Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Ipostaze ale femininului


Ipostaze ale femininului




Ipostaze ale femininului

1. Masculin si feminin

Daca parcurgem literatura medievala vom putea observa urmatoarele fapte:

avem de-a face cu creatii exclusiv masculine,




sunt creatii in care femeia apare ca inegala barbatului, creatie imperfecta a lui Dumnezeu,

femeia nu apare deloc, adica tacerea documentelor.

Toate cele trei categorii de surse converg spre sublinierea aceleiasi realitati: evul mediu "nu a avut timp" sa valorizeze femeia, exceptand cultul Fecioarei Maria si cele cateva sfinte si calugarite <desi nici acestea din urma nu au fost intotdeauna ocolite de criticile masculine>.

Atare situatie nu trebuie interpretata in mod necesar ca fiind misogina - termen de origine moderna - in conditiile in care barbatii si femeile societatii medievale au impartasit aceeasi viziune asupra femininului[1]. Adica o femeie inferioara barbatului definita inainte de toate prin trupul sau, prin sexul sau si abia apoi prin legaturile sale cu grupurile familiale . Nu putem sa nu incercam a raspunde si la interogatia de unde aceasta inegalitate sau de ce aceasta inegalitate.

Daca am incerca sa-i gasim originile ar trebui sa ne intoarcem cel putin la Antichitate. Nu vom impinge atat de departe acest demers in conditiile in care prezentul demers are in vedere familia crestina. Care este asadar una dintre sursele inegalitatii? Un punct de plecare ar fi scrierile Parintilor Bisericii caci incepand din Antichitatea tarzie si odata cu acestia gandirea occidentala a fost marcata nu numai de dezechilibrul dintre sexe si de o inclinare in favoarea masculinului ci si de constituirea femininului intr-un concept abstract ai carui mostenitori suntem astazi[3]. In secolele IV si V Ambrozie, Ieronim, Ioan Hrisostomul si in special Sfantul Augustin elaboreaza un ansamblu de comentarii si interpretari ale textelor biblice care vor fi considerate fundamentale si vor fi reluate la nesfarsit de catre teologii si filozofii ulteriori, atunci cand vor discuta problema dualitatii sexuate, voita si instituita de Dumnezeu in a sasea zi a Facerii .

Am fi inclinati sa credem ca pacatul originar si interpretarea data acestuia este cel care a consfintit inferioritatea femeii. Intr-adevar pacatul originar a jucat un rol determinant in definirea ulterioara a femeii ca fiind mai slaba, mai lesne coruptibila si intotdeauna inclinata spre rau. Vizavi de acest aspect nu putem sa nu ne intrebam de ce inca din Paradisul terestru Eva se dovedeste a fi inferioara lui Adam prin puterea de intelegere si prin vointa. Deci sursa acestei inegalitati trebuie cautata in alta parte: Facerea este aceea care a stabilit pentru teologia medievala principiile unei naturi feminine secundare si inferioare, deci subordonate . Asadar femeia a fost creata din coasta lui Adam, pentru a-l ajuta pe acesta in reproducerea si inmultirea speciei, de aici si calitatea de auxiliar a femeii. La Toma d'Aquino disjunctia masculin/feminin pastreaza aceleasi valente ca si la Sfantul Augustin: masculinul reprezinta unitatea, universul, stabilitatea in timp ce femininul este asociat cu tot ceea ce inseamna diferenta, particularul, instabilitatea .

Astfel s-a constituit tiparul feminin medieval. Femeia intotdeauna inferioara, intotdeauna gata sa submineze autoritatea barbatului. In timp portretul acesta a capatat valente noi dar care nu au depasit insa sfera inegalitatii. Insumand, Antonio Vieira intr-una dintre predicile despre taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul afirma: "dintre toate nenorocirile care ne coplesesc, dintre suferintele trupului, dintre viciile sufletului . dintre toate tristele urmari ale pacatului originar, care-i principala cauza? O femeie, o sotie . Toate durerile, bolile, calamitatile individuale si publice, ciumele . unde isi au ele sursa primara daca nu in neascultarea femeii care i-a fost data omului de Dumnezeu insusi"[7].

Chiar daca spatiul ortodox nu a dat lucrari atat de cuprinzatoare ca si cel occidental inegalitatea este si aici evidenta atat la nivelul normelor scrise cat si in practica cotidiana. Pravilele sunt un exemplu concludent in acest sens. La fel si Transilvania unde spre exemplu codul Tripartit "legaliza" inegalitatea intre sexe. Justificare a fost data de "usurinta in cuget" a femeilor. Este interesant de mentionat si faptul ca o alta justificare este si ca femeile nu erau apte sa poarte arme si ca atare ele nu puteau beneficia de drepturi identice cu cele ale barbatilor. Inegalitatea si mai ales inclinatia spre pacat si rau transpar si din textele literare ale vremii. Spre exemplu Neagoe Basarb isi sfatuia fiul sa se fereasca de "muierea vicleana caci nimic nu este mai rau si mai amar pe aceasta lume"[8]. Si cronicarul Georg Kraus citandu-l pe Marc Aureliu afirma ca "eruptiile Etnei in regiunile Siciliei nu pricinuiesc atata paguba cat poate pricinui intr-un oras o singura femeie necinstita si vicleana" .

Ramane asadar a identifica in ce masura aceasta atitudine negativa fata de femei se poate identifica si in practica cotidiana.

2. Conceptul de copil/copii in evul mediu

Nu intentionam a intra in polemicile istoriografice vizavi de conceptul de copil deoarece acestea sunt departe de a se fi incheiat. Din anii '60 , de la aparitia lucrarii lui Georges Duby consacrata copilariei si vietii de familie in Vechiul Regim - L'enfant et la vie familiale sous l'ancien régime - s-au structurat clar doua orientari care domina inca istoriografia medievala, prima care sustine ca putem vorbi pentru perioada medievala despre copii si copilarie, iar cea de a doua care sustine contrariul. Lipsa de unitate de opinie este insa explicabila prin dificultatile cercetarii acestui aspect si anume acela al copilului si copilariei in evul mediu. Dar, dintre cele doua orientari distincte pe care le notam, cea mai cunoscuta a facut cariera odata cu Philippe Ariès si lucrarea acestuia Centuries of Childhood: A Social History of the Family, trans. Robert Baldrick (London, 1962). Potrivit medievistului francez conceptul de copilarie este unul recent iar copilul nu a fost altceva decat un adult in miniatura si tratat ca atare. O astfel de perspectiva, fara a-l avea ca si teoretician absolut pe Philippe Ariès, este foarte usor de sustinut in conditiile in care documentele medievale - si aici ne referim cu precadere la cele romanesti - nu sunt preocupate de copii decat doar atunci cand vine vorba despre mosteniri, succesiuni testamentare, infratiri etc. Tacerea este rupta doar de normele de drept preocupate de soarta juridica a copilului.

La polul opus se afla istoricii, cei parcursi provin mai ales din spatiul englez, care sustin totusi ca de fapt copilul si copilaria nu sunt concepte total straine epocii medievale. Barbara E. Hanawalt, intr-unul dintre studiile consacrate copilariei sublinia, si pe buna dreptate, faptul ca istoricii si-au concentrat prea mult atentia incercand sa demonstreze ca termenul de copilariei a existat in evul mediu si implicit sa demonstreze faptul ca Philippe Ariès, Lawrence Stone si alti istorici ai modernitatii timpurii se inseala[10] . Ca atare "concentrandu-ne atacurile intr-o singura directie - definirea copilariei - am neglijat relatia cu dublu sens dintre parinti si copii si de asemenea am omis cu desavarsire importanta pe care a avut-o comunitatea in cresterea si protejarea copiilor" .

Parinti XXX →→→→→→→→→→   

Copii

Comunitate →→→→→→→→→→

XXX sa avem in vedere rolul familiei extinse

Cum ar trebui asadar sa intelegem "copilul" evului mediu? A existat sau nu conceptul de copilarie in societatea medievala si daca da care ar fi definitia sa? Sunt intrebari care nu isi pot gasi raspunsul decat prin analize profunde, prin lectura "printre randuri" a documentelor. Atentie sporita se impune insa caci tentatia, aproape inconstienta, de a "teleporta" definitiile contemporane in societatea timpului medieval este foarte mare.

Cert este ca in societatile medievale occidentala, bizantina, romaneasca a existat conceptul de copil inteles probabil ca fiind in primul rand rodul logic al casatoriei si totodata ca fiind sursa necesara perpetuarii numelui. Aceasta nu inseamna insa ca nu au existat sentimente fata de copii, doar ca ele nu se materializeaza la fel ca si in zilele noastre. Apoi, importanta nasterii unui copil era data si de sexul acestuia caci - intr-o societate dominata de barbati - baietii erau fara indoiala mult mai bine primiti in familie decat fetele, considerate de multe ori si cu atat mai mult cu cat numarul lor era mai mare ca fiind o povara pentru parinti care trebuiau in perspectiva sa se gandeasca la inzestrarea lor.

In ceea ce priveste conceptul de copilarie mai avem inca un drum foarte lung de parcurs in conditiile in care informatiile despre aceasta perioada din viata individului sunt aproape inexistente. In plus, cum ar trebui sa definim conceptul: a fost copilaria doar o perioada de tranzitie spre maturitate? Ceea ce stim cu certitudine, la nivel teoretic, este ca aceasta perioada a copilariei se incheia foarte devreme - 12/14 ani. In rest istoria copilariei este un cosmar din care abia recent am inceput sa ne trezim .

2. 1. Fata in familia parinteasca

Ratiunea unei casatorii, in societatea medievala, era aducerea pe lume a copiilor. Intreaga conduita, intreg discursul ecleziastic promoveaza aceasta materializare a casatoriei. In conditiile in care numele, bunastarea, prestigiul se transmiteau pe linie masculina este firesc de ce familiile isi doreau mostenitori - baieti. Observatia consideram este valabila atat pentru familiile nobile in care miza mostenirii era foarte mare, dar si pentru familiile din paturile inferioare in conditiile in care baietii reprezentau forta de munca considerata mult mai valoroasa decat cea a fetelor. Atare fapt nu inseamna insa ca fetele au fost tratate cu indiferenta sau excluse din drepturile parintesti. In schimb insa familia in care numarul fetelor era mai mare decat cel al baietilor avea in fata-i un viitor nu lipsit de dificultati mai ales in momentul in care fetele ajungeau la varsta casatoriei cand survenea problema inzestrarii lor si de ce nu pur si simplu problema casatoriei lor.

In plus fetele ridicau si o alta "problema" foarte importanta, adanc inradacinata in mentalitatea epocii. Este vorba despre moralitatea lor care trebuia sa fie impecabila. Protejarea fetelor era o sarcina ce revenea tatalui sau tutorelui. In plus, indiferent de treapta sociala pe care se afla familia unei fete aceasta trebuia sa aiba in atentie doua probleme majore pentru prestigiul si destinele copilului[13]: in primul rand era pazirea moralitatii fetei. Importanta "fecioriei" este data si de normele de drept care inscriu printre problemele tratate si pe aceea a protejarii fetelor de abuzuri sau fapte care ar fi putut sa atenteze la integritatea morala a acestora. Chiar daca poate parintii nu cunosteau cu precizie prevederile pravilelor, practica atesta faptul ca si ei - in unitate cu teoria deci - tratau cu maxima severitate orice abatere in acest domeniu. Faptul este lesne explicabil caci viata imorala a unei fete atragea dupa sine blamarea familiei si stigmatizarea fetei . Asadar, si dupa cum nota si Dimitrie Cantemir atunci cand vorbea despre obiceiurile de nunta ale romanilor, intreaga familie suferea oprobriul public atunci cand una dintre fete era dovedita imorala din acest punct de vedere. Cea mai mare parte din vina o purta capul familiei caci tatal era cel responsabil de protejarea membrilor familiei sale. De ce o atare severitate? In primul rand pentru ca avem de-a face cu o societate dominata de perceptele moralei ecleziastice care excludea sau nega sexualitatea in afara casatoriei si cu un alt scop decat acela al procrearii. In plus o fata "necinstita" nu mai putea fi data spre o casatorie onorabila decat cu pretul unor sacrificii suplimentare din partea familiei: marirea zestrei, negocieri suplimentare cu familia sotului sau pretendentului etc. Daca niciunul dintre sacrificii nu se dovedea suficient familiei fete nu-i mai ramaneau prea multe optiuni, cea mai frecventa fiind calugarirea fetei. Faptul in sine poate fi privit insa si dintr-o alta perspectiva. In conditiile in care fata isi pierdea virginitatea in urma unei rapiri. Dupa cum bine stim rapirea era interzisa prin lege, dar cu toate acestea ea a fost practicata atat in Tara Romaneasca si Moldova cat si in Transilvania - la romanii transilvaneni. Ca atare cumulul celor doua fapte ilicite ar fi putut fi folosite de catre tinere/tineri pentru a forta mana parintilor si pentru a se opune unor eventuale casatorii nedorite de catre acestea/acestia. Faptul pare veridic, cel putin in teorie, pentru ca rapirea este un obicei despre care gasim date mai degraba la legiuitori si in folclor decat in documentele intocmite cu ocazia proceselor - in conditiile in care se opera distinctia intre rapirea savarsita cu acordul fetei si aceea savarsita fara acordul ei. Spre exemplu documentele din Transilvania secolului al XVI-lea arata ca in satele romanesti au existat pedepse diferite de la o regiune la alta, dar ca intotdeauna se facea diferentierea intre cele doua tipuri de rapire: astfel in satele romanesti de pe domeniul Chioar, Cehu, Baia Mare cei care rapeau o fata cu acordul ei plateau doi florini in timp ce pe domeniul Ardud si fata era considerata vinovata, ca urmare fiecare in parte, barbatul si fata, dadeau cate un florin . In schimb pedeapsa era mult mai aspra atunci cand rapirea se savarsea fara acordul fetei deoarece rapitorii erau sanctionati dupa cum urmeaza: cu 12 florini pe domeniul Chioar, cu pedeapsa cu moartea sau taierea unei maini pe domeniile Cehu si Paia mare - exista insa si posibilitatea rascumpararii cu 20 respectiv 12 florini - in timp ce romanii din Ardud erau pedepsiti pentru o astfel de fapta prin tragerea in teapa . Rapirea apare si in secolul al XVII-lea consemnata in Urbariile Tarii Fagarasului unde, conform datelor din anul 1632 sub titlul Mulcta vel birsagia terrae Fogaras, pentru rapirea fetelor pedeapsa era fie cu moartea "sau capul", fie prin rascumpararea, adica plata a 40 de florini . Aceeasi suma apare inscrisa si pentru domeniul Porumbac. In urbariul din 1648 suma pe care trebuia sa o achite rapitorul era tot de 40 de florini, dar in acest text nu mai apare inscrisa si pedeapsa cu moartea pentru aceasta infractiune.

Cert este faptul ca, savarsita cu sau fara consimtamantul fetei, rapirea era o sursa aducatoare de venit si probabil de aceea a fost si tolerata.

Rapirea, pierderea virginitatii, casatoria fara voia parintilor fac nota discordanta cu epoca medievala caci fetele, cu cat mai bogate si mai nobile cu atat erau mai bine pazite, ca de fapt copii, baieti si fete - nu aveau voie sa nesocoteasca dorintele parintesti. Ei erau datori sa-si asculte parintii, sa-i respecte, sa se supuna deciziilor parintesti fara drept de impotrivire. Caci, fapt notat si de catre Antim Ivireanul, ierarhia si iubirea trebuie sa guverneze familia pamanteasca asa cum aceasta guverneaza raporturile dintre persoanele Treimii[19].

Supunerea este asadar cuvantul cheie al relatiei parinti-copii. In raport cu fetele ea se concretizeaza cel mai bine din documente in momentele cheie din viata unei fete. Caci, dupa cum afirmam anterior, in intregul ev mediu femeia a fost definita prin raportarea la un grup de barbati. Primul contact si deci prima definire a femeii e in raport cu parintele sau. Acesta - cu drept aproape absolut asupra urmasilor sai - isi mentine aceasta autoritate pana in momentul in care fata, prin casatorie, este transferata sub autoritatea unui nou grup masculin in care figura dominanta este aceea a sotului. Ajungem asadar la doua dintre cele mai importante etape pe care le putem numi de trecere din viata unei fete: logodna si casatoria. Cele doua acte - inseparabile - erau incheiate de catre parinti, acestia erau aceia care decideau propriu-zis destinul fetei. Casatoriile, asa cum transpar din documente dar si din normele vremii, erau mai ales la nivelul superior al societatii casatorii aranjate in care primau de cele mai multe ori cu totul alte interese decat dragostea si afectiunea reciproca a mirilor. Documentele pun sub tacere consimtamantul fetelor in timp ce normele de drept insista pe acesta considerandu-l la fel de important ca si acela al parintilor.

Este clar ca importanta evenimentului este deosebit de mare atat pentru fata, pentru familia fetei dar si pentru intreaga comunitate. Este vorba despre un eveniment indelung pregatit, care implica cheltuieli considerabile, deoarece, la fel ca si zestrea fetei si ospatul de nunta reflecta starea sociala a parintilor. Dar, inainte de a ne implica intr-o aritmetica sobra a cheltuielilor facute cu prilejul unui asemenea eveniment trebuie sa notam ca el era in primul rand un prilej de bucurie. Pentru parintii fetei poate, cu atat mai mare cu cat reusisera sa dea spre casatorie una sau singura fiica, scapand astfel de o grija. Exista documente care consemneaza atat modul de desfasurare al casatoriei cat si, fapt de care suntem interesati, sentimentele si atitudinea parintilor fata de evenimentul pe care l-au "orchestrat" indelung. O astfel de marturie ne-a parvenit de la Radu Paisie in invitatia pe care acesta o adreseaza judelui Brasovului de a participa la nunta fiicei sale. Documentul la care facem referire denota sentimentele parintelui: "cu vointa lui Dumnezeu si a si a preacuratei maicii Domnului, m-a miluit Dumnezeu si mi-a daruit sa am in aceste zile o bucurie in adancul inimii mele si sa fiu socru. Pana acum in viata mea n-am avut nunta si n-am fost socru. Cum insa astazi mi-a daruit Dumnezeu dar de la prea iubita fiica a domniei mele, caci de la prea iubitul meu fiu Dumnezeu stie cand imi va darui o asa veselie ca cea de acum de la prea iubita fiica a domniei mele"[20].

Dar nu toti parintii au fost la fel de fericiti in momentul casatoriei fiicei lor precum a fost Radu Paisie. Un exemplu, foarte cunoscut de altfel mai ales prin implicatiile sale, este reprezentat de acela al domnitorului Vasile Lupu care si-a casatorit ambele fiice dupa printi straini. Sanctionat de catre cronicari, ei au surprins totodata si sentimentele parintilor care, au fost siliti de imprejurari sa consimta la aceste casatorii. Astfel Miron Costin, referindu-se la casatoria Mariei cu ducele Radziwill scria: "numai cu ce inima si sfatu au facut aceia casa dupa un om de lege calvineasca. De mirat au ramas veacurile cum au putu suferi inima lui Vasile-voda sa se faca"[21]. Tristetea domnitorului a fost surprinsa insa si de catre calatori straini. Astfel un Anonim german, vorbind despre casatoria Ruxandrei cu Timus Hmelnitki, nota "domnul si cu sotia sa Doamna au trebuit sa dea pe fiica lor iubita Ruxandra, cu nemarginita durere acelui flacau stangaci si necioplit" .

Exceptii sau nu, cazuri precum cele ale lui Vasile Lupu trebuie sa mai fi existat cu siguranta in decursul evului mediu romanesc. Iar daca tristetea nu a fost a parintilor, fara indoiala, miri si mirese aflati in fata unei decizii fara drept de apel au intampinat ziua nuntii lor cu alte sentimente decat cele de bucurie. Din pacate astfel de cazuri vor ramane necunoscute, caci istoria a lasat in anonimat astfel de fapte si personaje.

Cert este si faptul ca, voite sau nu, nuntile implicau cheltuieli considerabile. Aceste cheltuieli erau in genere proportionale cu averea parintilor, cu cat mai avuti cu atat si nuntile copiilor lor erau mai fastuoase. Bineinteles ca istoria a retinut, fie prin consemnari ale cronicarilor, fie prin consemnari ale unor martori oculari la eveniment, nuntile domnesti ca fiind cele mai sclipitoare, cele mai fastuoase care puteau rivaliza cu nuntile de la marile curti europene.

Cei care nu detineau resurse ca si cele domnesti se limitau la propriile posibilitati sau eventual recurgeau la vanzari, zalogiri de mosii pentru completarea bugetului necesar nuntii. Atare fapt nu este insa specific doar romanilor. Spre exemplu Francisc Nagy Szabo, un orasean din Tg-Mures facuse pentru nunta fiului sau urmatoarele cheltuieli: "si pus-am la cale nunta mare si am platit doua parti, dupa randuiala din Cluj din toate cheltuielile. Numai pe vin am dat 66 de florini ., am platit pana la un banut si alte cheltuieli, care am facut aproape o suta de florini. Am dus si de la mine de acasa multe de-ale gurii, cu care m-am indestulat si cu insotitorii mei la dus-intors, anume vin, miere, unt, otet, tipai, colaci, mirodenii cate a trebuit, toate. Eu m-am ingrijit si de darul miresei si de argintarie si de aurarie si de imbracaminte, de conci, de val, i-am dus o fusta dubla de tafta: nu putine osteneli, necazuri si cheltuieli mi-au dat si darurile pentru tatal sau, maica-sa si neamurile ei. Am indeplinit si cheltuielile cate-a trebuit catre breasla si catre oras"[23]. Cheltuielile sunt deci considerabile, ele crescand si mai mult atunci cand casatoria avea loc intr-o alta localitate decat aceea a mirelui sau a miresei. Ele erau si mai mari atunci cand casatoria implica doua familii din doua tari diferite, poate si de aceea, pentru reducerea cheltuielilor, in astfel de cazuri nuntile aveau loc in orase de granita apropiate sau accesibile pentru ambele familii si pentru invitatii lor.

Insumand, tatal fetei avea de platit sume considerabile, odata ca trebuia sa asigure zestrea fetei - lucru nu tocmai usor de facut - si apoi trebuia sa plateasca o parte din cheltuielile totale ale nuntii plus eventuale cadouri pentru parintii mirelui. Desi pentru Tara Romaneasca si Moldova nu am intalnit inca documente care sa precizeze cum anume contribuia parintii tinerilor, care era proportia exacta, totusi din moment ce aceste casatorii impuneau serbari separate pentru mire si pentru mireasa - cum ne lasa sa intelegem calatorii straini - pare logic ca parintii sa-si fi impartit cheltuielile aferente evenimentului.

Ca atare, este cert ca vorbim despre preocupari clare ale parintilor pentru destinul fetelor/copiilor. Grija de a le asigura un viitor bun, lipsit de griji poate fi perceputa ca si o manifestare a sentimentelor parintesti fata de copii.

2. 2. Sentimentele fata de copii

Pare de neconceput ca in perioada in care cea mai populara imagine era aceea a Fecioarei cu Pruncul Isus sa nu fi existat afectiune pentru copii in viata de zi cu zi[24]. Lipsa sentimentelor, ignorarea copilului, sau tratarea sa ca un simplu adult in miniatura sunt toate aspecte incadrabile in conceptiile gresite sau stereotipurile despre societatea medievala. In plus rata ridicata a mortalitatii nu poate fi folosita drept argument in sustinerea ideii ca parintii nu se atasau de copii pentru ca stiau ca pot sa ii piarda in orice clipa. Intr-adevar evul mediu nu a cunoscut la fel cum sunt cunoscute astazi sentimentele, grija fata de copii. La nivelul, relativ superficial, al tratarii singurele manifestari ale afectiunii parintesti par sa se fi limitat, in genere, la preocupare de a-i creste, educa si apoi inzestra. Acestea sunt de fapt cele mai lesne identificabile manifestari ale afectiunii parintesti in conditiile in care ele sunt tratate nu doar in documente ci si in normele autoritatilor. In spatiul romanesc de exemplu pravilele obligau parintii sa-i intretina si sa-i inzestreze. Totodata ei erau aceia care puteau sa-i renege, sa-i dezmosteneasca etc. caci dragostea nu venea gratuit ci mai mult ca si un contract de intretinere si ajutor reciproc: parintii se preocupau de cresterea, educarea, protectia copiilor iar acestia trebuia sa le dea ascultare, iar la vreme de boala sau de batranete a parintilor ei trebuiau sa se ingrijeasca de ei. Grija pentru parinte nu inceta nici dupa moarte caci copii trebuiau sa se ocupe de pomenile care sa asigure mantuirea si linistea celor raposati.

Cum se manifestau insa sentimentele "obisnuite" intre parinti si copii?

Fara indoiala ca ele erau mult mai profunde intre copii si mame a caror principala sarcina a fost tocmai aceea de a-i creste si de a-i educa. Marturiile vremii nu se opresc insa asupra acestei realitati decat foarte rar si atunci in mod indirect sau in situatii iesite din comun. O astfel de situatie trebuie sa fi fost suferinta Margai, sotia lui Dragomir postelnicul care si-a pierdut cei patru fii[25]; sau durerea cu care Despina, vaduva lui Neagoe Basarab, plange moartea fiului ei Teodosie, mort prea timpuriu. Intensitatea sentimentului omenesc este sugerata de o reprezentare iconografica unica in aria sud-estului european: Despina tinandu-si in brate feciorul, este infatisata alaturi de Maria, plangand pe Isus mort .

Nu toate femeile insa manifestau aceeasi grija si dragoste pentru copiii lor ca si Despina. Au existat si femei care nu si-au dorit copii si ca atare au apelat la diverse metode contraceptive, sau la intreruperi de sarcina. Acestea din urma se practicau in pofida faptului ca normele juridice existente in principate le interziceau cu desavarsire. Spre exemplu, Pravila Ritorului Lucaci prevedea pedepse pentru "muiarea ceea ce va bea ierbi sa nu faca feciori" ca si pentru "muiarea de va omori feciorul in sine" .

Structura menajului apare deci ca fiind foarte complexa si ramasa inca - sub multe aspecte - invaluita in mister fapt datorat in mare masura lipsei unor documente concludente referitoare la acest aspect. Per ansamblu, in cadrul familiei romanesti, dominatia masculina nu a fost absoluta tocmai datorita rolului jucat de femei in cadrul domestic. Intr-adevar in cazul familiilor domnesti sau boieresti femeile erau intr-o masura mai mare controlate de membrii masculini ai familiei, in timp ce suratele lor din paturile de jos s-au putut bucura de o libertate mult mai mare.

Fetele nu erau in niciun caz privite altfel decat ca fiind niste viitoare sotii si mame ce trebuiesc tinute sub control. Ca atare ele s-au aflat permanent sub autoritatea tatalui. Grija deosebita fata de ele transpare si din pravilele, astfel se prevedeau pedepse foarte severe in cazul rapirii, violarii unei fete, infractiuni considerate mult mai grave decat daca ar fi fost vorba de o femeie casatorita, prostituata etc.

Grija parinteasca fata de fete se explica si prin preocuparea parintilor de a-si apara numele familiei, de a evita ca fetele sa "faca de rusine familia". Aceasta porneste de la aceeasi conceptie specific medievala potrivit careia femeia era "mai proasta si mai leasne spre cadeare in pacat" si ca atare trebuia tinuta permanent sub observatie.

Educatia lor - facuta de mame - se reducea in majoritatea cazurilor la invatarea indeletnicirilor casnice : tesut, tors, cusut, indeletniciri care trebuiau sa le pregateasca pentru cand deveneau sotii. In aceasta privinta distinctia dintre femeile din diferitele clase sociale aproape ca dispare deoarece chiar si fiicele si sotiile de domni si boieri invatau aceste deprinderi. Vorbind de Elisabeta Movila, C. Gane nota: "Doamna Elisabeta si-ar fi petrecut primii ani ai domniei, cum se cuvenea pe acele vremuri unei neveste de voievod moldovean, mai mult in iatac, cosand, tesand si crescandu-si copiii" . Ca atare preocuparea pentru a le conferi o educatie propriu-zisa - scris, citit - nu pare a fi fost in prim-planul atentiei parintilor. Fara indoiala ca au existat si femei stiutoare de carte. Ele insa apartineau indeobste claselor de sus ale societatii romanesti din Moldova si Tara Romaneasca. Un astfel de caz este cel al Antimiei, fiica lui Grigore Ureche, cunoscuta ca fiind "in carti foarte invatata" . Ne-au ramas de asemenea si o serie de scrisori apartinand unor femei, e vorba de Despina, sotia lui Neagoe Basarab, care corespondeaza cu brasovenii; de Teofana, mama lui Mihai Viteazul; de domnita Maria, fiica lui Petru Schiopul etc. fapt ce atesta existenta unor femei educate si instruite. Intre ele se remarca si doamna Elena, sotia lui Matei Basarab, care nu numai ca era stiutoare de carte ci a desfasurat si o actiune de tiparire a unor carti pe cheltuiala sa. Aceste cazuri sunt insa, dupa cum am mai afirmat, exceptii educatia majoritatii femeilor limitandu-se doar la indeletnicirile strict casnice. Mentiunea din Cartea romaneasca de Invatatura "cela ce-s va da fata la vreo dascalita muiare pentru sa o inveata carte sau si alt mestersug" nu e sustinuta documentar de nicio alta marturie asa ca e greu sa credem ca au existat scoli pentru fete chiar si in secolul al XVII-lea. Am fi mai inclinati sa credem ca e vorba de anumite femei care stiind carte au fost solicitate sa mediteze fetele de boieri si de domni a caror statut impunea asimilarea unor cunostinte mult mai ample decat simplele indeletniciri de a coase, a tese etc. Ca atare e foarte greu sa acordam credit afirmatiei celor care au afirmat existenta in Moldova a unor "scoli de fete" conduse de femei cunoscatoare in ale scrisului si cititului, scoli in care parintii aveau de platit ceva taxe pentru invatatura fiicelor lor .

Preocuparea pentru viitorul copiilor, deci tot o materializare a sentimentelor fata de copii, transpare si din testamentele parintilor. Nu formalismul lor ne intereseaza, desi acte cu valoare juridica ce se alcatuiau in scris sau oral, ci mai ales informatiile pe care ni le transmit. Luate in ansamblul lor aceste acte ilustreaza preocuparea autorilor de a reglementa proprietatile detinute si mai ales de a se asigura ca ele vor ramane in posesia familiei. Din nou primeaza preocuparile cotidiene, pragmatice, din nou soarta averii este aceea care intereseaza in conditiile in care aceasta reprezenta sursa principala a puterii si prestigiului. Exista totusi exceptii care atesta faptul ca exista timp pentru copii atunci cand se intocmesc testamentele.

Extrem de sugestive in aceasta directie sunt cateva testamente ale transilvanenilor in care preocuparile pentru asigurarea viitorului fiilor/fiicelor este evident. Se pare ca pe langa interesul pentru securitatea lor parintii au fost preocupati si de educatia lor astfel transmitandu-se totodata si valorile culturale ale familiei. Faptul este atestat pentru secolul al XVI-lea de catre Kinga Tüdos care atragea atentia ca pentru un testator de la jumatatea secolului al XVI-lea din Transilvania lucrul cel mai important era sa indice modul de impartire si transmitere a bunurilor avand in centrul atentiei grija pentru transmiterea valorilor culturale[33]. Este asadar semnificativ faptul ca preocuparea parintilor pentru viitorul copiilor nu se rezuma doar la a le asigura securitatea materiala si financiara, testamentele atestand si preocuparea pentru transmiterea valorilor cultural-spirituale. De remarcat totodata este si ca tocmai la acest nivel exista diferente de conceptie in privinta transmiterii valorilor intre femei si barbati testatori ca urmare a stereotipurilor si a reprezentarilor sociale ale vremii asupra rolurilor de gen . Astfel, daca barbatii au in vedere in principal asigurarea educatiei si nivelului cultural al copiilor, femeile raman ancorate in pragmatic, in grijile cotidiene satisfacute de averea materiala . Ele raman preocupate mai curand de prezentul odraslelor si cresterea lor, decat de viitorul acestora . Exista, insa si clare similitudini intre testamentele intocmite de catre femei si cele intocmite de catre barbati fiind evidenta aceeasi preocupare pentru pastrarea averii in familia proprie .

Asadar testamentele pot sa ne ofere informatii valoroase despre raporturile dintre parinti si copii, despre sentimentele lor. Dezmostenirea copiilor este clar un indiciu al atitudinii unui parinte nemultumit de conduita copiilor. In aceasta categorie poate fi incadrat testamentul fostului domnitor Petru Schiopul din 10 mai 1594. Cu doi ani mai devreme, in 1592, la Tulme, bolnav fiind fostul domn i-a chemat la dansul pe fiica, ginerele si nepotul dupa sora, Gheorghe, cerandu-le sa aiba grija de fiul sau si dandu-le, dupa moartea sa toata averea. Mostenitorii, dupa cum ne lasa sa intelegem testatorul, nu respecta insa dorintele acestuia. Ca atare, dezamagit de comportamentul lor, Petru Schiopul ii dezmosteneste in favoarea fiului: "sa nu se dea crezare . nici fiicei mele cat priveste scrisorile lor, deoarece m-au tradat si nu s-au tinut de cuvant cand eram la stramtoare, precum nu trebuiau sa lase si sa paraseasca pe tatal lor la vreme de nevoie'[38]. Dezamagirea tatalui este cat se poate de evidenta in conditiile in care fiica, ginerele si nepotul nu si-au respectat obligatiile ce decurgeau din insasi calitatea de fiu/fiica/nepot, adica aceea de a se ingriji de parintii varstnici sau bolnavi.

Testamentele contin insa si o altfel de concretizare a sentimentelor parintilor fata de copii de care aminteam anterior si anume: educatia. Astfel de surse ne parvin din Transilvania unde numarul testamentelor nobililor este considerabil. Se poate observa, si la acest nivel, o diferentiere, de altfel specifica timpului, intre baieti si fete la nivelul testatorilor. Se pare ca si in ceea ce priveste educatia tot baietii sunt aceia care detin intaietatea. Astfel educatia baietilor si a fetelor, din familiile nobiliare de prim rang urma pana la varsta de zece ani aceeasi traiectorie - scolarizare primara - dupa care accentul pe dezvoltarea educativa a baietilor devenea pregnanta, fetele ramanand oarecum intr-un con de umbra[39]. Testamentele care atesta aceasta preocupare nu sunt deloc putine. Spre exemplu prescriptiile testamentare ale lui Farkas Kovacsoczy - 1591 - ,cancelar al Transilvaniei, cer tutorilor sa se asigure ca fiii sai minori vor beneficia de o educatie in strainatate: "Maria Ta, sprijina, rogu-te, trimiterea fiilor mei la scoli inalte in strainatate asa cum si pe mine m-ai sprijinit in viata mea" . In acelasi spirit se inscriu si prescriptiile testamentare ale lui György Vass - 1585 -, consilier secret al principelui si capitan al cetatii Gherla. Si in cazul acestui nobil educatia fiilor este esentiala intrucat el cere ca acestora sa li se asigure o educatie in strainatate, la institutii de predare in limba latina si indiferent de costurile ei: "nu conteaza valoarea costurilor de scolarizare, ci principalul este ca fii sai sa fie oameni invatati a caror pregatire urma a fi pusa in slujba statului: daca si Dumnezeu ii va tine in viata, atunci vor fi de mare folos tarii" . La modul concret educatia unui fiu de nobil traversa, dupa dobandirea primelor cunostinte in cadrul familial, cam aceleasi etape. Ioan Kemény de pilda si-a inceput educatia cu un diac, Martinus Albissi, unitarian de religie, diac de frunte "dar betiv din fire", apoi a frecventat scoala din Alba unde a beneficiat de profesori "buni, academici", iar la nici saisprezece ani, din insasi porunca principelui Gabriel Bethlen, a fost chemat la curte pentru a-si desavarsi educatia

Dar educatia nu insemna doar scolarizare ci si transmiterea unor percepte morale, a unor exemple de conduita, a unui model de viata exemplar. Cel mai graitor exemplu in acest sens este reprezentat de Invataturile lui Neagoe Basarab, un adevarat manual de conducere si conduita morala destinat viitorului domn. Un model similar, desi nu la aceeasi scala, este redat de testamentul apartinand Elenei Cantacuzino. Testamentul fiicei lui Radu voda Serban reprezinta, conform lui N. Iorga, una dintre cele mai interesante si duioase contributii la cunoasterea psihologiei femeiesti la noi in veacul al XVII-lea[43]. Actul este cu atat mai important cu cat ne spune multe despre sensibilitatea feminina dar si pentru ca incearca sa lase fiilor "recomandatii de viata morala si religioasa, de buna intelegere intre fiii chemati de venerata batrana la casele ei din Marginenii de Sus" . Conform testamentului, Elena Cantacuzino cere fiilor ei sa se imbrace "cu frica lui Dumnezeu . si lui sa va inchinati si sa iubiti unul pe altul, lacuind intr-o dragoste frateasca, dupa cum sta zis ca, unde vor fi frati adunati in numele mieu acolo sant si eu prin mijlocul lor . sa lacuiti impreuna ca si cum ati fi intr-un suflet, sa nu se desparta unul de altul nici cat" .

Din pacate tacerea testamentelor este unanima atunci cand vine vorba despre fete. Nici cele transilvanene, mai elaborate, nici cele din Tara Romaneasca si Moldova nu atesta preocuparea testatorilor pentru educatia fetelor. Aceasta nu inseamna ca parintii nu au avut sentimente fata de ele sau ca nu le-au inscris in prescriptiile lor testamentare ci doar ca acestea au beneficiat de alte prevederi - in primul rand de natura materiala. Cert este ca educatia fetelor ca si prevedere testamentara nu reprezinta o prioritate si nicio constanta[46]. Faptul se explica prin modul in care fetele/femeile erau privite in societate. In conditiile in care rolul lor principal era acela de a procrea, interesele si deci si sentimentele parintilor mergeau in acest sens, adica inspre preocuparea de a le inzestra in vederea casatoriei. In ultima instanta, rostul si viitorul era strict reproductiv si sa asigure o atmosfera familiala disponibila pentru sot, cel care fusese "scolit" si "educat" .

Testamentele ofera deci o alta perspectiva asupra raporturilor dintre membri familiei. Atat femei cat si barbati aflati in fata examenului constiintei renunta la formalism si isi indreapta gandurile si sentimentele spre ceilalti membri ai familiei: este unul dintre putinele momente in care e timp pentru sentimente.

Cat privesc sentimentele copiilor fata de parinti documentele sunt si mai putin generoase in informatii. Si totusi ele trebuie sa fi fost la fel ca si acelea ale parintilor: iubire dar mai ales ascultare si respect. Relevanta in acest sens este marturia lui Ioan Kemény care descrie extrem de emotionant relatia cu parintii subliniind importanta pe care acestia au avut-o in devenirea sa: "cei ce studiaza firea <omului> trebuie sa-si dea seama ca omul nu aduce cu sine moravuri bune sau rele numai prin nastere si asemenea porniri se propaga nu numai prin parinte si mama, ci copilul le soarbe si odata cu felul laptelui doicii[48] cu al carei lapte este crescut, iar dupa aceea, el poate fi facut bun sau rau si prin educatie, prin modul in care este crescut. Educatio enim est altera natura. Asa si este: atat parintele meu, cat si mama mea au fost niste oameni blajini, cu viata pura, cu o fire crestineasca pioasa, doica mea . o secuica din scaunul Muresului, buna la cant, buna dansatoare" . Asadar si pentru copii sentimentele pentru parinti se concretizeaza in respectul si iubirea oarecum proportionale se pare cu grija pe care acestia au avut-o fata de ei.

3. Sotia si mama

3. 1. Despre sotie

Barbatul este stapanul trupului nevestei sale, o poseda intru-totul"[50]

Schimbarea conditiei femeii, de la fata-fiica cuiva la sotie o aducea intr-o noua comunitate si o obliga la inter-relationarea cu un nou grup de barbati patronat de sotul ei. Educata de timpuriu vizavi de obligatiile ce decurgeau din aceasta calitate, proaspata sotie era, cel putin in teorie, pregatita pentru a-si asuma noile responsabilitati. Cert este ca aceasta trecere era marcata si printr-o transformare fizica observata si de Dimitrie Cantemir. Vorbind despre obiceiurile moldovenilor Cantemir nota ca acestia "nu socotesc nimic mai de ocara decat sa se vada parul unei femei maritate sau al unei vaduve, si se socoteste faradelege sa descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotriva fetele socotesc ca e rusine sa-si acopere capul, chiar si cu panza cea mai subtire, caci ele socotesc ca a umbla cu capul gol este semnul curatiei"[51]. Acoperirea capului reprezenta asadar primul indiciu al noului statut dobandit de catre femei prin casatorie.

Ramanea insa o problema fundamentala si anume referitoare la calitatea relatiilor cu sotul sau. Se pune asadar problema sentimentelor din cadrul cuplului. Ele trebuie sa fi fost atunci, ca si acum dintre cele mai diverse. Este cert de asemenea ca nici sub acest aspect cuplul nu are independenta, in sensul ca, intr-o societate traditionala, perceptele morale sunt cele care diriguiesc traiul comunitatii. Ele sunt acelea care cenzureaza viata sexuala a indivizilor ca si raporturile in cadrul cuplului[52]. De asemenea, nici documentele nu prea lasa sa se intrevada decat foarte rar, de cele mai multe ori indirect, aceste raporturi. Asadar acest capitol acela al sentimentelor este relativ dificil de reconstituit datorita faptului ca el este acoperit de un val de pudoare si transpare firav numai prin cateva insemnari facute de calatori straini, prin normele de conduita pe care le stipuleaza textele de legi dar si prin marturiile indignate ale cronicarilor vizavi de comportamentele unor personaje care depaseau pragul admisibilului . In plus abordarea acestui aspect - foarte intim al raporturilor sot-sotie - nu se poate supune generalizarilor. Putem totusi fixa cele doua puncte terminus ale unei relatii conjugale. La un pol se afla asadar casatoriile de "succes", casatorii in care sotii s-au respectat reciproc, iar la antipod se afla casatoriile nereusite marcate de neintelegeri intre soti, de violenta conjugala, de relatii extraconjugale si unele chiar incheiate prin divort.

Chiar daca documentele atesta faptul ca si in cadrul familial tot barbatul este acela care conduce si controleaza menajul aceasta nu inseamna ca nu au existat casatorii in care raportul dintre soti sa fie in conformitate cu normele scrise sau nescrise ale comunitatii. Intr-adevar, este cert faptul ca armonia in cuplu a fost data in primul rand de femeie care trebuia sa-si respecte toate obligatiile ce decurgeau din calitatea de sotie. Un indiciu pentru existenta unor astfel de casatorii este fara indoiala testul testamentelor sau al scrisorilor. Aflati in fata examenului final, unul dintre putinele momente in care se putea face loc sentimentelor, testatori, barbati si femei inscriu intre prescriptiile testamentare sau pentru a le justifica pe acestea, indicii vizavi de modul in care s-a derulat de-a lungul vietii legatura conjugala. Un astfel de testament este cel     intocmit de catre Stefan Josica cu cateva ore inainte de a infrunta pedeapsa capitala la 1 septembrie 1598. Situatia fara iesire in care se gasea cancelarul l-a determinat sa isi exprime sentimentele fata de familie: " iar pe tine Varvara Fuzi, iubita mea nevasta legiuita, <te rog> daca ti-am gresit cu ceva, iarta-ma, te incredintez impreuna cu cei doi copii ai mei in viata ocrotirii viului Dumnezeu, te rog nu-ti uita de numele meu si de dragostea mea fata de tine" . Dramatismul momentului accentueaza sensibilitatea autorului care continua: "scumpa si iubita Varvara, mi-am legat inelele in aceasta scrisoare de testament si asa le-am trimis; si te rog, nu uita de iubirea mea cea mare fata de tine si de numele meu" .

Tot despre raporturile intre soti, despre sentimentele lor, avem indicii si din momentul in care unul dintre cei doi parteneri inceta din viata. In fata mortii, din nou, sufletele se deschid - un omagiu poate in memoria celui raposat. La fel si pietrele funerare rup tacerea raportului dintre soti. Acesta este si cazul inscriptiei funerare de pe mormantul Balasei, sotia lui Stefan Brancoveanu: "supt aceasta marmura odihneaste tarana blagorodnii Balasii Cantacuzenii . sotia a luminatului coconului Stefan Brancoveanul ., care, de ani 15 varsta fiind, cu iubit sotul ei crestineste, efevos[56], cu intelepciune si alalte aretas au trait, ci, cruda moarte far de vreme inca sosind, dupa ce, in boala grea cazand, nu mult zacand, o au rapit, vietuind cu luminatul sotul ei numai ani doi, luni zece. Aici e odihna si rapaosul de veaci, dupre bunatatile sale castigat, iar iubitului ei sot si tot blagorodnecului neamului ei lacrami nestamparate si jale necurmata au lasat, raposand la anul de la zidirea Lumii lt. 7220 (1711) Dech 23 ." .

Pe langa piatra funerara a Balasei, vestea si sentimentele legate de moartea ei transpar si dintr-o scrisoare trimisa de un anonim catre satenii din satele raposatei. Autorul epistolei inscrie durerea sotului: " amara si tanguita despartire de prea iubita noastra sotie . Nu putin dar ne-am mahnit, nu putin ne-am amarat, ci grea tanguire, necurmate lacrimi si necontenite suspine am avut pentru aceasta grea si nenorocita intamplare, caci iata la mare pedeapsa au ramas viata noastra, atata cat inbunare nu putem afla, ci lacrimi cu ohtari apururea varsam"[59].

La antipodul iubirii conjugale se gasesc relatiile maritale sortite esecului, cazuri in care anumite denaturari precum violenta, adulterul au semanat dezordini si neintelegeri in cadrul cuplului. Sugestive in acest sens sunt si cazurile multor domni care au avut relatii extraconjugale cu sotii, fiice de boieri sau cu servitoare. Un astfel de caz este acela al lui Mihnea voda care, "luand puterea .. multe rautati au facut: boiarii ii omora, ii muncea, cu jupanesele, cu featele lor se culca"[60]. Alt caz similar este cel al lui Stefan voda, fiul lui Petru Rares care si el "lua featele boiarilor de-si batea joc de dansele" . Aceste relatii extraconjugale nu puteau fi decat piedici si dificultati in casnicie. Adulterul era asadar un obstacol serios si motiv de discordie intre soti. Este interesant si se impune a nota ca exista o diferenta clara intre modul in care adulterul femeii si respectiv al barbatului erau privite. Intr-adevar pravilele sanctioneaza ambii soti dar documentele vremii sunt mult mai dure atunci cand este vorba de adulterul sotiei. Exemple relevante se regasesc in cronica lui Georg Kraus unde abunda citarile unor sotii care s-au lasat prada desfraului. Desi cronicarul nu reda sentimentele sotilor inselati ele, asa cum rezulta din nararea faptelor, nu sunt deloc greu de intuit. Avem totusi cateva exceptii, marturii din spatiul transilvanean, care ne ofera indicii vizavi de sentimentele care ii incearca pe cei inselati in mariaj. Un astfel de exemplu ni-l ofera Ioan Kemény care descriind adulterul Ecaterinei de Brandenburg cu Stefan Csáki consemna si sentimentele sotiei acestuia. Desi consemnarii sale nu ii lipseste nota exagerata menita a sublinia gravitatea faptelor principesei ea ne spune totusi multe despre sentimentele sotiei inselate. Astfel, Ecaterina si Csáki aflati in car, "principesa se afla pe locul din spate, Csáki la o fereastra, eu la cealalta, sotia lui Csáki pe locul din fata, cu lacrimi ce-i curgeau siroaie pe obraji, tinand in mana cartea de rugaciuni; se uita la giugiuleala dintre barbatul ei si Ecaterina" . Cel mai detaliat caz relatat pare a fi insa acela al sotiei lui Stefan Kun, contesa Maria Szöczi de Ramagyetz care "stapanita de o dragoste necinstita" pentru Francisc Wesseleny a uneltit impotriva sotului ei reusind chiar sa se casatoreasca cu amantul ei. Pentru Kraus fapta sa este o pilda nemaipomenita de vanatoare destrabalata .

Interesante, dar mult mai dificil de identificat sunt sentimentele intre sotii casatoriilor aranjate. Este insa foarte greu a discerne printre textele vremii care erau adevaratele sentimente ale celor doi parteneri inegali intr-un menaj. Exista insa si anumite exceptii consemnate de cronicari care fac referire la acest aspect mentionand eventuale acuzatii de omor ce planeaza asupra unor sotii de domn. De asemenea o marturie extrem de relevanta ne-a parvenit din spatiul transilvanean, aceea a nobilului Ioan Kemény, care face referiri la raportul dintre Ecaterina de Brandenburg si sotul acesteia. In conditiile in care el insista asupra faptului ca respectiva casatorie a fost facuta doar din interes nu trebuie sa ne mire reactia avut de principesa la moartea sotului: "sa vezi un fapt de toata minunea, cu atat mai mult la o muiere si mai cu seama la o sotie si inca deasupra trupului sotului ei atat de respectabil. El insusi dispuse ca, chiar in ziua mortii, trupul sa-i fie disecat, intestinele, inima si alte organe scoase; eram ocupati cu asta doctorii, barbierul, noi toti ., iar principesa Ecaterina nu numai ca nu s-a ingrozit sa vada toate astea, ci chiar a luat in mana inima, abdomenul despicat si alte membre ale trupului despicat; dar nu se prefacu de loc a fi trista si nu-i picura nicio lacrima acele muieri fara de Dumnezeu, cu inima rea, nelegiuita"[64]. Avem insa cateva indicii, consemnate de observatori externi, vizavi de destinul unora dintre fete a caror sentimente - tristete, teama de necunoscut - trebuie sa fi fost amplificate si nu intr-un sens pozitiv prin casatoria cu un barbat dintr-o alta tara. Un Anonim german a surprins, de pilda, atitudinea Ruxandrei proaspat casatorita in momentul despartirii de parinti cand "tanara sotie a tinut pe maica sa imbratisata pe dupa gat si a plans amar. Dupa aceea si-a luat si ea ramas bun de la tatal ei, domnul, cei doi tineri s-au sarutat si chipurile lor s-au inveselit, dar inima intristata nu i-a ingaduit tinerei sotii sa scoata un singur cuvant din cauza prea marei dureri" . Obligata asadar sa paraseasca nu doar caminul parintesc ci si tara natala si sa convietuiasca cu un print strain, de lege straina intr-o comunitate total noua, destinul Ruxandrei nu a fost cel mai fericit. In ceea ce priveste raportul si sentimentele dintre cei doi soti straini mai multe informatii ne-au parvenit de la Paul de Alep care nota faptul ca pe parcursul vizitei sale in Subotov (oras in Ucraina) a intalnit-o pe tanara domnita de mai multe ori in cursul vizitelor acesteia la patriarhul Macarie. Calatorul deplange soarta acesteia, "imbracata ca o roaba circaziana, cu un calpac de postav imblanit, si era insotita de fete circaziene si moldovence imbracate ca si ea ca roabele . Biata lui sotie <a lui Timus> care stia patru limbi, romana greaca, turca si rusa si pentru care tatal ei cheltuise un tezaur de bani ca sa o aduca de la Istanbul, este acum departe de tatal ei, de mama ei . traind printre straini, in palatul sotului ei" .

Gama sentimentelor este cum e si firesc foarte variata. Aspectul esential ce se impune a fi notat este acela ca preponderenta barbatului in structura familiei nu a exclus existenta sentimentelor intr soti. Iubirea conjugala se releva din documente, ea transpare ce-i drept mai ales in momentele de criza dar e important faptul ca ea poate fi identificata. Intr-adevar mult mai lesne observabile sunt cazurile in care familiile ies din tiparele obisnuite ale epocii. Cazurile de adulter, de vrajitorie sunt mult mai frecvent retinute de catre contemporani decat acelea ale bunei intelegeri intre parteneri.

3. 2. Sotia dominatoare



Textele de legi, normele de drept valide in epoca nu omit nici cazurile femeilor care domina menajul. Este vorba de o grava deviere de la norma caci societatea era cat se poate de aspra atunci cand intr-o familie se inversa ordinea logica, naturala a puterii, adica atunci cand femeia casatorita prelua conducerea familiei si isi domina sotul, abuzand chiar de el. Georg Kraus nota in lucrarea sa ca locul femeilor este la ulciorul de lemn si la vatra si nicidecum in politica. Rationamentul sau poate fi extinsa conform normelor epocii medievale si premoderne in sensul ca femeile , fapt de la sine inteles, nu aveau dreptul de a-si depasi pozitia. Menajul era domeniul lor de activitate si aici ele trebuiau sa actioneze conform deciziilor sotului. O inversare a rolurilor era inacceptabila.

Oricum femeile, arareori, au rasturnat sau inversat situatia in conditiile in care prin insasi fondul lor educational ele stiau si acceptau fara impotrivire ceea ce a fost ordinea naturala a lucrurilor, adica superioritatea barbatului in societate dar si in familie.

3. 3. Despre mame

Se impun insa cateva precizari legate de aceasta noua si fara indoiala, cea mai importanta dimensiunea a femininului in epoca medievala si moderna: aceea a maternitatii. Toate textele medievale subliniaza aceasta latura a femininului. Femeia, definita conform statutului sau sexual se opunea barbatului ce putea fi definit colectiv ca si cavaler, comerciant, cruciat in timp ce femeile erau virgine/sotii/vaduve. La acest profil bazat pe statutul lor sexual se adauga bineinteles cel de Mama. Acest statut era si cel mai important in conditiile in care "unul dintre motivele profesate pentru a respecta femeia este tocmai acela ca, intr-adevar toti - inclusiv Isus - au venit pe lume prin intermediul unei femei"[67]. Si intr-adevar, cultul Fecioarei este acela care a revalorizat femeia din societatea medievala dar, in acelasi timp, identitatea ei a fost definita mai ales prin aceasta capacitate ce constituia pentru unii clerici singura calitate a unei femei. Dupa cum ne atesta si genealogiile dar si varsta frageda la care fetele erau date spre casatorie femeile isi petreceau o mare parte a vietii ocupandu-se de cresterea si educarea copiilor. Majoritatea lor deveneau mame in primii cincisprezece ani de casatorie . Preocuparea pentru soarta acestora nu disparea nici dupa ce acestia atingeau varsta maturitatii fapt atestat si de preocuparea de a le asigura viitorul pe calea prescriptiilor testamentare. Este de asemenea cert faptul ca tot mamele erau acelea care sufereau mai mult atunci cand isi pierdeau copii - s-au cel putin durerea lor e cea vizibila. Ingrijorarea era cu atat mai mare in primii ani de viata cand exista teama ca acestia nu vor supravietui. Astfel analiza registrelor parohiale arata ca la sfarsitul secolului al XVII-lea, dintre 100 de copii botezati, ajungeau la un an circa 70%, iar la 20 de ani mai putin de jumatate . Mortalitatea infantila era asadar foarte ridicata. Ea crestea mai ales in lunile de vara datorita reducerii alaptarii, a enterocolitelor, iar in perioade de epidemie cele mai multe victime erau dintre copii . Spre exemplu, in timpul epidemiei de ciuma din anul 1647 pe o ulita din Brasov au fost inregistrati 106 decedati iar dintre acestia 83 erau copii si tineri .

Asadar nu era deloc usor sa fi mama. In plus aducerea pe lume a copiilor prezenta un dublu risc: nu doar pentru copii si teama ca acestia nu vor supravietui ci si pentru femeile care se supuneau de fiecare data riscului mortii. Perspectiva mortii facea ca fiecare nastere sa fie privita cu teama. Atare fapt este notat si de catre P. B. Baksic care relata un caz din Barlad cand "o femeie care de cincisprezece zile se afla fara intrerupere in durerile facerii nascu, in acel moment o faptura vie si veni numaidecat barbatul si ceru sa fie botezat noul nascut si dupa ce fu botezat, muri in acelasi ceas, si femeia s-a spovedit si s-a cuminecat a doua zi. Si se minunau oamenii zicand cum a facut bunul Dumnezeu, ca faptura aceea sa nu moara in sanul mamei sale fara a primi botezul si sa ramana in viata atatea zile . si dupa ce a fost ingropata in cimitir acea faptura, tatal ei ne adusese paine si ce mai avea in casa spunand: aduceti multumiri lui Dumnezeu ca a avut mila si a facut sa se nasca faptura vie, pe care a mantuit-o prin sfantul botez si ca n-a murit mama"[72].

Spectrul mortii era deci prezent in permanenta mai ales pe durata copilariei. Teama dublata asadar de perspectiva mortii sotiei. Ea a reprezentat unul dintre motivele pentru care unele femei fie au evitat fie au incercat sa se refuze sotului. Dilema era mai veche si poate fi foarte bine surprinsa mai ales in Occidentul medieval. Spre exemplu, una dintre intrebarile care se aflau in discutia cercurilor educate din nordul Europei la sfarsitul secolului al XIII-lea era urmatoarea: "sotia cuiva a facut hernie datorita nasterilor repetate. Doctorii ii spun ca in cazul in care va mai naste va muri. Cu toate acestea sotul ii cere acesteia sa-si indeplineasca datoria - de sotie, adica "plata trupului". Trebuie ea sa se supuna din moment ce este constienta de faptul ca va muri daca va mai procrea? Stie cu certitudine ca in cazul in care isi va indeplini obligatia ea va concepe deoarece este inca tanara. Poate ea sa foloseasca contraceptia nu pentru a impiedica conceperea ci pentru a preveni moartea la nastere?"[73] Se ridica astfel o alta mare problema legata de aceea a contraceptiei. Textele juridice interzic aceasta practica, pravilele romanesti nu fac nici ele exceptie.

Pe langa contraceptie au fost cazuri inregistrate si de pruncucidere. Nu toate femeile doreau sa devina mame iar atunci ele apelau la o solutie extrema - pedepsita aspru de autoritati - care atragea totodata si pedeapsa divina, in conditiile in care pruncuciderea intra intre pacatele capitale. Infanticidul era si el o infractiune aspru pedepsita de catre legile statului. Spre exemplu legislatia regatului Ungariei medievale cuprinde norme timpurii referitoare la acest gen de crime databile inca de pe vremea regelui Stefan I[74]. Mult mai elaborate sunt insa textele secolului al XVI-lea. Spre exemplu, in Tripartitul lui Werböczy pruncuciderile apar trecute alaturi de infractiunile majore precum infidelitatea, tradarea care atrageau pedeapsa capitala: "impotriva femeii care si-a omorat cu chip voit sotul, parintele sau odrasla <deoarece se numara printre infractiunile de infidelitate>, ca si in cazul barbatilor ce comit aceasta infractiune, sa se pronunte pedeapsa capitala" . Ca atare pedeapsa a fost aplicata, cel putin in unele cazuri, ne atesta un proces din Ungaria Superioara - Slovacia de azi - din 1568 in care inculpata gasita vinovata de uciderea pruncului sau, avea dreptul sa aleaga intre pedepsele inecarii sau a ingroparii de vii, care urma sa fie usurata prin strapungerea inimii cu o teapa infierbantata . Practica transilvaneana atesta insa faptul ca aceasta infractiune nu a fost atat de aspru pedepsita precum textul legii menit sa creeze teama si sa indrepte caci de exemplu "nici un proces de la sfarsitul secolului al XVI-lea nu s-a soldat cu vreuna dintre pedepsele amintite. In majoritatea cazurilor sentinta se limita numai la o pedeapsa corporala publica insotita de expulzarea faptasului din oras. Aceasta a fost si pedeapsa fetei clujeanului Gaspar Kis in 1585, al carei nou-nascut a fost gasit mort in latrina casei, dar care nu si-a recunoscut fapta. Intr-un mod similar au procedat si alte doua slujnice din oras in 1593, ele primind aceeasi pedeapsa. In cazul doicii sotiei lui Mihály Luther, care a recunoscut ca pruncul mort gasit tot in latrina ii apartinea, judecatorii in lipsa dovezilor evidente au pronuntat o pedeapsa similara. Iar, in cazul refuzului fetei de a se conforma sentintei primare, urma sa fie inecata in apele Somesului" .

Invinuiri de pruncucidere apare insa si intre acuzatiile aduse femeilor condamnate pentru vrajitorie. O astfel de acuzatie se regaseste in procesul intentat sotiei lui Szeles Miklos care va sfarsi de arsa pe rug. Se pare ca potrivit martorului acuzarii, Albert Imre, intr-o noapte doua vrajitoare, dintre care una avand chipul acuzatei, au intrat in casa lui, au atins pe pruncul nou-nascut dupa care au disparut, iar la o saptamana dupa acest incident copilul a murit[78].

Acuzatia de pruncucidere se regaseste si in cronica lui Kraus. Acesta reda soarta Ecaterinei Ungleich care nu numai ca s-a facut vinovata de adulter ci si de infanticid. Acuzatia foarte grava care i s-a adus este ca insarcinata fiind - de doua ori !!!- a ucis rodul trupului ei ingropandu-l in pivnita[79]. Consemnarea este cu atat mai valoroasa cu cat ea contine si modul in care inculpata este pedepsita. Astfel, fapta nelegiuita este mai intai sanctionata de catre comunitate: au fost trase clopotele iar femeia vinovata de pruncucidere a fost pusa in lanturi si ulterior judecata de catre o autoritate legiuita - fara a se preciza care - si fiind gasita vinovata "a fost osandita si inecata" . Ca astfel s-au petrecut lucrurile este cu atat mai plauzibil cu cat insusi cronicarul subliniaza ca a fost martor al evenimentelor si ca a povestit "aici atat de amanuntit aceste intamplari nefiind nicidecum manat de razbunare ci din anumite pricini, deoarece cunosc cele intamplate nu din auzite si din spuse, ci am fost eu insumi de fata la aceste intamplari" . Relatarea se incheie cu accentuarea faptului ca pedeapsa laica nu a fost decat o parte din pedeapsa finala care ii asteapta pe cei implicati in ziua Judecatii de Apoi.

Chiar daca pentru Tara Romaneasca si Moldova nu avem - deocamdata - documente care sa ateste fapte similare de retinut este si ca in spatiul romanesc extra-carpatic pravilele trateaza acest aspect. Spre exemplu Pravila Sfintilor Apostoli mentioneaza ca femeia va fi pedepsita cu post si plocoane: "iari muiarea de-si va ucide feciorul den inprasna[82] si va muri <sa fie pedepsita cu> post doi lea<t>, poc<loane> 150 .

Dar pe langa epidemii, boli etc. mamele mai trebuiau - de fapt intreaga familie - trebuia sa suporte si pierderile cauzate de razboi. Intr-adevar, conflictele militare au facut nu doar victime din randul tinerilor chemati sub arme ci si victime nevinovate printre necombatanti. In aceasta situatie s-a aflat si Teofana, mama lui Mihai Viteazul care intr-una dintre scrisorile sale catre doamna Stanca descria cu tristete sentimentele avute la aflarea vestii mortii fiului ei: "aciasi <la Cozia> ma ajunsese vestea de sfarsirea zilelor drag fiului mieu Mihail Voievod si de saracirea Doamna sa si a coconilor Domniei lui prin tarile straine. Fuiu de plangere si de suspine ziua si noaptea"[85]. Intrebata fiind de nora sa despre cum si-a petrecut zilele Teofana raspunde: "cu mult foc, de moartea fiu-mieu si de jalea Domniilor Voastre" .

Tot victime ale confruntarilor vor cadea si copii provizorului din Fagaras, Petru Retyi. Acesta notase in jurnalul sau cum in aprilie 1660 i-a murit o fetita de aproape sapte ani, apoi in timpul razboiului civil, pe cand cetatea era asediata, i-au murit un baietel de o luna, iar peste un an, la 8 ianuarie 1662, doi gemeni care nu aveau decat cateva ore[87]. Este deci greu de imaginat durerea acele familii/mame care in decursul a doi ani a pierdut patru copii.

Moartea reprezenta asadar o lovitura grea pentru mame, si pentru parinti in general, in conditiile in care ei reprezentau viitorul familiei - nume si avere - dar si pentru ca ei reprezentau sprijinul parintilor varstnici.

Oricare dintre femei, de la cele mai umile la doamnele si principesele tarii, acorda o atentie deosebita atributiilor de mama[88]. Pentru Dimitrie Cantemir mama era fiinta care avea "dragoste prea mare" si care pentru fiecare "mica a oranduiala sanatatii mutare grele si primejdioase boale coconilor sai prepune" .

4. Vaduva

Analiza statutului vaduvelor presupune o tratare distincta nu doar pentru ca ele erau destul de numeroase - de exemplu in Anglia medievala ele reprezentau 10% din familii - dar totodata si pentru ca statutul lor surprinde multe dintre paradoxurile legate de femei din societatea medievala[90].

Pe langa calitatea de fiica, sotie si mama femeia ajungea mai devreme sau mai tarziu intr-o alta categorie, aceea a vaduvelor. O noua categorie dar care se definea tot prin raportarea la un grup de barbati. Vaduvia aducea schimbari majore in viata unei femei.

Din punct de vedere juridic situatia femeilor se schimba odata ce acestea ramaneau vaduve. Fara sot femeia devenea capul familiei, tutela copii minori, iar daca era vaduva de domn asigura regenta fiului nevarstnic. De asemenea vaduva administra averea, se prezenta in instanta pentru pricini legate de proprietati, ducea la indeplinire actiuni incepute si nefinalizate de sotul defunct. Aceasta libertate era insa de multe ori ingradita fie de hotarari juridice, fie de norme si conveniente, fie chiar si prin hotarari testamentare. Vizavi de normele juridice - libertatea vaduvelor era in genere ingradita de clauzele referitoare la recasatorire, de exemplu: interzicerea recasatoriei pana la incheierea anului de doliu. Indreptarea Legii nota in glava 261 ca "muerii careia-i va muri, aceaia nu e volnica sa ia alt barbat pana nu va trece jalea de un an"[91].

Cat privesc ingradirile testamentare acestea nu sunt deloc putine. Ele sunt de fapt indicatii lasate prin testament de catre soti prin care li se interzicea sotiilor sa se recasatoreasca. O astfel de hotarare testamentara este aceea din 16 iunie 1545 prin care "dupa moartea lui daca se va marita jupanita Caplea, iar ei sa-i fie din averile lui Badea satul Elhovetul si trei salase de tigani. Iar daca va sedea jupanita Caplea cu cinste, iar el i-a daruit toate averile lui"[92].

Rezulta deci ca libertatea vaduvei putea fi ingradita - prin pierderea unei parti din avere - in cazul recasatoririi. Acest caz nu este singular. Explicatia cea mai plauzibila ar putea fi tocmai incercarea de a impiedica instrainarea averii sotului defunct. Poate insa sa fie adus in discutie si caracterul societatii medievale care, in genere, era reticenta la recasatorirea femeilor desi practica contrazice aceasta informatie.

Un set aparte de ingradiri il aveau insa vaduvele mestesugarilor din Cluj. Situatia lor este extrem de interesanta deoarece se evidentiaza faptul ca aici breslele si deci comunitatea aveau un cuvant determinant pentru viitorul vaduvelor. Comunitatea isi impunea decizia si la nivelul familial asigurandu-se ca noua familie, ramasa fara conducator va putea sa respecte obligatiile ce decurgeau din calitatea de membru al unei anumite bresle. Desi dispozitiile breslelor nu sunt unitare, textul lor indica aceeasi preocupare pentru soarta femeilor ramase vaduve. Spre exemplu, conform articolului al cincilea al breslei tesatorilor din 13 decembrie 1479 "daca cineva dintre noi ar deceda, iar vaduva lui s-ar insura cu mester din mestesugul nostru sa poata continua mestesugul, dar daca s-ar casatori cu mester din alt mestesug sa n-aiba dreptul de a continua mestesugul nostru"[93]. Articolele al saselea al statutelor din 26 februarie 1507 si cel din 25 iunie 1537 dispun la fel deoarece permit vaduvei mesterului sa continue mestesugul pana la sfarsitul vietii, si trebuie sa renunte la acesta doar daca se va marita cu un barbat dintr-o alta breasla . Insumand, iata cum se prezinta situatia vaduvelor din breslele clujene ale secolului al XVI-lea, in conformitate cu statutele breslelor respective :

Breasla

Anul emiterii statutului

Reglementarile cu valoare juridica referitoare la vaduve

Carutarilor

Art. 11/30 decembrie 1515

Art. 10/21 martie 1539

"vaduvele mesterilor carutari pot tine calfe doar pe durata a sase luni dupa moartea sotului lor, si pot continua meseria sotului decedat pe aceeasi perioada".

Croitorilor

Doar pana cand vaduva va purta numele sotului sau croitor mort, adica numai in cazul in care nu vaduva nu se marita inainte de termenul fixat - un an.

Aurarilor

Punctul 8/1561

"Daca se va intampla ca din voia lui Dumnezeu un mester se stinge din lumea aceasta, iar sotia ar vrea sa mestereasca s-o poata face un an si trei zile, sa fie slobod pana atunci si nu mai mult sa tina calfa, dar doar in care va plati lunar si ne avandu-l ca asociat. Toate acestea doar in cazul in care poarta numele sotului sau decedat".

Lacatusilor

Art. 37

Ianuarie 1699

"Daca un mester moare si ramane sotia, atunci sa nu tina nici calfa nici ucenic mai mult de o luna deoarece este daunator sa tii mestesugul de lacatus fara a avea mester"

"Dupa acestea daca Dumnezeu va chema din lumea aceasta pe oarecare dintre mesteri sa fie slobod ca vaduva sa tina calfa dar pe ucenic sa-l slobozeasca".

Funarilor

Vaduva poate practica meseria fara ingradiri timp de doi ani.

Macelarilor

Vaduva trebuia sa lase afacerea - drept mostenire - fiilor, ginerilor sau nepotilor.

Selarilor

Postavarilor

Permit vaduvelor angajarea calfelor si continuarea afacerii cat timp si in ce fel vor ele.

Se evidentiaza asadar, din datele inscrise mai sus atenta preocupare pe care comunitatea o manifesta fata de femeile ramase vaduve. Important este insa si motivul pentru care breslele sunt atat de interesate de statutul acestora. Este clar faptul ca toate articolele din regulamentele elaborate de bresle urmareau direct sau indirect acelasi scop si anume acela de a apara si cladi buna reputatie a membrilor de breasla[96]. Asadar, in lumea breslelor se respectau vaduvele si li se asigura protectie, insa numai in conditiile in care acest lucru nu dauna reputatiei breslelor . O atitudine interesata deci care vadeste o data in plus statutul pe care femeia il avea in raport cu comunitatea dominata si condusa conform principiului preponderentei masculine. Din nou ne este confirmat faptul ca femeia este definita prin raportare la un barbat sau un grup de barbati - in acest caz mestesugarul si respectiv breasla din care acesta facea parte.

4. 1. "Provocarile" unei vaduve

Statutul si imaginea lor este extrem de variata, contradictorie si ambivalenta: pe de o parte vaduvele erau percepute in termeni biblici ca si obiecte ale respectului si caritatii, iar pe de alta parte se astepta ca ele sa fie avare si avide din punct de vedere sexual[98].

Intr-adevar, prin vaduvie femeile intrau intr-o alta etapa a existentei lor, fie ca era o perioada de tranzitie - pana la o noua casatorie - fie ca era o stare ce se mentinea pana la moarte. Dar, indiferent daca era sau nu doar o etapa tranzitorie, femeia odata vaduva isi schimba radical modul de viata. Se schimba de asemenea si modul in care ea era privita de catre comunitate. Atare fapt este atestat si de terminologie: "o femeie care anterior fusese cunoscuta ca fiind sotia lui X putea acum sa devina X, vaduva lui X[99].

Cert este de asemenea ca in aceasta ipostaza noua femeia nu se bucura doar de avantaje - cel mai important poate, acela de a se fi eliberat de sub tutela barbatilor - ci trebuia sa faca fata unor provocari noi, cea mai reprezentativa si totodata si cea mai dificil de indeplinit era aceea a asumarii conducerii familiei. Era, asadar, o schimbare brusca a statutului ei, astfel intr-un timp extrem de scurt dintr-un personaj umil, reprezentat in comunitate de sot, ea se vedea incarcata cu nenumarate responsabilitati fata de familie, stat, biserica si pusa in situatia de a pleda in fata autoritatilor, care erau reprezentate de barbati[100].

Asumarea acestor noi responsabilitati, care nu erau deloc putine, puneau vaduva de multe ori in situatii extrem de delicate, uneori fara iesire. Conducerea si administrarea tuturor problemelor unei familii era cu atat mai dificila cu cat femeia - in calitatea sa de sotie - nu a facut intotdeauna parte egala la conducerea menajului. Astfel, in conditiile in care - ca si sotie - principala ei preocupare a fost aceea de a se asigura de conducerea caminului, cresterea copiilor, educare lor, acum - ca vaduva - ea trebuia sa gestioneze probleme extrem de diverse care depaseau implicit sfera privatului. Trebuia in primul rand sa se ocupe de sotul defunct: inmormantarea, pomenile apoi pomenirea lui periodica conform calendarului crestin, trebuia de asemenea sa gestioneze si problema succesiunilor. Aceasta era cu atat mai complicata cu cat la succesiune veneau si rudele defunctului - nu doar sotia si copii. In plus problema succesiunii putea sa aduca membrii unei familii chiar si in fata instantelor judecatoresti in cazul in care defunctul nu preintampina astfel de probleme prin intocmirea unui testament.    

In legatura directa cu averea defunctului vaduva trebuia sa aiba in vedere si achitarea eventualelor datorii pe care acesta le facuse pe parcursul vietii. Indiferent cine ar fi fost creditorii - rude, alte persoane laice sau ecleziastice, domnia - toti erau la fel de nemilosi[101]. Toti exercitau presiuni asupra vaduvei pentru ca aceasta sa onoreze obligatiile sotului raposat. In multe cazuri aceasta nu era o intreprindere lesne de realizat, mai ales in eventualitatea in care acesta nu se dovedise un bun gospodar. Datoriile sotului puteau fi atat de mari incat creditorii nu erau dispusi sa respecte nici zestrea vaduvei care era garantata de lege fiind considerata singura ei sursa de venituri menita sa-i asigure traiul .

Insecuritatea putea deci sa fie permanenta in cazul unui menaj lipsit de ocrotirea unui barbat. Femeia, cap de familie, era fara indoiala mult mai expusa pericolelor, insecuritatii traiului intr-o societate dominata de barbati. Astfel s-ar putea explica apelul si plangerile pe care vaduvele le depun la instante de judecata precum si documentele emise de autoritati pentru protejarea acestora.

4. 2. Optiunile unei vaduve

Dupa trecerea anului de jale vaduva putea sa-si decida propria-i soarta in conditiile in care ea nu mai depindea de niciun membru barbat al familiei. Care sunt asadar optiunile acesteia: - a. recasatoria

b. vaduvia

c. calugarirea

a. Recasatoria vaduvelor, subiect de analiza al normelor juridice era o optiune demna de luat in calcul de catre vaduve intrucat, cu pretul ce-i drept al unei noi perioade de subordonare fata de un barbat, ele puteau sa-si asigure astfel securitatea traiului lor si al copiilor minori. Optiunea recasatoririi era cu atat mai demna de luat in considerare ca cat varsta la care femeile ramaneau vaduve putea fi foarte frageda - in conditiile in care conform normelor de drept ele putea fi casatorite incepand cu varsta de 12 ani. Asadar multe dintre ele erau tinere, cu copii ce nu depaseau 16 ani[103]. Decizia lor putea fi influentata si de situatia averii defunctului, de gradul de insecuritate deci. Aceasta mai depindea in mod necesar de categoria sociala din care facea parte familia defunctului. Pentru ca nu doar categoria de varsta a vaduvelor era foarte variata ci si mediile sociale in care traiau . Pe de o parte este cazul vaduvelor de domni - Chiajna, Ruxandra - sau chiar suverane - Ecaterina de Brandenburg, sotia lui Gabriel Bethlen . Apoi documentele pastreaza amintirea a nenumarate vaduve de boieri, nobili, oameni de rand printre locuitorii satelor si oraselor din cele trei state .

b. Ramanerea in starea de vaduvie. Pentru multe vaduve aceasta stare se va mentine pana la moarte. Motivele pentru care ele au decis - sau independent de vointa lor - pot fi foarte diverse. Fie a fost vorba de o interdictie din partea sotului inscrisa de catre acesta sub forma prescriptiilor testamentare, fie pentru ca recasatorirea ar fi presupus asumarea unor riscuri materiale poate prea mari - in cazul vaduvelor din familiile burgheze din Cluj pentru care recasatorirea putea sa insemne pierderea dreptului de practica al meseriei - fie pentru ca insecuritatea nu plana asupra familiei defunctului, fie pentru ca varsta - inaintata - nu le mai permitea contractarea unei noi casatorii.

Indiferent care dintre aceste motive a fost cel care a determinat mentinerea in aceasta stare cert este faptul ca ele si-au asumat pe deplin toate obligatiile ce decurgeau din aceasta calitate. Documentele, foarte numeroase, atesta angajarea vaduvelor in dinamica sociala: ele vand, zalogesc, schimba, fac danii de mosii, compar in fata instantelor de judecata etc. In plus, la o analiza din perspectiva demografica se poate nota faptul ca numarul vaduvelor nu era deloc neglijabil. Spre exemplu, conform Urbariului Tarii Fagarasului din 1632, pe domeniu situatia demografica se prezenta astfel:

Domeniul

Targuri

Sate

Coloni

Vaduve

Fii

Fugiti

Pustii

Boieri

Fagaras

Porumbac

Comana

Total

Tabelul 1. Situatia vaduvelor de pe domeniul Fagaras, 1632.

(dupa Urbariile Tarii Fagarasului, vol. I, 1601-1650, Ed. D. Prodan, Liviu Ursutiu, Maria Ursutiu, Ed. Academiei RSR, Buc., 1970, p. 12)

Domeniul

Vaduve

Cai

Boi

Junci

Vaci

Oi

Porci

Stupi

Fagaras

Cu cele trei domenii

Tabelul 2. Situatia vaduvelor de pe domeniul Fagaras la 1637. Situatia animalelor detinute[107].

(dupa Urbariile Tarii Fagarasului, vol. I, p. 29)

Dupa cum se poate vedea situatia vaduvelor putea in acest timp sa fie agravata de conditia sociala din care facea parte. Multe sunt sarace, cu putin sau fara nimic, fiind tinute in evidenta mai mult pentru cens sau pentru copii, care trebuiau sa fie viitori iobagi, sau pentru casa ori sesia care ii astepta[108]. Daca analizam raportul dintre animalele detinute/cap de locuitor/vaduva vom putea vedea o imagine obiectiva a situatiei dificile in care se gaseau, situatie ingreunata cu cat vaduva avea mai multi copii de intretinut.

Total vaduve

Animale



Total animale

Animale/Vaduva

Cai

Boi

Junci

Vaci

Oi

Porci

Stupi

Tabelul 3. Situatia animalelor detinute de vaduve pe domeniul Fagaras, 1637.

(dupa Urbariile Tarii Fagarasului, p. 29)

O situatie similara, ca numar de vaduve si posesiuni animale, se poate inregistra si pe domeniul Gilau in secolul al XVII-lea. Pentru o imagine cat mai obiectiva vom reda, comparativ, situatia gospodariilor conduse de catre barbati si aceea a gospodariilor conduse de catre vaduve.

An

Nr. familii

Nr. fii

Cai

Boi

Vaci

Oi

Porci

Total animale

Total

Tabelul 4. Situatia demo-economica a familiilor cu barbatul cap de familie pe domeniul Gilau (1638-1679)[109].

An

Nr. familii

Nr. fii

Cai

Boi

Vaci

Oi

Porci

Total animale



Total

Tabelul 5. Situatia demo-economica a familiilor vaduvelor de pe domeniul Gilau (1642-1687)[110].

Este deci evidenta diminuarea gospodariei taranesti dupa decesul sotului, iar aceasta pierdere a fost ilustrata doar prin analiza numarului de animale din gospodarie. Situatia este generala pentru ca aceeasi diminuare se poate observa si pe domeniul Fagaras. Prin urmare, dupa moartea sotului, datorita procedurilor complicate de preluare a succesiunii, a obligatiilor multiple care le aveau, majoritatea vaduvelor au saracit[111].

Viata unei vaduve era asadar plina de greutati carora ea trebuia sa le faca fata in calitatea sa de cap de familie. In plus, aceasta noua calitate nu insemna renuntarea la toate celelalte obligatii ce decurgeau din calitatea de mama. Ele trebuia sa se asigure in continuare de cresterea, educarea, inzestrarea copiilor minori ramasi in grija sa.

c. Calugarirea. Daca vaduva insa era trecuta de perioada casatoriei, nu mai avea copii in grija putea sa opteze pentru o a treia cale. Ajunsa la varsta batranetii, confruntandu-se cu perspectiva apropierii sfarsitului vaduvele au preferat sa aleaga calea calugariei

Ca atare, intr-o societate dominata de barbati o vaduva - cap de familie traia o serie de paradoxuri: ca si cap de familie era tratata asemenea oricarui cap de familie, astfel isi reprezenta familia atat in fata rudelor, a comunitatii cat si a autoritatilor, imagine ce ii facea pe multi sa se simta obligati sa o ocroteasca, dar pe altii ii inspira la indrazneala de a abuza de ea[112].



Dictionar tematic al Evului Mediu Occidental, Coord. C. Schmitt, J. Le Goff, voce: Masculin/Feminin, p. 440.

Christiane Klapisch-Zuber, Femeile si familia, in Coord. J. Le. Goff, Omul medieval, p. 261.

Dictionar tematic al Evului mediu Occidental, p. 441.

Ibidem.

Ibidem, p. 442, Facerea, II, 21-24 priveste crearea femeii din coasta lui Adam.

Ibidem, p. 444.

Jean Delumeau, Pacatul si frica. Culpabilitatea in Occident. Secolele XIII-XVIII, Ed. Polirom, Iasi, 1998, p. 129.

Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Studiu introductiv de D. Zamfirescu, G. Mihaila, Ed. Minerva, Buc., 1970, p.105.

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 461.

Barbara E. Hanawalt, Narratives of a Nurturing Culture: Parents and Neighbours in Medieval England, in Essays in Medieval Studies, vol. 12, 1995, p. 1.

Ibidem.

Lloyd de Mause, The History of Childhood: The Evolution of Parent-child relationship as a Factor in History, Londra, 1974, reed. 1980, vezi in acest sens si Sophie Oosterwijk, The Medieval Child: An Unknown Phenomenon, in Editor Stephen J. Harris, Byron L. Gvigsby, Misconceptions about the Middle Ages, 1999-2001, p. 1.

Sarolta Solcan, Femeile din Moldova, Transilvania si Tara Romaneasca in Evul Mediu, Ed. Universitatii Bucuresti, Buc., 2005, p. 16. (in continuare Sarolta Solcan, Femeile)

Ibidem.

Ibidem, p. 17.

Ibidem, p. 18, David Prodan, Iobagia in Transilvania in secolul al XVI-lea, vol. I, Buc., 1967, p. 372.

Ibidem.

Urbariile Tarii Fagarasului, vol. I 1601 - 1650, Editori D. Prodan, L. Ursutiu, Maria Ursutiu, Ed. Acad. RSR, Buc., 1970, p. 66.

Ecaterina Lung, Imaginea familiei., p. 140.

Documente privitoare la relatiile Tarii Romanesti cu Brasovul si cu Tara Ungureasca in secolele XV-XVI, vol. I (1413-1508), Ed. Ion Bogdan, Buc., 1905, nr. CLXXXIII, p. 188.

Miron Costin, Letopisetul Tarii Moldovei, Ed. Junimea, Iasi, 1984, p. 26.

Calatori straini, vol. V, Buc., 1968, p. 474.

Memorialul lui Nagy Szabo Ferenc din Tg-Mures (1580-1658), ed. de St. Gall Mihailescu, Buc., 1993, p. 196, vezi si Sarolta Solcan, Femeile., p. 30.

Sophie Oösterwijk, Op. Cit., p. 1.

D.R. H., seria B., I, p. 389.

D. C. Giurescu, Tara Romaneasca in secolele XIV - XV, Buc., 1973, p. 411.

Pravila Ritoriului Lucaci - 1581, Buc., 1971, p. 162.

Cartea Romaneasca de Invatatura, glava 41, p. 144.

C. Gane, Trecute vieti de doamne si domnite, vol. I, Chisinau, 1991, p. 124.

E. Eftimiu, Antimia, fata vornicului Grigore Ureche. Contributie documentara, in Revista Arhivelor, I, 1924 - 1926, nr. 1-3, p. 372.

Cartea Romaneasca de Invatatura, glava 28, p. 124 - 125.

Maria Magdalena Szekely, Structuri de familie in societatea medievala moldoveneasca, in Arhiva Genealogica, 1997, nr. 1-2, p. 59 - 117.

Kinga Tüdos, Recomandarea testamentara a parintilor cu privire la scolarizarea orfanilor, (in continuare Recomandarea testamentara), in Revista Istorica, Tom XVII, 2006, nr. 5-6, p. 131.

Ibidem, p. 132.

Ibidem, p. 132.

Ibidem.

Georgeta Fodor, Femeia in izvoarele istorice ale secolelor XIV-XVII. Testamentele ca sursa documentara pentru istoria femeii, prezentata in cadrul Conferintei internationale IETM, 2, Tg-Mures, 2007, Ed. Univversitatii "Petru Maior", Tg-Mures, 2008.

Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria romanilor, vol. IX, p. 437-438, vezi si St. Pascu, Vl. Hanga, Crestomatie, vol. II, p. 675.

Kinga Tüdos, Recomandarea testamentara, p. 132.

Ibidem. p. 133. in mod cert tutorele a dus la indeplinire dorinta celui decedat intrucat fiul sau Kristof, in 1597 se afla printre clericii(elevi) care studiau la Gratz, ca bursier iar fratele sau studia la Cluj in timp ce cel de-al treilea va deveni cancelar al Transilvaniei.

Ibidem.

Ioan Kemény, Op. Cit., p. 48-49.

N. Iorga, Testamentele Domnitei Elena Cantacuzino, in Analele Academiei Romane, sinne anno, p. 3-5. documentul a fost tiparit pentru intaia oara de A. D. Xenopol in adaosul la volumul IV din Istoria romanilor din Dacia Traiana, p. 656-660.

Ibidem.

N. Iorga, Scrisori de femei, Ed. Datina Romaneasca, Valenii de Munte, 1932, p. 22-23.

Kinga Tűdos, Recomandarea testamentara, p. 135.

Ibidem.

Este extrem de interesanta importanta pe care nobilul transilvanean o acorda doicii si procesului alaptarii pentru formarea si caracterul individului.

Ioan Kemény, Op. Cit., p. 47.

Dictionar tematic al Evului Mediu Occidental, p. 729

D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. I. creanga, Buc., 1978, p. 182.

Iolanda Tighiliu, Societate si mentalitate in Tara Romaneasca si Moldova secolelor XV-XVII, Buc., 1997, p. 226.

Radu Popescu, Istoriile domnilor Tarii Romanesti, Buc., 1963, p. 26.

Andrei Veress, Op. Cit., vol. V, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1932, Doc. Nr. 114, pp. 184-186.

Ibidem.

Cu evlavie.

Virtuti.

N. Iorga, Scrisori de familie ale vechilor Brancoveni, in Memoriile Sectiunii Istorice, Seria III, Tom XVI, Mem. 10, Buc., 1935, p. 198-199.

Ibidem, p. 199-200.

Radu Popescu, Op. Cit., p. 26.

Iolanda Tighiliu, Op. Cit., p. 229.

Ioan Kemény, Op. Cit., p. 155.

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 113.

Ioan Kemény, Op. Cit., p. 111.

Calatori straini, vol. V, p. 471. Se poate sa fie vorba despre o conformare la obiceiul indatinat dupa care miresele trebuiau sa planga de amarul despartirii de cei de acasa si Anonimul german necunoscand acest obicei romanesc l-a interpretat in maniera proprie, iar despre ultimele cuvinte in textul polon ele fac referire la durerea domnului si nu a domnitei, fapt confirmat si de cronicile interne.

Calatori straini despre Tarile Romane, vol. VI, p. 314.

Henrietta Leyser, Medieval Women, p. 93.

Sarolta Solcan, Femeile, p. 82.

Ibidem, p. 86.

Ibidem.

Ibidem.

Calatori straini, vol. V, p. 228, vezi si Sarolta Solcan, Op. Cit., p. 85.

Henrietta Leyser, Op. Cit., p. 93.

Lászlo Pako, Scurte vieti omenesti. Pruncucideri din Cluj la sfarsitul secolului al XVI-lea, in Anuarul Scolii Doctorale "Istorie. Civilizatie. Cultura", Ed. Presa Univ. Clujeana, Cluj-Napoca, 2005, p. 204.

Ibidem, p. 204 vezi si Werboczius, Decretum tripartitum juris consuetudinarii, 1762.

Ibidem, p. 205.

Ibidem, p. 206.

Komaromy Andor, Magyoroszagi boszorkanyperek okeleveltara, Magyar tud. Akademia Kiado, Budapesta, 1910, p. 62.

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 123

Ibidem.

Ibidem, p. 131. Intr-adevar nu razbunarea l-a determinat pe Kraus sa nareze acest eveniment dar fara indoiala el l-a cuprins cu scop pilduitor.

Pe neasteptate.

Matanii.

St. Pascu, Vl. Hanga, Crestomatie, p. 706.

N. Iorga, Scrisori de femei, Ed. Datina Romaneasca, Valenii de Munte, 1932, p. 9-11.

Ibidem.

Retyi Peter napolja, Ed. M. Ursutiu, Buc., 1983, p. 97 si Sarolta Solcan, Op. Cit., p. 87.

Sarolta Solcan, Femeile., p. 100.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica, vol. II, Ed. Minerva, Buc., 1983, p. 21

Henrietta Leyser, Op. Cit., p. 168.

Indreptarea Legii, glava 261, zac. 1, p. 264.

DRH. B., IV, 183, p. 226.

Rüsz - Fogarasi Enikö, Statutul juridic al femeii in familiile burgheze din Clujul secolului al XVI-lea, in Caiete de Antropologie istorica, an II, nr. 1, 2003, p. 7-16.

Ibidem, p. 9

Informatiile din cuprinsul acestui tabel sunt preluate de la, Rüsz - Fogarasi Enikö, Op. Cit., p. 7-16.

Rüsz - Fogarasi Enikö , Op. Cit., p. 11.

Ibidem, p. 12.

Henrietta Leyser, Op. Cit., p. 168

Ibidem.

Sarolta Solcan, Vaduva - Cap de familie in societatea medievala din Tarile Romane, in Om si societate. Studii de istoria populatiei Romaniei. Omagiu profesorului N. Bocsan, Coord. Sorina P. Bolovan, Ioan Bolovan, C. Padureanu, Ed. Presa Univ. Clujeana, Cluj-Napoca, 2007, p. 73. (in continuare Vaduva - cap de familie)

Ibidem, p. 74.

Ibidem, p. 75.

Ibidem, p. 73.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Vaduvele iobagilor inscrise in lista, obligate deci la prestatii iobagesti sau la anumite prestatii au o sate mult mai scazuta decat a iobagilor. Urbariile Tarii Fagarasului, vol. I, p. 29.

Urbariile Tarii Fagarasului, vol. I, p. 29.

Sarolta Solcan, Vaduva - cap de familie, p. 80 si Eadem, Populatia domeniului Gilau in secolul al XVII-lea, Ed. Univ. Bucuresti, Buc., 2006, p. 43-69.

Ibidem.

Sarolta Solcan, Vaduva - cap de familie, p. 83. A se vedea in acest sens tabelele 5, 6/p. 83.

Ibidem, p. 92.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate