Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Cercetarea istorica. Metoda alcatuirii unei lucrari stiintifice


Cercetarea istorica. Metoda alcatuirii unei lucrari stiintifice




Universitatea din Bucuresti

Centrul „Credis”

IDD – Istorie

Cursul: STIINTE AUXILIARE

Anul de studiu I, semestrul I

Tema: Cercetarea istorica. Metoda alcatuirii unei lucrari stiintifice.




Etapele cercetarii. Stabilirea temei. Documentarea in biblioteci, arhive sau muzee. Sursele istorice. Alcatuirea bibliografiei. Fisa bibliografica.  

Extragerea informatiilor. Fisarea. Redactarea. Aparatul stiintific. Indicativele infrapaginale. Corectura tipografica.

Etapele cercetarii

Cercetarea istorica presupune parcurgerea unor etape obligatorii, care ordoneaza si, in final, pun in valoare munca istoricului.De aceea, este necesar ca acele informatii care provin din cunoasterea acumulata deja sa fie verificate si raportate la izvoarele existente pentru perioada respectiva. De asemenea, este necesara folosirea critica si a celorlalte informatii existente in literatura de specialitate, pentru ca in final, lucrarea rezultata sa aiba un continut stiintific adecvat si sa fie originala.

& Definirea temei de cercetat

Lucrul in vederea realizarii unei cercetari istorice incepe intotdeauna cu alegerea domeniului de interes si a temei de studiat. Alegerea temei se face in functie de mai multe criterii. Pentru inceput, ea trebuie sa reflecte o anumita necesitate de cunoastere existenta in istoriografie, dar si dorinta autorului de aprofundare a unei problematici. Exista si lucrari comandate, care reprezinta un contract de cercetare, o lucrare de plan intr.o institutie sau una destinata obtinerii unui grad sau titlu stiintific (licenta, masterat, doctorat), in cadrul carora libertatea de alegere a temei este ceva mai mica dar nu inexistenta.

Primul pas in alegerea temei tine de dorinta autorului de a afla mai multe despre o personalitate, un eveniment sau chiar o epoca istorica; in functie de aceasta, se pot citi cateva lucrari generale care sa reflecte ceea ce s-a scris in problema respectiva. Ideal ar fi sa se porneasca de la lucrarile recent aparute, care cuprind bibliografia la zi a temei noastre si reflecta cel mai bine stadiul cunoasterii inaceasta problema. Daca prin consultarea acestor lucrari a aparut o problema sau o intrebare pe care autorul nu o solutioneaza, fie din lipsa informatiei, fie pentru ca nu il intereseaza, atunci se poate considera ca am gasit deja zona asupra careia putem sa ne concentram. Foarte important este ca in acel moment sa verificam daca problema gasita de noi este cu adevarat semnificativa pentru cunoasterea istorica sau daca ea nu a fost deja solutionata de un alt autor. Daca exista deja puncte de vedere exprimate in legatura cu problema noastra, trebuie sa ne gandim daca avem argumentele necesare pentru a le combate si a realiza o lucrare polemica in raport cu cercetarile anterioare. In general, trebuie avut in vedere modul in care au fost interpretate izvoarele temei care ne intereseaza, daca s-au folosit toate izvoarele existente ori daca, intre timp, au aparut izvoare noi care schimba perceptia asupra unor aspecte importante.

Daca problema noastra corespunde unui stadiu nou al cunoasterii stiintifice, sau unei noi metodologii de cercetare, trebuie apelat la modelele existente in istoriografiile care au abordat tematica respectiva sau la bagajul de cunostinte oferit de alte stiinte

In momentul in care ne-am decis asupra temei de cercetat este necesar sa verifica daca dispunem de mijloacele necesare atingerii scopului propus. Este vorba mai ales de nivelul cunostintelor prealabile pe care le avem si de timpul pe care suntem dispusi sa-l alocam studierii problemei respective. Aceasta inseamna ca alegerea unei teme pentru care documentatia este abundenta si se gaseste in arhive va necesita un timp indelungat de studiu. In acest caz, se impune fie limitarea zonei de interes asupra unui segment cronologic mai ingust, fie la un spatiu mai restrans. Un aspect la fel de important este cel al competentei lingvistice, adica nevoia de cunoastere a unei paleografii si a unei limbi vechi, in cazul documentelor medievale care se gasesc in arhive. In unele cazuri este suficienta insa si o editie critica buna a textului care ne intereseaza.Alteori, sunt necesare cunostinte si notiuni specifice unui domeniu distinct; de pilda, o lucrare de istorie economica, de politici financiare, presupune familiarizarea cu conceptele economice de baza, cel putin, dupa cum o lucrare referitoare la problematici relgioase impune cunostinte teologice.

Un aspect la fel de important al accesului la informatia primara este cel al locului in care se gaseste aceasta; se stie ca anumite probleme ale istoriei contemporane romanesti si de conexiune a acesteia cu evenimentele din regiunile inconjuratoare nu se gasesc intotdeauna in arhivele romanesti, nici macar sub forma de microfilm. In unele cazuri fericite, informatia privitoare la probleme de istorie universala poate fi regasita pe Internet, dupa cum pentru alte cazuri, o sursa de informatie o pot constitui memoriile unor martori la evenimente sau documente din arhivele personale ale acestora.

Dupa solutionarea tuturor acestor posibile probleme, este nevoie sa ne stabilim un titlu, care sa reflecte in mod concis tema noastra de studiu si care sa nu conduca la confuzii . Desigur, titlul poate fi ajustat pe parcurs, in functie de materialul pe care l-am strans, insa din acest moment, se poate trece la etapa urmatoare a cercetarii.

& Documentarea.

Prima faza a documentarii este alcatuirea bibliografiei, adica a unei liste de lucrari (carti, studii din reviste si volume colective, articole de presa, cataloage de expozitie sau arheologice etc.) referitoare la tema noastra; tot in cadrul bibliografiei trebuie sa fie incluse si izvoarele ce urmeaza sa fie folosite (fonduri arhivistice, manuscrise, colectii numismatice etc.). Exista mai multe tipuri de bibliografii, in functie de continutul informatiei cuprinse in acestea:

► bibliografii simple (cuprind autorul, titlul lucrarii, locul si data aparitiei, numarul de pagini al lucrarii);

► bibliografii analitice (ofera in plus informatii si aprecieri sintetice referitoare la fiecare lucrare in parte, care apartinand autorului bibliografiei).

► bibliografii curente (includ doar lucrarile aparute intr-un interval limitat de timp; de obicei, apar la intervale periodice);

► bibliografii cumulative (cuprind toate lucrarile aparute pana la data redactarii bibliografiei).

Ideal ar fi ca aceasta bibliografie sa fie cat mai completa in momentul inceperii cercetarii; pentru aceasta se poate apela la o bibliografie cumulativa dar si la una analitica care sa ne scuteasca de efortul de a mai citi lucrari discutabile din punct de vedere al continutului si concluziilor

Pentru istoria romaneasca, bibliografia curenta cea mai valoroasa este cea realizata de Academia Romana sub numele Bibliografia istorica a Romaniei, care foloseste si normele academice in privinta redarii fisei bibliografice. Pana acum au fost publicate 10 volume:

I. 1944-1969; II. Secolul XIX. Tom I. Cadrul general. Tara si locuitoriii, Tom II. Viata economica; III. Secolul XIX. Tom 5. Biografii; IV. 1969-1974; V. 1974-1979; VI. 1979-1984; VII. 1984-1989; VIII. 1989-1994; IX. 1994-1999.

Lucrarile cuprinse in Bibliografia istorica a Romaniei sunt numerotate si ordonate tematic si cronologic, iar in cadrul fiecarei subteme si a fiecarui segment cronologic, dupa criteriul alfabetic, ceea ce usureaza foarte mult consultarea. Volumele referitoare la anii 1989-1994 si 1994-1999 contin si o Addenda cuprinzand studii despre istoria Romaniei aparute in strainatate.

Exista si o serie de bibliografii specializate pe anumite domenii de interes; de pilda, pentru a afla care sunt toate cartile tiparite in spatiul nostru intre 1508-1830 (adica, incepand cu momentul introducerii tiparului) putem folosi Bibliografia romaneasca veche, alcatuita de I.Bianu, D.Simionescu; lucrarea este realizata pe criteriul cronologic . Pentru cartile tiparite in perioada de dupa 1830 exista Bibliografia romaneasca moderna, lucrare in 4 volume, organizate pe criteriul alfabetic. De asemenea, pentru periodicele romanesti exista Bibliografia analitica a periodicelor romanesti, incepand cu anul 1828. Alte bibliografii specializate sunt cele dedicate monumentelor medievale apartinand lui Nicolae Stoicescu: Bibliografia monumentelor si localitatilor istorice din Tara Romaneasca (care include si Dobrogea, Oltenia), Bibliografia monumentelor si localitatilor istorice din Moldova, si Bibliografia monumentelor si localitatilor istorice din Banat.

Pentru temele care apartin istoriei universale, cea mai bogata bibliografie curenta este Historical Abstracts ( publicata in Statele Unite, apare in 2 serii a cate 4 volume anual; in Seria A sunt incluse materialele referitoare la epoca moderna (1450-1914), iar in seria B cele referitoare la istoria lumii dupa 1914). Historical Abstracts cuprinde carti si articole aparute in toata lumea, iar in cazul materialelor publicate in limbi de circulatie restransa se indica si traducerea titlului in engleza; Historical Abstracts este in acelasi timp, si o bibliografie analitica, in care se indica pe scurt problema tratata de fiecare lucrare si felul izvoarelor istorice folosite.

Alta cale de alcatuire a bibliografiei este cea a consultarii cataloagelor bibliotecilor, respectiv a cataloagului alfabetic si a celui tematic. Cataloagele tematice sunt structurate dupa sistemul clasificarii zecimale, in care prima cifra desemneaza domeniul mare (de exemplu, cifra 9 cuprinde geografia si istoria), iar grupurile urmatoare de cifre indica subdiviziunile tematice si cronologice (de exemplu 498 este subdiviziunea pentru istoria Romaniei s.a.m.d.). Desi in multe dintre bibliotecile romanesti se pastreaza inca sistemul fiselor manuscrise sau tiparite, in ultimul timp, procesul de informatizare a cuprins marile biblioteci, astfel incat, in cazul acestora, catalogul poate fi consultat fie la terminalele de calculator ale bibliotecii respective, fie prin Internet; acestea permit gasirea mai usoara a lucrarilor care ne intereseaza. Dar pe Internet pot fi gasite si alte informatii, documente privind mai ales istoria recenta, bibliografii, imagini de epoca, studii diverse. Din pacate, bazele de date electronice cuprind mai ales informatii despre tarile in care informatizarea s-a generalizat, si mai putine date despre celelalte spatii; in plus, pentru folosirea acestor date este necesara o atitudine critica, dat fiind faptul ca se pot pune pe web tot felul de texte, mai mult sau mai putin fundamentate stiintific.

In conditiile in care o lucrare este cu atat mai valoroasa cu cat pune in circulatie si surse inedite, se impune ca documentarea sa se realizeze si in arhive. Aici vom gasi nu numai informatii pretioase referitoare la istoria moderna si contemporana, ci si documente medievale inca nepublicate sau publicate doar sub forma de regeste (rezumat dezvoltat) in cadrul cataloagelor editate de arhive.

In cadrul documentarii se vor studia atat izvoare istorice primare cat si literatura secundara. De pilda, izvor primar se considera a fi un document, de orice natura, o moneda sau o piesa arheologica, in timp ce o lucrare referitoare la una din aceste probleme apartine literaturii secundare de specialitate. Literatura secundara ne ofera o imagine de ansamblu asupra problematicii noastre, dar ea nu este suficienta fara apelul la sursa primara. Istoricul are totusi obligatia de a cunoaste toate lucrarile care au fost consacrate temei studiate de el, orice eliminare a unuia sau mai multe studii trebuind sa fie argumentata . Principalele categorii de izvoare sunt:

► izvoare scrise diplomatice si narative (documente oficiale, acte si insemnari personale, scrisori, contracte, registre, lucrari de tot felul, fie ele manuscrise sau tiparite, inscriptii, cronici, biografii, memorii, insemnari de calatorie, culegeri de folclor, etc.)

► izvoare nescrise (piese arheologice de tot felul, dar si siturile arheologice propriu-zise, monumente, urme fosile ale unor plante cultivate, piese etnografice, fotografii sau diverse reprezentari iconografice, inregistrari audio si video etc.).

De asemenea, din punctul de vedere al provenientei, izvoarele istorice pot fi directe (cand sunt consemnate de noi) si indirecte (cand informatia ne-a fost transmisa prin traditie orala sau scrisa).

Oricare din aceste tipuri de izvoare ne pot fi folositoare in masura in care stim ce fel de intrebari sa le punem. Daca consultarea izvoarelor edite (publicate deja) este mult mai usoara, cea a izvoarelor inedite necesita cunostinte de paleografie, diplomatica, sigilografie, numismatica, criptologie, etc. In cazul izvoarelor edite este necesar sa folosim editii de buna calitate, asa-numitele editii critice, deoarece utilizarea unor editii defectuoase poate fie sa ne ascunda informatii care sunt prezente in izvoarele respective, fie sa ne indrume in directii gresite; de aceea, atunci cand vom avea indoieli cu privire la calitatea anumitor editii de izvoare, trebuie sa avem pregatirea necesara pentru a le confrunta cu textul original. Pentru a ne orienta in cadrul fondurilor unei arhive este necesara studierea inventarelor sau a indrumatoarelor care cuprind referiri la fondurile de documente existente. Izvoarele inedite se gasesc nu numai in arhive, ci si in muzee sau biblioteci .

In conditiile in care, pentru perioadele mai recente, documentele sunt foarte variate si numeroase, o solutie ar putea fi aceea a apelului la culegerea de informatie orala de la persoanele implicate in desfasurarea anumitor evenimente sau procese istorice.

Parcurgerea bibliografiei selectate se va face si ea pe baza anumitor reguli bibliografice. Daca nu dispunem de un calculator portabil, in care sa inmagazinam toata informatia necesara, atunci este bine sa lucram pe fise bibliografice autonome de hartie sau de carton; trebuie evitat sa se scrie pe caiete, intrucat informatia va fi greu de gasit. Lucrul pe fise are avantajul de a permite gruparea fiselor conform intereselor noastre si ne ingaduie ordonarea mai rapida a bibliografiei.

O fisa bibliografica (sau fisa de descriere a cartii) trebuie sa cuprinda datele referitoare la autor, titlu, locul si data publicarii, numarul de pagini, toate aceste elemente fiind despartite prin virgula. Desi exista mai mai multe sisteme de redare a informatiei bibliografice este recomandat ca in cazul lucrarilor de licenta, masterat sau doctorat sa luam in considerare faptul ca Universitatea foloseste de regula sistemul impus de Academia Romana. Si mai important este insa faptul ca trebuie sa utilizam in mod consecvent acelasi sistem pe parcursul intregii cercetari, pentru a nu genera confuzii.

Iata principalele modele de fise bibliografice, in functie de tipul lucrari, pe baza normelor Academiei Romane:

► pentru volume: autorul (editorul), titlul complet al cartii (subliniat sau cu italice), numarul volumului (daca lucrarea cuprinde mai multe volume), localitatea publicarii, (facultativ: Editura), anul publicarii, urmat de punct. Se mai pot include si alte informatii, precum cele referitoare la prefata sau studiul introductiv atunci cand autorii acestora sunt persoane de notorietate. De asemenea, fisa poate include si numarul de pagini al volumului (inclusiv cu redarea in cifre romane a paginilor cuprinzand prefata sau postfata; exemplu: XV + 200 + X p.). In cazul in care anul aparitiei nu se cunoaste dar poate fi dedus pe baza informatiilor oferite de caseta tehnica de la sfarsitul volumului, acesta se reda intre paranteze ascutite; exemplu: <1970>. Daca anul aparitiei nu se cunoaste, se foloseste sigla f.a. iar pentru cazul in care nici localitatea nu este prezentata explicit, se foloseste f.l. De asemenea, trebuie precizat ca daca in cazul notelor de subsol, numele autorului se reda in ordinea prenume urmat de nume, in bibliografia de la sfarsitul lucrarii (care este ordonata alfabetic, dupa numele autorului) numele se reda in ordinea nume, prenume, despartite prin virgula.

Exemplu: Mustafa A. Mehmed, Documente turcesti privind istoria Romaniei, vol.I, 1455-1774, Bucuresti, Editura Academiei, 1976.

Orasul medieval. Culegere de texte, coord. R.Manolescu, Bucuresti, 1976, 304 p.

► pentru studiile publicate in reviste: autorul, titlul studiului sau articolului (subliniat sau cu italice), formula “in”, urmata de titlul periodicului (intre ghilimele), tomul (anul de la aparitie), anul calendaristic, numarul, paginile intre care se afla studiul respectiv.

Exemplu: Samuel Goldenberg, Hallerii. Un capitol din istoria comertului si a capitalului comercial din Transilvania in secolul XVI, in “Studii. Revista de istorie”, 1958, nr.5, p.89-115.

► pentru studiile publicate in diverse volume: autorul, titlul studiului (subliniat sau cu italice), “in”, editorul volumului (daca exista), titlul volumului (subliniat sau cu italice), numarul volumului (daca lucrarea cuprinde mai multe volume), localitatea publicarii (facultativ: editura), anul publicarii, paginile intre care se afla studiul respectiv.





Exemplu: Iolanda Tighiliu, Domeniul lui Constantin Brancoveanu, in Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu (red.), Constantin Brancoveanu, Bucuresti,, 1989, p.74-94.

► pentru izvoarele inedite pastrate de diverse institutii se consemneaza: detinatorul (arhiva, muzeul, colectia etc.), fondul, dosarul.

Exemplu: Directia Judeteana Brasov a Arhivelor Nationale (se poate reda si prescurtat), fond Primaria Brasov, dosarul 46/1948.

► pentru microfilme: detinatorul, fondul (sau colectia, dupa caz), rola [r.], cadrul [c.]

Exemplu: Directia Arhivelor Nationale Istorice Centrale, col. Microfilme Austria, r.198, c.316.

► pentru bazele electronice de date de pe Internet: Denumirea „gazdei“, adresa de baza a acesteia pe Internet (facultativ: alte elemente de identificare, data preluarii informatiei).

Exemplu: http://www.eh.net/hmit/ppowerusd/, 31.08.2002.

► pentru bazele electronice de date preluate de pe alte forme de inmagazinare electronica: detinatorul (emitentul), numele bazei de date, elementul de identificare a inregistrarii (numarul sectiunii, pagina etc.)

Exemplu: World Bank, 2001 World Development Indicators, tab.1.1.

► pentru izvoarele preluate de pe teletext: numele postului emitent, data preluarii informatiei, numarul paginii, partea structurala, numarul subpaginii.

Exemplu: TVR-TXT (din 01.08.1999), p.351 – Stiri, 1/1.

► pentru izvoarele pastrate in colectii particulare: colectia, tipul izvoarelor, eventual numarul lor si datele lor limita.

Exemplu: Arhiva particulara Mihai Ionescu (scrisori primite de Ion Ionescu), 75 scrisori si 32 ilustrate postale din perioada 1918-1931.

Pe langa aceste informatii bibliografice standard, fisele bibliografice mai pot cuprinde si o serie de informatii suplimentare, care ne vor ajuta pe parcurs: informatii referitoare la locul unde poate fi gasita lucrarea cu pricina (biblioteca si cota), informatii sintetice cu privire la tipul lucrarii respective, precizarea existntei unor planse, ilustratii sau harti si poate chiar unele aprecieri sau sigle proprii cu privire la subproblemele pentru care intentionam sa utilizam lucrarea sau izvorul respectiv.

Dupa ce am realizat fise bibliografice pentru toate izvoarele primare si literatura secundara ce urmeaza a fi folosita in lucrarea noastra, putem trece la ordonarea bibliografiei. Pentru aceasta, vom ordona mai intai izvoarele pe categorii, apoi literatura secundara. In cazul in care tema aleasa este vasta, bibliografia poate fi impartita in mai multe categorii, cum ar fi izvoarele (edite si inedite), lucrarile generale si lucrarile speciale (pe care consultam doar cu privire la anumite subaspecte ale problemei noastre).

Pasul urmator este alcatuirea unui plan al lucrarii proiectate, sub forma unui sumar provizoriu. El este o schema care ne ordoneaza planul de cercetare si ne directioneaza eforturile; cu aceasta ocazie, vom decide caror aspecte le vom aloca mai mult spatiu in lucrarea noastra (capitole sau subcapitole) si care vor fi prezente doar sub forma unor note de subsol sau anexe.

Abia dupa aceasta, vom trece la documentarea propriu-zisa, avand grija sa nu depasim bugetul de timp alocat fiecarei parti din lucrare. Iata ce sfaturi ofera Umberto Eco pentru structurarea acesteia: in principiu, ar trebui ca in structurarea documentarii: dupa formarea unei idei de ansamblu despre problema, realizata prin intermediul a 2-3 sinteze generale, sa trecem la studiul izvoarelor de prima mana, pentru a vedea exact care sunt elementele noi pe care le putem aduce; apoi, dupa fisarea izvoarelor (sau macar a izvorului principal), ar trebui sa trecem la consultarea literaturii secundare, urmand structura sumarului provizoriu (fie in varianta elaborata initial, fie intr-una modificata dupa lectura izvoarelor); in fine, daca lectura literaturii secundare ne sugereaza alte unghiuri de abordare a izvoarelor, si daca mai avem timp, putem sa ne intoarcem la izvor si sa-l parcurgem din nou in lumina noilor intrebari

Documentarea propriu-zisa inseamna fisarea tuturor lucrarilor si izvoarelorce urmeaza a fi folosite; ea se realizeaza cu ajutorul asa-numitelor fise de lucru. Ele pot fi de mai multe tipuri, in functie de interesele noastre si de specificul informatiei continute de lucrarea in cauza: fise de lectura (rezumative), fise de citate, fise regest (contin alaturi de rezumat si un mic fragment de text ilustrativ pentru notiuni mai deosebite sau arhaisme), fise tematice, fise de autori etc. Exista cateva reguli care permit ca aceste fise sa fie cu adevarat utile in munca noastra. Ele trebuie sa fie realizate pe foi de hartie de aceeasi dimensiuni (evident, in cazul fiselor scrise de mana) si sa contina in coltul de sus elementele de identificare ale lucrarii sau izvorului consultat, astfel incat sa ne permita realizarea unei trimiteri complete in nota de subsol, in momentul redactarii lucrarii (titlul poate fi chiar abreviat, pentru a ocupa cat mai putin spatiu pe fisa). In coltul opus al fisei este indicat sa precizam ideea principala sau tema/temele la care poate fi folosita informatia din fisa. In functie de tipurile de fise enuntate mai sus, fisa noastra mai contine fie idei principale, rezumate sau observatii critice dupa anumite idei ale autorului citit. Pentru a nu ne crea probleme ulterior, citatele trebuie marcate prin ghilimele iar observatiile critice printr-o sigla proprie (Obs. eu sau initialele proprii). Foarte important este de asemenea, ca pentru fiecare idee rezumata sau citat sa se indice pagina (sau fila din dosarul de arhiva) la care acestea se afla, pentru a putea realiza trimiteri corecte in momentul redactarii. In cazul in care apelam la varianta mai comoda a fotocopierii sau scanarii documentelor, este neaparat necesar ca pe spatele acestora sa fie trecute elementele de identificare bibliografica, ca si in cazul fiselor manuscrise. Respectarea acestor reguli in procesul de cercetare si documentare isi va dovedi eficacitatea in momentul redactarii lucrarii, conducand in final la o economie substantiala de timp.

& Analiza si prezentarea rezultatelor cercetarii.

Jerzy Topolski atrage atentia asupra faptului ca procesul de analiza a surselor este conditionat de o serie de cunostinte provenite din afara izvoarelor. Aceste cunostinte prealabile sunt de o mare diversitate, incluzand: rezultatele propriilor observatii asupra lumii, rezultatele propriilor studii despre trecut, cunostintele asimilate pe baza cercetarilor istorice realizate de alti cercetatori, cunostintele dobandite cu privire la cercetarile din sfera altor stiinte . Ele au rolul principal in formularea intrebarilor referitoare la problema aleasa spre cercetare, in selectia si valorificarea izvoarelor cu ajutorul carora stabilim faptele istorice ce ne intereseaza, in explicarea proceselor si fenomenelor istorice, precum si in integrarea noilor cunostinte in ansamblul general al cunoasterii istorice. Prin urmare, ele se dovedesc esentiale pentru extragerea de informatii utile din izvoarele istorice si se pot realiza mai ales prin intermediul metodei criticii izvoarelor . De altfel, analiza critica nu este atat o etapa a cercetarii istorice, cat un principiu ce trebuie sa insoteasca permanent munca de cercetare a istoricului.

& Stabilirea faptelor istorice.

Unul dintre scopurile activitatii de cercetare istorica este stabilirea clara a faptelor istorice (care pot fi individuale – de tipul 'Stefan cel Mare a murit in anul 1504' – dar si fenomene sau procese istorice complexe, rezultate ale actiunii unor grupuri mari de oameni pe durate mai lungi de timp). De regula, stabilirea faptelor istorice se realizeaza prin valorificarea informatiilor dobandite din studiul critic al izvoarelor istorice, dar si prin studiul literaturii secundare si pe baza altor categorii de informatii din afara izvoarelor. Uneori, izvoarele contin in mod explicit informatiile pe care le consideram esentiale pentru faptul istoric ce ne intereseaza. Alteori insa, informatiile din izvoare sunt mai neclare ori nu trateaza direct faptul ce ne intereseaza si trebuie sa „citim printre randuri”. De aceea, ele trebuie completate cu ajutorul cunostintelor pe care le avem deja.

Dintre metodele indirecte de stabilire a faptelor istorice, Jerzy Topolski enumera metoda filologica (lexicala), metoda geografica (spatiala), metoda genealogica, metoda regresiva, si metoda comparativa

Metoda filologica sau lexicala consta in stabilirea unor fapte istorice pe baza datelor lingvistice. De exemplu, utilizarea pe o durata mai mare de timp a aceluiasi toponim (sau a unor forme foarte asemanatoare ale acestuia) este un argument in favoarea unei continuitati de locuire in regiunea respectiva. La fel, utilizarea unor termeni institutionali provenind dintr-o anume limba straina poate sa ne indice si filiera pe care s-a realizat importul institutional respectiv.

Metoda geografica (sau cartografica) presupune folosirea cunostintelor geografice in stabilirea si explicarea faptelor istorice. Astfel, plasarea pe harta a asezarilor atestate in documentele medievale ale Tarii Romanesti a permis lui Ion Donat sa ajunga la o concluzie care nu era continuta in mod direct de izvoarele respective, si anume aceea ca cea mai mare parte a asezarilor si a populatiei era concentrata in regiunile subcarpatice, in timp ce partile sudice ale Tarii Romanesti, si indeosebi Baraganul, erau slab locuite

Metoda genealogica permite stabilirea unor fapte istorice si evidentierea unor aspecte ale trecutului istoric pe baza cunostintelor referitoare la legaturile de rudenie dintre diferitele personaje istorice. Deseori, informatiile genealogice pun in evidenta modul in care membrii aceleiasi familii se ajuta reciproc in competitia sociala, dupa cum interesele legate de impartirea unor mosteniri explica destule actiuni istorice altfel greu de inteles.

Metoda regresiva presupune reconstituirea succesiva a faptelor referitoare la epoci mai indepartate cu ajutorul informatiilor referitoare la perioadele de timp imediat urmatoare. Asadar, se porneste de la o perioada mai bine cunoscuta, numita, de pilda, perioada T, pentru a reconstitui fapte referitoare la perioada anterioara acesteia iar pe baza informatiilor obtinute, se poate incerca reconstituirea de fapte istorice si mai timpurii. Evident, gradul de certitudine a informatiilor astfel dobandite este mai mare pentru perioadele mai apropiate de momentul pentru care avem informatii din izvoare, si scade pe masura ce ne indepartam in timp. Dincolo insa de aceste limite ale sale, metoda regresiva este frecvent folosita in studiile istorice, si este chiar indispensabila pentru societatile istorice in cazul carora nu dispunem de izvoare scrise.

Metoda comparativa „serveste nu numai pentru a stabili fapte despre care nu exista informatii directe in izvoare, ci si pentru verificarea ipotezelor referitoare la explicatiile cauzale” . Compararea a doua sau mai multe cazuri istorice este menita sa sugereze, cu ajutorul analogiei, forme de desfasurare a evenimentelor pentru care nu exista in izvoare suficiente informatii directe. Pentru aceasta insa, este esential sa eliminam pre-judecatile si ca unitatile de comparat sa fie corect alese ori sa aiba suficient de multe trasaturi comune, pentru a ingadui o comparatie pertinenta; daca deosebirile sunt mai importante decat asemanarile, atunci si validitatea rationamentului prin analogie este mai slaba.

Indiferent de metoda folosita pentru stabilirea faptelor istorice, la sfarsitul acestei etape vom dispune de un set de informatii concrete cu privire la desfasurarea evenimentului sau a procesului istoric care ne intereseaza. Daca, datorita insuficientei informatiilor din izvoare sau din alte motive, in legatura cu anumite fapte istorice continua sa persiste o serie de semne de intrebare este foarte important ca incertitudinile sa fie explicit distinse de cunostintele ferme si sigure.

& Explicatia in istorie.

Explicarea faptelor istorice ocupa un loc important in cunoasterea istorica. Istoricul nu trebuie sa raspunda numai la intrebarea „Ce s-a intamplat?”, ci si la intrebarea „De ce?”.

Explicatia se poate realiza fie la nivel descriptiv, istoricul considerand ca prezentarea detaliata a desfasurarii faptelor este suficienta pentru evidentierea mecanismului lor de desfasurare. O varianta a acestui tip de explicatie este asa-numita explicatie genetica, prin care istoricul stabileste faptele istorice pe baza stadiilor succesive de dezvoltare, plecand de la geneza lor. Pe langa explicatiile descriptive si descriptiv-genetice, exista si explicatii care se realizeaza prin definirea unui concept sau termen istoric. Totusi, forma de baza a explicatiei in istorie este aceea care ia in discutie cauzele unui eveniment, fenomen sau proces istoric.

Atunci cand analizeaza cauzele unui fapt istoric, istoricii fac o distinctie intre cauzele efective (directe si indirecte) si conditiile favorizante (sau defavorizante) care au contribuit la realizarea respectivului fapt istoric. Explicarea unor procese istorice complexe necesita deseori luarea in discutie a unui numar mai mare de cauze si conditii de realizare a respectivului proces istoric. Explicatiile multicauzale ridica problema stabilirea unei ierarhii (sau a ponderii relative) a diferitilor factori implicati in realizarea unui fapt istoric.

Una dintre problemele care apar atunci cand se incearca explicarea diverselor fapte istorice este stabilirea raportului dintre activitatea intentionala a oamenilor si efectele neintentionate ale activitatii umane . Astfel, unul dintre castigurile cele mai importante ale istoriografiei si stiintelor sociale moderne este constientizarea insemnatatii istorice a efectelor ne-premeditate ale actiunilor umane, precum si a faptului ca multe actiuni umane au efecte diferite de scopul lor initial. Pe de alta parte, trebuie tinut cont de faptul ca exista si motivatii irationale, dar mai ales, istoricul trebuie sa reziste tentatiei de a extinde asupra trecutului modul de a rationa al timpului prezent. De aceea, trebuie sa avem permanent in minte faptul ca oamenii din trecut aveau un alt nivel de cunostinte, actionau in contexte diferite si aveau alte prioritati sau preferinte in definirea telurilor actiunilor lor. In consecinta, ceea ce noua, in lumina experientei noastre actuale, ni se poate parea non-rational, s-ar putea sa fi fost perfect rational, in conditiile in care oamenii din trecut s-au decis pentru o actiune oarecare. In acest context, chiar si actiunile pe care le consideram aberante au o rationalitate oarecare in felul de a judeca al oamenilor care au participat la realizarea lor. Prin urmare, vom avea nevoie de cunostinte generale despre felul de actiune al oamenilor atunci cand formulam explicatii ale diverselor fapte istorice. Ideal ar fi sa sustinem toate argumentarile noastre cu informatii relevante din izvoare, care sa probeze toate afirmatiile cu privire la diferitele motivatii ale actiunilor istorice. Din nefericire, izvoarele disponibile sunt rareori atat de explicite, de detaliate si de clare pe cat am dori noi. Pentru a suplini lacunele informatiilor din izvoare, istoricul recurge deseori la metoda comparativa; indeosebi comparatia contrastiva (cuprinzand cazuri istorice care au trasaturi comune, dar care au evoluat diferit) contribuie la evidentierea alternativelor istorice.

Prin procesul de stabilire a faptelor istorice si de elaborare a unor explicatii pertinente pentru aceste fapte, istoricul procedeaza de obicei si la verificarea ipotezelor de lucru cu care a inceput cercetarea. Desigur, se poate intampla ca una sau alta dintre ipotezele initiale sa fie confirmata de cercetarea izvoarelor, sau ca realitatea istorica sa se dovedeasca diferita de felul cum ne-am imaginat-o initial. Totusi, in acest moment, mare parte dintre problemele incluse in sumarul provizoriu, incluzand aici si problema centrala asupra careia s-a axat demersul nostru trebuie sa fie rezolvate. Acest bilant provizoriu ne arata in ce masura scopul propus la debutul cercetarii a fost indeplinit, si cat s-a modificat planul initial al lucrarii.



& Constructia si sinteza istorica.

Prin stabilirea faptelor si a explicatiilor istorice, ca si prin verificarea ipotezelor initiale ale cercetarii, putem spune ca ne aflam in plin proces de elaborare a raspunsurilor la problema fundamentala si la intrebarile adiacente acesteia. Pasul urmator este integrarea lor intr-un ansamblu coerent, prin procesul de constructie istorica.

Potrivit clasificarii lui Jerzy Topolski, constructiile istorice sunt simple (adica structurate pe baza unui criteriu cronologic, geografico-teritorial sau sistematic-factual) sau sintetice (atunci cand criteriile sunt combinate conform viziunii proprii a istoricului pentru a raspunde unor intrebari complexe cu privire la tema studiata) . Dincolo de aceste clasificari pur teoretice, ceea ce conteaza este ca planul lucrarii sa fie logic, expunerea sobra si riguroasa, iar fiecare afirmatie sa fie bazata pe surse.

& Redactarea. Forma de prezentare a rezultatelor cercetarii istorice.

La capatul cercetarii sta redactarea propriu-zisa a lucrarii. Forma concreta a lucrarii finale poate fi diversa, in functie de scopul sau, ca si in functie de modalitatea de prezentare aleasa.

Lucrarile alcatuite sub forma unor texte scrise pot fi de dimensiuni variate. In cazul lucrarilor de seminar dimensiunea „normala” este de cateva pagini, in timp ce o lucrare de licenta are in jur de 100 de pagini, iar o teza de doctorat sau o monografie ajunge lesne la 300 - 400 de pagini, sau chiar mai mult (asa-numitele „teze de stat” din Franta aveau frecvent peste 1000 de pagini, dar acest model a fost abandonat in ultimele decenii).

Indiferent de forma aleasa sau de scopul lucrarii, aceasta trebuie sa fie clar structurata. Prin urmare, va trebui sa cuprinda o introducere, o parte principala expozitiva (care in cazul lucrarilor de mai mari dimensiuni trebuie divizata in mai multe parti si/sau capitole), concluzii si anexe (bibliografie, eventual ilustratii, extrase din izvoare, tabele, grafice, harti etc.).

Introducerea trebuie sa cuprinda o descriere succinta a problematicii lucrarii, cu discutarea temei centrale si a problemelor colaterale pe care lucrarea isi propune sa le clarifice, precum si semnificatia problemei sau modul cum a fost tratata in istoriografie. Tot in cadrul introducerii este bine sa fie realizata si o scurta trecere in revista a lucrarilor si izvoarelor referitoare la tema aleasa. Ea nu trebuie sa fie insa, o simpla enumerare insipida de titluri bibliografice, cu unele mici comentarii laudative, ci o prezentare sintetica a felului cum a fost tratata de-a lungul timpului problema care face obiectul cercetarii, precum si a lucrarilor sau momentelor care au marcat schimbari majore de perspectiva in aceasta privinta.

In cadrul partii expozitive principale, continutul trebuie circumscris dezbaterii temei principale a cercetarii. Daca lucrarea este de mari dimensiuni si o impartim in mai multe parti, capitole si subcapitole, este important ca acestea sa fie relativ echilibrate intre ele – nu este normal ca un capitol sa aiba 50 de pagini si altul 3 pagini, sau ca un subcapitol sa fie mai intins decat capitolul invecinat. Totodata, capitolele si subcapitolele trebuie sa aiba titluri clare, care sa reflecte fara ambiguitati continutul. Desigur, nu este interzis ca unele titluri/subtitluri sa aiba si valente metaforice, dar aceasta nu trebuie sa fie in dauna claritatii, ci dimpotriva in serviciul acesteia.

Expunerea propriu-zisa trebuie sa fie adaptata in functie de publicul careia i se adreseaza; important este insa ca expunerea si argumentarea sa fie clare si sustinute de exemple concrete. Termenii tehnici folositi trebuie definiti si eventual explicati, dar fara a cadea in excesul de a explica si termeni sau concepte intrate de mult in uzul curent, cum ar fi de exemplu „vot universal”. Totodata, argumentele si exemplele nu trebuie sa devina prea lungi, intrucat impiedica urmarirea ideii principale; de aceea, in cazul in care exista prea multe argumente sau exemple este mai bine sa se retina in textul principal doar unul sau doua, cele mai importante sau mai sugestive, iar restul sa fie strans intr-o fraza sau enumerat intr-o nota de subsol sau in anexe.

Intr-o lucrare este uneori nevoie sa fie citate pasaje din surse sau opinii apartinand altor istorici. Conform lui Umberto Eco, citatul trebuie sa reflecte in mod onest parerea autorului citat si sa nu fie extras din context. Daca totusi intrerupem textul acestuia, atunci trebuie sa marcam faptul acesta prin trei puncte iar interventiile ori explicatiile lamuritoare proprii vor fi puse intre paranteze drepte. De regula, trimiterile la sursele primare se fac fie la editia critica a izvorului, fie la cea mai pretioasa dintre ele. Citatele trebuie date in limba originala iar traducerea se va gasi fie in paranteza, fie in nota de subsol, pentru a putea fi verificata de catre cei care nu sunt de acord cu interpretarea propusa. Atunci cand se folosesc informatii succinte din lucrarea unui autor strain se permite traducerea directa a fragmentului, fara a mai fi redat in limba originala. Orice citare a unei idei sau informatii trebuie sa fie insotita de trimiterea in nota de subsol la autor si titlul complet al cartii insotit de numarul paginii la care se gaseste aceasta

Trimiterile stiintifice reprezinta o caracteristica obligatorie a lucrarilor de cercetare istorica. Ele reprezinta laboratorul de lucru al istoricului, cu recunoasterea datoriilor intelectuale fata de autorii si lucrarile din care s-a informat, si totodata o forma prin care se face posibila verificarea informatiei. Trimiterile se dau atat dupa citate, cat si dupa ideile preluate din diverse surse (izvoare, literatura secundara). In cazul ideilor comune, general acceptate si intrate deja in bagajul de cunostinte al disciplinei istorice nu este necesar sa se faca trimiteri in subsolul paginii in cultura generala ; de exemplu, nu este necesar sa se faca o trimitere atunci cand se mentioneaza ca Stefan cel Mare a murit in anul 1504 dar trebuie sa se faca trimitere la informatiile mai deosebite preluate din anumite surse (atunci cand se dau amanunte despre contextul in care s-a petrecut aceasta).

Exista si lucrari in care nu se impune folosirea trimiterilor stiintifice; in aceasta situatie sunt eseurile care nu au neaparat pretentia rigorii stiintifice, sau sintezele si manualele care utilizeaza numai in putine situatii informatii care sa nu faca parte din cultura generala de specialitate, si unde bibliografia (deseori comentata) de la final ofera suficiente indicii pentru identificarea surselor folosite.

Trimiterile stiintifice din subsolul paginii (numite note de subsol, note la piciorul paginii sau note infrapaginale) se redau in mai multe feluri: sistemul academic clasic, si sistemul autor-data-pagina (cunoscut si ca sistemul Chicago sau american) sunt printre cele mai des folosite. Uneori aceste note sunt plasate si la sfarsitul unei lucrari sau a unui capitol, dar acest sistem este mai putin comod pentru cititor si nici nu mai este necesar in epoca redactarii computerizate, cand calculatorul poate aranja automat notele in subsolul paginii.

Sistemul clasic foloseste acelasi sistem de notare a surselor ca cel din fisele bibliografice, combinat cu un set de abrevieri standard (indicative infrapaginale). La prima citare se foloseste fisa bibliografica completa, care reprezinta referinta bibliografica de baza. Principalele abrevieri sunt

Prescurtarea/formula

Semnificatia

Regula de utilizare

Forma grafica

Observatii

Idem [eadem]

Acelasi [aceeasi]

Acelasi/aceeasi autor/autoare ca la trimiterea precedenta, dar cu o lucrare diferita.

Ibidem.

[Ibid.]

In acelasi loc

Acelasi autor [aceiasi autori] cu aceeasi lucrare ca si la trimiterea precedenta.

Italice sau subliniat

Daca apare o diferenta de volum sau pagina fata de trimiterea precedenta, acestea se indica imediat dupa ibidem.

op.cit.

Opera citata

Se foloseste numai dupa redarea numelui autorului, pentru a indica o lucrare anterior citata a aceluiasi autor.

Italice sau subliniat

Se foloseste numai daca in trimiterile precedente s-a citat o singura lucrare a autorului respectiv. Daca au fost citate mai multe lucrari ale aceluiasi autor, la trimiterile urmatoare se prescurteaza titlul prin folosirea primelor cuvinte relevante din titlu, urmate de (trei puncte).

“loc.cit”

Locul citat

Se refera la periodicul sau volumul in care a fost publicat articolul

Nu este foarte frecvent intalnit.

Passim

Ici si colo

Se foloseste atunci cand un anume termen sau o anumita idee apar in foarte multe locuri pe cuprinsul lucrarii citate.

De regula, trebuie folosit la indici, cel mai indicat fiind sa ca in nota sa trimitem la paginile exacte.

Pe langa acestea, sistemul clasic mai foloseste si alte abrevieri speciale (indeosebi in cazul numelor de publicatii periodice – de exemplu AMN pentru “Acta Musei Napocensis”– sau in cel al seriilor de volume de izvoare – de exemplu DRH pentru „Documenta Romaniae Historica”), precum si unele formule prescurtate din limba latina, cum ar fi „cf.” pentru „confero” (compara cu) sau „apud”, atunci cand se doreste sa se indice ca citatul este preluat indirect dupa o alta lucrare decat cea in care a fost publicat initial . Ordinea elementelor referintei bibliografice in acest din urma caz este: lucrarea initiala, cu toate informatiile privind autorul, titlul, locul si anul aparitiei, pagina apud lucrarea din care s-a preluat indirect (de asemenea, cu autor, titlu, locul si anul aparitiei, pagina). De asemenea, pentru a face trimitere la o informatie continuta in propria lucrare si a carei discutare nu dorim sa o reluam, se folosesc indicativele supra si infra, urmate de numarul volumului (daca este cazul) si de cel al paginii la care se gaseste respectiva informatie. Alte abrevieri utile sunt: p. (prescurtare pentru pagina), vol. (volum), ed. (editie), Ed. (Editura), nr. (numar), t. (tom), v.(vezi), fasc. (fascicol), fig. (figura), h. (harta), il.(ilustratie), pl. (plansa), r. (rand) etc.



Trimiterile in sistemul autor-data-pagina pot fi incluse direct in text, intre paranteze rotunde, sau in note de subsol. Ele permit o mare economie de spatiu, deoarece in locul unei trimiteri clasice de tipul „Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria intre adevar si fictiune, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1998, p.112” se va scrie numai „Boia, 1998: 112”. Evident, acest sistem poate functiona numai daca la sfarsitul lucrarii este inclusa o lista bibliografica cuprinzand absolut toate lucrarile la care se face trimitere pe parcurs; totodata, in cadrul acestei liste bibliografice, anul este de obicei indicat imediat dupa numele autorului, tocmai pentru a usura identificarea trimiterii complete. Si in acest sistem exista unele reguli speciale pentru evitarea confuziilor. Daca un autor are mai multe lucrari din acelasi an, dupa an se adauga litera „a” pentru prima lucrare din lista bibliografica, „b” pentru a doua s.a.m.d. In cazul volumelor colective care nu au un singur autor se indica fie numele coordonatorului sau al editorului, fie – daca nu exista un coordonator sau editor- numele institutiei editoare sau primul cuvant principal din titlu, dupa locul unde s-a inclus lucrarea respectiva in lista bibliografica.

Notele de subsol nu sunt folosite insa numai pentru trimiteri. Ele mai pot fi utilizate si pentru alte scopuri: pentru a face referire si la alti autori care au discutat problema respectiva (introdusa prin cf., adica confero, compara), pentru a trimite la propria lucrare, la capitole, pagini sau paragrafe ale acesteia (introdusa prin formula supra sau infra) sau pentru a explica ori discuta pe larg o afirmatie facuta in text. De asemenea, un citat mai lung care ar deranja in cadrul textului poate fi dat in notele de subsol. Asa cum aratam mai sus, in note se pot regasi traduceri ale unor texte redate in text in limba originala. Tot aici se pot regasi datoriile de multumire ale autorului pentru acele persoane care au incurajat cercetarea respectiva sau ale caror observatii s-au dovedit a fi extrem de valoroase.

Tot Umberto Eco ofera o serie de sfaturi procedurale si stilistice legate de modalitatile de realizare a lucrarii: „Vi se poate recomanda sa rescrieti teza de mai multe ori sau de a scrie alte lucruri mai inainte de a incepe teza, fiindca a scrie inseamna si o chestiune de antrenament Nu sunteti Proust. Nu faceti fraze lungi. Daca va survin, scrieti-le, dar, apoi, scurtati-le Scrieti tot ce va trece prin cap, dar numai la prima redactare. Dupa aceea va veti da seama ca emfaza v-a fortat mana si v-a indepartat de centrul subiectului vostru. Atunci indepartati partile din paranteze, divagatiile si puneti-le in nota sau in apendice (vezi). Teza foloseste la a demonstra o ipoteza pe care ati elaborat-o la inceput, nu a arata ca stiti totul Nu va incapatanati sa incepeti cu primul capitol. Poate sunteti mai pregatiti si mai documentati pentru capitolul al patrulea. Incepeti de acolo, cu dezinvoltura celui care a pus la punct capitolele precedente. Faceti-va curaj. Fireste, trebuie sa aveti o ancora, iar aceasta e data de sumar ca ipoteza ce va conduce inca de la inceput Nu folositi punctele de suspensie, exclamatiile, nu explicati ironiile. Se poate vorbi un limbaj absolut referential sau un limbaj figurat. Un studiu critic, un text stiintific ar trebui sa fie de preferinta scrise intr-un limbaj referential (cu toti termenii bine definiti si univoci), dar poate si sa fie util a folosi o metafora, o ironie, o litota figurile retorice se folosesc ori nu se folosesc. Daca se folosesc este pentru ca se presupune ca cititorul nostru este in masura sa le primeasca si fiindca se considera ca subiectul apare in acest fel mai incisiv si convingator. Atunci, nu trebuie sa ne fie rusine in a le folosi si nu trebuie sa le explicam. Daca se considera ca cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri retorice, iar a le folosi explicandu-le ar insemna sa-l iei pe cititor drept idiot; care se razbuna luandu-l drept idiot pe autor. Definiti totdeauna un termen atunci cand il introduceti pentru prima oara. Daca nu stiti sa-l definiti, evitati-l. Daca este unul din termenii principali ai tezei voastre si nu reusiti sa-l definiti, lasati totul balta. Nu explicati unde se afla Roma fara a explica apoi unde este Timbuctu Nu atribuiti unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva Multumiri – Este un bun obicei ca atunci cand cineva, fiind ajutat cu sfaturi orale, imprumuturi de carti, ajutoare de alt fel, insereaza, la sfarsitul sau la inceputul tezei, o nota de multumire. Slujeste si in a arata ca ati consultat persoane de peste tot”

Concluziile sunt o parte esentiala a oricarei lucrari de cercetare istorica. Pot exista concluzii partiale la sfarsitul capitolelor sau a diferitelor parti in care se imparte lucrarea, dar aceasta nu inseamna ca nu vor mai exista concluzii generale la sfarsitul lucrarii. Concluziile trebuie sa raspunda explicit problemei centrale enuntate inca din introducere, si sa evidentieze insemnatatea raspunsurilor la care s-a ajuns in urma cercetarii, si eventual sa indice noi directii de investigatie stiintifica. Regula claritatii este esentiala in formularea concluziilor, dar fermitatea si claritatea trebuie sa se imbine cu grija pentru nuante si cu o anumita prudenta stiintifica.

In fine, o lucrare stiintifica poate include si mai multe anexe.

Dintre acestea, cea mai importanta este lista bibliografica. Aceasta poate fi selectiva, sau poate avea un caracter exhaustiv ; dupa cum am amintit mai sus, daca in lucrare am utilizat sistemul trimiterilor autor-data-pagina, atunci este obligatoriu ca bibliografia sa cuprinda toate lucrarile folosite. Daca lista bibliografica este relativ scurta, ea va fi ordonata strict alfabetic dupa numele autorilor; in cazul lucrarilor de mai mari dimensiuni, unde si lista bibliografica este mai lunga, se pot introduce subdiviziuni, despartindu-se izvoarele de literatura secundara. Exista si structurari mai detaliate, care disting la categoria izvoarelor intre izvoarele inedite si izvoarele edite, acordand eventual locuri separate pentru colectiile de presa, pentru izvoarele arheologice si/sau numismatice si pentru bazele de date numismatice; de asemenea, in cadrul literaturii secundare este posibil sa se distinga intre lucrarile generale (categorie in care ar intra de exemplu sintezele referitoare la o intreaga epoca sau la istoria generala a unei tari) si lucrarile speciale referitoare la tema studiata sau la aspecte ale acesteia. Poate sa mai apara si o alta categorie, cea a instrumentelor de lucru, dictionare, albume, atlase. In fine, in cazul lucrarilor cu scop precumpanitor didactic, bibliografia poate fi divizata pe capitolele tematice ale lucrarii, si poate fi insotita de scurte comentarii ale autorului; in acest caz se poate renunta la ordonarea alfabetica dupa autori a lucrarilor in favoarea ordonarii logice sau dupa insemnatatea relativa in cadrul diferitelor diviziuni tematice.

Dupa cum se poate vedea, nu exista un singur sistem de alcatuire a listei bibliografice, ci mai multe sisteme, iar fiecare autor este liber sa opteze pentru unul sau altul dintre sisteme in functie de scopul propus al lucrarii sale. Pe de alta parte, fiecare sistem are atat avantaje, cat si inconveniente. De exemplu, o bibliografie comentata si ordonata tematic are evident o valoare formativa superioara uneia ordonate strict alfabetic, dar este contraindicata atunci cand trimiterile s-au realizat dupa sistemul autor-data-pagina, deoarece regasirea informatiei bibliografice este mult ingreunata. De aceea, pentru lucrarile de stricta cercetare, destinate unui public restrans de specialisti, forma preferata de ordonare a listei bibliografice este cea strict alfabetica, mentionand separat la inceput doar izvoarele inedite utilizate pe parcursul cercetarii.

La categoria anexe mai pot fi inclusi apendici cuprinzand discutii asupra unor subteme speciale care nu si-au gasit locul in textul principal, ilustratii, facsimile, harti, cataloage de descoperiri arheologice, extrase din izvoare, tabele cronologice sau sinoptice, liste ale persoanelor care au ocupat anumite demnitati sau functii, liste ale tabelelor sau ale graficelor folosite pe parcursul lucrarii, tabele cu diverse echivalente monetare sau unitati de masura si greutate, indici (de persoane, de locuri, de materii sau generali), un glosar pentru explicarea anumitor termeni (mai ales a celor iesiti din uz) etc.; lista eventualelor anexe este deschisa, fiecare autor poate include aici tot ceea ce considera ca ar ilustra mai bine subiectul tratat.

Pregatirea pentru tipar a unei lucrari mai solicita prezenta si a altor elemente care lipsesc din lucararea manuscrisa: o prefata scrisa de altcineva decat autorul lucrarii si care se numeroteaza cu cifre romane, pentru a arata ca este in afara textului propriu-zis; de asemenea, o postfata, cu acelasi statut ca si prefata.

Lucrarea se scrie de regula la doua randuri si se prezinta in trei exemplare; se scrie pe file independente, pe o singura fata a filei. In vederea pregatirii pentru tipar, trebuie respectate de asemenea, o serie de norme: o pagina trebuie sa aiba circa 31 randuri si sa cuprinda aproximativ 2.000 de semne grafice. Semnele grafice pe care nu le avem in calculator, pot fi trecute cu cerneala. Titlurile si subtitlurile se scriu cu majuscule dar nu se subliniaza; filele se numeroteaza cu cifre arabe. Pentru a indica culegerea cu caractere italice, se subliniaza cu o linie cuvantul/cuvintele iar pentru aldine (caractere ingrosate) cu doua linii. De asemenea, pentru a indica spatierea literelor sau cuvintelor se foloseste o linie intrerupta. In general, editurile dau autorului doua corecturi, pentru a verifica daca textul a fost bine cules si doar in cazul in care au existat multe greseli, se da o a treia corectura, cu pagini razlete (cele la care au existat probleme in corectura anterioara). Abia dupa acest moment se poate trece sigla BT (bun de tipar) si semnatura, semn ca lucrarea poate lua drumul tipografiei.



Vezi in Tema 1 discutia cu privire la stiintele de granita si modul in care o stiinta poate fi auxiliara istoriei din perspectiva informatiei si metodologiei oferite.

Cum este de pilda cazul lui V.A.Urechia, care in cele 14 volume ale Istoriei romanilor (Bucuresti, 1891-1901) realizeaza de fapt nu o sinteza de istorie a romanilor, ci o prezentare de documente insotite de unele comentarii.

Astazi se poate considera ca este relativ depasita, datorita si prezentei a numeroase suplimente care vin sa o completeze cu ceea ce s-a descoperit ulterior, insa nu exista o lucrare alternativa mai valoroasa, din pacate.

Datoria istoricului este, asadar, de a cunoaste intregul material istoric existent in legatura cu tema sau de studiu, cu toata bibliografia aferenta; dincolo de acestea, el poate sa foloseasca sau nu informatiile respective, dupa cum poate sa le comenteze in partea de inceput a lucrarii, la capitolul dedicat istoriografiei problemei.

Titlul complet al cartii trebuie luat de pe foaia de titlu si nu de pe coperta (asa numitul titlu fals).

Umberto Eco, Cum se face o teza de licenta. Disciplinele umaniste, <Craiova>, 2000, p.117.

Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, Bucuresti, 1987, p.281.

Acestea vor fi discutate pe larg in cursul dedicat studierii diplomaticii.

Jerzy Topolsky, op.cit, p.322-328.

Ion Donat, Asezarile omenesti din Tara Romaneasca in secolele XIV-XVI, „Studii. Revista de istorie”, IX, 1956, nr.6, p.75-95.

Jerzy Topolski, op.cit., p.325.

Ele explica de ce faptul istoric analizat a imbracat o anumita forma istorica si nu alta.

Jerzy Topolski, op.cit., p.374.

Jerzy Topolski, op.cit., p.402-403.

Umberto Eco, op.cit…, p.170-175.

Tabelul de mai jos foloseste si informatiile prezentate de Bogdan Florin Popovici, Cateva consideratii privind metodica realizarii unei lucrari stiintifice in domeniul istoriei, „Hrisovul. Buletin al Facultatii de Arhivistica”, VI-VII, 2001, p.238-242.

Indicat este sa nu se foloseasca excesiv formula apud, ci sa se mearga la sursa initiala, in masura in care aceasta este accesibila.

Ibidem, p.159-166, 194-197.

Aceasta nu include insa toate lucrarile citite ci doar pe cele folosite efectiv in cadrul lucrarii, asa cum o demonstreaza notele infrapaginale.

Lucrurile se simplifica simtitor atunci cand se preda o discheta cu lucrarea gata culeasa.




loading...





Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate