ORIENTUL ANTIC

ORIENTUL ANTIC

Renasterea a fost momentul care a schitat prima tentativa de delimitare a notiunii de antichitate, reducand-o insa exclusiv la civilizatia clasica, greco-romana. Orientul ramanea in continuare pentru secole un simplu pandant al istoriei biblice.

Prin diversificarea instrumentelor si a metodelor de cercetare ale istoriografiei, filosofiei, arheologiei, epigrafiei, numismaticii si a papirologiei, secolul XIX este cel care extinde in timp, dar mai ales in spatiu, hotarele lumii antice.

Inflorirea egiptologiei, a asirologiei, a iranologiei, a indianisticii, ca si depasirea viziunii eurocentriste, fac ca secolul XX sa dea un nou continut intregii notiuni.

Zorile antichitatii sunt legate in mod traditional de aparitia primelor marturii scrise si de cristalizarea celor dintai forme de organizare statala la finele mileniului IV i.Chr., iar amurgul este fixat pentru Europa la 476, data detronarii ultimului suveran al Imperiului Roman de Apus - Romulus Augustulus. Pentru spatiul oriental, hotarul final este dificil de trasat, el situandu-se intre secolele IV-VII, un jalon constituindu-l si ascensiunea islamismului dupa moartea lui Mohamed.

Antichitatea este momentul in care omul realizeaza saltul la civilizatie, 'inventand' viata urbana, cetatea, clasele sociale, statul, literatura, filosofia, artele etc. Toate formele de conducere politica: monarhia, oligarhia, democratia, cu degenerescenti precum tirania, dictatura sunt testate acum pentru prima data. Fara Amiracolul grec", sistematizat si transmis de geniul latin, nu poate fi conceputa spiritualitatea europeana moderna.