Psihoterapia

Psihoterapia

Exista frecvente situatii de viata cand o persoana acuza o gama larga de simptome psihice si psihosomatice generate de stresuri psihice majore, capabile sa le perturbe intr-un mod neasteptat de marcat si persistent echilibrul sufletesc. Daca cineva incearca si reuseste sa restabileasca prin miljoace psihologice ( de ex. compatimire, incurajare, oferirea unor solutii viabile) - acest echilibru sufletesc perturbat al unei persoane, atunci se poate vorbi de "psihoterapie". O astfel de acceptiune a psihoterapiei nu mai este admisa astazi cand vastitatea impresionanta de tehnici terapeutice, inclusiv rezultatele neasteptat de favorabile obtinute, justifica acordarea doar a termenului de "ajutor psihologic" acelei tentative cu iz terapeutic de reechilibrare psihologica a unui individ perturbat sufleteste. Acest ajutor psihologic poate fi acordat, nu numai de catre doctor sau psiholog, ci si de orice persoana bine intentionata si cu calitati relationale dar fara o pregatire de specialitate.

In conscinta, ca urmare a acceptarii acestor noi exigente, astazi, se considera ca psihoterapia reprezinta in esenta un ajutor psihologic "institutionalizat", acordat de catre o persoana calificata (cu notiuni medicale si psihologice), cu responsabilitati asumate actionand intr-un cadru reglementat juridic si institutional si avand consimtamantul bolnavului. Psihoterapeutul isi foloseste disponibilitatile sale psihice dar si cunostintele tehnice de ordin psihoterapeutic, in tratarea simptomelor fizice si psihice ale bolnavilor.

Inca din cele mai vechi timpuri tratamentul bolii a constat preponderent in apelul la fortele magice care sa salveze omul bolnav, acesta derivand din neputinta mijloacelor fizice, dar, treptat, pe masura progresului artei medicale, aceste practici au cedat locul folosirii tot mai ferme a unor agenti fizici si chimici, adica medicamentelor si celorlalte procese aditionale: regim dietetic, fizioterapie, etc.

S-a ajuns in zilele noastre la cultul medicamentului, in special, dar si a altor forme de terapie: fizica (balneoterapie, fizioterapie), homeopatie, acupunctura. Datorita faptului ca in prezent nu mai putem recurge la apelul unor forte miraculoase, aceasta disponibilitate psihica a pacientului - de a accepta un ajutor simbolic de esenta irationala, dar capabil sa-i satisfaca nevoia de a fi incurajat- este exploatata de medic, care, insa, nu trebuie sa recurga simplist la incurajari ori asigurari factice, deoarece - prin aceasta - el nu s-ar mai deosebi de ex., de o cumatra care acorda un ajutor psihologic unei persoane panicate de faptul ca sotul ei o insala.

Psihoterapia izvoraste inevitabil in cadrul relatiei medic-pacient, acolo unde scopul este comun: vindecarea bolii si unde terapeutul consimte sa-si puna in joc atat disponibilitatile sale intelectuale cat si afective in slujba scopului fixat.

Asistenta medicala ridica unele probleme de ordin psihologic ce impun o discutie despre rasunetul bolii asupra psihicului si modului de viata a omului bolnav, despre relatia lui, devenita necesara, cu medicul curant, ca si despre complexul de factori biologici, sociali sau de alta natura care influenteaza dialogul dintre medic si bolnav, dialog ce contine in mod obligatoriu premisa psihoterapiei. Aceasta constituie un aliat al medicului dispus sa depaseasca limitele impuse de o abordare exclusiv "tehnicizata" a omului bolnav si este in forma ei cea mai simpla, accesibila oricarui medic practician, in incurajarea continua a omului suferind, oferindu-i acestuia un veritabil suport in plan sufletesc.

Se cuvin reliefate o serie de particularitati in cadrul carora se instituie relatia interpersonala specifica profesiunii medicale si in care medicul curant se angajeaza cu bolnavul sau intr-un dialog mai mult sau mai putin constientizat, de catre ambii parteneri, dar a carui natura, diferita de cea a realizarii actului terapeutic propriu-zis, este in masura sa realizeze o completare a acestuia. Daca medicul devine receptiv si incearca sa aline si suferintele de ordin emotional care acompaniaza de regula boala pacientului sau, lucrul acesta va conduce intr-un mod absolut sigur la excelente rezultate terapeutice. Este de dorit ca in aceasta perspectiva a psihoterapiei suportive sa se contureze un domeniu cu implicatii depasind sfera medicala, acela al reechilibrarii personalitatii omului bolanv, in scopul reincadrarii optime in angranajul vietii sociale, din care a fost smuls de catre boala. Boala reprezinta totalitatea abaterilor statistice de la normal, care, fie altereaza capacitatea omului de a activa in planul vietii sale personale, profesionale ori sociale, fie reprezinta, prin potentialul lor evolutiv, primejdia unei astfel de alterari. In general, oamenii se impaca greu cu ideea ca au devenit bolnavi. De aceea, in fata unor simptome de indispozitie fizica sau psihica, omul nu se gandeste imediat la boala sau - daca se gandeste - are tendinta de a respinge aceasta idee pentru simplul fapt ca - obiectiv - "boala este un rau si aduce suferinta, ea se acompaniaza cu un cortegiu de anxietate". Rezumand cauzele care fac sa se manifeste aproape la fiecare bolnav o rezistenta in fata bolii, se cuvine sa analizam:

1. rezistenta la propria noastra slabiciune ( mai dezvoltata la cei cu mari responsabilitati profesionale si sociale)
2. teama de a fi bolnav de o boala grava
3. rezistenta la autoritatea medicului si la exigentele tratamentului, aici fiind de fapt o atitudine ambivalenta fata de medic, in faza ce precede acceptarea bolii.

Relatia medic-pacient constituie un suport al psihoterapiei individuale de sustinere. Avand la baza existenta unui apel la ajutor efectuat de catre bolnav precum si disponibilitatea terapeutului de a utiliza propriul sau pihic, ca si psihicul bolnavului, ca mijloace terapeutice - psihoterapia suportiva presupune o varietate de trasaturi ale relatiei medic - pacient, dar si existenta unor puncte comune oricarui proces psihoterapic.

Aplicarea psihoterapiei suportive simple constituie o obligatie morala pentru orice medic, deoarece, indiferent daca el are sau nu in vedere acest fapt - in virtutea relatiei terapeutice stabilita automat intre el si acient - acesta din urma va receptiona in favoarea sau in defavoarea sanatatii sale orice variatie atitudinala a terapeutului.

Caracterisitici ale relatiei psihoterapeutice

PT este o terapeutica relationala - aceste relatii instituite in cadrul terapiei corespund unor conditii speciale si unui scop bine definit: ameliorarea sau vindecarea bolii.

Relatia este preponderent de natura verbala - totusi pot exista si alte forme ale relatie exprimand un continut sau o expresie nonverbala sau picturala.

Coexistenta terapeutica - in unele cazuri are loc o traire impreuna a unei anumite experiente sau situatii a bolnavului de catre medic sau chiar de catre ceilalti bolnavi ( in terapia de grup).

Structura relatiei psihoterapeutice - cea mai raspandita este relatia duala: medic-bolnav. Relatiile plurale pot avea loc in cadrul PT de grup intre medic si fiecare bolnav.

Starea de dependenta a bolnavului - in afara de cazul patent al pierderii a insesi autonomiei persoanei, cum este cazul in PT prin hipnoza, toate celelalte tehnici psihoterapice se caracterizeaza totusi printr-o dependenta mai mult sau mai putin marcata a subiectului fata de terapeut atat ca individ cat si fata de insasi situatia relationala.

Relatia psihoterapica - mijloc de reechilibrare a personalitatii bolnavului. In PT efortul terapeutului este acela de a centra asupra bolnavului actiunile sale tintind reechilibrarea personalitatii acestuia, actiuni ce se exercita asupra unor structuri modificate de tipul:
- structuri rigide sau automatice

dezechilibrelor interne

dezadaptarilor in raport cu mediu. Relatia interpersonala in cadrul PT, stabilind o pozitie mai mult sau mai putin fixa si cu un rol bine desemnat a fiecaruia dintre cei doi poli ai sai, obliga pe bolnav sa reflecteze mai mult asupra lui insusi. In acest context, faptul de a avea nevoie de un altul revine in fond la un fel de "homeoterapie simbolica" ca forma de tratament a "omului prin om", aceasta relatie fiind un fel de exercitiu de a invata despre sine insusi.

Unele probleme de ordin practic privind instituirea si continutul PTS

1. premise de ordin psihologic ale participarii medicului la actul psihoterapic

Premisele instituirii relatiei psihoterapice sunt constituite, pe de o parte, de modificarile ivite in sfera sanatatii si personalitatii bolnavului, iar, pe de alta parte, de catre insusi procesul terapic necesitand "per se" o interelatie personala.

2. aspecte de ordin practic ale PTS

1. necesitatea existentei unei disponibilitati din partea medicului - intruchipata intr-o usurinta sau capacitate sporita de intelegere a suferintelor bolnavului, ca si de a simpatiiza cu acesta, aceasta capacitate este denumita alteroegocentrica
2. atitudinea de neutralitate afectiva - mentinerea ei rigida - chiar daca se conserva libertatea de actiune a medicului, inclusiv autoritatea sa - primejduieste reusita tratamentului, atat in cazul bolilor psihosomatice, cat si al unor nevroze ( de ex. depresiile)
3. starea de receptivitate activa a terapeutului - atitudinea considerata traditional ca pasiva a terapeutului trebuie sa cedeze locul unei atitudini active, chiar daca aparent nu se manifesta in fata bolnavului.
4. nuantarea starii de dependenta a bolnavului - terapeutul este de multe ori pus in situatia de a oscila intre autoritate si indulgenta fata de bolnav. Daca este mereu ca o doica, el risca sa-l mentina pe bolnav in starea de boala si perspectiva comportamentului regresiv implicat de boala. Daca bolnavul este incapabil sa-si preia responsabilitatea bolii sale, medicul va fi obligat sa-l mentina in aceasta satre de dependenta. Greselile de tact si pierderea autoritatii medicului pot duce la o deplasare a dependentei bolnavului catre drog.
5. vigilenta la bolile cu functie de evaziune - boala este un mod eficace si comun multor indivizi de a scapa de dificultati. Rolul psihoterapeutului in acesta cazuri este acela de cauta in spatele acuzelor somatice rebele, acele elemente psihogene si sa incerce sa le inlature prin persuasiune sau chiar folosind terapii analitice.
6. efectul Placebo si integrarea lui in cadrul PT - este cunoscut faptul ca sugestibilitatea crescuta a bolnavilor ii face pe acestia sa descrie o ameliorare marcata a simptomatologiei morbide atunci cand li se administreaza presupuse medicamente care , in realitate contin substante inactive din punct de vedere farmacologic. Acest efect poate fi uitlizat de catre psihoterapeut atunci cand recomanda calduros un medicament, cu reale calitati in combaterea bolii respective, dar al carui rezultat va fi net augmentat in cazul in care pacientul este convins ca are de-a face cu un veritabil remediu.
7. reversul PT - boala iatrogena - adeseori medicul neexperimentat comite o greseala cu consecinte uneori extrem de neplacute, in special pentru bolnav. Incercand sa convinga pe bolanv ca boala de care sufera acesta nu este grava decat prin complicatiile pe care aceasta le poate avea si - raspunzand dorintei bolnavului - ii descrie simptomatologia unor astfel de complicatii, de foarte multe ori se intampla ca bolnavul sa traiasca cu obsesia acestor complicatii si sa apeleze de nenumarate ori la medic, interpretand fals simptome banale.

Caractere generale ale PTS

Scopul

Activarea resurselor psihice personale ale pacientului

Dezvoltarea a ceea ce s-a conservat in caz de handicap fizic sau psihic.

Premise conceptuale

Metode utilizate

efectuarea unui tratament complet de integrare psihosomatica

prelevarea anamnezei de tip mixt

favorizarea verbalizarii emotiilor si gandurilor bolnavului

valorizarea pacientului ( resurse somatice si psihice, reinsertia sociala)

informare asupra mersului bolii si insanatosirii

inducerea acceptarii de catre bolnav a ireversibilitatii unor leziuni si a consecintelor acestora asupra calitatii vietii

persuasiune (elemente sugestive), sfaturi, coercitie (fumat, restrictii dietetice, etc.) alternand cu incredintarea de responsabilitati.

Forme de aplicare

singulara

pereche (in tulburarile de dinamica sexuala)

de grup

familiala

Indicatii curente

schimbarea modului de viata ( ex. postinfarct)

reeducarea functionala ( dupa amputatii, hemiplegie)

boli cronice generatoare de deficite functionale irecuperabile cu afectarea calitatii vietii

izolare sociala (inclusiv in spital)

Indicatii elective

inducerea unei compliante terapeutice ridicate

schimbarea schemei corporale (peacemaker, exereze)

"insotirea" bolnavilor muribunzi spre sfarsitul implacabil

Situatii de catastrofe, de criza de viata personala.

Finalitatea

intarirea mecanismelor de aparare existente

refacerea mecanismelor adaptative

Psihoterapia individuala de sustinere sau psihoterapia suportiva constituie o PT de suprafata ( nu modifica personalitatea bolnavului), "invigorativa", de "imbarbatare", aplicata de catre terapeut, care trebuie sa manifeste o fixatie afectiva fata de bolnav. Bolnavul stie ca va fi suportat de catre medic, nu judecat sau condamnat, asa incat are loc o descarcare emotionala (catharsis) concomitent cu o cerere imperioasa de linistire si siguranta. PTS consta intr-o perpetua incurajare a bolnavului, in paralel cu favorizarea unei descarcari emotionale a acestuia, capabila sa-i procure o diminuare a anxietatii si urmarind asigurarea tuturor conditiilor pentru instituirea unui tratament eficace. Ea tinde in acelasi timp si la o reechilibrare a personalitatii bolnavului si constituie astfel, un factor adjuvant - uneori cu rol hotarator - in vindecare.

Mijloace

Sunt de fapt forme ale PTS:

indrumarea

persuasiunea

incurajarea

catharsisul

presiunea si coercitia

desensibilizarea

exteriorizarea intereselor

manipularea mediului

Desi este considerata ca o terapie care lasa in umbra problemele etiologiei bolii si ale personalitatii bolnavului, PTS constituie o obligatie morala pentru orice medic.