Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» SARMANUL DIONIS - Tematica si motive literare


SARMANUL DIONIS - Tematica si motive literare




SARMANUL DIONIS - Tematica si motive literare

Cea mai insemnata caracteristica a nuvelei Sarmanul Dionis este setea de absolut a eroului romantic, care depaseste experientele existentei rele printr-o extraordinara aventura temporala, spatiala si modala, acesta fiind individual sau prin cuplu. Dionis este un personaj care isi depaseste conditia prin schimbarile metafizice in care se afla si prin forta iubirii, care il trece in cosmos. Tema metempsihozei este o idee imprumutata de Schopenhauer, conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de umbre ale individuli fizic. Tema idealitatii este prezentata cu ajutorul antitezelor, precum sufletul si realitatea, lumea mea si lumea cea aievea, lumina si umbra, irealitatea si realitatea, lumea materiala si cea spirituala. Creatia romantica eminesciana este definita, dealtfel, prin antitezele: imensitate si sufletul divinitatii, exilul pamantesc, impacarea si revolta, precum li rugaciunea sau blestemul. Dupa Eugen Lovinescu, nuvela Sarmanul Dionis prezinta soarta tragica a omului de geniu. Eroul evadeaza, negand ordinea existenta. Este o alcatuire fragila, care este in continua cautare a paradisului pierdut in propria fiinta si in dispersia cosmica. Titanul si geniul sunt prezentati ca niste simboluri ale inadaptarii romantice. Datorita acestei teorii comtemplativitatea si meditatia se unesc, si sunt reprezentante ale temei iubirii, istoriei si a cosmogoniei. Temele, fara care nuvela lui Eminescu nu ar fi fost atat de reusita, sunt fantasticul si visul. Romantismul cuprinde aceasta tentare a idealitatii, ambiguitatea vis-realitate si scindarea fiintei prin experiente capatate din mister, narcisism, androgenie sau ezoterie. Visul din Sarmanul Dionis este foarte asemanatoare cu cel din romanul lui Novalis, care prezinta idealitatea, floarea albastra, intalnita si in aceasta nuvela, precum si in Floare albastra si in Calin(file din poveste). Somnul si visul un fel de inceput de „extinctie a constiintei” si detrezie originara. Visul este expresia unor aspiratii profunde dupa iesirea de sub control a vointei. Acesta este asociata cu fictiunea, ceea ce permite personajului calatoria intre diferite lumi. Mitul visului si al sufletului in izvoarele inconstientului “documenteaza despre mecanismele launtrice ale fiintei si despre transcendentele cosmice” . Cu ajutorul visului, omul poate iesi din determinarile temporale si spatiale, devenind, astfel, un arheu. Se transforma intr-o parte a totului, astfel fiind in stare sa traiasca simultan formele sale trecute sau viitoare existente in substanta vesnica. Nascuta din acesta idee, nuvela Sarmnaul Dionis devine povestea dramatica a unei initieri in tainele mari ale Universului, initiere esuata prin cutezanta de identificare cu Dumnezeu. De fapt, Eminescu, prin fantastica istorie a lui Dionis, reconstituie mitul lui Lucifer. Ideea ar fi urmatoarea: daca prin intelect, esenta platoniciana, omul poate manipula infinitul si deconspira divinitatea, ca individ fenomenal nu are decat o singura existenta reala, a eului propriu, in care viata si visele sunt doar niste pagini dinrt-o carte unica. Ascensiunea lui Dionis are un rol initiatic, deoarece eroul recurge la technici magice, la o formula cautata in carti. Intre “desprinderea de lume si regretul fata de aceasta desprindere” se afla, in operele lui Eminescu, “renuntari din ce in ce mai drastice, sublimari repetate, experiente radicale si neancetate”. Dionis este personajul, care toate acestea le cuprinde in persoana lui. Personajul este incercat de nestatornicia formelor si a devenirii, el fiind preocupat, intre timp, de destin, de iubire si fiinta. Dionis capata o infatisare hyperionica. Alaturi de tema cunoasterii este si cea a iubirii, care constituie fundamentul nuvelei. Eroul se adreseaza iubitei ca si unei stele. Dionis-Dan este preocupat de cunoasterea absoluta si de iubirea pura, ceea ce la un moment dat il indeamna sa-si vinda umbra, scena ce ne aminteste de un episode faustic, asemanator operei Faust a lui Goethe sau chiar de Istoria straina a lui Peter Schlemihl, opera scrisa de Albert von Chammisso. Motivul umbrei la Eminescu este de fapt o accentuare a ideii evaziunii si a relativitatii timpului si spatiului. Desprinderea de umbra este desprindere de vremelnicie, de realul inselator. Dionis-Dan si Maria traiest acest sentiment al elevatiei si al spiritualizarii.




Sarmanul Dionis este o nuvela, a carei aventuri este una spatiala, precum Orient, taramuri indepartate, Evul Mediu romanesc, este temporala precum trecut, miotologie, copilarie, si in acelas timp modala, interioara, ca si imaginatia, arheul, somnul si visul. Deziluzionarea este cauzata de contrastul aspiratiilor cu constienta si decaderea prezentului. Este important sa amintim motivele, care constituie esenta nuvelei, adica cuplul etern, in alte cuvinte iubirea, arheul si avatarul, visul, ceea ce este concentric, magia, doma, zborul si alaturi de acesta caderea, viata ca vis, lumea ca teatru, dublul si umbra, androginia metempsihoza, calatoria spre centru, armonia cosmica, oglinda si multe altele. Motivele literare din operele lui Eminescu sunt unitati ale textului, care repeta semnificativ anumite situatii, avand intelesurile lor. Acestea sun cuprinse, in stil eminescian, in metaforele vietii ca vis, ale soartei labile si ale cunoasterii prin intermediul iubirii. Proza lui Eminescu, in mare numar, ne prezinta visul romantic, arheul metafizic, cugetarea filosofica, dimensiunea spirituala si sondarea misterelor, nuvela Sarmanul Dionis difera de acestea, aici eroul miscandu-se in timp si spatiu datorita reprezentarilor sale. Aceste experiente fac cunoscut eroului constiinta eternitatii, alaturi de care se afla si limitele corporale. Ideea (de)dublarii, a copierii si umbrei, a vietii ca vis persista pe parcursul operei. Exilul, nostalgia incersa si cautarea unei limbi potrivite revin in epilog, inchide visul, ii pune o pecete. Tema visului si a metempsihozei este legata astfel de tema creatiei si a lecturii initiatoare, magice, asemenea unui cod” . Aceste teme suntesentiale nuvelei Samanul Dionis, precum si celorlalte opera eminesciene, fiind prezente in permanenta.

Sublimul romantic din aventura cosmica a lui Dionis-Dan, extazul stau in fata naturii paradisiace, insule, spiritualitate, invatatura cartilor vechi, arheii, reprezinta o ascensiune spre acel “supranatural” al teologiei mistice a lui Dionisie – Areopagitul, cand cuvintele se imputineaza, datorita contemplarii lucrurilor inteligibile”, in cercetarea “cauzei desavarsite si unice a tuturor”, pentru dobandirea “uniunii fara cunoastere cu Cel care-i mai presus de toate”. Libertatea eroului romantic “este dirijat spre ceea ce este mai presus de fire și ține de rațiunea ultima . Armonia cosmica șI cantarile „ca un stup de albie” reprezinta intensitatea gandirii eroului. - Aș voi sa vad fața lui Dumnezeu, zise el unui inger ce trecea. - Daca nu-1 ai in tine, nu exista pentru tine și in zadar il cauți, zice ingerul serios”. Eroul descopera existența limitelor reale și a unui mister „supraluminos”, vrand sa le descifreze ca un regizor. Ipostaza romantica, o incompatibilitate, care abunda in romantism este o alta scindere a eroului. Precum a marturisit Ștefan Afloroaei, in opera intitulata Teologia mistica, „transfigurarea cuvantului” și starea in care „cunoașterea devine tot mai mult contemplare a naturii divine” da favoare intregii scrieri.

Rosa Del Conte este insa de alta parere. El accentueaza faptul, ca „ascensiunea lui Dionis a eșuat in intregime ca viyiune de tip platonic, ca gnoza”[5]. Dumnezeu este cel de la care pornește tot, ceea ce releva faptul, ca nu exista loc pentru nici o zeificare luciferica a omului. „Lumea oamenilor este o masa damnata, fara de scapare: la ce bun sa cobori?” Ea nu este transparenta pentru nici o lumina. Dionis nu are acces in spațiul consacrat al domei. In ciuda acestor afirmații, in a treia calatorie in cosmos, Dionis participa la viața imensitații, insa, fara sa aiba aceeași esența cu ea. Cuplul indragostit a lui Eminescu se implinește spiritual in alta lume, cu care se indefinește, iubirea fiind reprezentarea fericirii supreme.





Interdicțiile arhetipale il poarta pe Dionis spre „ mijloacele cunoașterii magice”, aceasta tentativa demiurgica apropiind-ul pe Eminescu de Byron și Schelley. Personajele nuvelei prin dragostea lor suprema, reușesc sa atinga starea ideala, fapt ce este posibil prin participarea la creație și eternitate. Ei restabilesc „integritatea inițiala a ființei”, ca intr-o geneza. Eroii traiesc o „experiența a totalitații”[6], „o aventura in absolut”. La celealalt capat al simbolului cosmic, in Sarmanul Dionis, se afla scena euthanasica, cea a stingerii. Nirvana este o retragere din desertaciunea lumeasca și un refugiu pentru personaj in poala naturii, in veșnicie. Natura este descrisa ca una paradisiaca, unde eroul este insoțit de iubita, fenomen intalnit și in Avatarii faraonului Tlá. Sufletul incapator al eroilor și inițierea acestora sunt condițiile accesului la beatitudine și primordial, ale participarii la viața cosmica.

Eminescu, in aceasta proza, se confunda cu raul lumii, pe care il denunța. Motivul negației il reantalnim in paginile relaiste și polemice, care prezinta egoismul, razboaiele și deșertaciunea pamanteasca, ura și raul dintre oameni. De la Cugetarile sarmanului Dionis la nuvela Oda (in metru antic) și Rugaciunea unui dac este un drum lung, care pornește de la amararciune, umor și amuzament pana la gravitate, solemnitate,interiorizare, și nu in ultimul rand la dublul rugaciune-blestem. Parcurgerea acestor experiențe de catre Dionis sunt revelatoare unui destin.

Sarmnaul Dionis este o nuvela cu evocare istorica, fapt ce este dovedit cu ajutorul descrierilor și asocierilor reale și ireale, și totodata cu alternarea lumii cu intunericul. In episoadele evadarii, peisajul este insuflețit și acesta este o pregatire a secvențelor cosmice ascensionale, ceea ce necesita participarea sufleteaca a personajelor. Prin experiențele lui Dionis ne este prezentata felul in care omul incearca eternitatea, absolutul, in timp ce experiențele individuale, mistice și intelectuale, sunt puse in raport cu imensitatea. Acea veșnica „poate” apare ca o dimensiune asupra careia, cu ajutorul iluminarii, desigur, „timpul se poate deschide”. Tema operelor Avatarii faraonului Tl și Sarmanul Dionis este unul și acelaș: arheul (avatrul) și lumea de dincolo. Proza lui Eminescu se ocupa in mare parte de interiorul ființei și este preocupat de miturile iubirii și ale cosmogoniei.

In Sarmanul Dionis procesul de creație, care se bazeaza pe antiteze și limpeziri infinitezimale, este asociat cu tensiunea evadarilor eroului, și sublimul starilor acestuia, cu ironia romantica și cu aspectele carnavalești. Cugetarile lui Dionis in registrul carnavalesc, umoristic și comun, constituie ordinea realitații, in care se desprinde eroul, fapt ce este necesar pentru a putea intra in timpurile lui Alexandru cel Bun, in sapțiul cosmic, „prin oștiri de stele, prin tarii de raze”, in starea de armonie cu creația și lumea. Triunghiul, ochiul de foc reprezinta limita, enigma, „doma lui Dumnezeu”, un spațiu interzis și inacceibil omului, deoarece, dupa opinia creatorului, in finalul nuvelei eroul ramane „afundat in nemarginire”. Specific operelor romantice, dupa aventura metafizica și dupa incercarile in spațiu, timp și modalitate, o streașina și o cenzura se va situa mereu intre erou și divinitate. Calatoriile lui Dionis sunt incercari de iteriorizare și de cautare a esenței. Dionis da probe pentru sine, pentru lumea comuna și pentru imensitate. „Ochiul de foc”, ce i se arata lui Dionis este inca intr-o stare de latența. Eroul nu-și generalizeaza drama, salvandu-se parțial cu ajutorul iubirii, traind intr-o lume cu aventuri gnostice și mistice. Viața personajului are o șansa pamanteasca, și iubirea este cea care cu toate elanurile și limitarile ei, intr-o compoziție simetrica, armonioasa, inconștienta, arata omului indoiala, tradarea și limitarea, caracteristici specifice acesteia. Lumea nuvelei este una circulara, unde ființa este conștienta de poziția sa in ierarhie, ceea ce este o drama, acesta ne-fiind in stare sa atinga absolutul, culmile cele mai inalte, unde, de fapt, este situat Dumnezeu. Dionis este un permanent „batut de ganduri”, un așa numit „sarman”, care traiește izolat in lumea umana, ceea ce este poziția lui metafizica. El ajunge la un moment dat intr-o sitație in care pamantul se desparte de cer, el fiind cel care iși dorește sa ajunga in spațiul celest, in vecinatatea ingerilor.



Neliniștea gnostica, in legatura cu ființa, cu timpul și spațiul il pune pe Dionis la incercari. Dionis face cunoștința cu moartea ca fața a timpului, fiind supus legilor ei, neavand posibilitatea de a ieși din centrul trasat inițial, din limitele sale. Eroul nu este in stare sa schimbe limitele lumii in care traiește, de aceea aventura lui este pana la urma una tragica. Dupa Ioana Em. Ptrescu, „idilele celebreaza, in proza [] eminesciana, recuperarea spațiului originar, paradisiac, prin iubire”. Dionis și Maria sunt un exemplu potrivit pentru celebrarea iubirii, codul iubirii lor avand un cifru cosmic, primar și transparent, ascensional.



Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 98

Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 47

Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 50

Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 51

Rosa Del Conte, Eminescu sau despre absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 131

Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 52






Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate