Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» NARCISISM SI RELATIE DE OBIECT


NARCISISM SI RELATIE DE OBIECT




NARCISISM SI RELATIE DE OBIECT

1.1. Teoria freudiana despre narcisism Freud a imprumutat termenul de "narcisism" de la medicul englez Havelock Ellis, care studia si el tulburarile sexuale. Individul narcisic este profund interesat de propria sa persoana ; Freud era de parere ca schizofrenul, cufundat in lumea sa bantuita de voci, halucinatii si deliruri, merita a fi calificat drept "narcisic". Freud insa a explicat acest aspect in termenii teoriei lui. El a detectat mai multe laturi ale narcisismului. In Pentru a introduce narcisismul (1914), intrebandu-se care este destinul libidoului in schizofrenie, el remarca : "Libidoul sustras din lumea exterioara a fost directionat spre eu, in asa fel incat a luat nastere un comportament care poate fi numit narcisism [si care] este extinderea si clarificarea unei stari care existase deja inainte. Suntem, asadar, indemnati sa intelegem narcisismul ce ia nastere prin inglobarea investitiilor unui obiect drept un narcisism secundar, care se edifica pe unul primar []". Mai incolo, in acelasi text, el vorbeste despre alegerea obiectului iubirii in functie de tipul narcisic : "Omul iubeste: [] a) Ceea ce este (el insusi), b) Ceea ce el insusi a fost, c) Ceea ce ar dori sa fie, d) Persoana care a fost o parte din el insusi". Asadar, Freud distingea un narcisism primar (asupra caruia a oferit versiuni contradictorii3), un narcisism secundar si o alegere de obiect narcisica. 3 Sub denumira de narcissism primar absolut, Freud desemneaza reducerea tensiunilor la nivelul zero, al carei agent este principiul Nirvana. S. Freud, C. G. Jung, scrisoare din 19 decembrie 1909, S. Freud, Pentru a introduce narcisismul In perioada in care a scris articolul despre narcisism, Freud incerca sa-si consolideze conceptia asupra eului si, pe de alta parte, sa pastreze notiunea de libido, la care Jung renuntase incet-incet, provocand o polemica intre el si fostul sau mentor. In 1909, Freud ii scria deja lui Jung, exprimandu-si temerile cu privire la abandonarea acestui concept - care ii permisese intotdeauna sa gandeasca prin intermediul metaforei economice sau bancare, insotita de conceptul de investitie : "[.] sunteti in pericolul [.] de a neglija libidoul, pe care eu l-am pus la loc de cinste". Trei ani mai tarziu, Jung nu mai accepta rolul sexualitatii in psihoze, iar in 1914, Freud isi reafirma viguros intentia de a arata ca teoria sa despre libido se poate aplica si la cunoasterea psihozei (maladie ce-l mirase si il determinase sa o numeasca "nevroza narcisisca"), validandu-si inca o data teoria sa asupra nevrozelor : "Pot [] doar sa-i repet ca eu n-am enuntat vreo astfel de renuntare la teoria libidoului". Freud incerca deci o unificare prin care sa anexeze eul la conceptia largita despre sexualitate si, din acest moment al evolutiei gandirii lui, modelul sau teoretic asupra aparatului psihic va include mereu notiunea de libido. Dar complexitatea propriei sale gandiri din eseul despre narcisism ii da un "disconfort evident" privind raportul dintre, pe de o parte, un libido al eului si un libido de obiect, iar pe de alta parte, un libido sexual si pulsiunile eului : "[.] daca recunoastem ca Eul are o investitie primara cu libido, de ce mai este necesar sa separam un libido sexual de o energie nesexuala a pulsiunilor Eului? Fundamentarea printr-o energie psihica unitara nu ne-ar scuti, oare, de toate dificultatile create de separarea intre o energie a pulsiunii Eului si un libido al Eului, intre un libido al Eului si un libido obiectal?". Mai incolo in text, Freud incearca sa explice aceasta distinctie conceptuala intre libido (sexual) si pulsiunile eului - diferenta ce corespunde celei dintre foame si iubire - prin consideratii biologice : cum individul duce o dubla existenta, una pentru el insusi si una pentru specie, putem pastra in teorie ambele registre energetice, unul sexual si unul nesexual. J. Laplanche clarifica aceasta distinctie : in toata opera freudiana pana in anii `20, pulsiunile eului desemneaza marile functii vitale, al caror scop este autoconservarea. Ca pulsiuni nesexuale, ele se opun constant pulsiunii sexuale. Pe de alta parte, libidoul eului se situeaza la celalalt capat al dualismului, desemnand o investire sexuala a obiectului-eu, in opozitie cu libidoul de obiect, in cazul caruia sexualitatea este investita in exterior. In lucrarea sa centrala asupra narcisismului, Freud avanseaza in teoria lui despre evolutia libidoului. Pe de o parte, narcisismul nu mai este doar o etapa a dezvoltarii, ci capata o definitie structurala ; el apare ca o stare de "staza a libidoului" pe care nici o investire de obiect nu o poate depasi complet. Pe de alta parte, posibilitatea eului de a investi in el insusi sau in obiect libidoul, al carui rezervor este, ca si posibilitatea de a alege un obiect dupa propria sa imagine, ne indeparteaza de modelul pur pulsional al alegerii de obiect si modifica relatia sa cu lumea exterioara. Acest text ne trimite, deasemeni, la inceputul dezvoltarii eului si al auto-investirii imaginii sale, la momentul fondator cand el se recunoaste pe sine. Momentul fondator este cel al trecerii de la autoerotism la narcisism: "[.] este necesar sa admitem ca la individ nu exista de la inceput o unitate asemanatoare Eului; Eul trebuie sa se dezvolte. Pulsiunile autoerotice sunt insa primordiale; trebuie, asadar, ca ceva, o noua actiune psihica, sa se adauge autoerotismului, pentru a forma narcisismul". S. Freud,,. In eseul freudian din 1914, libidoul narcisic vine sa se opuna libidoului de obiect, pozitie teoretica intermediara intre un moment cand Freud opune ca forte in conflict autoconservarea si sexualitatea si un alt moment, dupa 1920, cand se confrunta pulsiunea de viata si pulsiunea de moarte. In aceasta lucrare, Freud analizeaza relatiile complexe dintre "atitudinea" narcisica, in care libidoul a fost retras si redirijat spre eu (libido al eului), si atitudinea in care persoanele si lucrurile exterioare fac parte din propriul camp de interes (libido de obiect). Freud compara procesul prin care interesul pentru obiect poate fi retras (si eventual, mai tarziu, realocat) cu procesul prin care o amiba isi intinde un fir de protoplasma, un pseudopod, spre obiectele din mediul sau, pentru a le testa, pentru a stabili daca este vorba de un aliment etc., fir pe care il poate retrage daca isi pierde interesul : "Ne formam astfel reprezentarea unei investitii libidinale primare a Eului, din care o parte se confera mai tarziu obiectelor, dar care in fond ramane, si care se comporta fata de investitia obiectala asa cum se comporta corpul unui animal protoplasmatic fata de pseudopodele pe care le-a emis". El vede retragerea si reorientarea libidoului ca pe o situatie fluida, care explica numeroase aspecte din psihologia normala sau din schizofrenie. De exemplu, a adormi implica o retragere a interesului fata de lumea exterioara si o investitie in "unica dorinta de a dormi" (si in vis). La fel, in cazul maladiei sau al durerii, exista o retragere a libidoului spre eu sau spre organul particular care este bolnav (o durere de dinti devine singura experienta care conteaza pentru cel ce sufera, iar in timpul durerii, restul lumii nu mai prezinta nici un interes). Freud ajunge chiar sa stabileasca o formula ce leaga libidoul de obiect si libidoul eului, intr-o relatie invers proportionala : "In linii mari, noi vedem o opozitie intre libidoul Eului si libidoul obiectal. Cu cat e utilizat mai mult unul, cu atat devine mai sarac celalalt". Acest fel de "balanta energetica" va fi pusa la indoiala atat de alti psihanalisti, cat si de Freud insusi, atunci cand va studia, trei ani mai tarziu, fenomenul melancoliei : "Conform analogiei cu doliul, trebuie sa tragem concluzia ca el a suferit o pierdere de obiecte ; din afirmatiile lui reiese o pierdere a Eului sau". La melancolic, Freud se confrunta deci cu o pierdere de obiect care este, in acelasi timp, o pierdere de eu. Asadar ar exista doua niveluri diferite ale raportului dintre libidoul eului si libidoul de obiect. Care sunt ele? Un posibil raspuns poate fi gasit in comentariul lui Paul Federn asupra utilizarii prea largi si prea imprecise a notiunii de narcisism, ca si asupra tendintei de a fixa in termeni absoluti opozitii care nu au sens decat intr-un context specific. Intr-un articol despre distinctia intre narcisismul sanatos si narcisismul patologic, publicat in 1936, el spune urmatoarele : "Dupa cum am mai discutat, orice narcisism secundar are drept obiect eul sau ceea ce a fost incorporat de catre eu. Aici, antiteza dintre libidoul de obiect si narcisism nu mai consta in raportarea la un obiect, ci in natura obiectului, in faptul daca el face parte din lumea exterioara sau este o parte din eu ; devine imposibila o distinctie stricta - lucru in perfect acord cu fenomenul psihic real - daca eul inglobeaza, in masuri diferite, parti din lumea exterioara". Pe de o parte, libidoul eului are un obiect care este tocmai eul, pe de alta parte exista o intrepatrundere eu-obiect caracteristica narcisismului, ceea ce face de nesustinut, pentru Federn, distinctia stricta intre libido al eului si libido de obiect. Dar daca tratam problema "en gros", cum spune Freud, am putea accepta, credem, o distinctie libido al eului/libido de obiect, in masura in care este vorba de obiectul extern real. Doliu si melancolie constituie o noua schimbare de perspectiva pentru Freud, deoarece obiectul capata aici un rol major in masura in care este pierdut ( in vreme ce, in teoria pulsiunii, obiectul este contingent si usor inlocuibil, deoarece pulsiunea are un loc central ca presiune de origine biologica ce revendica din partea aparatului psihic descarcarea tensiunii pe care ea o produce). Pentru a evita confuzii care sa conduca la nediferentierea intre obiectul extern si obiectul intern, René Diatkine crede ca nu ar trebui sa vorbim de obiect decat referitor la obiectul intern. Pentru el, conceptul de obiect desemneaza ceea ce este continuu in fluctuatiile de investire si in succesiunea momentelor corespondente




1.2. Narcisismul in teoria kleiniana Incepand cu 1925, Melanie Klein incepe sa afirme ca nu exista un narcisism primar si ca autoerotismul si narcisismul sunt, la copil, contemporane cu primele relatii de obiect. Observatiile asupra sugarilor, combinate cu munca sa clinica asupra copiilor si adultilor au determinat-o sa sustina ca primele experiente pe care le are bebelusul, cea de alaptare si cea a prezentei mamei, reprezinta inceputul relatiei sale de obiect cu ea. Aceasta relatie este mai intai o relatie cu un obiect partial, deoarece pulsiunile orale-libidinale si orale-distructive sunt dirijate, de la inceputul vietii, spre sanul mamei. Este vorba despre inferente pornind de la comportamentul noului nascut si pornind "de la o anumita simpatie fata de el - o simpatie fondata pe un raport direct intre inconstientul nostru si san"12. Vedem bine ca Klein, cand spune "mama", se refera la un obiect "subiectiv" (dupa expresia winnicottiana), care poate fi sanul, chiar hrana, sau mai degraba ceva ce corespunde cu ceea ce percepe observatorul ca fiind obiectul copilului : "Relatiile bebelusului cu primul sau obiect, mama, sunt legate de la inceput de relatiile sale cu hrana. Iata de ce studiul modelelor de atitudini fundamentale fata de hrana pare sa fie cea mai buna metoda de a intelege sugarii. [.] La bebelusi, chiar din primele zile de viata, putem observa diferente considerabile in atitudinea lor cu privire la supt, [iar unii] prezinta semne indubitabile de iubire si interes fata de mama lor, intr-o faza extrem de precoce - atitudine ce contine elemente esentiale ale unei relatii de obiect". Dupa Melanie Klein, relatia de obiect de la inceputul vietii este compusa in esenta din proiectii (pozitia schizo-paranoida). In timp ce pentru psihanalisti ca Fairbairn, Ferenczi sau Balint atitudinile patogene ale obiectului real sunt determinante pentru figura persecutorie a obiectului primar, pentru Klein lucrurile stau invers : relatiile de obiect nu se constituie in functie de obiectele reale ; inca de la bun inceput exista fantasme (innascute), iar obiectele fantasmatice sunt proiectate asupra mamei; astfel, accentul este pus pe relatia de obiect fantasmatica si pe obiectul intern. Rolul obiectului extern este mentionat doar in masura in care el vine sa limiteze si sa modereze proiectiile al caror suport este. Comparand viziunile freudiana si kleiniana asupra importantei obiectului extern in economia libidinala, B. Brusset remarca : odata cu problema transformarii, de catre eu, a libidoului de obiect in libido narcisic, sau invers, a libidoului narcisic in libido de obiect, la Freud devine evidenta ancorarea in realitatea obiectului. In timp ce Melanie Klein, prin relativa exclusivitate oferita economiei obiectelor interne, ramane departe de a face loc alteritatii fundamentale a obiectului extern. La fel, exista o diferenta esentiala in modul lor de a concepe fantasma : pentru Freud, cu teoria sa despre sprijinire, fantasma tine de o experienta a pierderii, in vreme ce pentru Klein fantasma este data asemenea unei realitati psihice "deja là". Totusi, credem ca Melanie Klein este cea care a stimulat cel mai mult orientarea psihanalitica spre relatia de obiect, spre intersubiectivitate si, la extrema, spre interpersonal, prin amploarea pe care a dat-o fantasmei in teoria ei si, in consecinta, discursului teoretic in termenii relatiei de obiect. Cat priveste narcisismul, Melanie Klein face diferenta intre stadiul narcisic despre care vorbea Freud si starile narcisice. De fapt, Freud descrisese narcisismul si ca o "epoca" in care nu exista relatii de obiect (ce vor aparea odata cu Oedip-ul), si ca o "stare" care vine si pleaca in functie de investitiile eului ca rezervor libidinal. In starile narcisice, spune Klein, relatiile de obiect sunt inlocuite cu relatii de obiect intern. Am putea considera ca ea a adaugat la lista lui Freud despre alegerea obiectului iubirii dupa tipul narcisic : Iubim, deasemeni, "persoana" care a devenit o parte din sine (un obiect intern). Ea afirma ca o trasatura tipica a relatiilor de obiect schizoide este natura lor narcisica: atunci cand idealul eului este proiectat intr-o alta persoana, aceasta este iubita si admirata pentru ca ea contine partile "bune" din subiect; tot asa, cand relatia cu o alta persoana se bazeaza pe proiectia in ea a partilor "rele" ale subiectului, ea este de natura narcisica pentru ca, si in acest caz, obiectul reprezinta mai ales o parte din subiect. Astfel, ca sa completam lista lui Freud despre alegerea de obiect dupa tipul narcisic, putem spune : iubim (sau uram), deasemeni, persoana care a dobandit o parte din sine. In pasajul pe care tocmai l-am citat, este vorba de proiectia idealului eului sau a partilor "rele" din subiect ; astfel, natura narcisica a relatiei schizoide este corelata cu miscarea proiectiva. Atunci cand proiectia este urmata de introiectia unui obiect care "poseda" deja partea din subiect, se creeaza un cerc vicios ce amplifica angoasa subiectului, ca in situatia in care subiectul introiecteaza un obiect in care proiectase propria sa violenta. Apare aici un fel de efect de bumerang, prin faptul ca reintroiectia se limiteaza la ceea ce fusese proiectat. Tocmai acest lucru ii permite lui Klein sa afirme ca o alta caracteristica a relatiilor de obiect schizoide este artificialitatea lor si lipsa lor de spontaneitate; in paralel, constatam o perturbare grava a sentimentului de sine sau, daca putem spune astfel, a relatiei cu sine insusi; si aceasta relatie pare artificiala; cu alte cuvinte, sunt perturbate in egala masura realitatea psihica si relatia cu realitatea exterioara. Iata natura narcisica a acestui mecanism: obiectul este o "extensie a eului" obtinuta prin proiectie, iar introiectia "obiectului invadat cu violenta" are loc in interiorul procesului proiectiv, deoarece aceasta introiectie nu aduce nimic in plus fata de continutul proiectat. Melanie Klein face o distinctie intre acest tip de "introiectie" si o alta introiectie, care contribuie la dezvoltarea bebelusului : "Odata cu introiectia obiectului intreg, cam in al doilea sfert din primul an de viata, au loc progrese in directia integrarii. Aceasta implica schimbari importante privind relatia de obiect [.] si o perceptie mai buna a lumii exterioare, ca si o sinteza mai reusita intre situatiile interne si externe". Asadar, introiectia care participa la dezvoltarea psihica este diferita de reintroiectia obiectului fantasmatic, datorita "mai bunei perceptii a lumii exterioare", adica faptului de a percepe obiectul extern real. Daca "interpretam" pasajul in care Klein vorbeste de proiectie si de introiectie, de realitate interioara si exterioara, ne dam seama ca ea evita sa vorbeasca despre "celalalt", despre "obiectul real" utilizand acesti termeni, dar afirmatiile sale produc confuzie daca nu gandim in acesti termeni. Poate ca ea si-a gandit intotdeauna teoria incluzand realitatea externa (realitatea psihica a obiectului extern), dar nu a vorbit despre ea pentru a nu se indeparta prea mult de subiectivitatea pacientilor sai. Insusi Freud, chiar daca afirma in 1923, despre melancolic, " a trai inseamna a fi iubit . a fi iubit de catre supraeu" (el nu spune ca a fi iubit inseamna a gasi satisfactia pulsionala), el nu va renunta niciodata la prima sa conceptie, a primatului pulsiunii, in care obiectul este tinut la distanta. In comentariul sau asupra acestei pozitii teoretice, A. Green ne spune ca Freud, dupa 1914, a neglijat teoria narcisismului pentru a-si accentua optiunile fundamentale, in special cele privind compulsia la repetitie. Mai exact : "[.] daca Freud se teme de alunecarea spre obiect, este pentru ca se teme de o regresie a teoriei spre o conceptie care subliniaza prea mult conjunctura, realul, evenimentul, pe care o resimte ca un pericol de a diminua partea de inconstient si de a restabili intaietatea constientului". Aceasta intelegere a alegerii teoretice freudiene (care este si a sa personala) nu-l va impiedica pe A. Green sa afirme mai tarziu ca Freud a avut atatea dificultati in a integra teoria sa despre narcisism cu cea despre pulsiunile de viata si de moarte datorita, poate, unei conceptii insuficiente despre obiect, chiar un obiect descris in perspectiva primatului pulsiunii.





1.3. Relatia narcisica Primul enunt al lui Freud despre narcisism fusese facut in 1910, in O amintire din copilarie a lui Leonardo da Vinci. Ce anume il incitase sa avanseze ipoteza narcisismului si sa-i urmareasca implicatiile ? Este vorba de un anumit tip de iubire, fata de cineva de acelasi sex : « Am gasit, in mod clar, [] la perversi si la homosexuali, ca ei nu si-au ales obiectul lor sexual de mai tarziu dupa modelul mamei, ci dupa cel al propriei lor persoane. Ei au cautat in mod evident sa se aleaga pe ei insisi ca obiect al iubirii ; prin asta ei manifesta tipul de alegere de obiect pe care trebuie sa-l numim tip narcisic ».Intr-o nota adaugata in 1910 in Trei eseuri asupra teoriei sexuale (1905), Freud remarca faptul ca iubirea homosexuala poate fi explicata printr-o legatura erotica foarte intensa cu mama, in timpul copilariei timpurii17. Aceasta legatura este favorizata de insasi tendinta excesiva a mamei, asa cum reiese din textul despre Leonardo : « La toti barbatii homosexuali, a existat in prima copilarie, cea care mai tarziu este uitata, o foarte intensa legatura cu o persoana feminina, de regula cu mama, provocata si favorizata de chiar afectiunea exagerata a mamei, accentuata de absenta tatalui din viata copilului ». In aceste conditii (tandrete excesiva a mamei si absenta a tatalui, dar si anumite « forte pulsionale »), evolutia ulterioara a unei asemenea legaturi cu mama consta, ne spune Freud, intr-o « mutatie » pe care o descrie astfel : « Baiatul refuleaza dragostea fata de mama, deoarece se pune pe sine insusi in locul ei, se identifica cu mama si isi ia propria persoana ca model, dupa a carei asemanare face noi alegeri obiectale. [] baietii, pe care cel care a crescut ii iubeste acum, sunt doar substituiri si reveniri ale propriei sale persoane la varsta copilariei, pe care el ii iubeste la fel de mult precum l-a iubit mama sa cand era copil. Noi spunem ca ajunge la obiectele iubirii pe calea narcisismului, pentru ca, in mitologia greaca, Narcis este un tanar caruia nimic nu-i placea mai mult decat propria imagine oglindita in apa si care a fost transformat in frumoasa floare care poarta acest nume ». Aceste fragmente din « Leonardo » sunt interesante pentru ca fac referinta la mitul lui Narcis si la oglinda sa, de asemenea la rolul privirii, ceea ce nu face textul din 1914 despre narcisism . Aici apare problema raportului cu celalalt ca imagine de sine. In mitul sau, Narcis nu stie ca imaginea care il fascineaza este a sa ; el o vede in apa, tocmai el a carui mama este o naiada, asa cum a observat Paula Heimann intr-o nota la articolul sau din 1952, Functii ale introiectiei si proiectiei in prima copilarie. Iata nota, in intregime : "Termenul de "narcisism" deriva din mitul grec al lui Narcis, care se indragosteste de propria sa imagine reflectata intr-un rau. Ar trebui totusi sa privim acest episod in contextul sau. Mitul (care a fost transmis in variante diferite) se desfasoara, in esenta, astfel : o nimfa (imortalizata mai tarziu ca Eco - idee subtila, deoarece ea reprezinta o combinatie de recompensa si pedeapsa pentru ca a fost atat de vorbareata) era indragostita de Narcis, dar acesta a respins-o. Ea a implorat-o pe Afrodita sa o razbune, iar Afrodita a acceptat, determinandu-l pe Narcis sa creada ca imaginea sa reflectata in apa este o nimfa acvatica. El se indragosti nebuneste de frumoasa creatura pe care o vedea in apa si incerca sa o imbratiseze. Frustrarea pe care o simti in urma insuccesului se reflecta si ea pe figura pe care o privea. Narcis crezu ca nimfa era suparata, ceea ce provoca in el dorinta de a o consola si de a o salva. Astfel, el suferea nu numai datorita insatisfactiei privind dorintele sale erotice, dar si datorita incapacitatii de a usura suferinta obiectului iubit. In cele din urma, el muri de inima rea. Fu metamorfozat in floarea care ii poarta numele. Conform acestui mit, grecii nu credeau ca iubirea de sine este o stare primara, ci ii atribuiau caracterul complex al iubirii obiectale. Tocmai acest fapt, de a trai toate emotiile iubirii de obiect, de la dorinta erotica pana la grija fata de suferinta obiectului si dorinta de a-l ajuta si de a-i reda fericirea, constituie la Narcis pedeapsa pentru a-i fi provocat lui Eco durerea de a iubi fara a fi iubit. In vreme ce, obiectiv vorbind, el se iubeste pe sine (propria imagine reflectata in apa), subiectiv vorbind, el iubeste o alta persoana. Din culpabilitatea de a o fi respins pe Eco, el trebuie sa se angajeze in doliul dupa un obiect inaccesibil (pierdut) si sa cada intr-o depresie suicidara. Nu intentionez o analiza completa a mitului, voi adauga doar o remarca : Narcis, atunci cand priveste in apa si isi contempla imaginea, o trateaza ca pe un obiect. Daca aplicam o regula obisnuita de interpretare si presupunem contrariul a ceea ce se afirma, apare o semnificatie mai profunda. Narcis priveste in lumea exterioara, in apa, dar se sugereaza semnificatia inconstienta opusa : el priveste in interiorul sau. In acest caz, se contureaza fantasma inconstienta despre un obiect (iubit) plasat in interiorul subiectului, iar aceasta sta la baza identificarii subiectului cu un obiect care, in continutul manifest al mitului, este reprezentat prin reflexia fidela a subiectului, luata in mod eronat drept un obiect. Faptul ca Narcis este fiul unei nimfe acvatice accentueaza un asemenea aspect. Este remarcabil ca acest concept grec asupra narcisismului se arata atat de apropiat de descoperirile Melaniei Klein, descoperiri obtinute in mod empiric, fara o baza teoretica preconceputa, urmarind doar fantasmele prezentate de copii in analiza lor". J. Riviere vorbeste de aceasta nota despre mitul lui Narcis, raportand mitul la pozitia depresiva si la experienta umana seculara de tristete si disperare in urma pierderii celor dragi, experienta ce poate fi urmata de moarte. Autoarea vede importanta acestui fragment numai in termenii relatiei de obiect, lucru care nu ne mira, tinand seama ca este vorba de o carte despre sistemul teoretic kleinian. Dar credem ca nota respectiva ar putea spune mai mult decat simpla ilustrare a valabilitatii acestui sistem. Care este contextul din carte in care apare nota despre Narcis? P. Heimann o adauga pentru a-si sustine ipoteza ca, in starea narcisica, obiectul exterior este urat si respins asa incat subiectul sa-si poata iubi obiectul intern, care este fuzionat cu eul, si sa obtina placere din asta, modalitate folosita "de eul infantil, ca sa scape de frustrare". In articolul sau, ea face diferenta intre gratificarea autoerotica si narcisism, prin faptul ca in primul caz subiectul se indreapta catre sanul intern, iar in al doilea caz el se retrage de la sanul exterior, starea narcisica avand un element de agresivitate mai puternic decat starea autoerotica. Dupa Heimann, aceasta perspectiva ar explica dificultatile din analiza pacientilor narcisici si ar cere o reconsiderare a ideii freudiene ca narcisismul precede relatia de obiect. Asadar, Narcis isi trateaza imaginea din apa ca pe un obiect. Heimann ne spune ca la baza starii narcisice exista o relatie de obiect, ca nu putem opune narcisismul si relatia de obiect. Totusi, prin modul in care iese din aceasta opozitie, ea creeaza o noua opozitie (privind acelasi raport narcisism / relatie de obiect) : opozitia intern / extern sau obiectivitate / subiectivitate. Daca exprimam nota despre Narcis in termenii restului cartii, obtinem urmatoarele : din punct de vedere obiectiv, Narcis se retrage de la Eco (obiect extern urat) pentru a iubi obiectul intern fuzionat cu eul (deci pe sine insusi) ; din punct de vedere subiectiv, el se indreapta spre o nimfa acvatica (tratata ca obiect extern iubit). Sau, altfel spus : din punct de vedere obiectiv, Narcis se afla intr-o stare narcisica, in timp ce, din punct de vedere subiectiv, el se afla intr-o stare de iubire obiectala. Freud, in textul sau despre Leonardo, a facut legatura intre relatia narcisica (faptul de "a-si gasi obiectul iubirii pe calea narcisismului") si absenta unei relatii triangulare. In analiza sa despre fantezia lui Leonardo cu vulturul, Freud arata ca aceasta amintire are un continut mnezic - vulturul isi introduce coada in gura copilului - care a fost remaniat intr-o situatie homosexuala, dar prin intermediul semnificatiei "mama care ii da copilului sa suga". Descriind presupusa geneza a fanteziei cu vulturul, el gaseste necesar sa descompuna amintirea in "continutul sau mnezic real", pe de o parte, si "motivele ulterioare care il modifica si il deformeaza", pe de alta parte, si precizeaza : Acest fel de comentariu din partea lui Freud ne aminteste ca, chiar daca si-a abandonat a sa neurotica, el recunoaste impactul mediului familial si al intersubiectivitatii. In textul despre Leonard, el consacra o parte din reflectia sa copilariei pictorului, aratandu-se mereu in cautarea realitatii evenimentiale sau istorice, care constituie un material de elaborare. Dar el nu va dezvolta ideea efectului personalitatii si inconstientului parintilor asupra patologiei copilului. Agnes Oppenheimer remarca in legatura cu aceasta : « Realitatea ar avea rolul de rest diurn, pornind de la care se constituie visul ». "In cazul lui Leonardo, credem ca stim acum continutul real al fantasmei ; inlocuirea mamei cu vulturul ne arata ca acel copil simtea lipsa tatalui, aflandu-se doar cu mama sa. Nasterea ilegitima a lui Leonardo corespunde fantasmei lui cu vulturul'. In fantezia cu vulturul, faptul real de a suge la sanul matern a fost transformat, spune Freud, in cel de a primi laptele, deci in pasivitate, si prin aceasta intr-o situatie cu caracter homosexual. Cum aceasta situatie presupune pentru subiect un obiect care sa fie "reluarea propriei sale persoane din copilarie" (pe cale narcisica) si, in acelasi timp, repetarea neincetata a "mecanismului prin care si-a dobandit homosexualitatea"(mecanism favorizat de absenta tatalui), putem conchide ca exista in comentariul freudian o asociere indirecta intre cautarea obiectului narcisic si mentinerea unei relatii duale prin aceasta "privire in oglinda" ce trimite la Narcis. Ce anume vede acesta cand priveste in apa ? Pe de alta parte, ce anume cauta sa vada cand priveste in apa ? Pentru a raspunde la aceste intrebari, sa incercam a prezenta perspectiva lui Winnicott asupra relatiei intre privirea copilului mic si privirea mamei. Pentru acest autor, chipul mamei reprezinta precursorul oglinzii si el recunoaste ca, pana la un punct, l-a influentat articolul lui Lacan despre "Stadiul oglinzii", care aborda functia oglinzii in dezvoltarea eului. Dar ceea ce aduce el nou este ideea unei oglinzi "vii", mama, deci a unei oglinzi care nu reprezinta doar imaginea corpului, ci si imaginea afectului. Iata ce spune Winnicott in legatura cu aceasta : " Ce vede bebelusul atunci cand isi indreapta privirea spre fata mamei ? In general, el se vede pe el insusi. Cu alte cuvinte, mama il priveste pe bebelus, iar ceea ce exprima chipul ei se afla in relatie directa cu ceea ce vede ea". Cuvantul "oglinda" este utilizat aici in sens figurat, sensul rolului mamei care ii oglindeste bebelusului propriul lui sine. Pe masura ce copilul se dezvolta psihic, el devine tot mai putin dependent de reflectarea de sine pe care i-o ofera chipul mamei (dar si cel al tatalui sau al fratilor). Winnicott mai descrie cazul in care mama nu poate reflecta sinele copilului, nu poate fi o oglinda, manifestand o "relativa lipsa materna", iar copilul nu beneficiaza de "un schimb semnificativ cu lumea", deoarece chipul mamei nu exprima decat propria ei "dispozitie". Winnicott nu discuta despre cealalta extrema de pe scala schimburilor de priviri dintre mama si bebelus : ce s-ar intampla daca fata mamei nu ar exprima decat sinele copilului si nimic altceva, adica nu ar fi decat o oglinda ? Desigur, el nu vorbeste despre asta pentru ca este o idee pur teoretica, poate chiar absurda. Copilul stie ca mama sa nu este doar o oglinda, asa cum stie (spune Winnicott) atunci cand mama sa exprima propria ei dispozitie. Sa remarcam totusi ca aceasta extrema teoretica apare ca posibilitate in cazul lui Narcis privindu-se in apa : spre deosebire de copilul ce priveste fata mamei si copilul ce se priveste in oglinda, Narcis nu stie (cel putin, la nivelul manifest al mitului) ca are de a face cu o oglinda. El crede ca vede o nimfa care nu-i intoarce decat ceea ce ii trimite el ; ea reprezinta un obiect fara alteritate, iar daca tinem cont de faptul ca Narcis este fiul unei nimfe acvatice, ea reprezinta o mama inaccesibila deoarece nu are un corp propriu. Am putea astfel completa viziunea despre dezvoltare a lui Winnicott : copilul isi cauta sinele in privirea mamei, dar cauta si ceva din "dispozitia mamei". Narcis se cauta pe sine in privirea nimfei pe care credea ca o vede in apa, dar ceea ce a primit era el insusi si nimic mai mult : narcisismul "pur" inseamna moarte. Si in timpul stadiului oglinzii, copilul stie ca are de a face cu o oglinda, stie sa faca diferenta intre





imagine si realitate, se joaca cu oglinda in calitatea ei de instrument nou descoperit. Paradoxal asadar, narcisismul se opune iubirii prin tendinta sa de a controla si de a anula puterea celuilalt asupra sinelui, cum subliniaza A. Green, dar un narcisism "anobiectal" conduce la autoanihilare printr-un "efect de oglinda" a carui perfecta circularitate "capata o dimensiune turbionara in care [subiectul] este prins". Jean Laplanche, prin analiza sa detaliata asupra notiunii de narcisism primar, arata ca aceasta conceptie freudiana despre o stare anobiectala ce izoleaza copilul de mediul sau este criticabila. Astfel, opozitia intre narcisism si libidoul obiectal trebuie relativizata conform unei perspective mai complexe asupra functionarii psihice.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate