Religiozitatea ca fenomen psihosocial

1. Religiozitatea si relatia maritala

Religia constiuie ,, un fenomen social si cultural, o forma a constiintei sociale, formata dintr-un ansamblu organizat de teze, idei, reprezentari, dogme si practici prin care se statueaza raporturile individului si comunitatii cu transcendenta'' (7) sau, in acord cu E. Durkheim, este "un sistem unificat de credinte si practici relative pentru lucruri sacre"(28).

Religiozitatea, respectiv non-religiozitatea, departe de a reprezenta doar stari specifice individuale sau microcolective, reflecta de fapt situatii cu adanci semnificatii sociale, economice, politice, istorice, culturale etc., dimensiuni ilustrate in teoriile clasice ale secularizarii (31). In acest context, secularizarea comporta doua sensuri fundamentale distincte: pe de o parte, diminuarea importantei religiei si religiozitatii in viata indivizilor si comunitatilor, iar pe de alta parte inseamna o transformare a fenomenului de religiozitate insusi. Aceasta transformare reprezinta un proces complex, uneori contradictoriu, de trecere de la forma preponderent pasiva, traditional-ritualizata la o multiplicitate de trairi si manifestari, cele mai multe intr-o ipostaza mai individualizata si personalizata, cu trairi afective mai intense.

Apare astfel, la nivelul relatiilor institutionale un accent care se pune tot mai mult pe implicarea mai puternica a comunitatilor de credinta, grupate in jurul institutiilor locale bisericesti. In acelasi timp, are loc cresterea importantei formelor de manifestare ritual-traditionale ale actului religios, prin care religiozitatea devine un simbol si o forma importanta de exprimare a apartenentei la o colectivitate.

In functie de manifestarea specifica a fenomenului religios in diferite forme de asezamant putem evidentia doua tipuri specifice:

1. Religiozitatea caracteristica comunitatilor de tip rural-traditional, in care religia e perceputa ca o forma apriorica a existentei individuale si colective mostenita prin nastere, si care este acceptata neconditionat de indivizi ca un dat existential. Acest fapt nu inseamna neaparat un atasament, doar formal la aceste valori, ci poate implica trairi religioase intense. Variatiile in aceasta privinta pot fi conditionate istoric si social, fiind totodata o expresie a particularitatii mediului cultural local sau regional.

2. Religiozitatea specifica comunitatilor de tip urban de factura moderna. Deosebirea fundamentala fata de tipul traditional este absenta sau rolul mult diminuat al factorului coercitiv al presiunii exercitate de comunitatea locala asupra individului, in sensul acceptarii neconditionate a valorilor religiei traditionale mostenite si a ritualurilor corespunzatoare.

Aceasta se poate reflecta in cresterea gradului de dezinteres si pasivitate in exprimarea legaturii traditional-formale fata de institutiile religioase, precum si o tot mai pronuntata atomizare a comunitatii, care are drept consecinta o diferentiere la o scara mult mai larga a atitudinii fata de religie si biserica.

In cazul anumitor categorii de credinciosi are loc un proces de intelectualizare si rationalizare a trairii religioase, in timp ce la alte categorii are loc o amplificare a unui anumit tip de religiozitate emotionala (31).

Toate aceste mutatii demonstreaza ca stabilirea legaturii formal-traditionale nu inseamna in mod necesar si scaderea rolului de ansamblu al religiei in viata individuala si sociala. Dimpotriva, se poate asista chiar la intensificarea anumitor forme de manifestare a religiozitatii (31).

Masurarea religiozitatii se poate realiza destul de dificil. Pentru a efectua acest lucru e necesar sa fie luat in considerare in special frecventa comportamentului religios, adica cat de des merge persoana respectiva la biserica. Trebuie avut in vedere ca exista trei dimensiuni importante ale comportamentului religios: credinta, ritualul si experienta (28). Experienta religioasa este definita ca "sentimentul sau perceptia de a fi in contact direct cu realitatea ultima, ca fiinta divina, sau de a fi covarsit de emotii religioase". Credintele religioase sunt "declaratii la care membrii unei religii particulare adera". Ritualurile religioase sunt "practici cerute sau expectate de membrii unei anumite credinte". Ritualurile si credintele sunt interdependente. De obicei, ritualurile implica afirmarea credintelor.

Validitatea asistarii la slujba a fost mult contestata ca veritabil indicator religios. Nu se cunosc oare, credinciosi care nu practica si practicanti a caror fervoare religioasa pare sa puna probleme? Nu asistam la o disociere crescanda intre implicatia religioasa personala, participand la ritualuri si supunerea la regulile institutiei? Mai multe studii au fost consacrate si au ajutat la acest caz (13). Exista o foarte puternica relatie intre frecventa asistarii la slujba, cea a participarii la alte practici si intensitatea credintei.

Aceasta relatie se regaseste si in cazul altor dimensiuni religioase (atat fata de biserica-institutie, participarea la activitatile religioase altele decat cele de cult). Ea se verifica in legatura cu opozitia fata de divort si mai ales in legatura cu liberalismul sexual, intalnit in coabitare, dar mai ales in celibat.

De-a lungul timpului a existat o puternica legatura intre religie si institutia familiei.

Religiozitatea individuala se refera la gradul de credinte si practici religioase din viata unei persoane. Studiile care au evaluat efectele religiei asupra comportamentului social, au folosit membrii dintr-un grup religios ca singurul indiciu al religiozitatii. Studii recente au recunoscut inadecvarea acestor masuri si tind sa includa intensitatea angajamentului sau seriozitatea acestei credinte. In ciuda problemelor in evaluarea importantei religiei in vietile individuale, cercetarile tind sa fie de acord ca are profunde efecte asupra vietii de familie, a atitudinii fata de diferitele aspecte ale vietii. Influenta religiei asupra vietii de familie este reflectata in cateva arii, ca selectia partenerului (partenerei), marimea familiei, atitudinea fata de ea.

(30) mentioneaza ca anumite cupluri, cu puternica orientare si participare religioasa, au mai putine divorturi decat cuplurile nereligioase. Cei cu un grad inalt de angajare religioasa au o inalta rata a succesului si a fericirii in casatorie. Multe din aceste persoane spun ca sunt constiente de existenta lui Dumnezeu sau a inaltei puteri care le da un sens, un scop si le da familiei lor un sens al suportului si puterii. Constientizarea acestei inalte puteri in viata lor i-a ajutat sa fie mai rabdatori cu ceilalti, mai iertatori, mai increzatori si mai suportivi in relatia lor.

Persoanele casatorite, dintre care unul sau ambii soti nu au credinte religioase, in general, exprima un nivel scazut al fericirii maritale decat cuplurile care au o orientare religioasa. Si, desi casatoriile interreligioase au devenit tot mai comune in ultimii 25 de ani, ele sfarsesc prin divort mai repede in comparatie cu    casatoriile din cadrul unei aceeasi religii.

Un studiu, de exemplu, a gasit ca acolo unde ambii soti nu au inclinatii religioase, probabilitatea divortului, dezertarii si delicventei copiilor este de patru ori mai mare fata de situatia in care exista orientare religioasa. Religia pare sa contribuie la coeziunea familiei.

A avea nunta intr-un loc ce-l venereaza pe Dumnezeu, s-a constatat ca relationeaza pozitiv cu stabilitatea casatoriei. Cei care se casatoresc intr-un loc de veneratie, in general se bucura de mai mult succes in casatorie fata de ceilalti. O nunta efectuata intr-o biserica sau intr-o sinagoga, in special pentru acei cu convingeri religioase, aduce un sentiment de sacralitate a casatoriei.

Relatia intre religiozitate si succesul relatiei maritale a fost studiata intens. Au fost sugerate variate motive pentru legatura intre credinta religioasa si succesul in relatia maritala. Principalul motiv este ca cele mai multe religii accentueaza valorile care contribuie la succesul in viaia maritala, in general: dragostea, angajarea in relatie, respectul, suportul reciproc, ajutorul, rabdarea, iertarea si fidelitatea.

2. Religiozitatea si formele alternative ale relatiei maritale

Relatia dintre religiozitate si formele alternative ale mariajului se reflecta mai ales in ceea ce priveste conduita sexuala. Fundamentul religios al femeii e relationat cu conduita sexuala, mai ales la catolice. Fundamentele religioase ale barbatului nu le afecteaza prezenta sau absenta interlegaturilor sexuale. Caracteristicile femeii sunt mai strans relationate cu activitatea de cuplu decat caracteristicile barbatului. Femeile care relatateaza ca au avut legaturi sexuale spun ca mai inainte au fost mai putin religioase, au fost orientate mai mult spre cariera si mai putin catre rolul de gospodina.

Persoanele care se descriu ca nereligioase este mai probabil sa aiba relatii premaritale si in afara mariajului. In ce priveste sexul si varsta, s-a constatat ca barbatii mai in varsta, care sunt indiferenti sau ostili religiei, au atitudini mai permisive decat tinerii in privinta relatiilor sexuale in afara mariajului.

In ceea ce priveste celibatul, cristianismul este cel care l-a promovat, cast si consacrat la virtute superioara. Nici o religie nu a valorizat castitatea la acest grad (29). Isus Hristos incarneaza modelul initial al celibatului religios crestin. Preotii se indoiesc de toate activitatile sexuale din cauza voluptatii pe care o procura si care deturneaza esentialul. Nici unul nu stimeaza mariajul in care vad nu o valoare, ci o simpla necesitate, un loc de grija, o forma de sclavie a corpului si a spiritului.

Incepand cu secolul al XII-lea, celibatul religios crestin se dezvolta sub trei forme. Mai intai, sihastrii plecau "in desert"; ei explorau "economia libidinala", cercetand cele mai bune mijloace de suprimare a dorintelor. In al doilea rand, calugarii si calugaritele organizau celibatul ca o asceza colectiv-solitara. In final, preotii seculari, episcopii si abatii, traind inca in contact cu familiile, suporta rau celibatul, care le era totusi recomandat.

Practica celibatului s-a impus in anumite epoci, iar in altele s-a inlaturat. Pe masura ce casatoria devine un ritual sacru, apare ca incompatibil cu ordinele calugaresti.

Dincolo de aceste aspecte de ordin istoric, coabitarea si celibatul tind sa fie mai putin acceptate de catre persoanele cu orientare religioasa, intrucat relatiile sexuale in afara casatoriei sunt considerate a fi un pacat. Stereotipurile fata de aceste forme alternative apar si pentru ca s-a constituit o "morala sexuala" (8), care vine in prelungirea moralei crestine.

Intr-o astfel de morala, sexualitatea isi descopera sensul uman si apare ca un limbaj al tandretei si al unitatii existente intre parteneri intr-o relatie deja construita. Sexualitatea nu e doar o functie biologica ci si o functie semnificativa pentru parteneri. Pe motivul acestei semnificatii crestinismul pretinde casatoria pe baza de juramant. In acest fel, casatoria e juramant sacru fata de iubirea fidela terestra, ea dorindu-se ireversibila si "mai tare ca moartea".

In schimb, morala sexuala prohibitiva e respinsa de viziunile liberale, care refuza ideea ca dorinta sexuala trebuie sa fie in mod necesar egoista, iar cautarea placerii sexuale este in mod automat suspecta. Dimpotriva, sexualitatea poate fi considerata ca un atasament natural care construieste un interes comun plecand de la doua interese independente si care poate permite in mod miraculos unor oameni sa depaseasca tensiunile psihologice si morale dintre egoism si generozitate. Temeiul acestei depasiri sta in faptul ca dorinta si activitatea sexuala cuprind gratitudine si afectiune. In prelungire, placerea sexuala e o valoare morala, iar cautarea ei nu necesita nici o justificare externa. O persoana dotata cu toate virtutile morale (curtoazie, curaj, responsabilitate, delicatete, toleranta etc.) poate sa caute, cu moderatie desigur, placerea sexuala atata timp cat aceasta nu are nimic contradictoriu. Din acest punct de vedere, nu e necesar sa fie justificata activitatea sexuala prin iubire, casatorie sau angajament. Sexualitatea e in mod cert un domeniu aparte al vietii omului, dar nu atat de unic si izolat pentru a legitima asertiunea ca nici o consideratie morala nu ar avea rost (8).