ARNOLD VAN GENNEP

RITURILE DE TRECERE

Traducere de Lucia Berdan si Nora Vasilescu, Editura Polirom, Iasi, 1996, pp. 15-46 (I, II, III); 67-106 (VI); 131-146(VIII)

CAPITOLUL I

CLASIFICAREA RITURILOR

Lumea sacra si lumea profana - Etapele vietii individuale -

Studiul riturilor - Scoala animista si scoala contagionista -

Scoala dinamista - Clasificarea riturilor: animiste sau dinamiste,

simpatetice sau contagioniste, pozitive sau negative, directe

sau indirecte - Schema riturilor de trecere - Notiunea de

sacru - Religie si magie

Fiecare societate generala contine mai multe societati speciale care sunt cu atat mai autonome si deci mai bine conturate, cu cat societatea generala se afla la un grad mai redus de civilizatie. In societatile noastre moderne nu exista separatie mai neta decat intre societatea laica si cea religioasa, intre profan si sacru. Inca din Renastere, raporturile dintre aceste doua societati speciale au cunoscut, in interiorul natiunilor si al statelor, oscilatii dintre cele mai diferite. Or, o astfel de divizare se intalneste in toate statele Europei, si de o asemenea maniera, incat societatile laice, pe de o parte, si societatile religioase, pe de alta, se mentin separate intre ele prin chiar bazele lor esentiale. Ca si nobilimea, financiarii si clasa muncitoare depasesc fara probleme, teoretic cel putin, frontierele statelor si ale natiunilor. La randul sau, fiecare dintre aceste categorii contine categorii de mai mica amploare: marea nobilime si baroniile, marii si micii financiari, profesiuni si meserii diverse. Pentru a trece de la una la alta, pentru ca taranul sa devina muncitor, sau chiar ajutorul de zidar - zidar, trebuiesc indeplinite anumite conditii care au in comun faptul ca se sprijina fie pe o baza economica, fie pe una intelectuala. In timp ce, pentru ca laicul sa devina preot sau invers, trebuiesc executate ceremonii, adica acte de un gen special, care tin de o anume sensibilitate si de o anumita orientare mentala: intre lumea profana si lumea sacra exista incompatibilitate, si inca intr-o asemenea masura incat trecerea de la una la alta nu poate avea loc fara un stagiu intermediar.

Pe masura ce coboram in seria civilizatiilor, luand acest cuvant in sensul sau cel mai larg, se constata ca, in societatile cele mai putin evoluate, lumea sacrului domina asupra lumii profane, ingloband aproape totul: nasterea, reproducerea, vanatoarea etc., care apartin, prin majoritatea trasaturilor, sacrului. De asemenea, societatile speciale sunt organizate pe baze magico-religioase, iar tranzitia de la una la alta ia aspectul unei treceri speciale marcate la noi prin rituri determinate, botez, onctiuni etc. Unele societati speciale traverseaza mai multe societati generale: astfel, grupul totemic constituie o singura unitate printre triburile Australiei, iar membrii sai se considera frati, la fel ca toti preotii catolici indiferent de tara in care traiesc. Cazul castelor e deja mai complex, fiindca notiunii de rudenie i se adauga o specializare profesionala. Daca, in societatile noastre, solidaritatea sexuala este redusa la un minimum teoretic, la semi-civilizati ea joaca un rol important, ca urmare a separatiei sexelor din punct de vedere economic, politic si, mai ales, magico-religios. Si familia constituie pentru ei o unitate intemeiata pe baze mai restranse sau mai largi, dar, in tot cazul, strict delimitate. Fiecare trib, fie ca face sau nu parte dintr-o unitate politica mai vasta tinzand catre natiune, poseda o individualitate a carei rigiditate doar cetatile grecesti ne pot face s-o intelegem suficient. In fine, tuturor acestor forme de grupare li se adauga una care nu are echivalent la noi: cea a generatiilor sau a claselor de varsta.

Viata individuala, oricare ar fi tipul de societate, consta din a trece succesiv de la o varsta la alta si de la o ocupatie la alta. Acolo unde varstele si ocupatiile sunt separate, trecerea este insotita de acte speciale - cum ar fi ucenicia pentru meseriile noastre - care, la semi-civilizati, constau din ceremonii, pentru ca la ei nici un act nu e absolut independent de sacru. Orice schimbare in starea unui individ comporta la ei actiuni si reactiuni intre sacru si profan, actiuni si reactiuni care trebuiesc reglementate si supravegheate astfel incat societatea generala sa nu sufere nici lezari, nici deteriorari. Insusi faptul de a trai necesita pasaje succesive ale unei societati speciale la alta si de la o stare sociala la alta: viata individuala consta astfel dintr-o succesiune de etape ale caror inceputuri si finaluri formeaza ansambluri de acelasi ordin: nasterea, pubertatea sociala, casatoria, paternitatea, propasirea clasei, specializarea ocupatiei, moartea. Si fiecaruia dintre aceste ansambluri i se raporteaza ceremonii al caror obiect este identic: realizarea trecerii individului dintr-o situatie determinata la o alta situatie determinata. Obiectul fiind acelasi, este absolut necesar ca mijloacele folosite pentru a-l atinge sa fie, daca nu identice in detaliu, cel putin analoge, individul transformandu-se dupa ce a strabatut mai multe etape si a depasit mai multe frontiere. De aici, asemanarea generala a ceremoniilor nasterii, copilariei, pubertatii sociale, logodnei, casatoriei, graviditatii, paternitatii, funeraliilor si initierii in societatile religioase. De altfel, nici individul, nici societatea nu sunt independente de natura, de univers, fiind supuse ritmurilor care influenteaza viata oamenilor. Si in univers exista etape si momente de trecere, avansuri si stagnari relative, suspendare. Am putea adauga ceremoniilor de trecere umane si pe cele privind trecerile cosmice: de la o luna la alta (ceremoniile de luna plina, de exemplu), de la un sezon la altul (solstitii, echinoxuri), de la un an la altul (revelionul) etc.

Mi se pare, deci, rational sa grupez toate aceste ceremonii dupa o schema, a carei elaborare detaliata este inca imposibila. Daca intr-adevar studiul riturilor a facut in acesti ultimi ani mari progrese, suntem departe de a le cunoaste in toate cazurile ratiunile de a fi si mecanismele, si cu o asemenea certitudine incat sa le putem categorisi fara ezitare. Primul punct obtinut a fost distinctia dintre doua clase de rituri: 1° riturile simpatetice; 2° riturile contagioniste.

Sunt rituri simpatetice acelea bazate pe credinta actiunii asemanatorului asupra asemanatorului, a contrariului asupra contrariului, a recipientului asupra continutului, a partii asupra intregului si reciproc, a aparentului asupra obiectului sau asupra fiintei reale si reciproc, a cuvantului asupra actului. () Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca scoala animista n-a elaborat o clasificare riguroasa a credintelor si riturilor pe care le-au delimitat operele savantilor acestei scoli, constand nu atat din eseuri de sistematizare, cat din culegeri paralele, considerate izolat de mediul lor si fara legatura cu secventele rituale. ()

In acest timp, o noua scoala se nastea, scoala dinamista; R.-R. Marett in Anglia si J.-N.-B. Hewitt in Statele Unite au luat pozitie ferma impotriva teoriei animiste, aratandu-i insuficienta deja intrevazuta de Tiele (polyzoism sau polizoolatrism). ()

Acest dublu curent a permis sa se constate ca, pe langa riturile simpatetice si cu baza animista, exista grupuri de rituri pe baze dinamiste (impersonale) si rituri contagioniste, acestea din urma bazandu-se pe materialitate si transmisibilitate, prin contact sau la distanta, calitati naturale sau dobandite. Riturile simpatetice nu sunt cu necesitate animiste, nici riturile contagioase nu sunt cu necesitate dinamiste; sunt patru categorii independente unele de altele, grupate pe cupluri de catre doua scoli care studiau fenomenele magico-religioase din puncte de vedere diferite.

In plus, un rit poate actiona direct sau indirect. Prin rit direct vom intelege acel rit care poseda o virtute eficienta nemijlocita, fara interventia agentului autonom: o imprecatie, seductie etc. Dimpotriva, ritul indirect este un fel de soc initial, care pune in miscare o putere autonoma sau personificata, sau o intreaga serie de asemenea puteri, de exemplu un demon, o clasa de djini sau o divinitate, ce intervin in profitul celui care a realizat ritul: cerere, rugaciune, culte, in sensul ordinar al cuvantului etc. Efectul ritului direct este automat, cel al ritului indirect este prin recul. Riturile indirecte nu sunt cu necesitate si animiste: frecand o sageata de o piatra, bastinasul din Australia Centrala o incarca de putere magica - numita arungquiltha si, tragand in directia inamicului, cand sageata recade, arungquiltha urmeaza tangenta si loveste inamicul: forta se transmite deci cu ajutorul unui vehicol si ritul este dinamist contagios indirect.

In fine, mai putem distinge riturile pozitive, care sunt volitiuni traduse in acte, si riturile negative. Cele din urma sunt in mod curent numite tabuuri. Tabuul este o interdictie, un ordin de "a nu face", de "a nu se comporta intr-un anume fel". Psihologic, raspunde notiunii de nolitiune, dupa cum ritul pozitiv raspunde volitiunii, adica traduce bine si el o maniera de a vrea si reprezinta un act, nu negatia unui act. Dar la fel cum a trai nu poate consta dintr-o non-actiune continua, nici tabuul nu poate constitui el singur un ritual, cu atat mai putin o magie. In acest sens, tabuul nu este autonom; exista doar in contrapartida cu riturile pozitive. Altfel spus, fiecare rit negativ isi are individualitatea sa proprie daca este considerat ca izolat, dar tabuul in general nu poate fi inteles decat prin raportare la riturile "active", cu care el coexista in ritual (.).

Prin urmare, un acelasi rit poate fi inclus simultan in 4 categorii, existand deci 16 posibilitati de clasificare pentru un rit dat, cele 4 contrarii eliminandu-se, conform tabelului urmator:

Rituri animiste

Rituri simpatetice Rituri contagioase

Rituri pozitive Rituri negative

Rituri directe    Rituri indirecte

Rituri dinamiste

Astfel, pentru o femeie insarcinata, a nu manca dude intrucat faptul l-ar marca pe copil, inseamna a executa un rit dinamist contagios direct negativ; pentru un marinar care a fost in pericol de moarte, a oferi ca ex-voto o corabioara Sfintei Fecioare reprezinta un rit animist simpatetic indirect pozitiv. Si asa mai departe. Poate ca vom mai descoperi si alte clase de rituri. Dar deja cele existente inglobeaza un numar considerabil. Dificultatea consta in primul rand din a sti cu exactitate, in fiecare caz, cum se interpreteaza ritul, si asta cu atat mai mult cu cat daca un rit este susceptibil de mai multe interpretari, se intampla frecvent ca o aceeasi interpretare sa fie valabila pentru mai multe rituri foarte diferite prin forma lor. Dificultatea consta mai ales din a distinge daca un anumit rit este esentialmente animist sau dinamist, daca, de exemplu, un rit de transfer al unei boli are ca obiect transferul maladiei vazute ca o calitate sau expulzarea bolii personificate din corpul pacientului, a unui demon sau spirit al maladiei. Si in detaliu: ritul de a trece pe dedesubt sau prin ceva, pe care il vom discuta mai incolo, se preteaza la diverse interpretari, una animista si indirecta, alta dinamista si directa. Intr-o astfel de cercetare, tratatele generale in care autorul, cel mai adesea, n-a dat dintr-un rit decat elementele ce-i pareau utile, nu constituie decat rareori un ajutor pentru o sistematizare acceptabila; de altfel, in ele, riturile sunt clasate in primul rand dupa asemanarile lor formale (cf. lucrarile folcloristilor) si nu dupa mecanismele lor.

Intr-un acelasi ansamblu de ceremonii, cea mai mare parte a riturilor de detaliu intra intr-o aceeasi categorie. Astfel, majoritatea riturilor de graviditate sunt dinamiste contagioase directe si negative; majoritatea celor de nastere sunt animiste simpatetice indirecte pozitive. Dar niciodata nu e vorba de altceva decat de o proportie: in mijlocul unui ritual animist pozitiv vom gasi, ca o contrapartida, un grup de rituri dinamiste pozitive sau animiste contagioase indirecte. Spatiul nepermitandu-mi, n-am putut sa indic in fiecare caz categoria in care se include fiecare rit in detaliu: dar, cel putin, ne vom reaminti ca numeroasele rituri ce urmeaza a fi trecute aici in revista nu sunt vazute in sensul unei imagini unilaterale a mecanismelor pe care le interpretez.

Odata clasificarea mecanismelor stabilita, devine relativ usor sa intelegem ratiunile de a fi ale secventelor ceremoniale. Vom nota si faptul ca teoreticienii nu au incercat sa stabileasca o clasificare a acestor secvente. Exista lucrari excelente asupra unora dintre secvente, dar nu putem cita decat putine care sa urmareasca de la un capat la altul o secventa intreaga, si inca mai putine in care aceste secvente sa fie studiate unele in raport cu altele (cf. cap. X). Unei asemenea incercari i-am consacrat volumul de fata, in tentativa de a grupa toate secventele ceremoniale ce acompaniaza trecerea dintr-o stare in alta si dintr-o lume (cosmica sau sociala) in alta. Data fiind importanta acestor treceri, ma cred indreptatit sa deosebesc o categorie speciala de rituri de trecere, care se descompun, in urma analizei, in rituri de separare, rituri de limita si rituri de agregare. Cele trei categorii secundare nu sunt dezvoltate in mod egal la o aceeasi populatie, nici intr-un acelasi ansamblu ceremonial. Riturile de separare sunt mai dezvoltate in cazul funeraliilor, riturile de agregare in ceremonialurile de casatorie, iar in ceea ce priveste riturile de limita, ele pot constitui o sectiune importanta, de exemplu in graviditate, logodna, initiere, sau se pot reduce la un minimum in cazul adoptiunii, celei de-a doua nasteri, celei de-a doua casatorii, trecerii de la a doua la a treia clasa de varsta etc. Deci, daca schema completa a riturilor de trecere comporta in teorie rituri preliminare (separatie), liminare (prag) si postliminare (agregare), ar trebui ca in practica sa existe o echivalenta a celor trei grupe, fie datorita importantei lor, fie in ceea ce priveste gradul lor de elaborare.

In plus, in anumite cazuri, schema se dedubleaza: atunci cand pragul este destul de dezvoltat pentru a constitui o etapa autonoma. Astfel, logodna poate deveni o perioada de prag intre adolescenta si casatorie; dar trecerea de la adolescenta la logodna comporta o serie speciala de rituri de separare, de prag si de agregare la limita; la fel, trecerea de la logodna la casatorie, o serie de rituri de separare de limita, de prag si de agregare fata de casatorie. Aceasta intretesere se constata si in ansamblul riturilor de graviditate, de nastere (parturitie) si de nastere propriu-zisa. Incercand sa grupez toate aceste rituri cu cea mai mare claritate posibila, nu am iluzia ca, fiind vorba de activitati, ne-am putea astepta in aceasta materie la o clasificare la fel de rigida, cum este cea a botanistilor, de exemplu. Ma aflu, fara indoiala, departe de a pretinde ca toate aceste rituri de nastere, initiere, casatorie etc. nu sunt nimic altceva decat rituri de trecere. Pentru ca, in afara de obiectul lor general, acela de a asigura o schimbare de statut sau o trecere de la o societate magico-religioasa sau profana la alta, aceste ceremonii au fiecare propriul lor obiect. In plus, ceremoniile de casatorie comporta rituri de fecunditate; cele de nastere, rituri de protectie si de predictiune; cele funerare, rituri de aparare; cele de initiere, rituri propitiatorii; cele de onctiune, rituri de apropiere de divinitate etc. Toate aceste rituri, avand o finalitate speciala si actuala, se juxtapun riturilor de trecere si se combina cu ele, cateodata de o maniera atat de intima, incat nu mai stim daca un anume rit de detaliu este, de exemplu, un rit de protectie sau un rit de separare. Problema se pune, intre altele, cu privire la diversele forme de rituri numite de purificare, ele putand fi o simpla inlaturare de tabu, prin urmare o simpla ridicare a calitatii impuse, sau sa fie rituri propriu-zis active, care sa confere calitatea de a fi pur.

Faptele ma obliga sa prezint pe scurt ceea ce am putea numi pivotarea notiunii de sacru. Aceasta reprezentare (si riturile care ii corespund) are caracteristic faptul ca este alternanta. Intr-adevar, sacrul nu constituie o valoare absoluta, ci una care doar indica anumite stari. La el acasa, in clanul sau, omul traieste in profan; traieste in sacru de indata ce pleaca in calatorie si se afla, in calitate de strain, in vecinatatea taberei unor necunoscuti. Orice femeie, fiind congenital impura, este sacra in raport cu toti barbatii adulti; daca este gravida, ea devine sacra in raport cu toate celelalte femei din clan, exceptand rudele sale apropiate; astfel incat, celelalte femei ajung sa constituie fata de ea o lume profana, incluzand, in acest moment, si pe copiii si barbatii adulti. Orice brahman traieste in lumea sacrului inca de la nastere; dar exista o ierarhie a familiilor de brahmani, mai sacre sau mai putin sacre unele in raport cu altele. In fine, infaptuind riturile zise de purificare, femeia care tocmai a nascut reintra in societatea generala, dar numai in sectiuni speciale: sexul ei, familia ei etc., caci ea ramane in sfera sacrului in raport cu barbatii initiati si fata de ceremoniile magico-religioase. Astfel, pe rand, dupa locul unde ne plasam in societatea generala, exista o deplasare a "cercurilor magice". Cel care, in cursul vietii sale, trece prin asemenea alternative, se afla, la un moment dat, prin chiar jocul conceptiilor si al clasificarilor, in situatia de a pivota in jurul propriei axe, avand astfel ocazia sa priveasca sfera sacrului in locul celei profane sau invers. Astfel de schimbari de statut nu se petrec fara sa tulbure viata sociala si individuala; incat un anumit numar de rituri de trecere sunt destinate sa micsoreze efectele lor daunatoare. Faptul ca aceasta schimbare e privita ca reala si grava este demonstrat, in cazul riturilor mortuare, in toate tipurile de ceremonii si la popoare foarte diverse, de revenirea in lunea anterioara si resurectia in lumea noua, despre care vom vorbi in cap. IX; aceste rituri constituie forma cea mai dramatica a riturilor de trecere.

Imi mai ramane sa precizez pe scurt sensul cuvintelor utilizate. Prin dinamism, vom intelege teoria impersonalista a manei; prin animism, teoria personalista, in care puterea personificata ar fi un suflet, unic sau multiplu, o putere animala sau vegetala (totem), antropomorfica sau amorfa (zeu). Aceste teorii alcatuiesc religia, a carei tehnica (ceremonii, rituri, culte) o numesc magie. Cum practica si teoria sunt indisolubile, teoria fara practica devenind metafizica, iar practica fondata pe o alta teorie, stiinta, voi folosi intotdeauna adjectivul magico-religios.

Obtinem astfel schema urmatoare:

1° TEORIE (Religie)

dinamism animism

(monist, impersonalist) (dualist etc.; personalist)

totemism spiritism polidemonism teism

2° TEHNICA (Magie)

simpatetice de contagiune directe indirecte pozitive negative (tabu)

CAPITOLUL II

TRECEREA MATERIALA

Frontiere si borne - Tabuuri de trecere - Zonele sacre -

Poarta, pragul, porticul - Divinitatile de trecere - Riturile de

intrare - Sacrificiile de intemeiere - Riturile de iesire

Pentru a fixa ideile, voi vorbi mai intai despre trecerea materiala. In zilele noastre, cu exceptia tarilor care au pastrat pasaportul, trecerea intre regiunile civilizate e libera. In ultima instanta, frontiera, linie ideala trasata intre borne sau piloni, nu este vizibila decat pe harti. Dar cu putin timp in urma, trecerea de la o provincie la alta si, mai inainte, chiar de la un domeniu seniorial la altul, se insotea de formalitati diverse. Erau formalitati de ordin politic, juridic si economic; dar si de ordin magico-religios, de exemplu interdictii pentru crestini, musulmani sau budisti de a patrunde si locui intr-o parte a globului nesupusa credintei lor.

De acest element magico-religios ne interesam aici si, pentru a-l vedea actionand in toata plenitudinea sa, trebuie sa ne intoarcem la tipurile de civilizatie unde el actioneaza sau actiona asupra a ceea ce astazi nu mai este decat un domeniu laic.

Cu toate ca, in mod obisnuit, teritoriul ocupat de un trib semi-civilizat e definit doar de accidentele naturale, locuitorii sai si vecinii lor stiu foarte bine in ce limite teritoriale se intind drepturile si prerogativele lor. Dar se intampla ca borna naturala sa fie o stanca sau un arbore, un rau sau un lac sacru, a caror depasire sau incalcare este interzisa sub amenintarea unor sanctiuni supranaturale. Un astfel de caz pare totusi rar. De cele mai multe ori, limita este marcata de un obiect, pilon, portic, o piatra in picioare (pilon, borna etc.) plasate in acel loc si insotite de rituri de consacrare. Protectia interdictiei poate fi imediata sau mediata (divinitati de frontiera, reprezentate - de exemplu - de kudurru in Babilonia, Hermes, Priap etc., divinitati ale bornelor etc.). Prin punerea sau fixarea ceremoniala a bornelor sau limitelor (plug, piele de animal taiata in fasii, canal etc.), un anumit spatiu determinat este luat in posesie de catre o anume grupare determinata, incat incalcarea, ca strain, a acestui spatiu rezervat inseamna un sacrilegiu identic cu acela de a patrunde, ca profan, intr-o padure sacra, intr-un templu etc. Uneori s-a confundat aceasta credinta intr-un teritoriu sacru astfel determinat cu credinta sacralitatii intregului pamant, ca Pamant-Mama. In China, conform celor mai vechi documente, Pamantul nu era o divinitate: dar fiecare parcela de sol era sacra pentru locuitorii si posesorii sai. ( . ) la fel pentru teritoriile cetatilor grecesti, la Roma etc.

Deci interdictia de a patrunde pe un teritoriu are caracter magico-religios propriu-zis, ea exprimandu-se in lumea clasica cu ajutorul bornelor, peretilor, statuilor si prin mijloace mai simple la semi-civilizati. Se intelege ca aceste semne nu sunt puse pe toata lungimea frontierei, ca stalpii de hotar la noi, ci doar in locurile de trecere, pe drumuri si la intersectii. Modalitatea cea mai simpla consta din plasarea in mijlocul sau de-a curmezisul drumului a unei capite de iarba, a unei bucati de lemn, a unui tarus intarit cu un snop etc. Un rit deja mai complicat este ridicarea unui portic, insotit sau nu de obiecte naturale sau de statui mai mult sau mai putin grosolane, procedee diverse pe care nu trebuie sa le descriu aici in detaliu.

La noi, actualmente, o tara este vecina cu alta; nu a fost insa totdeauna asa, dat fiind ca pamantul crestin nu forma decat o anumita parte din Europa; in jurul lui, exista o intreaga zona neutra, divizata practic in sectiuni, in provincii de granita. Acestea s-au micsorat treptat si apoi au disparut, dar termenul de "lettre de marche" isi mai pastreaza sensul de scrisoare de trecere de la un teritoriu la altul prin traversarea zonei neutre. Zonele de acest gen au jucat un rol important in antichitatea clasica, in special in Grecia; ele reprezentau granita sau locul de batalie. La semi-civilizati, se intalneste aceeasi zona; dar limitele ei sunt mai putin precizate, teritoriile vecine fiind mai putin numeroase si slab populate. Zone de granita pot fi: un desert, un smarc si, mai ales, padurea, unde fiecare poate calatori si vana cu drepturi depline. Data fiind pivotarea notiunii de sacru, cele doua teritorii apropiate sunt sacre pentru cine se afla in zona, dar zona este sacra pentru locuitorii ambelor teritorii. Din punct de vedere material si magico-religios, oricine trece de la un teritoriu la altul se afla, pentru un timp mai mult sau mai putin indelungat, intr-o situatie speciala: el pluteste intre doua lumi. Aceasta situatie am denumit-o eu limita si unul dintre obiectivele cartii de fata este sa demonstreze ca limita, ideala si materiala totodata, se regaseste, mai mult sau mai putin evidentiata, in toate ceremoniile care insotesc trecerea de la o situatie magico-religioasa sau sociala la alta.

Acestea fiind spuse, iata cateva descrieri de ceremonialuri de trecere materiala. Cand un rege spartan pleca la razboi, el facea un sacrificiu lui Zeus; iar daca sortii ii erau favorabili, un purtator de foc lua flacara de la altar si o purta prin fata armatei pana la frontiera; acolo, regele facea un nou sacrificiu, si daca sortii ii erau iarasi favorabili, trecea granita iar purtatorul de foc preceda armata. Este clar ca avem de-a face cu un rit de separare de teritoriul personal in momentul intrarii in teritoriul neutru. ()

Porticul-tabu-de-trecere devine poarta zidurilor cartierului sau usa casei. Caracterul sacralizat nu se localizeaza numai la prag: la fel de sacri sunt boiandrugii arhitravelor. Toata armatura portii formeaza un intreg si daca riturile speciale difera, faptul se datoreaza unor motive tehnice imediate: pragul e udat cu sange, cu apa lustrala, se ung usciorii cu sange, cu parfum; i se adauga sau i se fixeaza obiecte sacre, la fel pentru arhitrava. () Cu siguranta: poarta este limita dintre lumea straina si cea domestica, daca este vorba de un caz obisnuit, dintre lumea profana si lumea sacrului, daca este vorba de un templu. Astfel "trecerea pragului" semnifica patrunderea intr-o lume noua. Este un act important in ceremoniile de casatorie, de adoptiune, de ungere si in cazul funeraliilor. ()

Vom nota ca riturile savarsite chiar pe prag sunt rituri de limita. Ca rit de separare de mediul anterior, exista riturile de "purificare" (de spalare, de curatire etc.) si riturile de agregare (prezentarea sarii, pranzul in comun etc.). Riturile de prag nu sunt rituri de "alianta" propriu-zise, ci de pregatire pentru alianta, precedate ele insele de riturile de pregatire pentru limita.

In consecinta, propun sa numim rituri preliminare - riturile de separare de lumea anterioara, rituri liminare - riturile executate in timpul stadiului la limita, si rituri postliminare - riturile de agregare la lumea noua.

Porticul rudimentar african reprezinta foarte probabil forma de inceput a porticurilor izolate care au luat in Extremul Orient o atat de mare dezvoltare si unde nu numai ca au devenit monumente independente, cu o valoare arhitecturala proprie (porticuri ale divinitatilor, ale imparatilor, ale vaduvelor etc.), dar, cel putin in sintoism si taoism, sunt utilizate ca instrumente ceremoniale (a se vedea riturile copilariei). Aceeasi evolutie de la portic magic la monument, pare sa fi avut arcul de triumf roman, invingatorul trebuind mai intai sa se desparta, printr-o serie de rituri, de lumea inamicului, pentru a se putea intoarce, prin trecerea pe sub arc, in lumea romana, ritul de agregare reprezentand in acest caz sacrificiul adus lui Jupiter Capitolin si divinitatilor protectoare ale cetatii.

Pana aici, porticul ritual a actionat direct. In alte cazuri insa, el constituie adapostul unor divinitati speciale. Acesti "pazitori ai pragului", odata ce iau proportii monumentale, ca in Egipt, Asiro-Babilonia (dragoni inaripati, sfincsi, monstri de toate felurile) sau China (statui), duc in planul secund pragul si porticul; lor li se adreseaza rugile si sacrificiile: ritul trecerii materiale a devenit un rit de trecere spirituala. Nu mai reprezinta un act de trecere care realizeaza pasajul, ci o forta individualizata ce asigura pasajul in mod imaterial.

Or, se intampla rar ca aceste doua forme sa se prezinte izolat: in imensitatea cazurilor, ele se combina. Si vedem intr-adevar, in diverse ceremonialuri, ritul direct aliindu-se celui indirect, ritul dinamist celui animist, fie pentru a indeparta obstacolele care se pot opune trecerii, fie pentru a efectua chiar trecerea.

Printre riturile de trecere materiala se cuvine a mai cita cele de strabatere a trecatorilor cu depuneri de diverse obiecte (pietre, panzeturi, blanuri etc.), de ofrande, de invocatii fata de geniul locului etc.: Maroc (kerkur), Mongolia, Tibet (obo), Assam, Anzi, Alpi (chapelles) etc. Trecerea unui rau este frecvent insotita de ceremonii, iar ca rit negativ corespunzator intalnim interdictia ca regele sau preotul sa traverseze un anume rau sau, in general, un curs de apa. La fel, imbarcarea sau debarcarea, actul de a urca in trasura sau in palanchin, de a urca pe cal pentru a pleca in calatorie etc. sunt frecvent insotite de rituri de separare la plecare si de rituri de agregare la intoarcere.

In fine, in anumite cazuri, sacrificiile zise de intemeiere si de constructie sunt cuprinse in categoria riturilor de trecere. Sa remarcam ca ele se studiaza izolat atunci cand fac parte dintr-un ansamblu ceremonial omogen, cum ar fi ceremonia de schimbare a domiciliului. Orice casa noua este o locuinta tabu pana cand, prin rituri apropriate, devine noa. Aceasta intemeiere a tabuului este, in formele si mecanismele sale, aceeasi cand e vorba de un teritoriu sau de o femeie etc. sacralizate: spalari sau lustratii, comensualitate. Alte practici au ca obiect sa faca in asa fel incat casa sa fie rezistenta, sa nu se darame etc. Si a fost o eroare a se vedea in unele dintre ele reminiscente ale unui stravechi sacrificiu uman. Diverselor rituri de inlaturare a tabuului, de fixare a geniului protector, de transfer al primei morti, de securitate viitoare le urmeaza riturile de agregare: libatiuni, vizite ceremoniale, consacrarea diverselor parti, impartirea painii, a sarii, a unei bauturi, pranzul in comun (in Franta: prendre la crémaillčre - sarbatorirea printr-o masa a instalarii intr-o casa noua, n. tr.). Aceste rituri sunt propriu-zis rituri de identificare a locuitorilor viitori cu noua lor locuinta. Dat fiind faptul ca locuitorii insisi, de exemplu un logodnic sau un tanar sot ajutat de familia sau de sotia sa etc. sunt cei care au construit casa, riturile pornesc chiar de la inceputul constructiei.

Riturilor de intrare intr-o casa, templu etc., le corespund riturile de iesire, care sunt fie identice, fie inverse. In epoca lui Mahomed, intrand si iesind, arabii mangaiau zeul domestic cu mana, acelasi gest fiind, dupa moment, fie rit de agregare, fie de separare. In acelasi mod, orice evreu pios, de fiecare data cand trece pe poarta principala a casei sale, atinge cu un deget al mainii drepte mazuza, cufarasul fixat pe cadrul portii, in care se afla o hartie, o banda de stofa etc., avand scris sau brodat numele sacru al lui Dumnezeu (Shadai); isi coboara degetul imediat si zice: "Domnul sa-mi ocroteasca iesirea si intrarea, de acum pana in veci!", ritul verbal adaugandu-se celui manual. Vom nota ca, de obicei, doar poarta principala, fie ca este consacrata printr-un rit special, fie pentru ca e orientata intr-o directie favorabila, reprezinta locul de desfasurare al riturilor de intrare si de iesire, celelalte deschideri (ale casei) neavand caracter de prag intre lumea familiala si cea exterioara. De unde si preferinta hotilor (in alte civilizatii decat a noastra) de a patrunde prin alte parti decat pe usa; si obiceiul de a scoate cadavrul prin usa din spate sau pe fereastra, de a nu permite femeii sa iasa in timpul sarcinii sau menstruatiei decat pe poarta secundara, de a nu introduce cadavrul animalului sacralizat decat pe fereastra sau printr-o spartura etc. Aceste rituri au ca obiect sa impiedice poluarea unui pasaj care trebuie sa ramana liber, de vreme ce el a devenit astfel prin rituri speciale; de asemenea, nu e voie sa scuipi, sa urinezi etc.

Cateodata, valoarea sacra a pragului se regaseste la toate pragurile casei: in Rusia, am vazut case in care pe pragul fiecarei camere era batuta in cuie cate o potcoava; or, in aceste case, fiecare camera avea icoana sa.

In orice caz, pentru a intelege riturile cu privire la prag, trebuie sa ne amintim ca pragul nu reprezinta decat un element al usii si ca cea mai mare parte dintre aceste rituri trebuie luate in sens direct si material ca rituri de intrare, de asteptare si de iesire, adica de trecere.

CAPITOLUL III

INDIVIZII SI GRUPURILE

Starea si insusirile strainului - Rituri de agregare a strainului

- Comensualitatea - Schimburile ca rit de agregare -

Fraternizarea - Riturile de salut - Riturile sexuale de agregare

- Domiciliul strainului - Calatorul: rituri de plecare si de

intoarcere - Adoptiunea - Schimbarea de stapan - Razboiul,

vendeta, pacea

Orice societate generala poate fi considerata ca un fel de casa divizata in camere si coridoare, avand peretii exteriori cu atat mai putin grosi si usile de comunicare cu atat mai largi si mai putin inchise, cu cat societatea este mai apropiata de a noastra prin forma ei de civilizatie. Din contra, la semi-civilizati aceste compartimente sunt izolate cu grija unele de altele si, pentru a trece de la unul la altul, sunt necesare formalitati si ceremonii prezentand o mare analogie cu riturile de trecere materiale despre care tocmai am vorbit.

Orice individ sau grup care, nici prin nastere, nici prin calitati speciale dobandite, nu are dreptul imediat de a intra intr-o casa determinata de o astfel de ordine si de a se instala intr-una din aceste subdiviziuni, se afla intr-o stare de izolare ce ia doua forme pe care le putem intalni fie izolate, fie in combinatie. Ei sunt fara aparare, intrucat nu fac parte din acea societate speciala sau generala; sunt puternici deoarece apartin lumii sacre, societatea constituind pentru membrii ei lumea profanului. De aici, conduita diferita a populatiilor, unii ucigandu-i, jefuindu-i, maltratandu-i pe straini fara nici o judecata, altii temandu-se de ei, adulandu-i, utilizandu-i ca fiinte atotputernice ori luand impotriva lor masuri de aparare magico-religioasa.

Faptul ca, pentru un mare numar de populatii, strainul reprezinta o fiinta sacra, inzestrata cu potentialitate magico-religioasa, benefica sau malefica in mod supranatural, a fost pus in evidenta in repetate randuri, in special de J.-G. Frazer si E. Crawley, ambii explicand riturile la care e supus strainul prin teroarea magico-religioasa resimtita in prezenta lui. ( . )

Consultand documentele care descriu in detaliu ceremonialul la care sunt supusi strainii izolati sau grupurile de straini (caravane, expeditii stiintifice etc.), vom observa, sub varietatea formelor, o remarcabila unitate a secventelor. Sosirea unui numar mare de straini are ca efect acte de intarire a coeziunii sociale locale: toti locuitorii parasesc satul si se refugiaza in locuri bine aparate: deal, padure; sau inchid usile, se inarmeaza, dau semnale de adunare (focuri, trambita, tobe etc.); sau numai seful de trib, singur ori insotit de razboinicii sai, merge in intampinarea strainilor, in calitate de reprezentant al societatii, fiind mai imun decat indivizii de rand impotriva contactului cu acestia. In alte cazuri, sunt trimisi intermediari speciali, delegati alesi. Pe de alta parte (cu exceptii de ordin politic, de exemplu), strainii nu pot patrunde imediat pe teritoriul tribului sau in sat; ei trebuie sa isi arate intentiile de departe si sa suporte o perioada de asteptare, sub forma cunoscuta a plictisitoarelor tratative africane. Este stadiul preliminar, care dureaza mai mult sau mai putin. Urmeaza perioada de prag: schimb de daruri, oferirea de alimente de catre localnici, pregatirea locuintei etc. In fine, ceremonia se termina prin rituri de agregare: intrarea solemna, pranzul in comun, schimb de strangeri de mana etc.

Fiecare dintre etapele apropierii dintre straini si indigeni variaza in durata si complexitate de la un popor la altul. Dar, fie ca e vorba de colectivitati sau de indivizi, mecanismul este totdeauna acelasi: oprire, asteptare, trecere, intrare, agregare. In detaliu, aceste rituri pot consta dintr-o atingere propriu-zisa (bataie pe umeri, strangeri de mana etc.); din schimburi de cadouri alimentare pretioase etc., de mancat sau de baut, din fumatul (calumetului) in comun; din sacrificii animale; din udarea cu apa, sange etc. sau onctiuni; din prinderea sau acoperirea impreuna, asezarea pe acelasi loc etc. Contactul indirect are loc prin "purtatorii de cuvant", atingerea succesiva sau simultana a aceluiasi obiect sacru, a unei statui apartinand unei divinitati locale, a unui "ulcior fetis" etc. Enumerarea ar putea fi extinsa dupa dorinta si nu am prezentat aici decat o mica parte a acestor rituri.

Comensualismul sau ritul de a manca si de a bea in comun, despre care vom mai vorbi deseori in acest volum, este cu certitudine un rit de agregare, de uniune materiala propriu-zisa, ceea ce s-a numit un "sacrament de comuniune". Uniunea astfel formata poate fi definitiva. Dar, cel mai adesea, nu dureaza decat pe timpul digestiei, fapt constatat de capitanul Lyon la eschimosi: ei nu-l considerau ca oaspete decat vreme de douazeci si patru de ore. Deseori, comensualismul e alternativ: se fac schimburi de alimente, ceea ce constituie o legatura intarita. Cateodata, schimbul alimentar se face fara comensualitate si atunci el se incadreaza in vasta categorie a schimburilor de daruri.

Aceste schimburi au o eficacitate directa, o actiune constrangatoare: a accepta un dar de la cineva, inseamna a te lega de acea persoana. () Observam ca riturile descrise de Ciszewski in cursul cercetarii sale se claseaza astfel: comensualitatea individuala sau colectiva, comuniunea crestina simultana, legarea cu aceeasi franghie sau centura, tinerea de mana, luarea in brate a celuilalt (imbratisarea), punerea impreuna a piciorului pe amplasamentul vetrei, schimbul de cadouri (stofe, vesminte), de arme, de monezi de aur sau de argint, de buchete, de coroane, de pipe, de inele, de saruturi, de sange, de obiecte sacre crestine (cruce, lumanare, icoana), sarutul acelorasi obiecte sacre (icoana, cruce, evanghelie), pronuntarea unui juramant. Or, daca ne raportam la monografia lui Ciszewski, constatam ca exista intotdeauna combinatii, in fiecare ceremonial special si local, de mai multe asemenea procedee de uniune si ca in toate exista unul, daca nu mai multe, rituri de schimb. Deci acesta este cel care ocupa locul principal, la fel ca in riturile de casatorie, dupa cum vom vedea mai tarziu. Este vorba de un procedeu de transfer mutual de personalitate, la fel de simplu ca mecanism ca si cel de prindere in comun, acoperire cu o haina sau val etc. De altfel, schimbul sangelui nu e mai primitiv, desi este mai dur si mai crud, decat schimbul unei parti de imbracaminte, a unui inel, a unui sarut.

La schimburile citate il vom adauga pe cel de copii (din China, de exemplu), de surori si de femei (Australia etc.), de vesminte, de divinitati, de orice tip de obiecte sacre, cum ar fi cordoanele ombilicale. La anumiti amerindieni septentrionali, acest schimb a luat forma unei institutii, potlatch-ul, fiind executat periodic de fiecare la randul sau, asa dupa cum una dintre obligatiile regalitatii, la semi-civilizati, consta din a redistribui supusilor "cadourile" oferite obligatoriu. Pe scurt, acest du-te-vino de obiecte intre indivizii unui grup delimitat creeaza continuitatea legaturii sociale dintre ei, in acelasi mod ca si "comuniunea".

Ca rit de unire similar cu fraternizarea, voi cita si cel de realizare in comun a aceluiasi act ceremonial (nasie, pelerinaj etc.), ce nu mai poate fi rupt decat prin intermediul unui rit special.

Mecanismul direct si simplu al ritului de agregare a strainului este foarte clar in ceremonia la care se supune Thomson in momentul intrarii pe teritoriul populatiei masai: "A doua zi, un dezertor suaheli veni sa-mi ofere pacea si fraternitatea din partea sefului de district: imi aduce o capra; o prind de ureche si, dupa ce le-am marturisit tuturor celor prezenti scopul calatoriei mele, declar ca nu vreau raul nimanui si ca nici nu sunt expert in u-tchaui (magia neagra). Trimisul sultanului apuca animalul de cealalta ureche si promite, in numele si in locul stapanului, ca nu ne va face nici un rau si ca ne va furniza provizii; in caz de furt, obiectele sustrase ne vor fi inapoiate. Apoi animalul este sacrificat; i se ia de pe frunte o bucata de piele in care se practica doua incizii. M'Suaheli, luand-o in maini, imi introduce de cinci ori un deget in fanta inferioara, impingandu-l in cele din urma pana la baza falangei, unde il voi tine in timp ce-l fac pe mesager sa repete ceremonialul pentru fanta superioara. Operatiunea odata incheiata, fasia este taiata in doua, lasand cate o jumatate pe degetele noastre; de aci inainte, sultanul din Chira este fratele calatorului alb". La indigenii wazaromo, wazegura, wasagara etc., se practica schimbul sangelui, indivizii fiind asezati unul in fata celuilalt, cu picioarele incrucisate intre ei, in timp ce un al treilea invarte in mana deasupra lor o sabie, rostind o imprecatie impotriva celui ce ar rupe legatura de fraternitate; aici, contactul este cel care leaga in acelasi timp cu schimbul de sange; urmeaza schimbul de daruri. Am citat acest ultim document in special ca sa arat ca a fost o greseala izolarea arbitrara din cadrul ceremonialurilor de agregare, a riturilor in care este utilizat sangele; in realitate, aceste rituri speciale constituie rareori ele singure intregul ceremonial. In imensa majoritate a cazurilor, procesul comporta simultan rituri de contact, de comuniune alimentara, de schimburi, de jonctiune (legatura etc.), de "lustratii" etc.

Combinatia diverselor rituri de agregare prin contact direct este foarte vizibila, de exemplu, in urmatoarele obiceiuri ale tribului arab al shammarilor. "La shammari, spune Layard, daca un barbat poate tine capatul unei funii sau fir, cealalta extremitate fiind tinuta de dusmanul sau, ii devine acestuia protejat (dakhil). Daca atinge panza cortului sau are posibilitatea de a-si arunca toiagul in ea, devine protejatul locuitorului acelui cort. Daca izbuteste sa scuipe un om sau sa atinga cu dintii orice obiect care-i apartine aceluia, devine dakhil-ul sau, cu exceptia cazului de furt . Shammarii nu jefuiesc niciodata o caravana din preajma corturilor lor, fiindca atata timp cat un strain ii poate vedea, il considera ca pe un dakhil al lor."; chiar si vederea lui reprezinta un contact. Astfel de rituri joaca un rol important in ceremonialul dreptului de azil. De asemenea, chiar faptul de a pronunta un cuvant sau o formula, cum este pentru musulmani salam, are drept efect crearea unei uniuni, cel putin temporare: iata de ce musulmanii cauta felurite subterfugii ca sa nu spuna unui crestin salam.

Diversele forme de salut intra si ele in categoria riturilor de agregare; ele variaza in functie de cat de strain este nou-venitul locuitorilor casei sau acelora pe care-i intalneste. Diversele forme de salut la crestini, dintre care multe au inca forme arhaice in tarile slave, reinnoiesc cu fiecare ocazie legatura mistica stabilita prin apartenenta la aceeasi religie, intocmai ca salam-ul musulmanilor. Citind cateva descrieri detaliate, vom vedea ca la semi-civilizati aceste saluturi au ca efect:

1° daca e vorba de rude, vecini, membri ai tribului, sa innoiasca si sa intareasca apartenenta la o aceeasi societate mai mult sau mai putin restransa;

2° iar daca e vorba de un strain, sa-l introduca intr-o societate restransa la inceput, apoi, daca e dorinta sa, in alte societati restranse si, in acelasi timp, in societatea generala. I se da mana sau i se freaca nasul, este izolat de lumea exterioara prin scoaterea incaltarilor, a paltonului sau a acoperamantului de pe cap; unirea se realizeaza mancand sau band in comun, executand in fata divinitatilor domestice riturile prescrise etc. Pe scurt, printr-o modalitate sau alta, are loc o identificare cu cei intalniti, chiar si numai de moment. La ainu de exemplu, salutul reprezinta realizarea unui act religios. Aceleasi secvente ale riturilor se regasesc in schimbul de vizite, cu valoare de uniune, dar si de schimb, schimb care, de exemplu, este un adevarat obicei intertribal la australieni.

In categoria riturilor de agregare contagioase directe, se cuvine sa includem un anumit numar de rituri sexuale, cum ar fi schimbul de femei. Daca ritul este unilateral, avem de a face cu un imprumut de femei (sotie, fiica, sora, ruda, sotia gazdei sau o femeie din aceeasi clasa ori din acelasi trib). Cu toate ca, in unele cazuri, scopul imprumutului este obtinerea unor copii mai bine dotati si mai puternici (ca urmare a manei inerente oricarui strain), totusi, de obicei, ritul are un sens net de agregare la grupul mai mult sau mai putin restrans din care femeia imprumutata face parte. De fapt, este un echivalent al mesei luate in comun. La populatia din Australia Centrala se trimit ca mesageri un barbat si o femeie sau doi barbati si doua femei, purtand ca semn al misiunii lor un pachet de pene de cacadu si oase in nas (introduse in septul perforat). Dupa discutiile dintre mesageri si oamenii din tabara, primii le conduc pe cele doua femei la o oarecare distanta de tabara si pleaca. Daca barbatii grupului vizitat accepta negocierile, cu totii au relatii sexuale cu femeile. De asemenea, atunci cand un grup de razboinici aflati in expeditie de vendeta se afla aproape de o tabara unde au intentia sa ucida pe cineva, li se ofera femei; daca au relatii sexuale cu ele, cearta se considera terminata, acceptarea fiind un semn de amicitie; acceptarea femeilor si continuarea vendetei ar reprezenta o ofensa grava adusa obiceiurilor intertribale. In ambele cazuri, coitul constituie un act de identificare si de uniune, ceea ce concorda cu faptele pe care le-am citat in alte lucrari, dovedind ca pentru locuitorii Australiei Centrale actul sexual este un adjuvant magic si nu un rit de inmultire. Astfel pot fi explicate, ca rituri de agregare la un grup unit printr-o legatura religioasa, un mare numar de cazuri de prostitutie sacra, in care prostituatele sunt, si lucrul este stipulat expres, rezervate strainilor, cuvantul intelegandu-se de aceasta data intr-un sens foarte larg, echivalent cu cel de "neinitiati" sau de "neadoratori ai divinitatii de care prostituatele sunt legate".

Ceremonia primirii unui strain este adesea combinata conform unor reguli pe care ar fi interesant sa le observam. De exemplu, deseori, strainul primeste drept locuinta o "casa comuna", cum e lapa in Madagascar, avand intr-o mai mica sau mai mare masura, dupa populatie, caracterul unei "case a tinerilor", al unei "case de barbati adulti" sau al unei "case de razboinici". Astfel, el este agregat, nu societatii generale, ci societatii speciale ce raspunde cel mai bine propriului sau caracter de barbat activ si in putere. Ospitalitatea ii confera strainului unele drepturi militare, sexuale si politice. Acest procedeu e raspandit in special in Indonezia, in Polinezia, in anumite regiuni ale Africii, in timp ce in altele domiciliul ii este atribuit strainului de sef sau rege, personaj sfant. Stadiul urmator este dat de caravanseraiul din Orient, fostul rit de agregare fiind inlocuit de diversele tributuri; este stadiul pur economic.

N-am luat in considerare pana aici decat strainul ca atare, privit din punctul de vedere al celor cu care intra in contact ca indivizi sau grupuri. Dar, de regula, orice strain are caminul sau, de unde nu ne putem astepta sa fi putut pleca fara sa parcurga ceremoniile de sens invers celor de agregare, despre care tocmai am discutat. De altfel, de fiecare data cand un strain este introdus intr-un grup, daca-l paraseste, el trebuie, teoretic, sa fie supus riturilor de separare. Si intr-adevar, se constata practic un echilibru perfect. Riturilor de sosire le corespund cele de adio; vizite, ultimul schimb de daruri, masa in comun, ultimul pahar la botul calului, urari si saluturi, obiceiul de a-l conduce o portiune de drum, cateodata chiar sacrificii. Vom gasi asemenea fapte in cea mai mare parte a naratiunilor despre explorari. In orice caz, iata cateva: "Religia contine, la musulmani mai ales, numeroase percepte privind calatoria. Cartile hadith si adab consacra cate un capitol calatorilor . In Africa de Nord, se arunca apa peste pasii celui care va pleca. Cand, in 1902, paraseam Mogador-ul pentru a face o calatorie in interiorul continentului, un membru al familiei unuia dintre tovarasii mei musulmani a iesit din casa in momentul plecarii si a aruncat o galeata cu apa sub picioarele calului". E posibil sa fi fost un rit "de purificare" sau un rit "destinat sa distruga maleficiile viitoare ori trecute", cum crede Doutté, urmand interpretarile lui Frazer: dupa mine, e mai degraba un rit de separare; calatorul "trece un Rubicon" artificial. Astfel de rituri de separare sunt, printre altele, foarte dezvoltate in China, pentru mandarinii care isi schimba provincia, la plecarea lor in calatorie etc. Se pare ca toate riturile de plecare in calatorie, in expeditie etc. au drept scop sa faca despartirea sa nu fie brusca, ci progresiva, la fel cum, in general, agregarea nu se face decat prin parcurgerea unor etape.

Cat despre riturile de intoarcere a calatorului, ele comporta rituri de indepartare a impuritatilor din calatorie (de separare) si rituri de agregare treptata, cum sunt anumite rituri de bestialitate si ordalii din Madagascar. Aceste rituri sunt evidente mai ales daca absentele, de exemplu ale sotului, sunt periodice.

Totusi, prin plecarea sa, calatorul nu este complet separat nici de societatea sa proprie, nici de societatea in care s-a agregat in timpul drumului. De aici provin, in timpul absentei sale, regulile de conduita pentru familie, constand din interzicerea oricarui act ce ar putea leza pe cel absent in mod simpatetic sau direct (prin telepatie); de unde si obiceiul de a-l inzestra pe calator cu un semn de recunoastere (toiag, tablita, scrisoare etc.) care sa-l introduca automat in alte societati speciale. ()

Aceeasi secventa se regaseste in ritualul adoptiunii. La Roma, acesta cuprindea: 1° detestatio sacrorum, ansamblu de rituri de separare de clasa patriciana, de personalul casei, de vechiul cult domestic, de fostul nucleu familial; 2° transitio in sacra, ansamblu de rituri de agregare la noul mediu. Ritualul chinez comporta si el parasirea fostelor clanuri si culte domestice in favoarea celor noi. Riturile de detaliu din cadrul adoptiunii sunt identice cu cele deja semnalate: schimburi (de sange, de cadouri etc.); legaturi, acoperire, habitarea in comun; alaptare reala sau simulata; nastere simulata etc. Riturile de separare au fost mai putin observate; remarcam ca la slavii din Sud exista rituri care separa pe indivizii considerati inruditi fiindca s-au nascut in aceeasi luna. La sammarii din India, in cazul unei adoptiuni, toti membrii clanului se reunesc iar parintii baiatului spun: "Ai fost fiul meu printr-o actiune malefica (pŕp); acum esti fiul cutaruia printr-o actiune sfanta (dharm)"; membrii clanului arunca orez asupra copilului iar cel care il adopta ofera o masa ceremoniala tuturor celor prezenti. In sfarsit, la anumiti amerindieni, ritualul adoptiunii este in legatura cu ideile despre mana (orenda, manitu etc.) si despre reincarnare; numele joaca aici un rol important, fiindca prin nume individul este distribuit in diferite sectiuni ale clanului si in cele matrimoniale. ( . )

Riturile schimbarii stapanului in cazul unui client sau sclav au aceeasi explicatie: pentru un sclav, nu numai faptul de a-si oferi un copil stapanului ii modifica pozitia sociala, insa aceasta modificare se insoteste cu rituri de agregare care, in anumite cazuri, amintesc de ceremonialul de casatorie. Riturile de agregare se inrudesc cu riturile dreptului de azil. Ca rit de agregare, citez lovitura violenta de bat data in Loango, de sclav, noului stapan care l-a ales ( . ). Apoi, voi aminti ceremoniile schimbarii clanului, a castei, a tribului, cele de naturalizare etc., al caror mecanism comporta de asemenea rituri de separare, de prag si de agregare.

Acelasi mecanism il gasim si atunci cand nu mai este vorba de indivizi, ci de grupuri: riturile de separare includ aici declaratia de razboi, tribala sau familiala. Riturile europene si semite de vendeta au fost bine studiate; in consecinta, voi cita descrierile detaliate ale vendetei australiene, unde vom vedea ca grupul insarcinat cu realizarea operatiei se separa mai intai de societatea generala, primind astfel o individualitate proprie, si nu i se alatura din nou decat dupa executarea riturilor care ii iau aceasta individualitate temporala si il reintegreaza in societatea generala. Ca si in unele cazuri de adoptiune, vendeta are scopul sa regenereze o unitate sociala distrusa intr-unul din nodurile sale. De aici, asemanarea multora dintre elementele sale cu ceremonialurile de trecere. Sfarsitul vendetei ca si cel al razboiului (riturile de pace), se realizeaza prin rituri identice cu cele de fraternizare, de adoptare a unor grupuri mai inainte straine.

In fine, tot in acest capitol se cuvine sa amintim despre riturile de alianta cu un zeu sau cu un grup de divinitati. Pastele evreiesc (insusi cuvantul inseamna trecere) este una dintre ceremoniile de agregare care, printr-un proces de convergenta, a fost alaturata, pe de o parte, ceremoniilor de trecere de la un sezon la altul si, pe de alta parte, traversarii Babilonului si intoarcerii la Ierusalim: astfel incat ritualul acestei sarbatori combina mai multe tipuri de rituri de trecere studiate in acest volum.

CAPITOLUL VI

RITURILE DE INITIERE

Pubertatea fiziologica si pubertatea sociala - Circumcizia - Mutilarile corporale - Clanurile totemice - Confreriile magico-religioase - ( . ) - Perioada de prag

Majoritatea acestor rituri, al caror caracter evident sexual nu poate fi negat si despre care se spune ca te fac barbat sau femeie, sau apt de a fi (barbat sau femeie), se includ in aceeasi categorie cu anumite rituri de sectionare a cordonului ombilical, rituri de copilarie si de adolescenta, si sunt rituri de separare de lumea asexuata, urmate de rituri de agregare la lumea sexuala, la societatea restransa, constituita dincolo de toate celelalte societati generale sau speciale, din indivizii de acelasi sex. ()

Pentru oricare dintre sexe, pubertatea fizica este un moment dificil de datat, dificultatea explicand faptul ca atat de putini etnografi si exploratori au facut cercetari in aceasta privinta. Cu atat mai de neiertat este acceptarea expresiei "rituri de pubertate" pentru a desemna ansamblul riturilor, ceremoniilor, practicilor de orice fel care    marcheaza, la anumite popoare, trecerea de la copilarie la adolescenta. Se cuvine deci sa distingem intre pubertatea fizica si pubertatea sociala, la fel cum se deosebeste o inrudire fizica (consanguinitatea) de o inrudire sociala, o maturitate fizica de o maturitate sociala (majoratul) etc. ()

Pubertatea fizica nu poate fi cauza principala a unor ceremonii atat de indelungate si care cuprind, in detaliu, mai multe etape. Pentru baieti, se afirma clar ca genul de ceremonii care trebuiau executate depinde de profesia (vanator, razboinic etc.) pe care isi propuneau sa o urmeze si ca fiecare adolescent le incepe, intre 12 si 16 ani, din ziua cand a visat pentru prima oara o sageata, o barca sau o femeie. De asemenea, nici un element din "ceremoniile pubertatii" la triburile lillooet din Columbia britanica nu indica pubertatea fizica ci, dimpotriva, mai ales faptul ca, pentru tinerii care doreau sa devina samani, perioada ritului dura foarte mult, dovedind ca era vorba, la fel ca la chinezi, de "pubertatea sociala". Reamintim ca si la noi varsta la care tinerii au voie sa se casatoreasca nu coincide cu momentul pubertatii lor fiziologice si, daca vreodata cele doua momente, unul social, altul fizic, ar ajunge sa coincida, faptul s-ar datora progresului stiintific.

Chiar si numai diferentele privind varsta la care se practica circumcizia ar fi trebuit sa dea de inteles ca in acest caz este vorba de un act de importanta sociala, nu fiziologica. La numeroase popoare, operatia este executata la intervale destul de indepartate in timp, de exemplu, o data la 2, 3, 4 sau 5 ani, astfel incat sunt circumscrisi in acelasi timp copii cu dezvoltare fizica sexuala diferita. ()

Un acelasi rit marcheaza fie intrarea in copilarie, fie intrarea in adolescenta, dar fara sa aiba nimic de a face cu pubertatea fizica. ()

Examinata izolat, circumcizia nu ar putea fi inteleasa; ar trebui considerata in cadrul categoriei practicilor de acelasi tip, adica in categoria practicilor care, prin taiere, sectionare, mutilare a oricarei parti din corp, modifica intr-un mod vizibil pentru toti personalitatea unui individ. ()

Taierea preputului este absolut echivalenta cu scoaterea unui dinte (Australia etc.), cu taierea ultimei falange de la degetul mic (Africa de Sud), cu taierea lobului urechii sau perforarea lui sau a septului, cu practicarea tatuajelor sau a zgarieturilor, cu taierea parului intr-un anumit fel: individul mutilat este scos din randul oamenilor comuni printr-un rit de separare (ideea de taiere, de strapungere etc.) care il agrega automat la un grup determinat si intr-un astfel de mod incat, operatia lasand urme de nesters, agregarea sa fie definitiva. ()

Mutilarile reprezinta un mijloc de diferentiere definitiva; exista alte metode, cum sunt portul unui costum special, al unei masti sau al picturilor corporale (mai ales cu lut colorat) care marcheaza diferenta temporara. Si tocmai acestea sunt cele pe care le vedem ca joaca un rol important in riturile de trecere, deoarece se repeta la fiecare schimbare survenita in viata individului. ()

Ceremoniile de initiere la grupul totemic pentru mai multe triburi australiene ( . ) au loc la varsta de 20 de ani pana la 30 de ani. Primul act consta in separarea de mediul anterior, lume a femeilor si a copiilor; ca si pentru femeia insarcinata, are loc recluziunea novicelui intr-un pustiu, intr-o coliba speciala etc., insotita de tabuuri de tot felul, mai ales alimentare. Legatura novicelui cu mama mai dureaza un timp; insa mai devreme sau mai tarziu, soseste clipa in care, printr-un procedeu violent sau aparent violent, el este departit definitiv de mama, care adesea il plange. "Intentia tuturor actelor acestei ceremonii este sa antreneze o schimbare brusca in viata novicelui; el trebuie separat de trecut (cut off) printr-un interval prin care nu va mai putea trece vreodata. Inrudirea cu mama lui, in calitate de copil, este sfaramata brusc si, incepand din acel moment, va ramane atasat de barbati. Trebuie sa paraseasca simultan toate jocurile si sporturile copilariei, rupand legaturile domestice dintre el si mama sau surorile lui. Devine acum barbat instruit, constient de datoriile care ii incumba in calitate de membru al comunitatii ( . )". ( . )

Novicele este considerat ca mort si ramane astfel pe intreaga perioada a noviciatului. Aceasta dureaza un timp mai lung sau mai scurt si consta intr-o slabire corporala si mentala, menita, fara indoiala, sa ii stearga orice amintire din viata de copil. Urmeaza partea concreta: invatarea codului de obiceiuri, educatie treptata prin executarea in fata novicelui a ceremoniilor totemice, recitarea unor mituri etc. Actul final consta dintr-o ceremonie religioasa ( . ) si, mai ales, dintr-o mutilare speciala, diferita de la trib la trib (scoaterea unui dinte, incizia penisului etc.) facandu-l pe novice identic cu membrii adulti ai clanului. Uneori initierea are loc dintr-o data, alteori in etape. Daca novicele este considerat mort, el este ulterior inviat si invatat sa traiasca, dar altfel decat in copilarie. Oricare ar fi diferentele de detaliu, intotdeauna vom putea deosebi o succesiune conforma cu schema generala a riturilor de trecere. ()

Desi apartenenta la una sau la alta din castele sau clasele sociale este ereditara, la fel ca in cazul grupurilor totemice, magico-religioase etc., rar se intampla ca un copil sa fie considerat ca membru propriu-zis, "complet", din momentul nasterii sale. La o varsta variind in functie de populatie, el trebuie agregat la comunitate prin ceremonii care se deosebesc de cele prezentate mai sus prin faptul ca elementul magico-religios este diminuat, cel mai important fiind in acest caz elementul politico-juridic si social general. ()

Intrarea in profesiuni presupunea la noi ceremonii speciale, continand cel putin cateva rituri de natura religioasa, mai ales cand corporatiile coincideau cu confreriile religioase cu un caracter special. Altadata, ucenicia, daca nu reprezenta o separare de mediul anterior, se termina prin rituri de agregare (masa in comun etc.). Dupa cum se stie, recrutarea membrilor corporatiilor era strict reglementata. Nu trebuie totusi sa credem ca in zilele noastre au disparut toate barierele din interiorul acelorasi profesiuni, sau cele dintre meserii si profesiuni diferite. Fara indoiala ca obstacolele intampinate la trecerea de la o meserie la alta nu au nimic ritual, dar se cuvine sa le discutam pe scurt in acest context, deoarece o astfel de forma noua corespunde unor tendinte a caror expresie o constituie si riturile de trecere, dar pe baze diferite. Astfel, ajutorul (de fierar, de tamplar etc.) tinde sa ramana toata viata la aceasta conditie, fara a putea, oricare ar fi aptitudinile sale personale, sa treaca, in afara unor ocazii exceptionale (uneori prin casatorie), in sectiunea adiacenta (fierar, tamplar etc.). ()

Samanul uralo-altaic: 1. este de la o varsta foarte frageda nervos si iritabil; 2. este "posedat" de mai multe ori de spirite (halucinatii, fobii, epilepsie, transe, catalepsie), de unde ideea mortii temporare; 3. se retrage in singuratate (in padure, in tundra) si se supune la diverse privatiuni si la un antrenament psihologic si nevropatic; 4. spiritele, antropomorfice sau animale, vrajmase sau protectoare, izolate sau numeroase ii apar din ce in ce mai des, il deprind cu tainele meseriei; 5. sau samanul moare, sufletul sau plecand in lumea spiritelor, a zeilor, a mortilor, pentru a o cunoaste si a dobandi cunostintele necesare spre a imblanzi spiritele rele si a se alia cu cele bune; 6. samanul isi revine in simtiri, renaste, apoi se intoarce acasa sau merge din sat in sat etc. In sfarsit, fapt important, dar nu distinctiv pentru samanism, "samanizarea" sau ansamblul de acte savarsite in timpul unei ceremonii contine aceeasi succesiune de etape: transe, "moarte", calatoria sufletului in lumea de dincolo, reintoarcerea, aplicarea, in cazuri speciale (boala etc.) a cunostintelor dobandite in lumea sacra; este deci un echivalent exact al sacrificiului de tip clasic. ()

Pe intreaga perioada a noviciatului, legaturile obisnuite, atat economice cat si juridice, sunt modificate, uneori chiar rupte. Novicii se situeaza in afara societatii, iar societatea nu poate face nimic pentru ei, cu atat mai putin daca sunt sacri, sfinti, deci intangibili, periculosi, aidoma zeilor. Astfel incat daca, pe de o parte, tabuurile, ca rituri negative, ridica o bariera intre novici si societatea generala, pe de alta parte insa, societatea se afla fara aparare fata de faptele intreprinse de novici. Astfel se explica, cat se poate de simplu, un fapt relevat la numeroase populatii si ramas de neinteles pentru observatori. In timpul noviciatului, tinerii pot fura si jefui dupa bunul lor plac sau se pot hrani si impodobi pe cheltuiala comunitatii. ( . )

CAPITOLUL VIII

FUNERALIILE

Importanta relativa a riturilor de sepapare, de prag si de agregare in ceremoniile funerare - Doliul ca rit de separare si ca rit de prag - ( . ) - Calatoria din lumea aceasta in cea de dincolo - Agregarea la societatea celor decedati - Morti care nu se pot agrega in societatea generala a celor agregati

La prima vedere, s-ar parea ca, in ceremoniile funerare, riturile de separare sunt cele care ocupa locul cel mai important, riturile de prag si de agregare fiind, dimpotriva, putin dezvoltate. [Dar] riturile de separare sunt putin numeroase si foarte simple, ( . ) riturile de prag au o durata si o complexitate care le confera uneori o anumita autonomie ( . ), din toate riturile funerare, cele care realizeaza agregarea celui decedat la lumea mortilor sunt cele mai elaborate, lor fiindu-le atributa cea mai mare importanta. ( . )

Doliul reprezinta o perioada de prag pentru supravietuitori, in care se intra prin rituri de separare si din care se iese prin rituri de reintegrare in societatea generala (rituri de ridicare a doliului). ( . ) In timpul doliului, rudele celui mort alcatuiesc o societate speciala, situata intre lumea viilor, pe de o parte, si lumea mortilor, pe de alta parte. ( . ) Cerintele doliului depind de gradul de inrudire si sunt sistematizate dupa modul, specific fiecarui popor, de a considera aceasta inrudire (pe linie paterna, materna, de grup). ( . ) Vaduvul sau vaduva sunt cei ce apartin un timp mai indelungat acestei lumi speciale, din care nu pot iesi decat prin rituri specifice. ( . ) Riturile de ridicare a tuturor interdictiilor si a tuturor regulilor de doliu trebuie considerate deci ca rituri de reintegrare in viata sociala, fie restransa, fie generala, similare cu riturile de reintegrare a novicelui. In timpul doliului, viata sociala este suspendata pentru toti cei aflati in aceasta situatie, un timp cu atat mai indelungat cu cat: 1. legatura sociala cu mortul este mai stransa (vaduvi, rude); 2. situatia sociala a celui decedat este mai inalta. Daca mortul era un sef, suspendarea afecteaza intreaga societate. ( . )

In riturile funerare, perioada de prag se marcheaza mai intai din punct de vedere material, prin pastrarea mai mult sau mai putin indelungata a cadavrului sau a sicriului in camera mortuara (priveghi), in vestibului casei etc. ( . ) Perioada de doliiu se descompune uneori in numeroase alte etape, iar in perioada postliminara, fenomenul se sistematizeaza sub forma de comemorari (opt zile, cincisprezece zile, o luna, patruzeci de zile, un an etc.) la fel ca riturile de intoarcere de la nunta, de la nastere, uneori de la initiere. ( . )

Lumile de dincolo - Ideea cea mai raspandita este ca aceasta lume se aseamana cu lumea viilor, mai placuta, iar societatea este organizata la fel ca pe pamant. Astfel incat acolo fiecare este inclus in clanul, clasa de varsta, meseria etc. de care apartinea pe pamant. Calatoria spre si intrarea in lumea de dincolo contin o serie de rituri de trecere ale caror detalii depind de distanta si de topografia acelei lumi. ()

Mortul avand de intreprins o calatorie, supravietuitorii trebuie sa aiba grija sa-i pregateasca toate cele necesare, atat materiale (haine, alimente, arme, unelte), cat si magico-religioase (amulete, insemne si cuvinte cu valoare de parola etc.), asigurandu-i, la fel ca unui calator viu, un drum si o primire favorabile.

Uneori, cei inzestrati cu puteri speciale (magicieni, demoni, zeitati), au rolul de a arata mortilor drumul sau de a-i conduce in grupuri (psihopompe). O astfel de functie este cunoscuta in cazul lui Isis si al lui Hermes-Mercur.

Indivizii pentru care nu s-au executat rituri funerare, la fel ca si copiii nebotezati, cei care nu au primit nume sau au ramas neinitiati, sunt sortiti unei existente jalnice, fara a putea vreodata sa patrunda in lumea mortilor sau sa fie agregati la societatea lor. Sunt mortii cei mai periculosi; ei ar dori sa revina in lumea celor vii si, neputand s-o faca, se comporta ca niste straini ostili. Lipsindu-le mijloacele de subzistenta pe care mortii le gasesc in lumea lor, trebuie sa si le procure pe socoteala celor vii. Mai mult, mortii fara adapost au adesea o dorinta apriga de razbunare. Astfel, riturile funerare sunt in acelasi timp rituri utilitare cu bataie lunga: ele ii ajuta pe supravietuitori sa scape de dusmanii lor eterni. Clasa mortilor de acest tip se formeaza in mod diferit la diverse popoare: pe langa indivizii citati, mai intra in aceasta categorie cei lipsiti de familie, sinucigasii, cei morti in calatorie, omorati de trasnet sau datorita violarii unui tabu etc.

Printre riturile de separare se cuvin incluse: diversele procedee de transport al cadavrului afara; arderea uneltelor, a casei, a bijuteriilor, a averii mortului; uciderea sotiilor, a sclavelor, a animalelor sale preferate; spalarile, ungerile si, in general, riturile numite de purificare; tabuurile de orice fel. Pe langa acestea, exista procedeele materiale de separare: groapa, sicriu, cimitir, imprejmuire de nuiele, depunere a cadavrelor in copaci, mormane de pietre etc. care se construiesc sau se utilizeaza ritual, inchiderea sicriului sau a mormantului care incheie adesea intregul rit intr-un mod solemn. Ca rituri colective, sunt ceremoniile periodice de alungare a sufletelor celor morti in afara casei, a satului, a teritoriului tribal. Ritului de "rapire" a miresei ii corespund luptele pentru cadavru, atat de raspandite in Africa, pentru care nu pare sa se fi gasit pana acum adevaratul sens: cei vii nu vor sa piarda pe unul din membrii societatii, decat daca sunt fortati, caci are loc o scadere a puterii sociale. Din acest motiv, luptele sunt cu atat mai violente cu cat pozitia mortului in societate era mai inalta. Cat despre distrugerea propriu-zisa a cadavrului (incinerare, grabirea putrefactiei etc.), aceasta are ca obiect dezagregarea partilor componente, corpuri si suflete.

Ca rituri de agregare, voi cita in primul rand mesele de dupa funeralii si cele prilejuite de sarbatorile de comemorare, mese avand drept scop sa reinnoade pentru membrii unui grup ramasi in viata, si, uneori, cu defunctul, lantul rupt prin disparitia unuia din elementele sale. Adesea, o astfel de masa are loc si cu prilejul renuntarii la doliu. ()

Riturile de agregare la lumea de dincolo sunt echivalente cu riturile de ospitalitate, de agregare la clan, de adoptie etc. Adesea, faptul este sugerat sub forma de tabuuri, in legendele avand drept tema centrala coborarea in infern sau calatoria in tara mortilor: nu trebuie sa mananci impreuna cu mortii, sa mananci sau sa bei ceva produs in tara lor, sa ii lasi sa te atinga sau sa te imbratiseze, sa accepti daruri de la ei etc. Pe de alta parte, a bea laolalta cu un mort determina agregarea la lumea lui si, in consecinta, permite sa calatoresti printre ei fara pericol; acelasi efect il are si plata (in bani etc.). ()