Apus de soare B. St. Delavrancea - comentariu literar

Apus de soare B. St. Delavrancea - comentariu literar

Delavrancea este unul din dramaturgii si prozatorii romani importanti. El aduce un suflu nou in literatura noastra, prin lirismul sau implantat in realism si naturalism, prin stilul sau retoric si prin noile forme de organizare a materiei literare.Din trilogia lui Delavrancea, dedicata istoriei Moldovei, din care fac parte, in succesiune, “Viforul” si “Luceafarul”, “Apus de soare” este piesa cea mai rezistenta artistic.

“Apus de soare” este un titlu simbolic, referindu-se la ultimul an de viata al “Soarelui Moldovei” , la “apusul” marelui domn Stefan cel Mare.Tema dramei 'Apus de soare' este prezentarea figurii impunatoare a lui $tefan cel Mare in ultimul an de dornnie (1503-1504).

Piesa este alcatuita din patru acte, personajul principal functionand ca o forta centripeta si centrifuga, aflata in conflict cu sine si cu un grup de trei boieri intriganti.

Intreaga desfasurare a actiunii are loc in castelul din Suceava si incepe cu imaginea lui $tefan cel Mare ajuns'la batrinete si ranit la un picior, dar nelinistit din cauza Pocutiei.Pentru a asigura Moldova in granitele ei de drept, aduna oaste si aseaza hotarele, dar, in urma unui accident, rana de la picior se inrautateste. Vazand ca Domnul se apropie de sfarsitul vietii, paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar comploteaza impotriva dorintei acestuia de a-l aseza in scaun pe Bogdan, vrand sa-l aduci pe nevarstnicul $tefanita, pentru a alcatui o epitropie. Intamplator, Oana asista la urzeala si dezvaluie domnitoruluiv intentiile celor trei. Pentru a preveni orice tentativa de rasturnare a planurilor sale, $tefan aduna degraba Sfatul tarii si, dupa un emotionant si patetic discurs, il inscauneaza pe Bogdan ca Domn al Moldovei. Linistit ca si-a implinit vrerea, ii lasa pe doctori sa-i arda rana si apoi face in asa fel incat Oana si Petru Rares sa inteleaga ca sunt copiii lui. Dar, curand, de afara se aud vocile conspiratorilor, aclamandu-l pe $tefanita, si in batranul $tefan sangele incepe sa clocoteasca din nou. Cu un ultim efort, el savarseste un act de dreptate si se stinge cu gandul la Moldova,pe care a slujit-o pana la ultima suflare.

Actiunea dramei nu este foarte bogata in evenimente si, de fapt, ea nici nu are o prea mare importanta, fiind doar o anexa necesara in proiectarea imaginii covarsitoare a lui $tefan cel Mare, personaj ale carui dimensiuni domina piesa de la inceput pana la sfarsit, nici una dintre secventele acesteia nefiind in afara referirilor la personalitatea exemplara a domnitorului si nici un alt personaj neexistand decit prin raportare la el. Astfel ca cei din jurul sau sunt mai degraba elemente trebuincioase respectarii conventiei dialogului scenic. Construclia ansamblului si avansarea discursului dramatic parand a fi un impresionant monolog, rostit cu o desavarsita aplicatie a artei oratorice, in fata unei tari intregi care asculta coplesita mesajele testamentare ale celui mai vrednic dintre fiii ei. Adevarata actiune a dramei este, mai ales, de natura interioara, ceea ce impresioneaza si traseaza linii de fond in portretul eroului fiind intamplarile sufletesti, framantarile intime, miscarile psihologice care conduc la reactii cand tandre sau insinuante, cand patetice sau violente.De la inceput, figura lui $tefan are, in ochii celorlalti, conotatii legendare si fabuloase.

Personajul este construit pe doua dimensiuni, care genereaza conflictul interior si determina complexitatea caracterului. Pe de o parte, domnitorul, in care s-au conservat vii si intacte idealurile pe care le-a servit de-a lungul domniei, iar pe de alta parte, ni se infatiseaza omul ajuns la varsta senectutii, suferind in urma unei rani la picior. De altfel, intrebat fiind ce-l doare,Stefan raspunde: 'Nimic pe domnul Moldovei Ce e durerea? $i toate pe $tefan Musatin”,semn ca intre cele doua fiinte, cea istorica si cea biologica, exista o stare de tensiune, o neconcordanta, care, in fond, angajeaza disputa intre suflet si trup, intre timpul etern (al domnitorului in istorie) si timpul efemer (al omului in existenta sa limitata). Arnbele dimensiuni ale eroului se supun unei duble perspective: una sincrona timpului actiunii si una retrospectiva.

Identificandu-se cu vrerea Moldovei, Stefan cel Mare este o expresie superioara a sentimentului patriotic, trasatura dominanta ce conduce faptele si atitudinile domnitorului. In discursul testamentar rostit inaintea inscaunarii Iui Bogdan, personajul se autocaracterizeaza prin dezvaluirea programului sau de domnie. Rememorand sirul bataliilor si bravilor osteni cazuti pe campurile de lupta, $tefan descrie traseul glorios al domniei sale si pretul de sange jertfit in numele libertatii, confundandu_se cu insasi istoria tarii. In interiorul granitelor, domnitorul a actionat intotdeauna in spiritul dreptatii si stabilitatii.

Intelepciunea, spiritul de dreptate, hotararea si darzenia cu care a reusit sa asigure linistea in interiorul granitelor sunt dublate de abilitatea diplomatica si inteligenta de strateg ale dornnitorului. Pentru a asigura pacea la hotare si stabilitatea in zona, el dezvolta un sistem de aliante favorabile si nu pregeta sa porneasca impotriva celor ce atenteaza la integritatea tarii. Vitejia, curajul si spiritul de sacrificiu reies cu limpezime si forta din relatarea clucerului Moghila despre expeditia din Pocutia. Testamentul spiritual al lui $tefan este semnul unei superioare intelegeri a istoriei si menirii neamului in scurgerea timpului, caci indemnul sau nu priveste nici spre trecut si nici spre prezent, ci doar spre viitor, spre perpetua si miscatoarea tinta a maririi si inaltarii patriei. Omul $tefan simte urmele timpului si durerea ranii de la picior. Este, aici, partea trecatoare a fiintei, zona umanului inzestrat cu sensibilitate si purtand in sine experienta, intelepciunea si povara anilor in aceasta parte a sa, personajul nu este ferit de placerile lumesti pe care i le-au oferit din plin tineretea si vinul de cotnari. Nici omul $tefan nu vrea sa se desparta de viata pana nu-si incheie socotelile si gaseste o cale ingenioasa de a-i face sa inteleaga pe Oana si Petru Rares ca sunt copiii lui.

Punand in centru statura de dimensiuni supraumane a lui $tefan cel Mare, Delavrancea ii alcatuieste imaginea prin intermediul faptelor, intamplarilor,starilor, atitudinilor, si autocaracterizarii, dar si prin pozitia altor personaje, reusind o constructie armonioasa, echilibrata, din care, dincolo de schimbul de replici, nu lipsesc pasajele epice sau lirice.Proportiile si forta personajului principal al dramei, proiectarea acestuia intr-o configuratie mitica si arhitectura de ansamblu a piesei i-au permis lui G. Calinescu sa afirme ca”Apus de soare este o capodopera a dramaturgiei poetice si oratorice si nu ai putin o drama de observatie a tipicului, singura din literatura noastra”.