Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
CONSTANTIN CEL MARE (Flavius Valerius Constantinus, 306-337)


CONSTANTIN CEL MARE (Flavius Valerius Constantinus, 306-337)


CONSTANTIN CEL MARE (Flavius Valerius Constantinus, 306-337)

In dorinta de a impune noul sistem constitutional, Diocletianus si Maximianus au abdicat voluntar (1 mai 305), conform acordului stabilit initial intre ei, cedand locul celei de-a doua tetrarhii. In locul lor au fost ridicati la rangul de augusti Galerius si Constantinus Chlorus, care si-au desemnat ca adjuncti (caesares) pe Maximinus Daia si pe Severus. Cu toate acestea, din pricina rivalitatii acute dintre succesori si a nemultumirilor provocate de numirea celor doi caesares, sistemul tetrarhiei s-a destramat. Alti pretendenti au inceput lupta pentru acesta demnitate: Maxentius, fiul lui Maximianus si Constantinus, fiul lui Constantinus Chlorus, care se considerau indreptatiti a o ocupa, prevalandu-se de dreptul de mostenire. Urmeaza o perioada de tulburari interne, un adevarat razboi civil pentru succesiune, care a durat, cu unele intreruperi, timp de zece ani (305-314), la sfarsitul careia s-au impus prin forta ca augusti Constantinus in Occident si Licinius in Orient.



Cei doi augusti si-au desemnat ca adjuncti pe proprii lor fii, punand in practica criteriul ereditar in locul cooptarii si asocierii de pana acum. Prin revenirea la spiritul dinastic, fiecare dintre augusti cauta sa-l lichideze pe celalalt si sa pastreze pentru sine puterea. De aceea, va urma o noua perioada de lupte pentru tron, de aproximativ zece ani, care s-a incheiat in anul 324, cand, la Nicomedia, Licinius va capitula. Rezultatul acestei victorii a fost renuntarea la sistemul tetrarhiei si refacerea unitatii imperiului in beneficiul lui Constantinus, care devine singurul stapan autocrat, iar fiii sai dobandeau calitatea de caesares.

1. Continuarea si desavarsirea reformelor Dominatului. Constantin cel Mare are meritul de a fi dezvoltat si desavarsit sistemul de reforme inaugurat de Diocletian. Cu Constantin cel Mare se incheie procesul transformarii imperiului intr-o monarhie absoluta de drept divin. Ierarhia functionareasca si ceremonialul de curte, care graviteaza in jurul monarhului, isi dobandesc statuarea definitiva.

El a mentinut organizarea administrativa a imperiului in dioceze si provincii, completand-o cu noi unitati administrative, prin gruparea diocezelor in patru circumscriptii teritoriale mai mari, numite prefecturi (Gallia, Italia, Illyricum si Orient), conduse de un prefectus praetorio. Noii prefecti ai pretoriului se deosebeau de magistratii cu acelasi nume de pana atunci, prin faptul ca aveau doar atributii civile. Pe plan administrativ, ei erau intermediari intre conducatorii diocezelor si imparat, iar in materie juridica reprezentau in prefecturi instanta suprema de apel. Unitatile militre erau comandate de ofiteri superiori, numiti magistri militum, subordonati direct imparatului. In armata, 'barbarii', indeosebi germanici, gasesc un acces tot mai larg, in fata lor deschizandu-se posibilitatea ocuparii celor mai inalte functii militare.

Cu ocazia separarii puterii civile de cea militara, Constantinus a desavarsit si reforma militara initiata de Diocletianus. In fruntea armatei a creat doua mari comandamente: al infanteriei (magister peditum) si al cavaleriei (magister equitum). Cohortele pretoriene au fost desfiintate si inlocuite cu o garda personala a imparatului (protectores domestici), formata din pedestrime si cavalerie.

Dupa anul 337 d.Ch., consiliul principelui numit 'consistoriu sacru' (sacrum consistorium), devineprincipalul organ de guvernamant: pregatea noua legislatie, primea ambasade straine, functiona ca tribunal imperial. Senatele (la Constantinopol, oras oficial inaugurat la 11 mai 330, functiona un al doilea senat), constituie mai degraba consilii municipale ale celor doua capitale oficiale ale Imperiului. In fruntea administratiei centrale se aflau patru comites ('insotitori' ai imparatului).

Domnia lui Constantin este marcata de doua evenimente de o importanta covarsitoare. O decizie cu urmari importante pentru dezvoltarea ulterioara a imperiului a fost intemeierea unei noi capitale, egala si rivala cu Roma, care si-a pierdut vechea insemnatate. Noua resedinta a imparatului si resedinta a Imperiului, Constantinopol (orasul lui Constantin), a rezultat din dezvoltarea vechii colonii grecesti Byzantion, unde au fost construite noi cartiere si monumente publice. Stabilirea unei noi resedinte imperiale in acest loc era impusa de importanta strategica si economica a stramtorilor. De aici puteau fi supravegheate Dunarea si Eufratul, cele mai amenintate frontiere. Noua capitala se afla pe frontiera dintre Asia si Europa, pe o veche si importanta artera de circulatie. Intemeierea acestei noi resedinte imperiale mai era impusa si de considerente de natura economica, deoarece in acest timp centrul economic al imperiului era deplasat spre Orient.

A doua decizie, tot atat de importanta, a fost acordarea tolerantei petru crestinism, conditie care i-a ingaduit sa devina religie dominanta. In anul 313, Constantin a publicat edictul de toleranta de la Mediolanum, prin care acorda libertate tuturor cultelor, punandu-se astfel capat persecutiilor religioase impotriva crestinilor. Pe de alta parte, prin caracterul sau universal si cosmopolit, crestinismul era socotit a fi drept cea mai potrivita religie a unui conglomerat de popoare diferite, cum era Imperiul roman. Astfel, crestinismul, din religie persecutata, a devenit, datorita masurilor luate de Constantin, o religie oficiala, privilegiata. Crestinilor li se restituie lacasele de cult, care fusesera confiscate, iar imparatul insusi a contribuit la edificarea mai multor biserici. Crestinismul dobandeste in scurt timp caracterul unei religii de stat. Din punct de vedere politic, castigarea de imparat a noii forte spirituale crestine era de mare importanta, caci datorita acestui fapt el a devenit stapan peste cele lumesti, cat si peste cele spirituale.




Constantin cel Mare, urmarind realizarea unitatii bisericii ca important factor de sprijin al statului, intervine si in conflictele cristologice, luand pozitie impotriva schismelor si ereziilor. Acestea agitau biserica, reflectand lupta ce se desfasura in sanul comunitatilor crestine alcatuite din elemente sociale diferite. Donatismul, schisma sustinuta de episcopii Caecilianus si Donatus, a framantat nordul Africii timp de doua secole, ducand la crearea unei biserici aparte. Arianismul, erezie care agita Orientul pana la sfarsitul sec.IV, cand este silita sa se refugieze in lumea barbara. Creatorul ei, Arius, ataca dogma trinitatii (Dumnezeu-Tatal, Hristos-Fiul, Duhul Sfant), punand la indoiala esenta divina a lui Hristos. Excomunicat de episcopul Alexandriei, Arius, preot energic, nu dezarmeaza si castiga multi adepti. In anul 325 are loc la Niceea, convocat din initiativa lui Constantin cel Mare, primul conciliu ecumenic al bisericii crestine, care pune bazele dogmatice si canonice ale noii religii. Sub presiunea reprezentantilor Alexandriei, tezele lui Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie, iar acesta este exilat in Illyricum. A fost formulat 'simbolul credintei' de la Niceea care sintetizeaza pana azi dogma asupra trinitatii.

Pe plan extern, situatia Imperiului se caracterizeaza prin eforturile depuse de imparat pentru a stavili navalapopoarelor migratoare care dadeau asalt frontierelor. Constantin cel Mare a purtat lupte impotriva francilor si alamanilor pe Rin si a sarmatilor la Dunare. El a pregatit o expeditie de mari proportii si impotriva partilor, expeditie care, purtata de fiii sai, s-a incheiat cu o infrangere. Pe de alta parte, Constantin a continuat politica de colonizare a unor triburi de sarmati si germani in interiorul granitelor imperiului, contribuind prin aceasta actiune la procesul de barbarizare a imperiului.

3. Succesiunea lui Constantinus Magnus. Moartea lui Constantin (337) deschide calea unor noi lupte pentru putere. Cei trei fii ai imparatului, desemnati ca succesori, isi disputa intaietatea, urmarea fiind un sir de lupte si asasinate care se succed intr-un ritm rapid. Dupa moartea violenta a lui Constantinus II, ceilalti doi fii ai fondatorului Constantinopolului, Constantius II si Constans, isi impart puterea pana la 350, primul guvernand Orientul, iar cel de al doilea Occidentul. Dupa disparitia fratelui sau, Constantius II domneste singur pana in 360, reluand politica tatalui sau fata de biserica si impotriva barbarilor.

La moartea sa, un nepot al lui Constantin I, Iulianus (361-363) urca pe tronul de la Constantinopol. El se distinge ca aparator al Galliei impotriva unui atac al alamanilor si ca bun administrator. Admirator al culturii greco-latine, dorind restaurarea valorilor Romei antice, Iulian revine la religia traditionala a romanilor (motiv pentru care crestinii il numesc Iulian Apostatul), masura care ii asigura sprijinul senatului. Imparatul doreste sa puna pe picioare o biserica pagana, cu un cler pe care sa-l conduca si care este insarcinat cu organizarea unui cult solar. Domnia lui Iulian a fost totusi scurta - moare in luptele din Orient - pentru a-si putea materializa planurile sale.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2023 - Toate drepturile rezervate