuri si a se inmulti la rindul lor, asa incit puiul din primavara poate deveni, intr-un an, bunic. Se poate deduce astfel de ce sint asa de multi, incit e indeajuns ca intr-o casa sa se pripaseasca o pereche de guzani, pentru ca in al doilea an sa nu mai poti dormi de raul lor. Dealtfel pretutindeni sint o pacoste, cu atit mai rea cu cit sint foarte greu de stirpit. Oriunde paseste omul si guzanii se tin dupa el. Mai rai sint si din alta pricina. Pe linga ca rod orice, stricind totul, dar sint purtatori de boli grele. Mai intotdeauna, in Orient, epidemiile de ciuma sint prevestite prin aparitia cirdurilor de guzani. Pe linga purtatorii si raspinditorii microbilor ciumei, sint purtatorii trichinei, de la ei acesti viermi inchistati trec la porci, de unde ajung la oameni.

In schimb si dusmanii se tin de ei. In calatoriile lor, cirdurile de guzani sint intovarasite de fel de fel de paseri rapitoare, care-i vineaza cu nemiluita. Vulpea, dihorul, nevastuica sint cele mai necrutatoare curatitoare de guzani. Cu toate acestea izbutesc sa se tina prin tenacitatea vietii lor si prin inmultirea peste masura de mare.

SOARECII

Multi nu pot suferi soarecii de casa (Mus musculus musculus), pentru ca sint suparaciosi prin obraznicia lor de a veni pina pe patul unde dormi, de a nu cruta nimic rozind orice, de a-si virf botisorul prin toate ungherile. Marturisesc insa ca mie imi sint dragi. Atita inteligenta la un animal asa mic, atita eleganta si agilitate in miscari, atita indrazneala de a rascoli totul, atita finete de simturi rar se intilnesc intrunite la un singur animal. Pe linga toate sint si iubitori de muzica; asa cel putin spun toti care le-au cercetat obiceiurile. Ziua mare ies din locuintele lor si stau "gura-casca' linga perete, pina ce se termina cintecul la pian. Ba, se mai spune, de persoane demne de crezare, dupa marturisirea lui Brehm, ca soarecele poate sa cinte, iar in China se tin soareci in loc de canari.

E drept ca au un glas pitigaiat si de multe ori cind se dragostesc ori se sfadesc sub niste podele, socoti ca auzi niste pasarele ciripind.

Inteligenta lor se arata prin ingeniozitatea mijloacelor pe care le intrebuinteaza pentru ca sa ajunga, acolo unde se gaseste un fel de bucate, care le deschid pofta prin mirosul ademenitor. Orice gospodina stie ce bataie de cap ii dau soarecii, pentru ca sa puna la siguranta de dintisorii lor ascutiti gavanoasele[17] cu dulceata sau prajiturile cu truda pregatite. Nimic nu scapa de mirosul lor fin, nimic nu e crutat de lacomia lor fara seaman, fiind nesatiosi oricit ar roade.

Cind se inmultesc insa din cale-afara, devin o adevarata pacoste. Si se inmultesc mai usor decit oricare alt animal. O soricioaica poate sa nasca si de 6-7 ori intr-un an; macar cite 6 soricei in fiecare data de ar fata, se poate face socoteala de inmultirea extraordinara a acestor animale, care intovarasesc pe om oriunde s-ar face gospodaria. Noroc de pisica din casa, care-i mai tine in respect si mai micsoreaza numarul lor. Daca ar ramine la stirpirea lor prin fel de fel de capcane, mare isprava nu s-ar face, deoarece oricit l-ar impinge lacomia sa rontaie slanina afumata pusa ca momeala, patania celui prins este transmisa din tata in fiu si se opresc cit pot, stapi-nindu-se la urma urmei de a mai gusta din soricul ce i se pune in drum. In timpurile din urma s-a descoperit un microb, care da un soi de ciuma si-i omoara pe un cap. Experienta facuta a reusit; citeva feliute de piine, imbibate cu lichidul ce contine microbii, m-a scapat de musafirii draguti, dar care la urma devenira prea indrazneti.

Cumatrul soarecelui de casa, soarecele de padure (Apodemus sylvaticus), ceva mai mare, ii samana in toate apucaturile, dar e mai expus dusmanilor numerosi pe care ii are.

Cel mai mic dintre soarecii nostri este soarecele pitic (Micromys minutus), mic cit degetul cel de pe urma de la mina unui copil, caci trupul niciodata nu ajunge la lungimea unui decimetru. Unde nu se vede? Printre trestiile de linga balti, printre buruienile mai inalte din cimpii, in lanurile cu cereale. E o jucarie a naturii, cel mai mic aproape dintre toate mamiferele. Pe cit e de mic, pe atita e de vioi, neastimparat si mester in impletitul cuibului.

In aceasta privinta bate multe paseri. Cuibul si-l face intotdeauna ridicat de la pamint, legat de 2-3 ramuri de trestii. Pentru aceasta, cu labutele lui de dinainte apuca frunza verde, cu dintisorii lui marunti o rupe in lung, in doua-trei fisii, si s-apuca apoi de impletit, asa incit cuibul e legat de trestie prin frunzele ei. La urma iese un tavaluc de frunzar cit pumnul de mare, cu o deschidere intr-o parte. Inlauntru il captuseste cu scama de plop, cu fire de muschi, tot ce gaseste mai moale. Aceasta e casa lui.

In Delta Dunarii, cind simte umflarea apelor dupa marile viituri, isi paraseste cuibul facut cu truda si-si face repede altul mai sus sau chiar in salcii ori in acoperisul cu stuf al caselor. Cit tine apa mare se hraneste cu muguri si lastari de salcie.

In jurul cuibului toate nebuniile le face. Mai ales cind din cuib ies puisorii marunti ca degetarele, cu coditele lor lungi, e un tablou fermecator, un cimp de momite in miniatura.

O clipa nu se astimpara; foiesc ca furnicile. Sint citiva si crezi ca e plin stufarisul de soricarime. Unul e in virful trestiei, altul pe o frunza; acum se dau de-a-ndaratelea, acuma se tin numai de coada, gata sa sara pe alta frunza. Ar fi o familie fericita daca un sarpe nu s-ar furisa incet si nu i-ar prinde de labute, tocmai cind isi spala- bo-tisorul mai cu pofta, sau daca un vinturel zarindu-i de sus, nu ar cadea ca o sageata in mijlocul lor, stricindu-le veselia. Ca tot neamul soricesc, se plodesc usor, dar multi dintre ei cad prada nesatioaselor carnivore de tot soiul. Asa e cumpana naturii. Cind ti-e lumea mai draga, atunci vine si durerea.

SOARECII DE CIMP (Arvicola terrestris)

Adevarate pacoste pentru agricultori. In unii ani se inmultesc in asa de mare numar, incit numai lacustele pot aduce mai mari nenorociri cimpurilor insamintate.

Invazia lor era insemnata in ceasloavele strabunilor ca adevarate pedepse ale lui dumnezeu. Cei vechi aduceau jertfe lui Apollo, pentru ca sa-i crute de nenorocirea acestor rozatoare; mai tirziu se intrebuinta formula blestemurilor si a excomunicarilor contra lor, desi nici asemenea masuri nu foloseau la nimic. Nu cu sutele, nici cu miile, ci cu milioanele formau citeodata armata acestor destructori ai semanaturilor. In anul 1822, intr-un singur canton, al Severnei, s-au omorit, dupa Gerbe, 1 570 000 de asemenea animale, in citeva zile.

Nu e mult mai mare la trup, ca un soarece de casa; si la culoare aproape nu-l poti deosebi. E doar ceva mai inchis pe spate, si mai alb pe burta.

Traieste in tuneluri sapate sub pamint, iar cind sint multi intr-o localitate, gaura linga gaura se vede. E nesatios la culme. Primavara, mai ales daca e secetoasa, maninca semintele azvirlite in brazde; mai apoi se hraneste cu ce poate, cu ce are: frunze de griu, de lucerna. Cind cerealele incep a da spic, taie paiul de jos si duce spicul intreg, de umple camarile lui cu provizii.

Se inmultesc cu o iuteala uimitoare. Pe vara, femeia poate fata cel putin de 5-6 ori, dind macar cite 5-6 pui de fiecare data. La o luna jumatate, cel mult doua, dupa ce a fost nascuta, soricioaica tinara poate deveni la rindul ei mama. Dintr-o singura pareche in acest chip, poate sa iasa la sfirsitul anului peste 500 de indivizi, in masura de a se reproduce si ei. Asa se explica invaziile in unii ani favorabili lor, precum si faptul, ce s-ar parea exagerat, desi adevarat, ca in unele vremuri ies soarecii din pamint, cum ar iesi furnicile dintr-un musuroi stricat. Dupa ce au devastat o regiune si nu mai au ce minca, precum fac lacustele, trec in alta regiune, in cirduri nenumarate, strabatind inot riuri si lacuri. Crezi ca pamintul intreg pe unde trec e in miscare. Se explica, in acest chip, spaima locuitorilor. Un singur asemenea animal intr-un an maninca ori distruge 11 kg de substante vegetale. Isi inchipuie orisicine vagoanele de cereale distruse, cind intr-un cimp invadeaza milioane.

Noroc ca insasi natura, ca totdeauna, nu lasa ca un neam de animale sa domine singur si sa ajunga la completa distrugere a altora. Sint boli, cum e un soi de ciuma, care-i da gata cu miile in citeva zile; ploile repezi ii ineaca in culcusurile lor subpamintene; pasarile de prada fac hecatombe in rindurile lor, iar pe deasupra vine omul, stapinul cimpurilor devastate, care isi apara cu toata indirji-rea osteneala muncii lui.

In anul 1861, spune Brehm, in regiunea renana au aparut asa de multi soareci de cimp incit s-a pus pret pe capul lor. Un singur individ vinind cu copiii lui a cistigat din aceasta intreprindere cam 300 lei, cu care si-a cumparat o bucata de pamint caruia i-a dat numele de Mauseackerchen, adica ogorasul soarecilor. Pe linga soarecii marunti de cimp, traiesc la noi si guzanii de apa (Arvicola terrestris terrestris), care numai vorba vine ca sint de apa, in realitate tot cu ierburile si grinele ogoarelor se hranesc.

PIRSUL

Poporul da acest nume la trei specii diferite, care insa nu numai ca se cam aseamana, dar toate se tin mai mult de paduri.

Unul e Pirsul cenusiu (glis), care traieste prin padurile de munte. Ai crede, cind il vezi, ca e un pui de veverita, caci cit e trupul de lung, atit e si coada stufoasa; numai culoarea blanii e cenusie cu ape negre, iar pe burta e alb; la urechi nu are moturi de par ca veverita. E imbracat in haina amurgului, caci ziua doarme intr-o scorbura de copac, unde isi asterne citeva paie ori frunze si numai seara iese pentru hrana. Toata noaptea nu face decit se duce de-si ia citeva alune ori ghinda, se intoarce la cuib de le maninca. Intruna e pe drum. Incolo e vioi ca si veverita, sare din craca in craca, iar fosnetul miscarilor lui iuti, in linistea noptii, il tradeaza. Maninca mereu de crezi ca nu se mai poate satura. Nici nu asteapta gerul iernii si se infunda in salteaua moale de muschi ce si-o pregateste, punindu-se pe somn, alaturi cu citiva tovarasi. Are somnul adinc ca si marmota si nu se desteapta de tot, chiar daca ii pui intr-o incapere incalzita. Tirziu isi vine in fire, dupa ce mierla suiera prin padure. Era vestit pe vremea romanilor, caci ingrasat pare-se ca e foarte bun fript. Era o mincare aleasa.

Pirsul mic (Elyomys quercipus) e tot locuitor al padurilor, dar se coboara si pina-n huceagurile din stejaris, in zona Ilfovului. Este ceva mai lung in trup ca tovarasul sau de noapte, mai zvelt, cu botul de soarece, cu urechile mai mari si cu coada lunga mai putin paroasa; numai la virf are par mai lung. Blana e tot cenusie ceva mai inchisa, mai roscata, iar pe pintece e alba. Si el e vioi si istet, umbla dupa mincare ziua si isi face un cuib ca pasarile, la imbinarea a doua crengi, imprumutindu-1 chiar, uneori de la o mierla ori sturz, reparindu-1 si facindu-l mai moale, mai ales cind femeia da nastere la puisorii golasi. Cum vine iarna, adoarme si el, dupa ce si-a facut oarecare provizii. Nu doarme asa de adinc ca pirsul mare, dar tot asa de tirziu isi incepe viata de vara. Se hraneste cu tot ce gaseste: fructe, seminte, dar si oua de pasari. Are o fire mai bataioasa, mai rautacioasa si este unul din animalele cele mai stricatoare, caci nici un mijloc nu-l poate impiedica sa nu manince unele poame din gradini.

Tot prin paduri traieste si Pirsul rosu[18] (Muscardinus avellanarius), cu infatisarea mai mult de momita, cu ochi mari, vioi, cu mustati lungi si urechiuse rotunde; are o coada lunga terminata cu o tufa de peri mai lungi, dar nu asa de stufoasa ca pirsul cenusiu.

Blana e moale, matasoasa si roscata. Si el este nocturn. Hrana lui de predilectie sint alunele, pe care le maninca cu mare lacomie. Poti cunoaste usor pe unde a trecut el, dupa coaja de aluna, care nu e crapata, ci roasa la un capat, atita cit poate pirsul sa-si vire botisorul ascutit. Si el isi face cuib, un tavaluc de frunze de stejar legate cu fire de iarba. Traind numai pe arbori, s-a perfectionat in arta agatatului; are picioarele mai lungi si se tine de crengi, uneori numai cu picioarele dindarat. La fel cu neamurile lui, cum vine iarna se pune pe somn si doarme mai adinc, pina ce se trec chiar viorelele. Mai devreme daca s-ar destepta n-ar avea ce minca decit doar mugurii copacilor. Avind o fire mai blinda, se poate tine in colivii, inveselind, cum incepe amurgul, cu miscarile lui vioaie, mai dragute decit ale veveritei, pentru ca vin de la un animal asa de micut.

TINCUL PAMINTULUI (Spalax)

Ca si cirtita e un locuitor subpamintean. E si mai hidos decit aceasta; cind se tiraste e ca un vierme mare, gros; cind se ridica pe picioare, scurte, e ca un "Zeppelin' in miniatura. Ai putea spune ca n-are cap, caci nu-i vezi nici ochi, nici urechi; de aici numele de orbete sub care se mai cunoaste. Trupul este ceva mai subtiat inainte si retezat la capat. De sub nas, o indoitura a pielii se intinde pina la git asa incit avind si fruntea turtita, capul e ca o piramida triunghiulara taiata la virf. In schimb ghearele si dintii sint dezvoltati. Cu ghearele isi sapa intr-o clipa o ascunzatoare in pamint, cind l-a prins primejdia afara de locuinta lui. Nici un alt rozator de la noi nu are dintii taietori asa de dezvoltati ca orbetele[19]. Doar unele rozatoare de prin America de Sud ii au mai mari. Cei de la falca de jos sint mai lungi, putin indoiti, adevarate limbi de gealau; din cauza aceasta nici nu poate inchide gura, caci dintii de jos si cu cei de sus vin cap in cap.

Noroc ca traieste sub pamint, ca ochii sint ascunsi si mai tare sub piele decit la cirtita, altfel ar fi prapadul bietilor arbusti care mai cresc chinuiti, prin stepe. Asa, roade radacinile subpamintene, din care pricina e silit sa-si sape necontenit tuneluri; radacini de ros gasind iarna, el nu doarme somnul hirciogului, ci isi sapa tuneluri mai in adinc.

In totul e un animal greoi, cu simturile putin dezvoltate; se conduce mai mult de auz. Nu e sociabil si nu-i se cunoaste glasul. Mut, morocanos, solitar orb, e una din enigmele naturii, caci te intrebi care e rostul lui pe lume. Sint fiinte pe care imprejurarile le-au facut sa se adapteze la un mediu putin prielnic pentru traiul animalelor mari si din aceasta cauza sint expuse incetul cu incetul pieirii. Pina atunci traiesc ca niste curiozitati, ratacite in lumea semenilor lor, care macar se bucura de lumina, de miscari vioaie, indura suferinti, dar au si bucurii.

POPINDAUL (Citellus chelim)

Cind calatoresti pe drumurile de stepa, de se ridica nori de praf in jurul carutei, nu rar ti se intimpla sa vezi doi-trei popindai trecind in goana pe dinaintea cailor, dintr-o parte in alta a drumului. Ca o sageata s-au repezit; abia i-ai putut zari din cauza ca sint imbracati in haina colbului, galbenul cenusiu al animalelor de stepa; rar, sub barbie si pe git, au blana mai alburie.

Daca stai linistit pe un dimb de linga drum, il poti privi in tihna. E, poate, cel mai dragalas animal din neamul intreg al rozatoarelor de la noi, afara de veverita, cu care se aseamana in mult; apucaturi; e un dar al stepelor asiatice si al celor din sudul Rusiei, de unde inainteaza mereu spre centrul Europei; nu se tine insa decit de locurile secetoase, cu caractere de stepe mai mult sau mai putin pronuntate. De aceea la noi e raspindit pretutindeni de la Dunare pina la Tisa, din Dobrogea pina in stepele Prutului si ale Tisei.

E ruda de aproape cu hirciogul, dar n-are a face cu el nici la infatisare nici la apucaturi. E mai mult o nevastuica; ca dinsa e zvelta, iute in miscari, mladioasa parca ar fi de guma; are ochi mari, vioi, cu un cearcan albicios prinprejur, urechile scurte taiate rotund; coada e relativ lunga si destul de stufoasa.

Cum iese din locuinta lui subpaminteana, il vezi ca se opreste la portita si cerceteaza. De-i iarba putin mai naltuta si-i impiedica vederea, se ridica in doua labe si suceste capusortil in toate partile, pare ca ar fi in surub. S-a convins ca nu e nici o primejdie, face citeva sarituri si apoi tot sarind isi cauta locul de hrana.

Hirciogul fata de popindau e cum ar fi bursucul fata de nevastuica; in afara ca e mai dragut, ca are miscari mai feline, dar inainte de toate nu e rautacios. E drept ca fiecare individ are locuinta lui, cu camarile in care-si ingramadeste hrana: fructe, seminte, frunze, de toate. Dar, altfel, e sociabil.

Traieste bine cu sotia, se ingrijeste de pui, se joaca cu ei in fata portii; traieste bine - in afara de vremea dragostelor - si cu alti barbati. Cind unul simte un pericol, cu un soi de suieratura, da de veste tuturor.

intr-o clipa s-au facut nevazuti; ca puii de potirniche se imprastie. Nici nu stii cind s-au virit in gaura lor, ascunsa printre ierburile uscate. Cu sfirsitul verii incepe sa se ingrijeasca de hrana; si el, ca si hirciogul, cara tot ce poate stringe in traistele de la obraji. Necule-gind numai seminte, ci si frunze de trifoi bunaoara, are mai multe camari, pe linga locuinta lui de noapte si de iarna, caci spre deosebire de hirciog, el, noaptea, se odihneste; numai ziua se duce la cules. Iarna doarme dus; de multe ori nu se mai trezeste in vecii-veci-lor. E simtitor la frig, iar cind iernile sint geroase, de strabate frigul si pina la culcus, amortit ramine, ingropat linga hambarele lui. Tot asa cind cite o ruptura de nori toarna cu galeata ploaia in picaturi mari de se fac bulbuci, cum se intimpla asa de des vara in cimpiile noastre; apa strabate prin coridoarele verticale, inundind locuintele, de nu mai are vreme animalul sa iasa la lumina.

Noroc de aceste intimplari, noroc de nevastuica, de dihor, de ciori si toate pasarile rapitoare, caci altfel acest animal, dragalas dar stricator, s-ar inmulti si el ca nisipul marii.

HIRCIOGUL (Cricetus cricetus)

Cu multe jivine mai are omul de luptat. Lupul ii ia oaia din stina, vulpea gisca din ograda, dihorul si nevastuica puii de gaina. Nici ogoarele nu sint crutate. Unul din cei mai rai dusmani, marunti dar multi, este hirciogul. In Dobrogea, in Baragan, [], ca si in Banat sint puzderie. Ca soarecii foiesc. Se urca si pe vaile din regiunile deluroase, dar mai putintei.

E ca un guzan, numai ca e mai scund ceva, mai plin la trup, cu botul mai scurt si mai gros, cu coada subtire si scurta. Are blana schimbatoare. De regula e pe spate roscat-suriu, cu ape vristate, de-a curmezisul alburii si negre, ridicindu-se de pe pintece care e mai inchis, aproape negru. Pe obraji are cite o pata mai galbie. In totul e in culoarea stepei uscate, ca sa nu fie usor vazut, cind se furiseaza prin iarba.

E vioi, istet, destept, cu simturile agere; dar e si rautacios, mama focului. Da si la om; se ridica in doua picioare, scrisneste din dinti si, neputind altceva sa faca, macar te apuca de pantaloni. Ciinii nu-i vin de hac, decit daca se pun sa-l prinda de git pe dinapoi; altfel, in fata, se razboieste si nu se lasa usor batut. Cu dintii lui ruginii, ascutiti ca dalta, iesiti in afara, poate face muscaturi rele.

Dealtfel e rautacios si cu ai lui; nu sufera pe nimeni pe linga dinsul; chiar pe nevasta-sa o maninca dupa ce puii s-au facut mari si s-au imprastiat.

Pe cit e de dragut cind il vezi fugind, de regula sarind ca o broasca, pe atita cind se minie si-si umfla obrajii, pare o alta aratare, iti face impresia unui copil care se infurie, isi inclesteaza pumnii, se otareste, cautind sa doboare pe un om mare.

Hirciogul e un mare tilhar, dar si un bun gospodar. Locuinta lui subpaminteana este o minune de buna orinduire. Printr-un coridor de intrare vertical, adinc de un metru si mai bine, ajungi, nu de-a dreptul insa, in odaia de locuinta, curata, cu paie pe jos, in care animalul se odihneste, incovrigat ca motanul linga vatra. In legatura cu odaia principala este alta, spatioasa, grinarul, in care isi aduna fel de fel de seminte si fructe de pe cimp. () Coridorul de iesire da in alta parte, la o distanta de 1-1,50 m, de la gaura de intrare. E o curatenie asa de strasnica peste tot, incit are si loc anume unde isi lasa murdariile. Ca e un animal curat, il poti vedea si la usa casei sale cum se spala cu labutele de dinainte, pe fata, pe bot, cum isi piaptana cu degetelele lui rasfirate mustatile si cum isi linge blana de pe trup, de straluceste de curatenie. Cind e in apele lui, niciodata nu purcede la drum, inainte de a se curati, la gura de iesire din pamint. Dar e si mare hot. Cum a inceput spicele sa se rumeneasca, el e la treaba. Se intinde pe picioarele de dinapoi, ajunge paiul cu labele de dinainte, il indoaie si cu dintii, ca si cu o secera, taie spicul; culege apoi boabele, frecind spicul in palme si le baga in traista, doua pungi ce le are de o parte si alta a capului, in dreptul obrajilor. Cind se intoarna de la cules de pe ogorul altuia, are o infatisare alta, cu obrajii si gitul umflati; atunci poti lesne sa-l prinzi caci e greoi si nu poate musca; de indata ce vede ca s-a trecut de gluma, apasa buzunarele cu labutele de dinainte, varsa repede ce are in traiste si se pune in pozitie de aparare.

Ca sa se poata face socoteala cite cereale pot fi irosite de acesti tilhari marunti, se poate vedea de acolo ca, dupa Brehm, in hambarele unui hirciog batrin se poate gasi pina la 4 hectolitri de seminte, iar in 1817, numai in imprejurimile orasului Gotha, din Germania, s-au omorit peste 100 000 de hirciogi. De aceea pe aiurea se pune pret pe capul lui, ca si pe al oricarui tilhar. Noroc ca iarna doarme, altfel ar aduna si mai multe rezerve. Omul ar semana mai mult pentru el si pentru neamurile lui numeroase, tot asa de tilhari. Curat vorba aceea: "Unii sapa viile, altii beau vinurile'. Cum se trezeste din somn, mai rontaie el o bucata de vreme din ceea ce i-a mai ramas in hambare, iar dupa ce a iesit Ia lumina indata se ingrijeste de mostenitori. Atita cunoaste si el ce e dragostea si tovarasia, cit sug puii. Pe urma nici nu vrea sa stie nici de pui, nici de nimeni. Dealtfel cum sint parintii asa si copiii; cincisprezece zile dupa ce au iesit pe lume, stiu sa-si sape locuinta in pamint; s-a terminat cu ei; traiesc pe socoteala lor.

Ce pacoste ar fi pe agricultori daca toti puii nascuti intr-un an ar trai - fiecare femeie fata de 2 ori pe an macar cite cinci pui - si daca n-ar mai fi si dusmani. Natura are insa leac pentru toate. Din cer ii cade uliul, bufnita ori vulturul, in spate il viziteaza chiar in locuinta nevastuica; vulpea si lupul nu-l cruta, cind il intilnesc in cale. Nici omul nu-l lasa in pace ci, omorindu-1, ii ia si griul din hambare. Daca toata lumea l-ar cruta, ar aduce foametea dupa ei