Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
CALATORII TIMPURII - GRECIA


CALATORII TIMPURII - GRECIA




CALATORII TIMPURII - GRECIA

Primii vizitatori straini an vazut Grecia ca pe o tara extrem de importanta, atat prin cultura lor nationala, cat si prin propriul lor iluminism.

Grecia antica avea un puternic simt al identitatii. Din epoca homerica si cel putin pana la imperiul lui Alexandru cel Mare, grecii erau constienti de ei insisi ca un popor distinct printre toate celelalte. Aceste "celelalte' erau numite "barbare'. La inceput, "barbar' insemna doar "ne-grec'. Cuvantul provenea probabil dintr-un neinteligibil limbaj strain. Caci in limbajul lor obisnuit si, Implicit, si in cultura lor grecii, desi diversi si foarte raspanditi, se autoidentificau drept greci.




Conform mirului, zeita Atena a ales pamantul Greciei pentru poporul ci preferat, din cauza locului ideal, situat stralucit intre nordul inghetat si sudul torid. Civilizatiile de mai tarziu, in special cele nordice, au crezut in acest mit. Se credea ca grecii sunt favoritii Naturii.

Priviri stralucitoare

Am invatat cateva epitete de la Homer si, de-a lungul istoriei, am descoperit ca acestea sunt adevarate: Troia vantoasa, Pylosul nisipos, Micene bogata in aur. Iar in Pindar, Sofoclc si Euripide exista priviri stralucitoare asupra locurilor din cadrul si peste limitele lumii grecesti: Muntele Tmolus si auriul Pactolus in est, Atena in vest (unde titanii au fost conceputi), iar Kolonosul, Teba, Cithaeronul si Delfiul in centru.

Au existat cativa calatori extraordinari printre miturile si legendele grecesti, spre exemplu: Odiseu, caruia i-au trebuit zece ani de calatorie ca sa ajunga acasa de la Troia; Hercule, ale carui munci l-au purtat pana in nord, pe pamantul Hiperboreanilor si in vest, in gradina Hesperidelor; lason, cel care a navigat pana la Colchis.

Grecii au avut un puternic simt mitic si religios al locurilor din lumea lor; acest simt sau ceva ce se aseamana cu acesta prin intensitate, a supravietuit si a inspirat si colorat viziunea calatorului de atunci si pana acum. Ar trebui sa-l inflacareze pe calator gandul ca locurile de rezonanta mitica exista intr-adevar. Ele nu sunt doar o nebuloasa, ci sunt palpabile, reale. Helicon, Pamas, Olimp - sunt munti adevarati care pot fi escaladati si care afecteaza imaginatia intr-un mod deosebit de curios. Acheronul mai curge si acum la est de Parga. Parga a fost un sat de pescari, iar acum a devenit o statiune. Nu este o statiune mare, dar exista aici o multime de agentii de voiaj, toate oferind acelasi lucru: excursii cu vaporasul la intrarea in lumea lui Hades.

Anticii localizau foarte precis locurile din legende si mituri.

Cetatenii Atenei, Corintului sau Tcbci vedeau deseori cu ochii lor locurile unde activau divinitatile si eroii. Calatoriile erau dificile, dar oamenii calatoreau cu adevarat; ei lasau la o parte activitatile lor obisnuite intr-o tara luminata de mit.

Cotidianul si miticul par sa convietuiasca usor in Grecia. Judecand dupa tablitele descoperite la Dodona, deseori oameni obisnuiti, barbati si femei, mergeau la sanctuarul si la oracolul de aici. Intrebarile pe care acestia i le puneau lui Zeus, prin intermediul preotilor acestuia care, dupa cum spune Homer, "dormeau pe pamant cu picioarele nespalate', erau de multe ori foarte pamantesti (laice sau mondene) intrebandu-se: "Ar fi bine sa cumpar micul lac de langa sanctuarul de la Demeter?', "As putea oare sa plec la Siracuza mai tarziu?' Raspunsurile erau date cu ajutorul frunzelor stejarului sfant.

Simtul mitic si cel religios al locurilor a coexistat, din timpuri stravechi, cu o grija pentru acuratetea topografica. Cand calatorii si criticii l-au numit pe Homer "poet plin de adevar', "un pictor innascut', ei doreau sa aprecieze nu doar fiinta sa, ca intrupare a pasiunilor umane, ci si ochiul sau (desi era orb) pentru privelistile si topografia lumii reale.

Calatorii erau si ci in siguranta cand luau aminte la cele scrise de istoricul Herodot, geograful Strabo sau de topograful Pausanias, drept ghizi ai lor. La ultimii doi dintre acestia se fac multe referiri in primele carti de calatorie, din literatura antica despre Grecia, intr-adevar, pana cand traditia moderna a fost stabilita, calatorii care mergeau in Grecia nu aveau alte materiale decat marturiile antice. Nu numai monumentele particulare, ca de exemplu Templul lui Zeus din Atena sau cel al lui Artemis din Efes, dar si intregi sanctuare si orase de mare importanta (Delfi, Milet, Sparta) au disparut daca nu de pe fata pamantului, cel putin din constiinta localnicilor si puteau fi localizate doar urmand directii antice(transformand stadia in mile si cautand inscriptii ajutatoare).

Anticii insisi erau cei mai buni ghizi care se puteau afla la dispozitia calatorilor, cand Grecia a inceput sa fie explorata in vremurile moderne (despre Homer se credea ca era acurat; Herodot era bun pentru onorarea miturilor si pentru accentuarea minunatiei locurilor). Textele lucrau pe doua planuri: ele localizau locurile si starneau ceea ce doctorul Johnson numea "emotie locala'. Cunoasterea pe care o castigau calatorii era astfel imaginativa si reala in acelasi timp.

Nasterea nostalgiei

Explorarea serioasa a Greciei nu a fost pusa la punct pana pe la sfarsitul secolului al XVII-lea. Crestinii europeni medievali, desi si-au dat silinta sa-i invete pe Platon si pe Aristotel, nu doreau sa viziteze tara acestora, ci doar daca era vorba de cruciati sau de cavaleri jefuitori, care veneau sa-si caute domenii. Nici culturile crestine nu prea au avut interes sa cartografieze Grecia amanuntit.

In aceasta perioada, geografia era mai mult simbolica decat empirica. Mappa Mundi (datand cam din anul 1290), din Catedrala Hereford din Anglia, ilustreaza acest lucru foarte clar. Lumea este reprezentata aproape in intregime figurativ: Ierusalimul este in centru; raul Mortii e in jurul circumferintei. Daca priviti acea harta pentru a obtine informatii despre tara clasica, Grecia nu are o desemnare generala, daca ignoram cuvantul icaya (Achaea, Ahaia), care o reprezinta.

Celebre domenii si rauri sunt puse in locuri nepotrivite si exista si cateva confuzii: Atos apare drept Atlas; Delfi apare ca Dilos, Tasos si Patmos s-au mutat la nord, in Marea Neagra. Peloponesul este desenat ca o bucata de pamant rotunda si e numita insula. Peninsula Chersones din Tracia are o marime pe care etimologii destepti au dedus-o din numele principalului sau oras, Cardia: ca o inima.

Doua secole si jumatate mai tarziu, chiar si printre cei invatati, gradul de cunoastere a fost doar cu putin mai mare. Martin Crusius, de exemplu, invatat german care scria in anii 1550, a intrebat un corespondent din Grecia daca era adevarat ca Atena nu mai exista. Drumurile comerciale nu treceau prin Atena si Pireu; vapoarele care navigau prin preajma Peloponesului ajungeau la Smirna prin zona insulara. Pe primele harti moderne, Atena aparea drept Stines - ceea ce au auzit francii cand grecii spuneau stin Athena (in Atena) - si, drept urmare, orice legatura cu orasul antic era efectiv rupta.

In Olanda si Germania secolelor al XVI-lea si al XVII-lea, invatatii au scris geografii ale Greciei, dar acestea au fost bazate doar pe textele clasice. Autorul uneia, Christoph Cellarius, a fost renumit pentru ca a facut doar o scurta plimbare in cei 14 ani de profesorat la Halle. Asemenea lucrari dovedesc respectul pe care invatatul renascentist l-a avut pentru Grecia si, in acelasi timp, o indiferenta aproape medievala fata de cunostinta empirica.

Totusi, de la Renastere incoace, nostalgia pentru Grecia a inceput sa creasca pe masura ce crestea valoarea civilizatiei antice grecesti.

Calatorii moderni timpurii veneau in Grecia din tari (Anglia, Franta, Italia) ale caror culturi erau profund indatorate la lumea clasica si, evident, in grade diferite, ei au luat cu ei influenta tarii, care a afectat felul in care povesteau despre Grecia. Nostalgia pentru Grecia exista deja in vremurile romane si alexandrine. Ambele vremuri erau priviri inapoi la o civilizatie pe care acestia o credeau superioara. Calatorii europeni din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea au gasit in sentimentele romane si alexandrine fata de Grecia antica un precedent si o autoritate. Ei vor cita lamentarile lui Cicero privitoare la declinul Atenei la momentul potrivit in propriile lor povestiri.

Schimbarea care are loc este exemplificata de botanistul Joseph Pilton de Tournefort, care a plecat in anul 1700 sa vada personal daca ceea ce au scris geografii si botanistii antici era adevarat sau fals. A fost nevoie de un imbold cultural pentru a trimite calatori in Grecia, iar Renasterea a dat acest imbold. Dar era nevoie si de o schimbare in felul in care lumea era perceputa, o schimbare radicala fata de increderea in valoarea cunoasterii empirice.

O pauza in razboaiele dintre Turcia si Grecia, dupa victoria de la Candia (Iraklion) din 1669, a facilitat comertul si calatoriile.

Calatoria de placere sau cea cu scop stiintific a fost extrem de usurata arunci cand drumurile si contactele comerciale erau in siguranta.

Deschidere

Initial, multe informatii despre Grecia si mult ajutor in explorarea acestei tari au fost date nu de turisti, ci de persoane care, din intamplare, se aflau acolo cu alte treburi. Astfel, scriitorii de carti de calatorie le datorau mult acestor oameni.

Acestia erau, de exemplu, preoti Capucini care, ca rezidenti ai Atenei, i-au primit pe calatorii europeni in propriile case, le-au aratat monumentele care mai erau vizibile si ii alimentau cu harti. Negustorii si consulii le-au fost de folos in egala masura; consulul Giraud, de exemplu, care a servit primele interese franco-britanice la Atena timp de 30 de ani, a oferit ospitalitate calatorilor si le-a aratat imprejurimile. De asemenea, el s-a angajat in cercetari, de care a profitat mai tarziu exploratorul francez Jacques Spon.

O alta figura importanta in aceasta perioada a fost ambasadorul Frantei la Constantinopol, extravagantul Marchiz de Nointel. El a considerat ca era o parte a rolului sau de diplomat sa calatoreasca prin Grecia, domeniul sau, cu un alai consistent, colectand diverse curiozitati si antichitati. Un pictor flamand din echipa sa a facut desene despre Partenon, care, desi simple, au o mare valoare datorita faptului ca au fost facute inainte de bombardamentele din anul 1687, in care cea mai mare parte a monumentului a fost distrus. Cand Spon si companionul sau, sir George Wheler, au ajuns in Grecia in 1675, ei au fost intretinuti de Nointel, care le-a oferit protectie, precum si informatii practice.

Inregistrarea vizitelor

Explorarile lui Spon si Wheler, precum si publicatiile lor diferite (O calatorie in Grecia a lui Wheler, aparand in anul 1682), reprezinta primele descrieri coerente ale tarii, in Europa moderna. Spon scria mai ales ca un invatat si ca un elenist, iar Wheler l-a urmat asa cum a putut. Cand s-a calugarit in anul 1685, el a donat toate suvenirurile sale, chiar si bucatile de marmura pe care le luase cu el, Muzeului Ashmolean din Oxford, care deja detinea colectia Arundel. De partea sa, Spon a copiat o multime de inscriptii.

Calatorii au inregistrat multe dintre comportamentele grecilor, dar si maltratarea de care monumentele antice aveau parte din partea turcilor - un cap sculptat folosit in scopuri practice.

Aceste prime calatorii in Grecia au fost, in unele cazuri, extinderi ale Marelui Tur in jurul Italiei. Spon, care dorea intotdeauna sa plece, a facut echipa cu Wheler si alti doi domni englezi cand s-au intalnit la Roma.

Wheler a calatorit prin Franta cu tutorele sau de la Oxford, pentru a-si completa educatia; avea bani. Spon avea o bursa de studii si entuziasm. Cei doi fomau o combinatie interesanta. Amandoi erau protestanti (Spon a fost exilat din aceasta cauza, dupa revenire), dar Wheler, desi era cel mai tanar, era mult mai inchistat.

Pur si simplu, el a preferat Anglia in forma restaurata in detrimentul Greciei, chiar si in detrimentul Atenei lui Pericle, dupa cum imaginatia unui elenistar putea sa o reconstituie. De altfel, el nu era un om cu mintea foarte deschisa.

Vanatorii de suveniruri

Inca de la inceput, calatoriile in Grecia erau organizate cu intentia de a aduce ceva inapoi - informatii, copii ale unor inscriptii, dar si orice ce se putea misca. Motivarea era simpla: grecii erau perceputi de invatatii occidentali ca degenerati, iar otomanii, stapanii lor din sec. al XV-lea, ca barbari, care ar fi in stare sa distruga din cauza religiei orice statuar ce le sta in cale. Astfel, datoria calatorilor "civilizati' era sa "salveze' cat mai multe relicve cu putinta. In timpurile moderne, dezbaterile despre adevaratii proprietari ai acestui gen de comori au fost reinviate, dar in multe cazuri, nerezolvate.

Putem recunoaste acest gen si astazi: omul care calatoreste pentru a-si confirma prejudecatile si care este profund preocupat de dorinta de a ajunge acasa neschimbat.

Spon a fost calatorul mai bun. E drept ca el a fost dispus sa simta intr-un fel; dar el era plin de viata si pe faza in toate locurile vizitate. El era consecvent in pasiunea lui pentru Grecia. Calatoriile lui, facand abstractie de asistenta lui Wheler, l-au saracit. Cand a plecat in exil, el nu avea nici un ban si urma sa moara intr-un spital al saracilor.

O EXCURSIE NEREUSITA

Nu toti calatorii au privit marile orase ale epocii eroice a Greciei cu reverenta. George Bernard Shaw, scriindu-i unui prieten din Grecia in 1899, a fost profund neimpresionat de ceea ce a vazut in calatoriile sale: "Daca tanjesti sa vezi Atena, cumpara cateva columne clasice la mana a doua si detoneaza niste dinamita printre ele si iata-te acolo pentru ochiul obisnuit al omului de rand, totul este exasperant, la cel mai frumos deal de langa mare si arunca la intamplare curtile unor sculptori de monumente funerare, zdrobind pietrele cat mai mult, si vei avea Eleusis-ul.'

Prima intreprindere era una privata, preluata de fondurile lui Wheler. Tournefort in 1700 si Abatele Fourmont in 1728 au fost trimisi si finantati de coroana franceza. Pentru explorarea serioasa, acest suport a devenit foarte necesar, iar in Anglia si in Franta se gaseau cativa indivizi bogati dispusi sa dea acest suport. Mandria nationala era un factor, dar si un simt al responsabilitatii culturale si sociale si al nobletii care obliga. Tournefort, botanist la curtea lui Ludovic al XIV-lea a fost un om foarte educat si un excelent calator, binc dispus si maleabil.

Cartea lui, Voyage du Levant (1717) este cea mai buna in domeniu, din acea perioada. El descrie totul despre locuri, ce se produce si ce taxe se platesc, cum sunt administrati grecii, cum traiesc ei; autorul a urcat pe un deal pentru a avea o vedere generala si a cerut informatii de la batrani pentru ca si el sa poata povesti la randul sau. Descrierile de mai tarziu se refera la Tournefort ca la o autoritate si ca la un punct important de orientare.

Idealul elenic

Pana in secolul al XVIII-lea, literatura de calatorie a devenit un gen important si foarte popular. In cadrul ei, povestirile despre Grecia au fost de o larga circulatie, au fost elaborate in diverse editii si au fost repede traduse si in alte limbi.

Mai departe, vanzatorii de carti, cunoscand piata, angajau scriitori care sa plagieze si sa ia fragmente intregi din cele mai bune lucrari ale epocii pentru a reliza diverse compendii. Cartea "Calatoriile regretatului Charles Thompson Esq', de exemplu, a fost alcatuita in acest fel (1744) si a fost foarte bine primita de amatorii de calatorie din acea vreme.

Cand Societatea Londoneza a Diletantilor si-a trimis expeditia in Grecia in 1764, a facut aceasta cu un scop particular si specific grecesc. Cererile culturale s-au schimbat, iar societatea, intemeiata in anul 1731, a inceput de pe la mijlocul secolului sa raspunda cerintelor. In 1751, ea a inrolat doua individualitati energetice, arhitectii James Sruart si Nicholas Revett, care si-au facut propria cale spre Atena, masurand si desenand monumentele de acolo. Societatea a finantat gradu-ala publicare a lucrarilor acestora - ca Antichitati din Atena - si a promovat stilul arhitectural grec. In 1764, sub conducerea lui Robert Wood, ei au trimis oameni in Grecia si Asia Mica pentru a localiza ruine antice. Relatarea lui Chandler despre acest "turneu' (in doua volume, publicate in anul 1775 si respectiv in anul 1776) poate fi aliniata la cele ale lui Tournefort, drept cele mai bune din secolul respectiv; si aceasta, desi cele doua calatorii se deosebesc prin subiect. Chandler era omul care stia ce sa caute si despre ce trebuia sa relateze. Desi tonul abordat de el este absolut rezonabil si fara entuziasm, iar proza lui este foarte sincera, el a scris cu dragoste si cu admiratie fata de Grecia antica, fiind atat de sigur de el si de societatea pe care o reprezenta, incat nu a avut nevoie de o sustinere speciala. Odata cu expeditia intreprinsa de Chandler, explorarea arheologica a Greciei a inceput intr-un mod profesionist. Autorul a consolidat traditia, iar publicatiile sale, impreuna cu altele sub auspiciile societatii, au stabilit o baza solida pentru urmasi seriosi din secolul urmator.

False conceptii

Neputand suporta cresterea acestei traditii, nici turcii si nici grecii n-au inteles ce cautau calatorii pe meleagurile lor. Cu toate ca interesele calatorilor erau de natura arheologica, acestea au fost intampinate de o mare neintelegere si cu multa neincredere. Un turc, in exces de zei, vazand ca se inspecteaza niste coloane, a inceput sa pulverizeze marmura cu ajutorul unui tun, crezand ca acolo trebuie sa fie aur. Stuart si Revett, cand au vrut sa se foloseasca de scari si de schele, s-au ciocnit de obiectiile paselor turcesti, care se temeau ca occidentalii vor privi in haremurile lor, si astfel ii vor spiona.

ONOARE PRINTRE HOTI.

La inceput, a calatori in Grecia nu era o indeletnicire pentru cei cu inima slaba. Cu toate acestea, bandele de talhari cu care risca omul simplu sa se intalneasca aveau regulile lor rigide. Cand un aristocrat din secolul al XIX-lea a fost rapit, s-a nimerit ca "teroristii' sa fie ospitalitatea in persoana: "Baronul Stackelberg a fost ras de un bandit, urmand o ceremonie a lor obisnuita, iar apoi rapitul a fost inapoiat prietenilor sai. Toti au fost retinuti la consumarea unui miel fript, iar apoi li s-a urat si "drum bun!'; banditii si-au exprimat speranta ca vor mai avea placerea de a-i rapi din nou'.

S-a mai intamplat de multe ori ca locurile pe care calatorii doreau sa le exploreze sa fie de importanta militara pentru turci. Acropola din Atena a fost o citadela turceasca, iar Partenonul era depozit de praf pusca, de explozibil si de munitie. Pagubele au fost pe masura atunci cand Mussolini l-a bombardat. A desena si a masura, ceea ce calatorii ar vrea in mod normal sa faca, erau activitati deosebit de suspicioase in ochii turcilor. Asupra lui Francis Vernon, care examina Teatrul lui Dionissos, s-a tras, iar acesta a reusit sa scape numai in urma interventiei consulului Giraud. Hartile capucine au fost si ele desenate in "ilegalitate', fapt ce explica, partial, lipsa lor de acuratete. In timp, calatorii si-au elaborat propriile harti.

Stim ca Chandler a avut asupra lui, in Troad, harta in anul 1764, harta facuta de un francez, aceeasi pe care a avut-o si Wood in anul 1726. Ambele harti se bazau intr-o masura foarte mare pe relatarile antice. Dar cate carti puteau ei oare sa aiba asupra lor? Wood spunea ca a luat "o biblioteca cu toti istoricii si poetii greci, cateva carti despre antichitate si altele de la cei mai buni scriitori de calatorie'. Spon si Wheler au primit recent publicata ,Atena antica si noua' (de Guillet de Saint-Georgcs) tocmai cand plecau din Venetia. Ei puteau apoi sa verifice cele spuse in carte chiar la fata locului, gasindu-le "departe de adevar', conform spuselor lui Wheler.

Odata ce si-au stabilit aria lor de interes orice ruine s-ar gasi inca prin locurile respective, unii au angajat ghizi si calauze locale care sa-i conduca prin acele zone. Aceiasi angajati le vor face rost de hrana si ii vor ajuta sa se acomodeze. In unele districte, calatorii aveau nevoie mai mult decat de ghizi: ei aveau nevoie de paznici inarmati. Bocher, calatorind singur, a fost asasinat. James Stuart a fost inselat de mai multe ori si chiar jefuit. Drumurile din jurul Smirnei erau impanzite de banditi, iar calatorii se alaturau caravanelor de negustori care aveau pe langa ei ieniceri.

Toate aceste dificultati trebuie luate in considerare atunci cand evaluam realizarile acestor calatori. Echipa lui Chandler a fost oprita din urcarea Parnasului de comportamentul amenintator al unui grup de soldati albanezi, aflati in vecinatatea lor. De asemenea, ci au ramas departe si de Rhamnous deoarece turcii locali se pare ca au "adoptat un comportament foarte uracios'.

Alte greutati

Ar trebui sa mentionam si pericolele marii. Spon si Wheler, traversand dinspre Constantinopol au fost aruncati incoace si incolo timp de 37 de zile. Vernon a fost luat de pirati si deposedat de toate lucrurile (a scapat cu viata pentru ca sa moara mai tarziu cu cateva luni in Persia, ca urmare a unei dispute asupra unui briceag). In timp ce Chandler a navigat spre casa cu vaporul sau "Calutul de mare', asa cum planuise, e posibil ca el impreuna cu echipa sa sa se fi inecat langa Sicilia.

Sir Giles Eastcourt, al patrulea membru al echipei sale, a murit pe drumul catre Delphi, langa Nafpaktos. Prietenul lui Wood, James Bouverie a murit in Magnesia, pe Maeander. Molima a fost endemica in multe regiuni. Punctul ei culminant era in lunile de vara. Turcii, cu viziunea lor fatalista, le-au permis grecilor sa vina intr-un numar mare. Francii erau mai circumspecti si s-au izolat atat cat s-au putut. Chandler si tovarasii sai au petrecut 3 luni retinuti intr-un sat mai sus de Smirna, fiind periculos pana si sa intre in oras.

A aparut traditia unei anumite evlavii. Erau comemorate vechile destine. Tournefort a a-flat intreaga poveste a mortii lui Vemon de la consulul englez din Isfahan si a repovestit-o. Chandler a cautat si a aflat locul in care Eastcourt si Vernon si-au scrijelit numele pe peretele sudic din Thesion (numele sunt inca acolo si se pot citi si astazi).

Calatoriile erau deseori periculoase si de multe ori incomfortabile datorita tantarilor, caldurii, prafului si a cruzimii cainilor. Desi unii dintre calatori erau aventurieri innascuti, pentru altii era doar o escapada, singura poate, dupa care se intorceau in camerele lor confortabile din Oxford si in tara lor linistita, traind cu amintirile si povestile lor. Aveau multe momente emotionante de rememorat.

Experienta calatoriei

Noutatea era esenta calatoriilor timpurii in Grecia. Pentru acei calatori care cautau sa identifice, dupa o perioada de aproape 2000 de ani, un anume loc faimos din antichitate, satisfactia gasirii lui era intr-adevar imensa.

Ei nu calatoreau pentru a gasi comori ca "Masca lui Agamemnon' sau "Aurul Elenei', ci cunoscand vechile texte, au adus unor locuri ca Maraton, Mistras sau Delfi, o deosebita faima.

Ei au vazut peisaje cum nu mai vazusera vreodata. Erau entuziasmati pana si cei care nu erau botanisti de flora ce avea culori vii si mirosuri bogate. Foarte des ei au vazut scene pe care pictorii din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea aveau placerea de a le reda: mine printre maslini, coloane frante pe un promontoriu scaldat de soare, animale care pasteau pe campiile presarate cu bucati de marmura.

Interesul lor nu era intotdeauna legat de antichitate. Guys spune despre Spon ca in cautarea Greciei el a gasit doar pietre. El insusi corectandu-se a privit spre oameni si spre vietile lor. Cu adevarat, el i-a prezentat prin prisma lui Homer si Teocrit, dar poate perceptiile noastre sunt exagerate. Primii pictori occidentali au vazut peisajul grecesc prin prisma lui Claude Lorraine. Prezentarea noastra este poate aspra si mai istorica, dar imaginile din secolul al XVIII-lea sunt pline de farmec. Uneori, ele sunt chiar irezistibile.

Schimbari enorme, din pacate, cu efecte dezastruoase au aparut datorita turismului in Grecia. Tinuturi intinse se ruineaza in masura in care banii se cheltuie. Poate vom privi chiar mai mult in trecut ingroziti fiind de ceea ce se intampla acum in prezent. Acele lucruri din trecut au fost aduse la lumina - referitoare la pamant sau mare - nefiind niciodata vazute de primii calatori, desi poate erau imaginate de poetii zilelor lor (maretele statui de bronz de la Muzeul National, aurul de la Micene, palatele din Creta).

Unele locuri au renascut in mod miraculos. In Delos, la Delfi, Olimpia si Atena exista acum mult mai multe lucruri de vazut. Chandler a descoperit Olimpia, Spon si Whe-ller Delphi, dar localizand aceste asezari, ei au vazut foarte putin. Azi, cand vedem bogatiile din Delos e greu de crezut ca pana in secolul al XVIII-lea se credea ca nimic nu merita a fi vizitat.

Astazi cunoastem mai multe lucruri, muzeele sunt mai bogate, iar tinuturile mai intinse. Pe de alta parte este greu sa-ti dai seama in Grecia din prezent cum se calatorea in trecut. Cel mai bine este sa se calatoreasca in extra-sezon si nu pe rutele principale. De exemplu, pe sub muntii Olimp si la Gortin, in centrul Cretei, unde drumul trece printre ruinele unui oras antic. Si desigur, cand te astepti mai putin, exista locuri unde cativa metri de ziduri antice sau ramasitele unor canale de irigatii, marginile si firidele din pestera unui crescator de capre iti prezinta in cateva momente o intreaga experienta de viata.

Trecerea frontierelor

In Turcia, in Ionia veche, exista cateva amintiri convingatoare. Efes, de exemplu, care da intr-o mlastina. Poti vedea stalpi cazuti, arhitrave rupte si sculpturi minunate, ascunse de tufisuri. Templul lui Artemis, considerat a fi una dintre cele sapte minuni ale lumii antice (ce-a mai ramas din el) zace in prezent intr-un tinut mlastinos, o zona ce este folosita ca teren de fotbal, pasune sau chiar ca loc pentru depozitarea gunoaielor. In preajma acestuia se gaseste o balta malariala in care se scufunda sau ies la suprafata parti ale templului (in functie de anotimp). Selcuk a fost construit pe ruinele Efesului. Parti ale coloanelor, multe bucati de piatra ornamentata cu diferite inscriptii au fost scoase atat din cladirile publice, cat si din templu lui Efes pentru a se construi pereti ai castelului, dar putem gasi, in mod surprinzator, chiar si in casele cele mai sarace, de pe strazile mizerabile de la periferie, stralucirea unor bucati de marmura. Pensiunea voastra din Seltuk s-ar putea sa aiba un capitel corintic ce pare un lacas, in umbra de langa usa. Apeductul roman strabate inca orasul si oricine poate copia inscriptiile facute anapoda in coloanele sale. Astfel de detalii au hranit imaginatia nostalgica a calatorilor timpurii si inca hranesc imaginatia calatorilor de azi.

Este imposibil sa nu simti empatie pentru primii exploratori. Interesul lor era predominant elenistic. Cu ce alte ganduri s-ar fi dus ei acolo? E adevarat ca altii au vizitat tara pentru alte scopuri - comerciale, diplomatice sau militare - dar nu ei sunt cei care au facut descrierile. Primele descrieri ale unor calatorii facute in Grecia sunt mult imbogatite de perceptia acelui tinut ca fiind foarte important atat pentru calator, cat si pentru cultura lui nationala.

Se pune sub semnul intrebarii faptul ca orice alt calator modern ar putea vreodata lasa deoparte aceste sentimente. Exista ceva irezistibil la aceste imagini vechi. Miturile sunt mai necesare, mai mult ca oricand, si unele dintre ele sunt mai productive decat altele. Toti stim ca cele mai rele sunt cele care spun ca in Grecia gasim si astazi cele mai bune mituri.

MODUL DE VIATA AL GRECILOR

Secolul al XX-lea nu a avut un impact mare asupra grecilor pana in anii '60, dar acum traditiile si atitudinile se schimba rapid.

Imaginati-va ca sunteti musafir al unei familii grecesti intr-o dupa amiaza de duminica. Tocmai ati terminat o cina copioasa si, desi va ganditi la un somn placut, greutatea din stomac va tine tintuit de scaun. Replica cinei satioase au avut-o aperitivele mai putin consistente. Cineva sta intins in fata televizorului. Un sunet usor de clarinet care se tanguie. Focalizand imaginea, zariti cateva forme umane prinse de maini si inconjurand varful unui deal inverzit: femei fara forma purtand straturile groase ale tunicilor brodate prinse cu cingatori late si barbati in camasi si itari albi. "Eprii' remarca gazda dumneavoastra neafectata. " Cum doriti sa beti cafeaua?' Cantece populare grecesti este un program care se transmite in fiecare duminica dupa amiaza pe unul dintre canalele televiziunii nationale de stat. Cu dansul traditional de duminica dupa-amiaza, acum devenit o amintire, emisiunea realizeaza un substitut ciudat, dar stilul din Epir, pe care aceste simboluri le evoca, este de fapt banalizat intr-un mod destul de ciudat. In anii '90, constiinta regionala a inceput sa puna sub semnul indoielii sentimentalul folklorismos. Deseori parea ca jocul regional fara nici o valoare isi diminua din propria putere: ca cei din Kalimnia isi infasoara dolmadhes in frunze de varza si nu de vita de vie, ca romancierul Kazantzakis a fost izgonit din Creta si popularul cantaret Kazan-tzidhis, preferatul imigrantilor si al muncitorilor, vine din Asia Mica.

Dar in trecut, regionalismul nu se referea numai la cantece si mancaruri. In Italia vecina, in primele zile ale nationalismului ei, D' Azeglio a remarcat cu tristete: "acum ca Italia a fost creata, trebuie sa inventam italienii'. Era Grecia mai diferita? Scriitorul Patrick Leigh Fermor a descris candva lumea greceasca ca fiind "o inepuizabila cutie de excentricitati a Pandorei' si, fara indoiala, topografia scoate la iveala o mare varietate a reliefului intr-un tinut relativ mic. Pastorii valahi din Muntii Pindului au putine contacte si putine lucruri in comun cu constructorii de nave din Hios sau cu comerciantii evrei din loannina. Desi nu toate comunitatile sunt izolate in aceeasi masura, ei au tendinta de a fi izolati din punct de vedere social. Xenos "strainul, musafirul' este o denumire destul de laxa in Grecia, iar fetele ce se casatoresc in satul vecin raman pentru totdeauna "straine' in satele sotilor lor. Nu este numai pamantul cel care ii desparte; e limba, cultura, religia si clasa sociala. In acelasi timp, pastorul kout-sovlach este poliglot, vorbind propria limba cu rudele sale, greaca cu comerciantii de branza, un amestec de albaneza si slava cu satenii pe care ii intalneste in peregrinarile sale, si cunoaste si se descurca destul de bine si in limba turca pentru a-i pacali pe oficialii turci. Datorita tolerantei otomanilor, multitudinea de comunitati religioase si etnice a prosperat: ortodocsi vorbitori de greaca si slava, evrei Romaniot si Sephardic, fermieri turci, tigani, catolici franco-levantini in insulele Cicladc, protestanti convertiti de misionarii americani in Levant, pastori albanezi de religie ortodoxa si musulmana, evrei sephar-dici care au fost convertiti la islamism la sfarsitul secolului al XVII-lea si multi altii. Din aceasta multitudine, locuitorii unui nou stat, Grecia, initial o natiune seculara, au avut datoria de a-si face un nou chip.

Omogenitatea culturala care, fara indoiala, exista si azi in Grecia este in aceeasi masura o consecinta si o conditie a acestui nou nationalism. Cu un ochi spre trecut, iar cu celalalt spre Vest, politica oficiala a Greciei a incercat demult sa elimine sau cel putin sa diminueze, variatiile locale ce apar in limba, dialect si obicei. Diferentele ce par sa ameninte integritatea statului - un exemplu fiind utilizarea limbii slave - au fost in mod sistematic reprimate.

Intr-un mod mai mult insidios, refuzul traditional, atat al statului cat si al investitorilor privati de a dezvolta provinciile din punct de vedere economic, a intretinut starea de saracie a populatiei, a stimulat o emigrare masiva catre Atena si alte tari si un sentiment de inferioritate culturala la cei care au ramas.

Chiar si asa viziunea monolitica a statului cu imaginea lui Pcriclc, a fost in mod subtil subminata. "Poporul' a refuzat sa se identifice cu o masa de oameni greoaie, stangace si sa creada cu indaratnicie in diferentele esentiale ce existau intre ei. Stereotipurile grupurilor etnice coexista cu alte stereotipuri regionale sau locale.

Intr-o societate fascinata de "aparente', stereotipul unui loc devine parte integranta a realitatii si, pentru a ajunge sa vezi muntii, campiile si insulele asa cum o fac grecii, trebuie sa pornesti intr-o calatorie prin tinutul lor cultural.

In munti

"Pitorescul se afla in orice teren accidentat.' Daca exista vreun sambure de adevar in verdictul rautacios al criticului francez Roland Barthes, atunci Grecia este un paradis al pitorescului. De la dealurile cu mult tufaris din centrul Greciei pana la culmile indraznete si vaile impadurite ale maiestuosilor munti Pind, pamantul pare a fi intr-o continua unduire; chiar si campiile - un termen relativ, pentru ca ele se aseamana atat de putin cu marile intinderi din Nebraska sau Ungaria, muntii rareori dispar din priveliste. Romanticii, care cauta adevarul in peisaj, pretind ca neregularitatea suprafetei sale a conturat "caracterul grec'.

Stabilirea grecilor in zonele montane nu a fost constanta sau continua si, pentru multe grupuri, a fi "traditional' inseamna a nu privi prea mult in urma. Desigur, unele asezari sunt de origine bizantina sau franca.

Unele triburi de pastori care practica transhumanta - Sarakatsanaoi, Karagoiinides, Koutsovlachoi, Arvanitovlachoi, ducandu-si oile si caprele in munti pe timpul verii si coborand la campie in timpul iernii, probabil au hoinarit si prin teritoriile balcanice. Dintre acestia, cu exceptia Sarakatsanaoi, toti au construit sate montane unde femeile, batranii si copiii pastrau focul din camine pana cand barbatii coborau cu oile. Totusi, unii munteni sedentari isi gaseau raison d'etre (ratiunea de a fi) in conditiile vietii otomane.

In insule sau regiunile deluroase multe orase nu au fost (si nu sunt) situate in zona portuara, ci sus, pe crestele muntilor si preferabil ascunse de privirile altora. Schita oraselor astfel construite aminteste de vechile orase aflate sub permanenta amenintare a corsarilor. In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cand a inceput declinul Imperiului Otoman, pirateria din Marea Egec s-a organizat in mod serios.

Piratii nu se aventurau prea mult in interiorul insulei. In primii o suta de ani de stapanire otomana, taranii greci se bucurau de dreptate si prosperitate mai mult decat taranii din alte tari ale Europei, iar culmile inaccesibile ale muntilor nu erau prea atractive. Dar pe masura ce sistemul central incepea sa se prabuseasca, taranii munteni, crestini si musulmani deveneau tot mai vulnerabili la exploatarea ce o sufereau din toate partile: de la mosierul turc, dornic de profit din vanzarea graului si a porumbului, catre cei din Vest, din partea bandelor de talhari, care in mod regulat se "serveau' din recoltele si proviziile taranilor, sau din partea ienicerilor - armata profesionista a sultanului, formata din recruti ai comunitatilor locale - jecmanindu-i de bani in schimbul "protectiei' oferite. Pana in secolul al XVII-lea, teritorii vaste au fost depopulate prin migrarea taranilor catre orase sau munti. Asezarile montane s-au inmultit, raspandin-du-se printre satele deja existente, ale caror locuitori traiau (si nu usor) nu doar din pastorit si agricultura, ci si lucrand din loc in loc ca pietrari, carbunari, vanzatori ambulanti, ghizi montani pentru turci si pentru turisti, artizani sau muncitori emigranti in alte regiuni mai bogate ale Imperiului. Obligati in continuare sa plateasca dijma sultanului, noii veniti au terasat versantii muntosi incercand sa-si duca traiul modest prin gradinarit si cultivarea livezilor.

In continuare vulnerabila la oprimarea ce venea din parte talharilor si a oficialilor otomani deopotriva, comunitatea s-a introvertit atat din punct de vedere social, cat si psihic. Astfel s-a dezvoltat un stil particular si din punctul de vedere al organizarii vietii de la sate, care e privita - nu numai de straini, dar si de greci - ca ceva specific grecesc.

Satul "traditional'

In fiecare an, de Pasti, Atena isi expediaza milioanele de locuitori catre nenumaratele sate, pentru ca dupa numai doua saptamani sa-i reprimeasca incarcati cu cosuri pline cu: ulei de masline, branza si paine de casa. Fiecare atenian, fiecare locuitor din Salonic vorbeste cu mandrie despre satul lui sau al ei, care este de cele mai multe ori un sat de munte. Satul nu este intotdeauna real, dar face parte din arhetip, satul care duce lipsa de orice numai de pietre nu. Dar e atat de frumos

Un sat montan tipic cuprinde un sir de case, deseori cu peretii comuni incercuind o biserica si o piateta. Acest aranjament fizic dezvaluie o geografie morala. Granitele dintre spatiul uman civilizat si salbaticia nespirituala - alaturi atat de pericolele umane, cat si de cele supranaturale - este marcata de inelul de mici biserici si altare. Uniti prin ortodoxie si un mod comun de viata, muntenii sunt fara indoiala impartiti in camine separate. Familia si nu individul se constituie ca nucleu al societatii grecesti, intr-o mare masura independenta din punct de vedere economic, social si c-motional, si oricat tumult sau armonie ar exista intre cei patru pereti, in afara casei, membrii familiei raman intotdeauna uniti. Loialitatea neconditionata fata de familie si dorinta ca fiecare membru sa ajute interesului colectiv face ca prieteniile legate cu alti oameni sa fie destul de fragile. Legaturile intre familii sunt fragile si doar de natura religioasa sau patriotica, insa ele lupta deopotriva pentru putinele resurse naturale pe care ie au: pamant, apa, pasuni, si pentru cel mai efemer si valoros lucru: onoarea.

Antropologii, care au studiat catunele au identificat in mod conventional "onoarea' si "sentimentul de rusine', ca valori morale elementare in Grecia. Conform acestui cod, o familie nu poate fi considerata onorabila daca femeia pare a fi indecenta.

Din moment ce atat invataturile ortodoxe, cat si credinta populara s-au pus de acord ca femeia este prin natura ei senzuala si seducatoare, haosul social a fost evitat datorita unor reguli stricte de separare a femeilor si barbatilor, intre care nu exista o legatura familiala. Aceste reguli nu erau atat de stricte cand era vorba de zilele de sarbatori sau de nunti. Azi, desigur, imaginea femeii supuse, dominata de barbatul protector nu mai este prezenta. Mai mult decat atat, notiunea de "onorabil' variaza de la o comunitate la alta, depinzand si de clasa sociala.

A fi filotimos, "a iubi onoarea', poate insemna ceva la fel de vag ca si cum ai explica cat de "bun' trebuie sa fie cineva, desi aceasta nu presupune prea multe cunostinte referitoare la standardul moral al comunitatii. Aceasta difera de ideea protestanta de "constiinta' - trebuie sa fi vazut ca te comporti onorabil, deoarece ceilalti sunt cei care te judeca, iar judecata este facuta cu invidie. In aceste conditii, reputatia devine calitatea principala a unei persoane.

Mitul munteanului

Mitologia referitoare la munti este predominant masculina. Grecii sunt tentati sa vada in muntean (omul de la munte) intruchiparea virtutii alpine. Pe fata sa "stancoasa' discernem o mandrie "dura', un individualism "colturos', valori morale "pure' ca apa de izvor. Clanurile din Mani si Creta care au tinut intotdeauna turcii in larg, femeilor din Souliot, care preferau sa sara in abis decat sa se predea cruzilor turci, li se acorda o inalta stima. In imaginea unui kleft, ei celebreaza un eroism mai mult combativ. Savantii protesteaza afirmand ca kleft (hot) era, de fapt, mai mult decat un razvratit care prada mosieri si tarani deopotriva, construind un mic imperiu in mult adulatul stil balcanic, siluindu-i pe cei slabi si oferind din prazi favoritilor sai. Dar in mitologia nationala, kleft-ii au devenit simbol al rezistentei impotriva opresiunii turce. Daca mitul glorifica un propriu patriotism kleftic, grecii nu-i accepta pe cei care au transformat patriotismul intr-un avantaj personal.

Viata moderna din sate este si ea o viata dura. Din anii '60, lipsa unor oportunitati a declansat un mare exod catre orase; rezultatul a fost ca asezarile rurale sunt mai mult decat "case ale batranilor', ele avand atat de putini copii incat nu pot forma o scoala.

Localnicii se plang de faptul ca singurele casatorii sunt cele ale copiilor celor plecati la oras, care se intorc pentru o celebrare "traditionala' in satul indragit al parintilor, iar tiganii spun ca sarbatorile sunt "reci'. La inmormantari - care intrec numarul casatoriilor - batranele nu jelesc

Pe culmile muntelui Ida, din Creta, pastorii isi fura unul altuia oile pentru a-si dovedi onoarca si curajul, si insista asupra faptului ca modul lor de viata este degradat de birocratii atenieni limitati moral si cu mainile fine. In anii '40, in timpul ocupatiei naziste, partizanii traiau precum eroii kleftic, in cete, atacand din inima muntilor. Marii lor conducatori, kapetanii si-au insusit acea aura eroica, mentinand controlul unei noi Grecii, libera si democratizata, la mult timp dupa izgonirea germanilor.

Pentru multi, kapetanii au reinviat visul unei Grecii eliberate de sub dominatie straina - de data aceasta nu a turcilor, ci a nemtilor, englezilor si americanilor. Imaginea inca persista si visul nu se va spulbera.

Exista totusi si o alta latura a mitului omului de la munte. Cuvantul vlachos - ce denumeste atat o mare parte a pastorilor greci care practica transhumanta, cat si simpla ocupatie de "pastor' - are o nuanta batjocoritoare. Este echivalentul grecesc al termenului "provincial'; mai mult, acest cuvant se pronunta ca vlakas - "prost' si, desi grecii disting clar diferenta intre chi si kappa, asemanarea fonetica e savurata pe deplin.

Vlahii, in majoritatea lor, sunt tinta numeroaselor glume, care ii prezinta ca pe niste oameni vanjosi, dar prosti si taciturni.

Aceasta latura ii discrediteaza pe munteni mai putin din punct de vedere etnic, insa ii invinovateste pentru modul lor de a trai. Pe masura ce oamenii au abandonat muntii pentru Atena, Chicago sau Vancouver, ei au invatat sa evite acel stil de viata si chiar sa-i priveasca pe pastorii odata "eroi' ca pe niste oameni neinstruiti si necivilizati.

Viata la campie

Campiile - kambi - nu se bucura de o imagine prea buna in cadrul mitologiei. Mlastinoase si malariale, umede si inabusitoare in timpul verii si noroioase iarna, ele nu au inspirat prea des poetii care gaseau putine metafore pentru aceste intinderi de pamant. Absente de pe posterele turistice, care prezinta numai munti, mare si soare, ramanem surprinsi vazand ca ele chiar exista. Lipsa se compenseaza insa prin prezenta unor curiozitati arhitecturale (numarul mare de mori de vant de pe campia Lassithi din Creta) sau de surprinzatoarea aparitie a unor munti (muntii Parnassos rasar din campiile Boeotian). Kambi ne starneste interesul si nu pasiunea. Aceste forme de relief - intinse, valurite si, extinzand termenul, zone de podis situate in panta - au fost printre cele mai invidiate regiuni din Grecia. Sursa principala de hrana o constituia agricultura, insa in ciuda bogatiei acestui pamant, multi fermieri au ramas saraci daca ii comparam cu cei din alte parti ale Europei. Acest lucru se datoreaza mai putin fatalismului rural sau al superstitiei, cat mai mult unei combinatii complexe de factori incluzandu-i si pe cei referitori la apartenenta pamantului. Politica statului grec, interdependenta economica dintre Grecia si Occident si variatele prioritati comerciale nu au avut absolut nici un control. O problema persistenta a culturii grecesti o constituia faptul ca existau prea multi fermieri pentru ca pamantul sa-i poata sustine. Metodele ineficiente, bucatile prea mici de pamant au facut ca viata de aici sa fie destul de saraca si sa provoace un val de emigrari spre America inca de la inceputul secolului al XX-lea.

Conditiile istorice au profilat structura tinuturilor agricole. Fermele mari erau rare; de-a lungul timpului, fermierii au preferat sa-si construiasca casele in sat si sa mearga zilnic pe jos (sau mai nou cu tractorul sau magarii) pana la campuri. Conform regulilor, care variaza de la localitate la localitate, pamantul tatalui si cel adus de sotie ca zestre este impartit in mod egal intre copii. Uneori fetelor li se poate da un echivalent: casa, masina sau diferite provizii, ca zestre. Dar cum pamanturile nu sunt la fel de fertile, protejate de vant sau cu acces la o sursa de apa, se obisnuia ca si micile parcele sa fie impartite, iar apoi rcim-partitc de urmatoarele generatii.

Noua ni se pare surprinzator sa aflam ca un lot de cateva parcele mici cultivate cu mai multe culturi pot asigura stabilitatea financiara a unui fermier in zone unde ploaia c imprevizibila, iar fertilitatea solului nu e foarte buna. "Putin din fiecare lucru' este mai bine decat pierderea unei mari recolte.

Totusi, continua fragmentare a pamantului a atins proportii uriase. Existau povesti de genul celei despre copac, un maslin sau alun, pe care se imparteau verisori de gradul al II-lea sau al III-lea, din familii. Desigur ca astfel de pomi nu se puteau recolta, nu se puteau aduna toate cele 15 rude (dintre care unii s-au mutat in Atena, altii in Australia.)

Puteau fi totusi gasite proprietati agricole intinse - fie o mostenire otomana, fie o asociere mai recenta. De la crangurile cu lamai din Nafplio pana la livezile de portocali din Naoussa si culturile de bumbac din Tessalia, proprietarii de terenuri cauta mana de lucru pe perioada recoltatului, impreuna cu turistii saraci si zilierii locali, tiganii (si intr-un numar tot mai mare imigrantii albanezi) sunt cei care constituie marca parte a fortei de munca. Desi salariile sunt mici, acest tip de munca sezoniera e o modalitate de pastrare a independentei.

Ca taranii de peste tot, fermierii greci au fost - si inca sunt - vulnerabili la orice tip de dezastre: daunatori sau inundatii, pierderi ale recoltelor, fluctuatii ale pretului international sau local al produselor agricole sau chiar capriciile guvernantilor care se schimba. Datoria catre Banca Agricola (infiintata in 1929), la care apeleaza pentru imprumuturi, este acum o obisnuinta. Fermierii care odata erau dependenti de mosierii bogati sunt acum dependenti de stat.

Intr-adevar, unul dintre laitmotivele vietii la tara este confruntarea dintre fermieri si birocratia statului. In mod traditional, locul cel mai aglomerat il constituie serviciul birocratic. Cand, dupa 1830, aparatul de stat s-a dezvoltat, politicienii si avocatii "cu influenta' au infiintat biroul de functionari, diminuand saracia rurala (pana in 1880, in Grecia existau de sapte ori mai multi functionari ca in Anglia). Dar birocratia era formata din taranii cu putina carte din Pelopones, care era dominat politic in vremea aceea. Atitudinea oamenilor dezvaluie un antagonism dublu: nord contra sud, fermieri contra functionari. Chiar si azi, daca vorbesti cu taranii din zonele de campie din nord (Tessalia, Therace, Macedonia) sunt invidiosi pe sudistii care - pana recent - erau preocupati doar de imaginea lor si faceau parada de importanta locurilor lor de munca curate si confortabile (ei lucrau ca doctori, avocati, politicieni sau profesori). Nordistilor le place sa spuna ca saracii, dar influentii sudisti, sunt niste paraziti, care se dezvolta pe seama bogatiilor din nord. "Serviciul la stat este ca o vita mare', explica ei "si noi, macedonienii, suntem iarba pe care ea o mananca'. Cand au terminat, vin politicienii care o mulg pana la ultima picatura; ea este atat de fericita incat ne lasa si noua putin ingrasamant'.

Pentru fermieri, birocratia era la fel de arbitrara ca orice oficial otoman, dar infinit mai putin responsabila. Caracterul ei ierarhic permitea functionarilor marunti sa poata refuza rezolvarea unor cereri marunte, daca acestea nu aveau aprobarea superiorului sau direct; insa pana cand se obtinea aprobarea, crestea numarul de cereri si deci si numarul de dosare. Mai mult, daca omul nu avea o "obligatie morala' asupra functionarului (sa-i fie ruda, nas sau consatean) acesta, plictisit, ii asigura doar un serviciu de mantuiala.

Descurajati de aceasta stare a lucrurilor, taranii s-au intors catre cei care credeau ca au puterea de a patrunde in straturile superioare ale sistemului pentru a inainta cererile lor modeste. Politicianul local, avocatul ambitios, doctorul ce avea diferite relatii, toti il ajutau pe cel neputincios, obligandu-1 insa sa-i intoarca serviciul (avand votul lui sau venind ca si client). Nascut in astfel de conditii, patronatul a devenit endemic.

Oferind solutii individuale problemelor de sistem, patronatul inabusea actiunile colective ale taranilor, asigurandu-se ca acestia ramaneau docili din punct de vedere politic si social. Totusi resentimentele fata de sistem cresteau, iar pentru cei din PASOK, faptul ca au promis sa lupte impotriva rousfeti nu a avut o mica importanta in programul electoral cu care au castigat alegerile in 1981.

Imaginea schimbatoare a campiei

Intr-o calatorie cu masina printre orasele si satele de la campie s-ar putea sa va uimeasca numarul caselor nou construite si al masinilor agricole. Ajutorul economic postbelic a influentat pozitiv reconstruirea zonelor rurale. Dar imburghezirea satelor cu ferme bogate a depins si de surplusul fermierilor ce au emigrat spre Germania si Australia in anii '50-'60 sau de forajele petroliere ale Arabici Saudite din anii '70. Satele au prosperat datorita banilor trimisi de emigranti; in acelasi timp, rudele si vecinii au putut inchiria sau lua in arenda parcelele lasate in paragina.



Una dintre contradictiile modernismului este ca fermele mecanizate au marginalizat frecvent femeile, ale caror cunostinte despre agricultura si munca campului erau invechite. Desi multe femei nu au parasit complet munca campului, ele s-au trezit intr-un fel de prizonieriat casnic pe care mamele lor nu l-au cunoscut. Ele isi amintesc cu oarecare naivitate de perioadele de dinaintea utilizarii tractorului, desi agricultura atunci era destul de ineficienta. Desele remarci, care spun ca sotia "doar sta', le aminteste de dependenta fata de sotii lor. Aceasta prevesteste o pierdere a statutului si a puterii lor; barbatii sunt sceptici cand "micile neveste' (nikokyroules) incep sa vorbeasca feminisimos: "barbatii sunt cei asupriti, noi lucram ca voi sa puteti manca'

Cresterea inflatiei si dorinta unui trai mai bun au cerut ca, in mai multe familii, si femeia sa aduca un venit, dar oportunitatile in satele in care se practica numai agricultura erau limitate. O femeie putea castiga ceva in plus incheind un contract cu marile companii de confectii pentru a coase diferite lucruri la propria masina de cusut. Aceasta usura ingrijirea copiilor, o problema care era un impediment in obtinerea unui venit sigur si posibilitatea asigurarii unei stabilitati sociale. Femeile lucrau si in magazine sau mici intreprinderi.

Datorita acestei lipse de oportunitati in gasirea unei slujbe, parintii doreau pentru fetele lor soti care sa locuiasca la oras, iar pentru baieti o profesie. In orase, femeile fara experienta puteau lucra in industria usoara la brodarea materialelor sau in industria alimentara la umplerea cutiilor de conserve. Zestrea fetelor putea sa fie acum o locuinta cumparata sau construita in Atena, Salonic sau in unul din orasele de campie ca Serres, Katerini sau Tripolis.

Unele sate bazate pe agricultura pareau mai populate si multi fermieri erau mai avuti ca inainte. Totusi, viata la tara este inca perceputa ca fiind mizera, epuizanta si imprevizibila; totul era limitat: perspectivele, viata culturala, divertismentul. Era normal ca, dupa ce se casatoreau, tinerii sa vrea o viata la oras.

Ramane de vazut daca planurile de descentralizare - construirea unor mici spitale, centre de ingrijire in timpul zilei, educarea adultilor si o mai mare autonomie administrativa in zonele rurale schimba sensul acestor miscari de mase.

Viata in insule

Cand au debarcat prima data pe insule au fost putini, dar apoi grupurile au fost tot mai numeroase. Modul in care ei venerau marca i-a uimit pe localnici. Turistii care vin vara sunt prieteni cu marea, ispititi de azurul, linistea si imaginea ei calmanta. Ei se intind visatori pe nisip atragand asupra lor razele soarelui de care se fereau atat de mult aristocratii, pentru ca bronzul era semnul muncitorilor de rand.

Daca turistii priveau insula ca pe un refugiu temporar, iar marea ca pe o mangaiere, sentimentele celor care traiau acolo de generatii erau altele. Imediat dupa ce s-au instalat pe insula, noii localnici nu stiau sa inoate, iar copiii care indrazneau sa se aventureze prea mult in larg erau trasi de mamele care tipau disperate, neavand nici un motiv sa priveasca marea ca pe ceva romantic. Pentru ele, marea nu era mai putin inselatoare doar pentru ca era frumoasa. "Exista trei lucruri de care trebuie sa te temi: focul, marea si femeia', spune un proverb. Moartea este atat o amintire, cat si un lucru iminent pentru cei care traiesc la tarmul marii. Ei cunosc vijeliile din timpul iernii, convulsiile ploii si vantul care porneste din senin. Marea ofera viata, dar o poate si lua.

Geologic, cele 1425 de insule ale Greciei s-au nascut din intalnirea marii cu muntele, ele constituindu-se de fapt din creste ale muntilor scufundati. Aproximativ o zecime dintre acestea sunt locuite, unele doar de cativa calugari si capre. Este tentant sa extindem comparatia, pentru ca individualitatea fiecarei insule cu arhitectura, costumul si dialectul ei este izbitoare si ar parea sa sugereze o reminiscenta a satelor din muntii inalti. Totusi, aceasta individualitate nu are de-a face doar cu distantele. Dimpotriva, a existat un contact intens si frecvent intre aceste siruri de insule si chiar in cadrul aceluiasi grup insular - Cicladele centrale, insulele Dodecanese din est, insulele Sporade din nord si cele Ionice din vest - se transmit cantece, se cauta neveste, iar stilul arhitectonic nu difera, intiparita in modelul caselor, in fetele oamenilor sau in vorbele lor, se pastreaza inca istoria muncii lor, dar si cea a dominatiei straine.

Economia precapitalista a pirateriei si jafurilor, a constructiei de vapoare si comertul au facut ca aceste insule sa fie printre cele mai bogate si ravnite teritorii ale Mediteranei, inca de la inceputul acestui secol.

Otomanii nu au avut un control atat de puternic asupra insulelor, asa cum au avut asupra teritoriului principal Principatele europene, de la venetieni, genovezi, francezi si pana la englezi au cautat ca prin control politic si prin unele facilitati comerciale sa exploateze pozitia strategica si comertul din aceste insule.

Desi scopul acestora era sa obtina bogatii din comertul practicat cu marfurile ce treceau prin aceste teritorii, unele venituri ramaneau aici, concentrate in mainile unei alte elite indigene. Aceasta elita detinea pamant sau vase si porturi la insulele ce se intindeau de la Idhra pana la Hios si deseori cooperau cu europenii in termeni profitabili. La inceputul secolului al XX-lea, in multe insule exista o ierarhie sociala clara. Pe insulele binecuvantate cu pamant roditor si resurse de apa, unii locuitori continua sa traiasca ca fermieri si reusesc sa obtina recolte la fel de frumoase ea in zonele de pe insula principala. Struguri, pepeni, rosii, portocale si lamai cresc sub soarele dogoritor de vara, iar fasolea si ceapa se pot adapta si ele la conditiile de aici. Pe luxurianta insula Corfu, arendasii lucrau pe domeniile aristocratilor locali, in timp ce in insulele Ciclade, inaintea obtinerii independentei, dealurile stancoase erau impartite intre locuitorii insulei si vreo manastire puternica.

In multe dintre cazuri, caracterul distinct al fiecarei insule reprezinta o mostenire nu intotdeauna usor de inteles. Economia insulara din prezent, valabila pentru toate insulele, cu exceptia celor care au pamanturi roditoare si apa din belsug, depinde in mare masura de banii pe care ii primesc de la cei plecati si de gradul de dezvoltare a turismului. Vilele elegante, care rasareau de-a lungul dealului incercuind portul Symi au fost martori muti ai incredibilei bogatii ai comerciantilor maritimi, ai constructorilor de vase si ai vestitilor culegatori de bureti de mare. Dar acum ele sunt goale, au devenit mausoleuri, reprezentand dovezi mute ale modului de viata, care s-a prabusit odata cu dezvoltarea industriei constructoare de vapoare cu aburi. Bunastarea le-a supt banii si i-a transferat in alte locuri, precum: Atena, Tarpon Springs, Florida sau Argentina. Pe scheletul acestei abundente se ridica o noua prosperitate. Tocmai aceasta grandoare trista a caselor si a porturilor din acest colt de lume este cea care atrage tot mai mult agentiile turistice din toate tarile, acestea folosind pentru traducerea termenului cuvantului "picturesque'.

Mitul femeii de pe insula

In mitologia acestui tinut, munteanul se desavarseste prin femeia insulara. Grecii de pe insula principala pun fata in fata traditiile lor eroice, "masculinitatea' munteanului si "feminitatea' insulara. Dansurile de pe insula sunt line si unduitoare precum marea, iar ale celorlalti sunt drepte, rigide, mandre ca si dansurile razboinicilor de pe varfurile muntilor. (Ei uita de vijelioasele si rapidele zonaradhiko de pe dealurile trace.)

Muzica de asemenea este "dulce'. In aceasta muzica, ei au dat o tenta sexuala a ceea ce probabil este diferenta intre sunetul urban, rafinat si stilul rustic, aspru. Nu luati in considerare sintetizatorul care preia nisiotika din cantecele populare - nu poate distruge stralucirea specifica muzicii populare insulare, o muzica care s-a dezvoltat in cadrul retelei de orase portuare bogate, incluzand si orasele Smirna si Constantinopol din partea greceasca a Asiei Mici. Acest stil foloseste un grup de instrumente de coarde: vioara, ce se tanguie ca o voce umana; un santouri - un tambal oriental ale carui coarde creeaza un sunet de cascada; si turcescul ud (in greaca, uti), cu gatul lung si sunet profund sau varianta sa mai mica, lauto (cimpoiul specific insulei, asa-numitul tsambuna, nu este mentionat.). Cantecele din insule, avand un iz de cavalerism venetian, celebreaza dragostea, curtea facuta femeii precum si frumusetea, pornind de la versul cretan - romanta cunoscuta sub numele de erotokritos, ale carei versuri melodioase se aud de-a lungul Marii Egee - pana la cupletele satirice improvizate, pismatika, din Insulele Ciclade si din Insulele Dodecanese.

Aceasta traditie eroica, numita "feminitate', pe care locuitorii insulei principale o atribuie insulelor este, fara indoiala, in legatura cu suspiciunea lor ca femeile ar fi cele care conduc lucrurile acolo. Si intr-adevar, exodul sezonier al barbatilor, care lucrau pe mare, a facut ca multe insule sa aiba un caracter predominant feminin. "Un barbat este musafir in propia lui casa', spun grecii, iar lucrul acesta este si mai mult valabil in cazul insularilor, deoarece barbatii sunt trimisi de acasa dis-de-dimineata, pentru ca femeile sa-si poata face treburile gospodaresti. Cei de pe insula principala insinueaza faptul ca femeile nu numai ca-si domina barbatii, dar ii si incornoreaza. In cele din urma, speculeaza ei, cum reusesc ele sa fie fara barbati timp de luni sau chiar ani? Povesti despre neveste plictisite si despre amanti prolifereaza chiar si pe insule, dar veridicitatea lor este desigur pusa sub semnul intrebarii.

Totusi pe unele insule, familia unei fete nemaritate ii protejeaza acesteia reputatia impotriva barfelor ("Mai bine iti pierzi un ochi decat reputatia', zice un proverb) cu o indarjire ce rareori poate fi gasita in insula principala. In Kalymnos, clasele separate - de fete si de baieti - au rezistat mult timp si au trecut numai cativa ani de cand tinerii au inceput sa studieze in clase mixte. Totusi exista parinti sceptici care considera camaraderia acestor studenti, numiti parees, ca fiind una cu adevarat inocenta.

In consecinta, are loc o adaptare clara a conservatorismului moral si religios avand cele mai originale rezultate. Aceeasi comunitate care cerea preotului sa negocieze pentru o exceptie kalymniana de la legea greceasca, ca sa obtina permisiunea ca fetele sa se marite la 14 ani inainte de a-si pierde virginitatea, tolereaza cu bunavointa legaturile extraconjugale ale unei sotii de 25 de ani, senzuale si greu de multumit.

Aceste ultime cuvinte se traduc in termeni destul de nepotriviti. Nikokyra, insemnand amanta, desi pare un titlu compromitator, nu implica nimic defaimator si cu atat mai mult in insulele din Marea Egee, unde casele apartin femeilor. Daca miresele de pe insula mare se mutau cu soacrele lor, aici, mama isi da casa fiicei mai mari cand se marita, mama mutandu-se cu tatal fetei intr-o locuinta mai mica: un apartament mic la subsol, un sopron de la marginea proprietatii sau o camera inchiriata in apropiere. Fiicele celelalte, cea mijlocie si cea mica, desi ne-am astepta sa primeasca putine lucruri ca zestre, aproape intotdeauna primesc si ele o casa. Ca si la numeroasele case de pe insula, si la casa ei se va gasi un bilet mazgalit: "rooms, chambres. RAUME' si, vara dupa vara, straini nebronzati si mierosi ii coboara scarile in drumul lor catre plaja si se chinuie sa le urce dupa o incaierare care probabil a avut loc in discoteca.

Astazi, odata maritata, aceasta fiica a insulei va inchiria probabil o camera sau doua acestor straini. Ei au voie sa treaca prin hol, dar lumile lor raman separate. Ea vinde vederi in propriul magazin, in timp ce sotul ei este in echipa ce ridica un nou hotel. Femeia urmareste o telenovela americana la televizor in timp ce croseteaza ceva pentru trusoul fetei, isi face probleme pentru fiul sau, care devine kamaki sau despre examenele de la Universitate ale fiicei sale. "Turismul e bun. Aduce bani', se spune aici.

O POVESTE FASCINANTA

Din perioada preclasica pana in anii 1930, Symi si Kalymnos erau centrul unui comert infloritor cu bureti de mare din Insula Dodecanes. Tot mai putini, scufundatorii locali cautau asiduu bani si faima riscandu-si viata in "mrejele' apelor adanci. Al doilea razboi mondial a distrus o mare parte a comertului maritim local, alungand o mare parte din locuitorii insulelor, iar industria nu si-a revenit niciodata pe deplin. In plus, datorita unei boli, multe bancuri de bureti din Marea Egee au diparut. Azi buretii, vanduti ca suveniruri, sunt adusi din Florida.

Viata la oras

Vazuta de pe inaltimile muntilor Pendheli, care marginesc orasul in partea de est, Atena pare a fi - asa cum a spus romancierul John Fowles - o multitude de cuburi imprastiate pe campia Atica. Bloc dupa bloc, asemanandu-se mai mult sau mai putin cu etaje de ciment, insesite in "multiple locuinte' (acum sunt cunoscute ele in Grecia), ele nu formeaza cel mai frumos centru urban al Europei. Mai mult, rapiditatea cu care orasul a fost inaltat a amanat problema planificarii urbane, secto-rizarea si amplasarea parcurilor pentru mai tarziu. Cu o populatie de peste 4 milioane de locuitori (reprezentand peste o treime din populatia tarii), Atena este de fapt o realitate concreta.

Arhitectii si politicienii incearca sa o faca mai atractiva, protejand putinele case ramase in picioare si care pastreaza un oarecare merit arhitectural, transforma unele stradute in trotuare, iar terenurile aflate in paragina in terenuri dejoaca pentru copii. Dar cu toate acestea, turistii nu evita sa viziteze si sa se bucure de capitala greaca. Sub imaginea arhitecturala groaznica, Atena ascunde o inima umana. Nicaieri nu se potriveste mai bine ca aici vorba antica: "omul e masura tuturor lucrurilor'. Mai mult decat o inima, Atena are suflet si in unele locuri, cum ar fi strada Athinas din jurul pietii de carne sau Plaka din timpul unei nopti toride, si te cuprinde frica.

Ceea ce face Atena atractiva sunt locuitorii ei temperamentali, facand gesturi caraghioase cu mainile, schimbandu-si atitudinea de la o nepolitete provocatoare la o neasteptata prietenie, certandu-se, dar si razand, iar plimbarea printre acesti oameni este cu adevarat palpitanta. Atenienii nu ezita sa-si arate sentimentele si deseori starea lor emotionala se constituie ca un mod de comunicare mai bun decat cel verbal.

Dupa cateva zile, vizitatorul care se astepta sa ramana un observator obisnuit se trezeste traind si exprimand sentimente de mult uitate, exersand noi miscari faciale sau diverse sunete, totul intr-un mod neasteptat de usor si inconstient. Aristotel a descris aceste lucruri ca fiind efecte ale vizionarii unor piese de teatru bune, etichetandu-le "catharsis'.

In Atena moderna, catharsis-ul este intotdeauna o oferta, numai ca nu exista o delimitare stricta intre public si actor, iar piesa nu se termina niciodata.

Trebuie avut in vedere faptul ca Atena, ca noua metropola urbana, s-a dezvoltat de curand. Orasul s-a transformat rapid - practic a crescut cu aproape un sfert peste noapte - din 1923, datorita unui aflux de refugiati din Asia Mica. Acesti noi veniti erau foarte saraci, in cele mai multe cazuri venind din Turcia doar cu hainele de pe ei. La inceput, ei s-au asezat in baraci provizorii situate in jurul orasului in zone ca Nealonia sau Nea Smyrni, nume ce le aducea aminte de tinuturile natale. Astfel a aparut noul curent de expansiune urbana impreuna cu alte caracteristici ca: saracia, lumea interlopa, maruntii raufacatori (manges) sau sunetele melancolice ale muzicii rembetika, care formeaza imaginea capitalei.

Atena s-a extins in ultimii 60 de ani, perioada in care populatia a crescut de la 453.000 de locuitori la peste 4.000.000; aceasta e o crestere de 883% intr-o perioada de timp in care intreaga populatie a tarii a crescut cu 93%. Este clar ca a avut o semnificativa importanta migratia de la tara a la oras. Toate drumurile duc la Atena.

Aceasta densitate de oameni duce la formarea unor teribile ambuteiaje de 2 ori pe zi. Masinile sunt principala cauza a smogului (asa numitul nefos), care intoxica orasul in perioadele in care nu bate vantul. Smogul asociat cu umiditatea atmosferica formeaza un acid abraziv care a dizolvat monumentele din piatra, prezente in oras de milenii. In ultimii ani s-a instaurat o zona de restrictie in jurul centrului orasului pentru a diminua problemele de trafic si smog. Masinile particulare au numere pare si impare avand voie sa circule in acea zona, in zile diferite, alternativ. Acesta e o binecuvantare pentru taximetristi, dar e clar ca nu exista taximetristi care sa faca fata cererilor, mai ales din cauza afluxului de turisti. Fiti pregatiti sa acceptati un aranjament mai ieftin in sensul sa acceptati sa impartiti bucati ale drumului cu alti oameni.

Atractia urbana

In timp ce dezavantajele metropolei sunt aparente observatorului obisnuit, avantajele de care se bucura atenienii sunt mai putin evidente. Aici exista mai multe cadre medicale si paturi de spital decat oriunde in Grecia. Oportunitatile educationale sunt de asemenea superioare. Exista mai multe scoli, profesori si universitati pe cap de locuitor decat oriunde altundeva. Cand isi incheie studiile au si locuri de munca. Mai mult, atenienii sunt mai bine platiti decat ceilalti greci.

E posibil ca Grecia sa fie subdezvoltata din punct de vedere industrial, dar 50% din intreprinderile tarii (ce angajeaza minim 10 oameni) sunt localizate in sau langa capitala, incepand cu fabricile de ciocolata si cu cele de bere, pana la porturile si rafinariile imense, toate sunt asezate de-a lungul coastei in localitati ca: Perama, Skaramanga, Elefsina. O calatorie de la Atena spre Corint e de fapt un drum in inima industriei grecesti.

Cei care au diploma de liceu sunt potriviti pentru diferite pozitii in serviciile civile bune, ce inseamna orice, de la o slujba in cadrul unei companii de electricitate, pana la cea de consilier guvernamental. Aceste pozitii sunt cautate pentru salariile care se indexeaza in functie de inflatie si sunt marite in fiecare an. Mai mult decat atata, sunt pe viata si iti garanteaza pensia. Stabilitatea si securitatea sunt de mare valoare intr-o societate care a pornit de la un stil de viata agrarian (pana in 1960 mai mult de 50% din populatie locuia la tara).

Beneficiile vietii de birou

Daca mai demult familia isi dorea ca fiul sa lucreze pe camp si sa pastoreasca turmele tatalui, acum o astfel de afirmatie e luata in deradere de tinerii din sat. Nu se mai acorda admiratie pastorului dur si autarhic ce era capabil sa-si intretina familia cu lapte de capra, branza, carne si alte necesitati zilnice. Imaginea functionarului educat si a profesionistului a uzurpat vechile idealuri, lucratorii in birouri nu-si mai murdaresc mainile sau nu-si mai pateaza hainele, iar functionarii publici isi vor permite sa-si lase unghia degetului mic mai lunga ca marturie a muncii lor curate.

Educatia este pretuita pentru ca iti faciliteaza inaintarea pe scara sociala. In cautarea cunoasterii si fascinatia pentru bunurile si ideile straine - pentru care grecii au o expresie xenomania - putem identifica multe simptoame ale asa-numitului "sindrom' al tarii in curs de dezvoltare. Oamenii sunt angajati intr-un efort de a-si asigura o "slujba curata' pe care ei o asociaza imaginii modernismului.

Totusi, Grecia nu are nici o baza industriala si nici un P.N.B. care sa-i sustina in prezent astfel de aspiratii. In legatura cu P.N.B exista de doua ori mai multi studenti in Grecia decat in S. U. A. Recunoscand faptul ca majoritatea afacerilor pornesc de la intreprinderi familiale, nu exista cerere pentru slujbe ca directori executivi; astfel, multi dintre angajati se afla in pozitia in care nu-si folosesc cunostintele la adevarata valoare.

Unii lucreaza in scoli private (frontistiria), pe care le putem vedea peste tot in Atena. Aceste institutii ii ajuta pe studenti sa-si ia examenele la universitatile de stat. Multi studenti talentati merg sa studieze in strainatate si, constienti de numarul limitat de oportunitati in cercetare sau pe piata fortei de munca de la ei din tara, prefera sa ramana in tara in care au studiat.

Cine-i poate invinovati cand, dupa unele estimari, in Atena exista mai multi avocati decat in toata Franta. In conceptia rurala, prin mutarea de la tara in Atena, ei isi pot asigura un loc de munca, o relativa prosperitate financiara si prestigiu, desi nu e clara ordinea lor. In orice caz nu e usor sa te intorci la tara, cu exceptia vacantelor sau dupa pensionare, pentru ca asta inseamna o readaptare la stilul de viata rural care paleste dupa o perioada de trai la oras. Atena e centrul vietii politice comerciale si culturale a Greciei.

Mai mult de 17 ziare importante sunt tiparite in fiecare zi in capitala, acoperind 90% din intreg teritoriul tarii. Majoritatea televiziunilor grecesti transmit din Atena, fapt ce reiese clar din reclamele adresate locuitorilor orasului sau promovate in magazinele ateniene, fara a mentiona buletinele meteo ce se concentreaza mai mult pe capitala. Locuind in acest oras te simti conectat la centrul lumii elenistice si este greu sa rupi legatura.

Estul intalneste Vestul

Atena este principala poarta de intrare in Grecia. In fiecare an, in jur de 2.000.000 de turisti, mai mult de jumatate din cei ce ajung cu avionul in Grecia, aterizeaza pe aeroportul Hellenikon din Atena. In acest sens, Atena este interfata dintre Grecia si restul lumii.

Aici, oamenii din zonele rurale intalnesc poate pentru prima data o cultura internationala. De asemenea, este locul unde majoritatea europenilor isi formeaza o parere despre cultura greaca.

Se spune ca, vazut dinspre Est, Atena e primul oras european, iar vazut dinspre Vest e primul oras oriental. Aceasta interpunere intre Est si Vest trebuie luata in considerare atunci cand vrem sa intelegem imaginea orasului sau a tipului de oameni ce traiesc aici.

In partea vestica, gasim piata Syndagma marginita de oficiile companiilor internationale, hoteluri de lux si Casa Parlamentului. Syndagma are o imagine occidentala, eleganta. Gucci, St. Laurent si Chanel rivalizeaza pentru clientii din aceasta zona, unde limba engleza este lingua franca. Aici grecii din zonele rurale se simt coplesiti de sentimente de inferioritate, pentru ca ei nu gasesc nimic familiar lor.

La mai putin de o mila departare se afla, la polul opus, Omonia Square. Aici se poate savura cafeaua greceasca in una din cele mai mari cafenele (kafeneid) din tara. Doua care merita incercate sunt "Alexandru cel Mare' sau "Neon'. Femeile sunt servite, dar se poate observa ca ele formeaza o minoritate distincta.

Omonia este plina de vanzatori ambulanti care comercializeaza orice: de la ceasuri de mana pana la budinca de orez. In timpul noptii, apar barbati, care ruleaza mari samovare de cupru cu o bautura calda numita salepi, o fiertura cremoasa facuta din radacini de orhidee fin macinate si despre care se spune ca este un antidot perfect impotriva racelii. Aici e randul turistului sa se simta strain.

Omonia si Syndagma sunt reprezentative pentru cele doua identitati diferite ale Atenei (nu putem spune grecesti). Aceste doua stiluri, cel traditional si cel modern, sunt intr-o oarecare masura vizibile in fiecare individ in care exista o bipolaritate culturala. Ca o ilustrare ipotetica, daca un Romaios (inseamna un grec cu inclinatii spre traditional) trebuie sa plece de la Plaka la Omonia, ar alege o ruta care trece pe la catedrala ateniana, Mitropolis, apoi si-ar continua drumul printr-o zona cu mici magazine care vand haine, obiecte casnice si religioase. Asta in cazul in care nu vrea sa treaca pe strada Athinas, care este practic un bazar la scara mare. Un grec mai modern ar alege sa treaca prin Syndagma, iar apoi pe strada Stadiou, pe langa numeroase cinematografe unde ruleaza filme straine, magazine universale sau pasaje ingrijite cu diferite magazine, intr-un anumit loc, aici este si Muzeul National Istoric cu statuia lui Kolokotronis, eroul Razboiului Grec de Independenta, amplasat in fata lui. Pentru eleni, traditionalismul grecesc este un semn al regresului si indiciul stanjenitor al influentelor estice. Acestea isi au locul in muzee.

Aceste intinerarii diferite pe care le-ar alege cei doi, un grec traditional si un grec modern, confirma doua experiente separate ale capitalei traite de ei - dar si ale vietii in general. Acest amestec intre Est si Vest face, partial, ca Atena sa fie atat de atractiva pentru turisti. Pe de-o parte exista fanteziile romantice legate de Orient, iar pe de alta parte, mult mai familiarul aspect occidental al orasului.

AMESTECUL PIETATII CU PLACEREA

Festivalurile religioase grecesti - care sunt in numar mare celebreaza cu devotiune si bucurie zilele sfintilor si alte evenimente din calendarul religios.

Sarbatorile de Pasti constituie cel mai important festival ( deseori precedat de un carnaval de dinaintea postului). E o perioada propice vizitelor, datorita serviciilor traditionale ce marcheaza invierea peste tot, de la cea mai umila capela pana la impunatoarele manastiri. Plina de culoare, zgomot si chiar pericol, ea este ca si noaptea focurilor de artificii si de Craciun (in Kalymnos, ei folosesc dinamita pentru a se asigura ca lisus s-a inaltat cu adevarat).

In timpul Saptamanii Mari (Megali Evdhomadha), bisericile sunt imbracate in negru. In Joia Mare, calugarii de pe muntele Patmos refaceau obiceiul spalarii picioarelor lui lisus din timpul Cinei celei de Taina. In Vinerea Mare, Epitafios sau catafalcul lui Hristos e impodobit de catre femei si dus pe strazi in amurg, in timp cei ei canta imnul (imaginea de mai sus).

In Sambata de Pasti, bisericile sunt impodobite in alb. La miezul noptii, cand totul este cuprins de intuneric, preotul aprinde o lumanare luand lumina de la lumina sfanta pentru a reprezenta lumina lumii, intonand Hristos anesti (Cristos a inviat!)''. Acesta e semnalul ca intreaga adunare sa-si aprinda lumanarile. Artificiile se aprind, uneori zgomotul dinamitei zguduie geamurile si toata lumea ciocneste oua rosii. Oamenii incheie postul cu o cina, la care mananca supa din carne de miel cu lamaie, orez si ceapa verde.

In Duminica de Pasti, oamenii se aduna in aer liber la o friptura de miel cu muzica si dans. Lunea sunt multe petreceri, iar in unele insule se face un chip al lui Iuda pe care oamenii il umplu cu artificii si il ard.

SARBATOARE DE LUNI "Lunea curata' este sfarsitul carnavalului de dinaintea postului, in unele insule incluzand inaltarea de zmeie si bataia cu faina.

CALEA MANTUIRII Femeile credincioase se tarasc ispasite catre biserica Panaghia Evange-listria din Tinos la sarbatoarea Adormirii Domnului, din luna august.

IN MUNTI

Zilele sfintilor sunt sarbatorite prin panighyri (festivaluri) in capelele de pe toate insulele, unde locuitorii insulei Ciclade sarbatoresc in 17 iulie Aghia Marina, protectorul recoltelor.

SARBATORI IN TIMPUL ANULUI

De la cea mai mica pana la cea mai importanta asezare, fiecare grec imbina pietatea si placerea cu evlavia atunci cand este vorba de sarbatorile lor. Cea mai mare sarbatoare religioasa de dupa Pasti este Adormirea Maicii Domnului (Panaghias), din 15 aug., care aduna grecii din toata lumea.

Dupa liturghia din noaptea de 14, icoana Madonei este aratata si sarutata. Apoi are loc petrecerea care poate tine cateva zile. Celebrarile sunt impresionante in Karpathos, cu cantece traditionale, dansuri specifice si costume orbitoare. In fiecare luna sunt festivaluri pe insule si sarbatori nationale ca Ohi (ziua "Nu'), din 28 oct., cu parade patriotice, marcand raspunsul grecilor la ultimatumul acordat lui Mussolini.

Celebrarile incep cu noaptea de dinaintea sarbatorilor si toti membrii comunitatii, de la bebelus la bunic, iau parte la acestea. Sfintii patroni sunt onorati cu diferite servicii, urmate de petreceri in aer liber, muzica si dans. Mai sus e prezentata sarbatoarea lui Aghios Dimitris din Octombrie, in Sikinos, indragita pentru consumul de vin.

ABC-URI CULTURALE

Meritul alfabetului, ca fenomen indigen, este de a orienta vizitatori prin hatisurile culturii contemporane grecesti

Noii veniti in Grecia sunt deseori derutati de alfabetul grecesc. Chiar daca au unele probleme in intelegerea altor limbi europene, ei pot cel putin citi semnele rutiere si sa-si dea seama care este toaleta pentru femei sau barbati. In Grecia, chiar si cuvinte internationale, cum ar fi express au o infatisare bizara. Poate mai mult ca orice altceva, acest alfabet ciudat ii face pe straini sa ridice mainile si sa rosteasca anticele cuvinte grecesti care exprima disperarea: "E totul atat de grecesc pentru mine!'. A.B.C.-urile culturale prezentate nu vor ajuta pe nimeni sa-si infranga teama la vederea acestui alfabet, dar pot sa-i ofere o cheie pentru alte simboluri, care sunt la fel de ciudate. Limba greaca este plina de concepte intraductibile. Ceea ce urmeaza este o valorificare a alfabetului acestor fenomene indigene. K de la Kamaki sau Z de la Zorba introduc noul sosit in aspectele culturii contemporane, aspecte care nu sunt evidente. Aici, cititorii vor afla de ce nimanui nu-i pasa de zilele de nastere (vezi Onomastica, pagina 108), de ce chioscurile apar la fiecare colt (vezi Periptera pagina 112), de ce femeile se imbraca in negru (vezi Femeile pagina 119) si de ce grecii sunt neintrecuti in turism (vezi Xenomania, pagina 123).

Desigur, acest caleidoscop de termeni nepotriviti este doar una dintre multele colectii posibile. Diferitii scriitori care au contribuit la acest alfabet nu se poate spune ca au fixat o topografic culturala a Greciei, fiecare - lingvist, antropolog sau jurnalist - este interesat in identificarea unor mituri si in schitarea identificarii culturale. Cateodata umoristice, altadata serioase, aceste prezentari realizeaza o alta harta a Greciei, la fel de importanta ca si cca geografica din urmatoarea sectiune. Puteti folosi paginile urmatoare ca dictionar sau ca set de comentarii sociale.

ACRONIMELE

Chiar si clasicii, care se descurca cu usurinta cu ingrijita limba greaca folosita in ziarele cele mai conservatoare, intampina greutati in descifrarea lungilor siruri de acronime care apar tot mai des in jurnalismul modern, intotdeauna folosite pentru partidele politice (KK.E, PASOK, ND, DIKKI, EPEN), acronimele reprezinta acum orice: de la diferite servicii sociale (IKA, EES, ANAT, IKY, DEM) pana la cluburi de fotbal (PAOK, AEK).

Acronimele sunt "fast food'-ul limbajului grec. Asa cum americanii s-au intrebat ce inseamna cu adevarat "McDonald's' asa si grecii incep sa se intrebe despre ce este vorba in aceste acronime. De ce anunturile publice si anunturile de ziare incep sa se asemene cu stramosii lor, cu lungile siruri de litere mari? Acronimele, intocmai ca si mancarea "fast-food', au o abilitate ciudata de a-si camufla continutul. Lumea uita sensul adevarat al unui acronim, pana cand brusc capata o semnificatie a lui proprie. Fostul prim-ministru Andreas Papandhreou a profitat de acest fapt atunci cand s-a decis sa foloseasca acel acronim pentru fortele de ordine grecesti, ca cel pe care l-au folosit partizanii de dreapta in timpul razboiului civil grec. ELAS reprezinta acum ambele; acronimul este un mod subtil de a pune in drepturi un moment crucial din istorie. Dar chiar daca de multe ori se intampla sa iti ia o viata pana sa descifrezi politica acronimelor, nu-ti trebuie mult timp sa le inveti pe cele care sunt folosite in mod frecvent. Toata lumea stie ca telefonia greaca functioneaza intr-o cladire denumita OTE (pronuntat de greci "ote'). Ai economisi ceva timp daca ai sti ca organizatia de turism greceasca se numeste EOT (pronuntat de greci " eot') si nu te-ai mai simti stanjenit daca ai sti ca cetele care striga PAOK (pronuntat de greci "paok'} pe strazile din Salonic, in zilele de duminica nu sunt activisti politici, ci sunt doar niste suporteri de fotbal.

MUZICA BIZANTINA

Un interviu cu Markos Dragoumis, de la facultatea de muzica a Universitatii din Atena.

I: in zilele de duminica si in timpul sarbatorilor onomastice (vezi " Onomastica ', pagina 108), radiourile merg la maximum si orasele rasuna de muzica cantorilor de la manastirea Mitropolis din Atena. De ce aceste cantece par a fi orientale pentru urechea occidentalului?

R: Muzica greceasca are multe caracteristici orientale. Nu numai tonul si semitonul, dar si alte semiintervale mai lungi sau mai scurte, gama cromatica orientala, sunete nazale si diferite note ce confera cantecelor o coloristica aparte, toate caracteristice Orientului.

Cum a dat nastere Bizantul la doua stiluri muzicale bisericesti atat de diferite cum sunt cel romano-catolic si grec-ortodox?

Multi oameni de stiinta nu sunt atat de convinsi ca aceste doua stiluri erau atat de diferite acum 1000 de ani. De exemplu, Igor Reznikoff spune ca "la inceputul secolului al XIX-lea, benedictinii francezi vroiau sa reinvie cantecul gregorian si au creat melodii bazate pe note ce aveau aceeasi durata, uneori intr-adevar minunate, dar care nu aveau nici o legatura cu melodia originala asa cum o stim noi din manuscrise si din traditia muzicala.

Ce au de spus ortodocsii despre muzica? A fost ea intotdeauna parte integranta a serviciului religios grec? A existat vreaodata vreun acompaniament instrumental?

Muzica a fost folosita in biserica crestina inca din timpurile apostolice si este privita de catre Biserica Ortodoxa ca parte integranta a liturghiei, ce trebuie pastrata de fiecare generatie ca vestigii sfinte si trebuie sa fie cantata cu cainta si umilita. Traditia ecleziastica straveche, care inca se pastreaza, sustine ca instrumentele muzicale sunt straine de spiritul ortodox de veneratie, deoarece sunetele lor sunt asociate petrecerilor lumesti. De aceea muzica bisericeasca ortodoxa ramane pur vocala si nu foloseste nici un instrument muzical.

Istoria muzicii occidentale pare a fi in stransa legatura cu evolutia muzicii bisericesti. Cum a supravietuit aceasta muzica? Sunt cantori instruiti special sau sunt gasiti printre cei batrani?

Pana in anul 950 d.Hr., muzica religioasa a bizantinilor si a grecilor, in general, a fost transmisa pe cale orala. Dar odata ce s-a inventat o metoda de notare a muzicii, ea putea fi transmisa si prin manuscrise, iar din 1820, prin carti. Dar un elev trebuie sa treaca un obstacol considerabil inainte de a fi el considerat un bun psaltis sau cantor. El trebuie sa invete sa cante intr-un mod cat mai potrivit, iar acest lucru nu-l poate invata din manuscrise, ci numai de la profesorul sau.

Daca turistii vor sa auda cele mai frumoase cantari, unde ar trebui sa mearga?

Exista biserici cu cantori si coruri bune in fiecare oras grecesc si in multe metropole ale Greciei. In Atena, vizitatorii ar trebui sa caute Lykourgos Angelopoulos si corul sau, care obisnuia sa cante in Aghia Irini, inainte de lunga perioada de restaurare a acestei biserici.

O COMBINATIE DISCUTABILA

In 1970-1980 s-a incercat o imbinare a cantarilor bizantine cu muzica populara. Fabricantul de instrumente Hristodhoulos Halaris a prezentat pentru prima data acest tip de muzica in 1976 cu o versiune a sa a romanticului poem epic cretan Erotokritos, avand ca vocalisti pe Nikos Ksilouris si Tania Tsanaklidhou. Halaris s-a concentrat exclusiv pe cantarile bizantine - incluzand o prelucrare a lui Ih Melodhi tou Pathous, imnurile compozitorului din Constantinopol, Retras Peloponnisios, fapt ce a cauzat controverse printre traditionalisti.

CAFEAUA

"Doriti o cafea?'. Este clasica invitatie de la Syndagma pana la Samos, deoarece cafeaua prajita in casa era bautura intalnirilor romantice.

Pentru greci, a oferi cafea unui strain este un gest de ospitalitate si pretextul unei conversatii. O invitatie ocazionala la cafea din partea unei cunostinte (cerc de prieteni) nu este usor de refuzat. Si de ce nu? in cele din urma este o bautura perfecta pentru a spune glume, a face un flirt inocent si multe povesti de dragoste incep cu priviri sfioase deasupra unei cesti de cafea.

Ea isi gaseste locul si in cadrul social modern. Barbatii greci o beau in omniprezentele cefenele (Kafenid), iar nevestele o beau acasa cu vecinele. Si oamenii ce muncesc o beau, dar nu vei gasi nici o cafetiera la locul lor de munca. Ei o comanda din incinta unei kafenio sau de pe strada si poti vedea chelnerul furisandu-se in sau din cladire, incarcat cu cesti de cafea suspendate, ca lanternele, cate trei, pe suporturi de metal.

Ca nume si calitate, cafeaua este mai apropiata de cea araba originala, qahwah decat de marcile apoase ale occidentalilor. Macinata intr-o pulbere fina si fiarta cu apa, la care se adauga zahar in cantitati variabile, kafes se serveste in cesti mici. O poti comanda dulce (glyko), foarte dulce (vary glyko), medie (metrici) sau neindulcita (sketd) si daca cateva lingurite de cafea nu-ti satisfac dependenta de cofeina, o poti comanda dubla (diplo). Cunoscatorii stiu ca, ceea ce deosebeste o cafea minunata de una mediocra este spuma ei deasa (kaimakf). Chiar si zatul este folosit. De exemplu, daca ramane putin lichid astfel incat zatul sa poata fi intins pe fundul cestii, se poate intoarce ceasca astfel incat putina cafea ramasa sa se prelinga pe pereti pana ajunge pe farfurioara. Se formeaza un model in care grecoaicele iti pot descifra simbolurile, prezicandu-ti viitorul.

Multi barbati greci nu se dau in vant dupa "prezicerile din ceasca sau dupa ghicitul in cafea' si, pentru ca biserica nu este de acord cu aceste practici neortodoxe, femeile ezita sa le faca. Insa de multe ori in casa lor, ele interpreteaza aceste semne, doar pentru simplul motiv de a se distra. E curios faptul ca verighete, barbati frumosi si inalti sunt prezenti in general in cestile de cafea.

DELICATESE

"Si cu, din nou infometata, am privit catre biscuitii dulci'. Aceasta dorinta, spusa in urma cu peste 2000 de ani de catre un personaj din piesa lui Sofocle, este inca traita in Grecia de azi, unde dulciurile satisfac o cerere importanta pe plan national.

Zaharoplastio (cofetaria) este un loc unde iti lasa gura apa, cu munti de biscuiti conici decorati cu ciocolata, susan, caise sau nuca de cocos; cu gigantele tavi (tapsia), ticsite cu bucati de baklavas glasate cu sirop scotand la iveala nucile din interior; ele au de asemenea europenele pastes.

Dar zaharoplastio este mai mult decat un magazin. Poti sta mai mult timp, ca intr-o cafenea, mancand kata'rfi (un aluat frantuzesc sfarmat in bucatele, umplut cu migdale si scaldat in miere) sau profiterol (o delicatese stropita cu sirop si lichior, acoperita cu crema de ciocolata si frisca), intotdeauna servite alaturi de un pahar de apa cu gheata.

In orasele din nord - unde abundenta in migdale, fructe si imensa populatie din Asia Mica au favorizat predilectia pentru dulciuri - se gasesc o multime de cofetarii. Seara, inainte sau dupa cina, oraseanul mananca baklavas sau mai dulcele touloumba.

Acasa, parfumatii biscuiti, koulourakia, sunt inmuiati in ceai sau cafea in orice moment al zilei. Cand intri intr-o casa vei avea placere sa fi servit, iar daca refuzi o faci pe pielea ta, cu fructe conservate in sirop, glyko ton koutaliou (ce se mananca fara lingura), ceva intre dulceata si fructe zaharisite. Toate sortimentele de fructe si legume sunt pastrate in acest fel; sunt deosebite nucile verzi si goldanele de Tasos. Cei mai inventivi pun in borcane si vinete sau dovlecei tineri, intalnite si pe tarabele aliniate de-a lungul strazilor din Salonic.

Cea mai umila varietate de dulciuri este "submarinul', o lingurita de vanilie (crema de fistic cu aroma de vanilie), servita intr-un pahar de apa cu gheata, fiind o bautura delicat parfumata.

Patiseria greceasca are o diversitate mult mai mare decat s-ar astepta unii vizitatori dezamagiti (cei satui de omniprezenta baklavas sau de uleioasa halvas). Cele mai bune baklavas se gasesc in Tasos, care, in mod neobisnuit, au in componenta lor nuci si sunt foarte condimentate. Doua variante delicioase ale acestui produs sunt galaktoboitreko sau placinta cu lapte (aluat filo umplut cu o crema groasa, aromata cu floare de portocal si cu scortisoara) si ravani, un fel de pandispan de Madeira impregnat cu coniac si cu sirop de portocale. Nu uitati de aceste bunatati atunci cand treceti prin Egina (Eghina)!

Halvaua (halvas) apare in diferite sortimente. Halvaua de Smirna, acum greu de gasit prin magazine, facuta sub forma unor cercuri mari si plate, are o structura aspra, granulata, de culoarea chihlimbarului. Halvaua din Pharsal, gasita in Tessalia, este mai gelatinoasa, aproape ca "Turkish Delight' (asigurati-va ca o numiti loukoumi). Ambele sunt excelente daca se adauga lamaie si scortisoara. Aceste varietati de halva se pot cumpara din piete, in bucati taiate si presarate cu fistic ori cu migdale sau marmorate cu ciocolata. Chiar mai rafinata este karidhoplastos, un "pate' facut din nuci si ciocolata. Cand va simtiti inconjurat de multitudinea de delicatetese ciudate, nu va simtiti coplesit. Cereti o punga de amigdalota (prico-migdale de diferite forme si arome) si atunci nu mai puteti da gres.

OCHIUL DRACULUI

Deseori grecii il numesc "ochiul dracului' sau mai simplu "deochiul' (to mati). Probabil sensul malefic al acestei expresii se simte imediat. Credinta in existenta "ochiului' nu se restrange doar la cei care locuiesc in locurile indepartate, provinciale. Nu doar cei din clasa mijlocie sau proletariat, dar si dintre universitari jura ca acest lucru exista. Ei afirma ca si doctorii recunosc asta la fel cum si Biserica accepta existenta unei posesiuni demonice. Fara indoiala, experienta sentimentului "de a fi deochiat' este raspandita, oricata galceava s-ar face in jurul acestui subiect.

Concepte ale "ochiului dracului' sunt peste tot, iar problema cea mai disputata este daca ele se refera la acelasi lucru, insasi discutia scoate in evidenta faptul ca acest simbol este mai degraba o problema sociala decat una metafizica.

Probabil, "ochiul dracului' are legatura cu invidia. El tinde sa apara in comunitatile in care nu exista prea multe diferente sociale sau referitoare la starea materiala, dar unde resursele sunt putine si deci lupta este stransa. In astfel de locuri, superioritatea unei familii asupra celeilalte este infima si totusi semnificativa.

Prestigiul sau onoarea, in mod variabil, cere ca cineva sa "iasa in fata' - dar nu prea mult, pentru ca asta provoaca invidie si ganduri rele. Din acest paradox (dorinta de a fi mai bun, dorinta de a fi egal) apare "ochiul dracului'. Este o urmare a invidiei, dar o invidie aproape inconstienta. Aceasta calificare e importanta. Rareori un grec va "deochia' pe cineva in mod intentionat. Ceea ce am numi "vrajitorie'(adica a face anumite lucruri sau a spune anumite cuvinte pentru a provoca ceva cuiva) intra intr-o alta categorie, aceea a "magiei' (mayid). Diferit de aceste lucruri, "deochiatul' are loc intamplator.

Tipul de persoane care pun "deochiul' pe tine sau pe cineva din familie este probabil un vecin sau o cunostinta cu care legaturile sunt - daca nu excelente - cel putin cordiale. Se poate intampla, ocazional, atunci cand ceva este laudat sau admirat. De aceea oamenii iau precautii mimand un scuipat asupra copilului ("Ptiu! Ptiu! Ptiu!').

Fiintele si obiectele care sunt mai vulnerabile deochiului sunt cele de frumusete neobisnuita sau de o rara valoare. Bebelusii, fetele frumoase si gemenii sunt cei mai expusi. De asemenea pot fi afectate si bunurile. Cand masinile nu mai pornesc fara nici un motiv, oamenii pun vina pe "deochi' si in anumite parti ale Macedoniei gasesti tractoare dupa tractoare ce au un sirag de margele albastre atarnand la bara de protEctie.

Pe o insula secetoasa din Dodecanes, rezerva de apa a unei familii este pastrata intr-un butoi vopsit cu var, pe o terasa de pe acoperis. Pe fiecare butoi este desenat simplu un glob ocular albastru.

Se spune despre unii oameni ca sunt predispusi la a deochia. Deseori o astfel de persoana (numita grousouzis) este destul de ciudata, pusa pe cearta si marginalizata in cadrul comunitatii. Ochii albastri sunt asociati de catre greci cu turcii. Albastrul (purtat fie ca margea, fie ca pupila din plastic) indeparteaza pericolul. Multi adulti poarta la gat un lantisor cu o margea alaturi de o cruce. Chiar si copiii poarta un fel de amuleta (o cruce, un ochi sau imaginea Fecioarei cu Pruncul) sub haine.

Nu exista vreo modalitate de a sti cine "a pus' deochiul. Intai sunt percepute efectele si numai dupa aceea se presupune cine este vinovatul. "Deochiatii' incearca sa reconstituie evenimentele petrecute incercand sa gaseasca diferiti suspecti. La suspiciunea lor se adauga credinta in "deochi', dar si imprejurari ca: cele ale unei cordialitati superficiale sau o neincredere muta intre familiile neinrudite. Ciudat este faptul ca identificarea vinovatului nu este relevanta pentru vindecare.

Simptomele sunt destul de bine definite: la oameni, ameteala brusca, dureri de cap, isi simt capul greu, dureri in piept, un sentiment de paralizie. In cap si piept se localizeaza "respiratia' si "spiritul'. Animalele isi manifesta "boala' printr-un comportament ciudat sau pur si simplu cad bolnave, iar masinile se strica. Cand astfel de lucruri au loc, oamenii stiu unde sa mearga: la o femeie in care au incredere, pe care o respecta si care "se pricepe la astfel de lucruri'.

Vindecarea difera, dar exista una tipica: vindecatorul ia un pahar cu apa si face semnul crucii de trei ori deasupra. Apoi repeta de trei ori in gand cateva cuvinte sfinte secrete, speciale, de obicei luate din Biblie si in acelasi timp picura cu degetul trei stropi de ulei de masline in pahar. Daca uleiul ramane la suprafata, persoana nu a fost "deochiata'. Dar daca se dizolva, acest ritual se constituie atat ca dovada a deochiului cat si ca vindecare. Cel care vindeca s-ar putea sa caste, iar ochii sa i se umple de lacrimi, in timp ce persoana bolnava sa simta o usurare. Apoi, cu apa aceea se atinge pe frunte, burta si in doua locuri de pe piept, realizandu-se de fapt semnul crucii. Deseori acest ritual functioneaza. Si este clar de ce; boala se bazeaza in mica masura pe vreo infectie. Este vorba si despre relatii sociale si asta in cazul in care ne referim la abordarea holistica. Daca fenomenul a fost elucidat de institutiile medicale occidentale, grecii il cunosc si ei foarte bine.



CELEBRAREA EPIFANIEI

"E' reprezinta de asemenea Epifania, unul dintre festivalurile pline de culoare ale grecilor. Cele 12 zile de Craciun sunt momentul cand se crede ca spiritele rele, kalikantzari, cutreiera pamantul, iar 6 ianuarie, Epifania, este ziua in care ele sunt trimise inapoi sub pamant cu ajutorul diferitor rituri crestinesti. Cel mai important dintre acestea este binecuvantarea cristelnitelor si a tuturor locurilor cu apa. In aceasta zi, veti vedea cum intreaga comunitate il urmeaza pe preot pana la mare sau la rau, unde va pune o cruce in apa. Apoi tinerii se intrec aducand-o inapoi.

PRIETENII

Francezii si cuvantul lor companie, se apropie mai mult de termenul grecesc parea. Si asta pentru ca parea combina ambele sensuri ale cuvantului francez "tovarasie' sau "grup de prieteni'. Ai vreun parea? inseamna "ai companie'? in Grecia fara parea lucrurile nu merita sa fie facute. A trai singur, a merge singur in vacanta sau a face de unul singur o plimbare nu sunt semne ale independentei, ci ale izolarii. Aceasta societate nu cuprinde in limba ei echivalentul cuvantului "intimitate'. Cea mai buna traducere ar fi monaxia (izolare), care are sensul de lipsa, singuratate si pierdere. Cine ar alege o asemenea atitudine? Femeile tinere si singure sunt in special suspecte: precis "cauta' ceva. Inainte de turismul practicat in masa, marinimosii greci s-au simtit obligati sa "adopte' turistii singuratici ce se minunau de tinuturile lor: sa "protejeze' femeia si sa se imprieteneasca cu barbatul. Chiar si azi intrebarea "Ai parea?' este mai putin o intrebare si mai mult o oferta "Vin si eu/te insotesc si eu'.

Naturaletea unei parea pentru greci este cultivata de experienta lor de familie. Casele traditionale taranesti au o singura camera de gatit si mancat, de lucru sau de dormit si chiar in noile case sau in apartamentele ateniene toate lucrurile par sa se desfasoare in camera de zi-bucatarie; cu zumzaitul televizorului ca fundal, tinerele studiaza cu atentie manualele scolare in timp ce tatal poarta o discutie politica infierbantata cu cumnatul sau, fratele striga la telefon, iar mama face galagie cu oalele si isi cearta nepotii.

Deseori se spune ca celula societatii grecesti este familia si nu individul si acest lucru se manifesta printr-o alta intelegere a relatiilor personale. Familiile grecesti nu sunt locuri "unde se respecta spatiul celuilalt'. Ele sunt interactive, spatiile famiilor se intrepatrund. Cum altfel ar putea ei sa-si arate sentimentele lor de grija? Grecii sfatuiesc, critica,ofera si cer sacrificii de la cei pe care ii considera "de ai lor'. Nu exista aici laissez-faire. Daca individualismul american e reprezentat de cow-boy-ul singuratic, versiunea greaca se refera la conducatorul grupului. "12 greci' si "13 sefi' remarca ei.

BAUTURA PRIVITA CA O ARTA

Grecii beau doar in timpul mesei si niciodata singuri, deoarece scopul nu este betia. Mai presus de toate, bautul anticipeaza o stare sociala placuta numita kefi. In Grecia exista mai putini alcoolici decat oriunde in Europa. Dupa cum va puteti imagina, grecii privesc cu dezgust turistii care beau si in special femeile. E posibil ca grecii sa acorde un dram de respect unei femei care se limiteaza la un pahar cu lichior, dar ei sunt necrutatori cu femeile care nu se pot controla. In localitatile mai puritane, femeile, in mod ostentativ, beau vinul grecesc cu apa minerala.

"Parea' poate insemna un grup destul de stabil. Pentru tinerii greci, acesta se constituie din prietenii de la scoala. Pentru cei care sunt departe de casa, la universitate, parea devine o alta familie cu care legatura poate dura multi ani. Membrii ei sunt totdeauna impreuna, gandesc si vorbesc unul despre altul intr-un mod aproape obsesiv. Ei scriu o istorie comuna. Pentru parintii lor, mai ales daca au locuit toata viata in acelasi loc, termenul parea identifica vechii prieteni cu rudele, oameni cu interese si responsabilitati comune.

Pentru cei tineri si neatasati de un anumit loc, parea este o activitate solicitanta. Membrii grupului se intalnesc la o cafea inainte si dupa pranz, la un coniac pe la ora 4 p.m. si o masa in taverna la ora 10 p.m. Convingerile lor politice nu sunt prea diferite si, gustand o cafea, ei dezbat continuu putinele diferente de opinii. De asemenea ei glumesc si povestesc si, in grupuri de cate 2-3 persoane, revin mai tot timpul la subiectul preferat: legatura dintre ei. Prietenia, legaturile de familie, nesfarsita saga a indragostitilor - sunt minutios examinate. Prietenia se incheaga datorita momentelor de durere petrecute impreuna.

Dar, asemeni unei familii, parea are tabuurile ei. Ochiadele trase in gluma sunt acceptate dar, cand e vorba de legaturi serioase, membrii de sex opus sunt atat de apropiati, incat par a fi frati.

Poate doar cand e vorba de casatorie, oamenii parasesc parea pentru a forma un cuplu, "intalnirile' sunt straine grecilor. Parea nutreste loialitati vehemente, in special in fata criticilor din exterior. Dar aceasta stare de intimitate poate fi uneori sufocanta. Viata parea poate merge pana la melodrama: problemele marunte pot lua proportii uriase. Mai devreme sau mai tarziu izbucneste o cearta sau o raceala a relatiilor si se schimba componenta grupului.

Viata in parea are propriile norme de eticheta. Scopul este de a fi impreuna pentru a discuta si a rezolva probleme si nu de a manca si a bea. In taverna, membrii parea supun aceste nevoi domestice unui ideal maret, colectiv. Nenumaratele platouri de mancare nu zac in fata fiecarei persoane, ci undeva in mijlocul mesei. Fiecare foloseste furculita pentru a lua o bucata de mancare, apoi o lasa de-o parte. Astfel de mese pot dura ore intregi. De fapt, aceasta este si ideea. Masa trebuie sa fie incarcata, grecii dispretuind saracia, dar si belsugul deopotriva. Deci, in ciuda indemnurilor adresate celorlalti: "Mananca!', ei insisi par surprinzator de ezitanti.

Dar in prezent, lucrurile se schimba tot mai mult. Barbatii fac cinste sotiilor sau prietenelor, iar membrii parees universitari sunt la fel de saraci si, indiferent de sex, ei contribuie cu sume egale la plata consumatiei. Cu oaspetii, mai ales cei straini, totul este problematic.

Grecii sunt mandrii de reputatia lor ca popor ospitalier. Ei niciodata n-ar lasa un strain sa-si plateasca consumatia fara a exista o mica discutie. Ei sunt sensibili si atunci cand se profita de ei. Cea mai buna metoda este sa pui banii pe masa odata cu ceilalti, sa-ti arati dorinta de a plati cu cat mai multa hotarare si daca esti invins, accepta oferta lor.

GRAFFITI

In timpul lui Procopius, Constantinopolul a fost in impas in momentele in care suporterii carelor de lupta rivale - Rosii, Albastrii si Verzii - faceau scandal pe strazi. Azi, cursele acestor care de razboi au disparut, dar au aparut politicienii.

UN SLOGAN DE SUCCES

Un singur cuvant a facut ca Andhreas Papandhreou sa castige alegerile din 1981: allaghi- ceea ce inseamna "schimbare'. Aceasta formula simpla facuse deja minuni pentru partidul socialist al lui Papandhreou, PASOK, cu 4 ani in urma, impotriva multor alternative neputincioase, ca cele ale Noii Democratii. "Am gasit haos, cream un stat', ce putea fi adevarata, dar s-a dovedit neputincioasa in ciuda rimei bine alese. Motto-ul partidului de centru, allaghi me sigouria ("schimbare in siguranta'), nu era decat o slaba imitatie a pasok si o virtuala acceptare a infrangerii.

Cand se apropie campania electorala, strazile sunt impanzite cu mii de pancarte, steaguri si afise odata cu aparitia sustinatorilor politici in piata Syntagma. Zidurile, podurile, fatadele blocurilor devin impestritate cu diferite slo-gane. Grupuri de tineri ale partidelor politice pornesc noaptea sa dea cu var peste sloganurile adversarilor si sa le picteze pe cele proprii. Povestea este valabila si in afara oraselor.

Scrierea graffiti este esentiala pentru succesul partidelor, impunandu-si propriile cerinte. Mai presus de toate e culoarea. Posibilitatile sunt limitate: albul se exclude deoarece nu se distinge de var; galbenul la fel. Negrul este monopolizat de mult timp de anarhism. Aripa dreapta, fie ultranationalistii, fie Noua Democratie de centru, foloseste din plin albastrul, care aminteste de steagul national. Comunistii, constituiti acum in doua partide, folosesc desigur rosul.

Cheia succesului socialist PASOK este culoarea folosita de ei: verdele, vizibil sugerand legatura cu natura, asigurand reputatia partidului in ochii fermierilor conservatori. PASOK a ajuns la putere avand ca semn electoral razele unui soare de un verde deschis, un simbol caruia ii lipseau efectele deranjante la care ne-am fi asteptat. Sfidarea legilor naturii parea sa sublinieze puterea partidului.

Aceasta idee a unei renasteri politice, zorii unei noi ere, a fost sustinuta de farmecul personal al lui Andhreas Papandhreou. Carismaticii lideri politici revin in politica greaca, dar deseori sub infatisarea inaintasilor, asa cum e cazul lui Venizelos. Fiii unor astfel de barbati trebuie sa ramana in umbra tatalui lor.

Dar in cazul dinastiei Papandhreou, lucrurile stau altfel. Tatal lui Andhreas, Yeorghios, si-a obtinut tarziu statutul de om carismatic si era cunoscut ca "Batranul'. Fiul sau, apelat "Andhreas', a reusit sa pastreze aceasta imagine -o trasatura fara precedent in istoria moderna si cu ajutorul careia tine departe opozitia.

OSPITALITATEA

Aproape orice brosura despre Grecia isi incepe prezentarea despre "ospitalitate' cu povestea lui Zeus, deghizatul strain - oaspete. Si cine ar intrerupe traditia? in forma ei veche - dar si actuala - cuvantul tradus de obicei "ospitalitate' este intr-o oarecare masura un oximoron. Philoksenia este un cuvant compus, format din philo, "a iubi' si xenos, un cuvant ce inseamna, ciudat, atat "strain', cat si "oaspete'. Lui Zeus ii placea sa calatoreasca incognito, pentru a seduce mai bine frumoasele muritoare. Asa ca, probabil intr-un moment oportun, el a decretat Philoksenia nu ca pe o virtute, ci ca pe o obligatie. Xenos spunea el, ar trebui tratat ca un print pentru ca cine stie, strainul acela ar putea fi un zeu deghizat, insusi Zeus. In ciuda atacului violent impotriva turismului in masa, ospitalitatea ramane o virtute, intradevar, aceasta e principala calitate prin care grecii se considera diferiti de alte popoare. In acest sens, grecii sunt intr-o competitie pozitiva: fiecare casa vrea ca ospitalitatea ei sa fie mai originala ca cea a vecinului si satul "nostru' e intr-o oarecare masura mai ospitalier decat satul vecin. Unele si-au castigat o faima nationala. Cretanii, niciodata facand gesturi de mantuiala, sunt tot atat de ospitalieri pe cat sunt de temperamentali. Alte regiuni pretuiesc mai putin in ochii compatriotilor lor, dar fiind o problema de patriotism local, totul e cam subiectiv, nu-i asa?

Ospitalitatea creeaza o relatie, dar nu intre doua parti egale. Gazda primeste oaspetele pe domeniul sau; apoi isi mareste prestigiul daruind. Oaspetele primind, se simte indatorat fata de gazda. Odata luat la cunostinta acest lucru, obisnuita disputa tacita asupra mancarii capata sens. Oaspetele e in final recunoscator ca a primit, dar in acelasi timp jenat sa para prea lacom. In mod normal ne-am astepta ca oaspetele sa refuze un pranz sau un pahar de bautura de doua ori si doar dupa mai multe insistente sa accepte la a treia invitatie. E un joc delicat, dar care poate fi dezastruos pentru un turist neavizat, pentru ca gazda greaca crede ca refuzul e doar o politete si spunand "nu' vrei sa spui "da'. Nu exista solutii magice. Poti incerca un subterfugiu de genul "sunt diabetic', "ma dor dintii', daca nu doresti alta portie de jeleuri, dar fii pregatit sa accepti altceva pentru a nu-ti insulta gazda.

Daca esti invitat la o cafea, gazda se retrage in bucatarie pentru a aranja pe o tava o cescuta cu cafea, o farfurioara cu biscuiti si un pahar cu apa rece. Ia mai intai cafeaua, ridica ceasca usor si spune: Stin iyia sas! ("In sanatatea dumneavoastra!'). Cand ai terminat, ridica paharul cu apa, fa o urare in cinstea gazdei si bea apa. Cand plecati, puteti spune Sas efharislo! (ceea ce inseamna " Va multumesc! ') sau mai bine Charika poli. Ultima afirmatic se foloseste cand tocmai ati facut cunostinta ("Mi-a facut placere sa va cunosc'). Dar in acest caz poate insemna "M-am simtit bine'. De fapt ospitalitatea se refera la ambele lucruri.

IDENTITATEA MACEDONIEI

In orice loc ai debarca in Grecia c posibil sa intalnesti afise uzate, inscriptionate: "Macedonia a fost, este si va fi intotdeauna a Greciei si numai a ei!', alaturi de altele care spun: "De trei mii de ani!' sau mai simplu, "Cititi istoria!'. Si vom face acest lucru pentru a descoperi despre ce este vorba.

Grecii moderni inca pastreaza memoria vechiului Regat macedonian care a atins apogeul in timpul lui Philip al II-lea si fiul sau, Alexandru cel Mare. Dar acest imperiu a avut o viata scurta, principalele teritorii sucomband sub romani, slavi, bizantini si in final otomani. Pana in secolul al XIX-lea, "Macedonia' a existat doar in sens geografic, o zona marginita la rasarit de raul Nestos, la apus de muntii Pindului, la sud de muntele Olimp si marea Egee, iar la nord un sir de dealuri lung de aproape 200 de km.

Acest teritoriu avea populatia cea mai eterogena din Europa: turci si albanezi musulmani, greci ortodocsi, bulgari, slavi si alti slavofoni, tigani si evrei. Nici un grup nu predomina nicaieri, grecii ortodocsi fiind deseori o minoritate distincta. Odata cu aparitia nationalismului virulent si constanta slabire a Imperiului Otoman de dupa 1870 s-au alcatuit bande inarmate: bulgarii in comitadjidhes, sarbii in chetniks si grecii in makedhonomahes, care au pregatit o lupta de stapanire a bogatului teritoriu.

Fara prea multa sustinere, in timpul primului razboi balcanic - care a fost martor la indepartarea regimului "tinerilor turci' din Europa in 1912 - o coalitie ortodoxa a Serbiei, Bulgariei si Greciei s-a fragmentat, dupa ce armata greaca a eliberat Salonicul, cu 12 ore inainte de intrarea Bulgariei (care contesta suprematia Greciei si care a fost cu desavarsire invinsa in al doilea razboi balcanic din 1913). Dar in timpul fiecarui razboi mondial, aceasta grupare a revenit pentru a ocupa estul Macedoniei si numai din 1950 Bulgaria a renuntat la orice pretentie asupra Macedoniei.

In acelasi timp, Grecia si-a consolidat puterea: miscarile de populatie de dupa fiecare razboi au dus la inlocuirea minoritatilor slave potential problematice cu refugiatii patriotici greci. Limba greaca impusa de guvern si primatul ortodoxiei au atenuat caracterul multi-etnic al Macedoniei. Dictatura Metaxas a fortat schimbarea denumirilor satelor care aveau nume slave, lucru valabil si in cazul persoanelor. De exemplu, prenumele Dhimitrov a devenit Dhimitropoulos. Daca limba bulgara sau "macedoneana' era limba vorbita acasa, ea putea fi vorbita doar in acest spatiu. Daca o foloseai public, riscai o amenda usturatoare. In timpul anilor '40, rezistenta comunista nu a fost o sustinatoare fidela a "autodeterminarii pentru Macedonia', idee interpretata ca o separare de nordul Greciei si o uniune cu un stat ipotetic macedonean. Dar acest lucru a ingreunat viata grecilor slavofoni din nord, de la frontiera dintre raul Axios si Albania. Rezultatul a fost o mai mare represiune postbelica, o emigrare masiva catre Canada, Yugoslavia si Australia. Totusi au ramas aproximativ 40.000 de vorbitori de "limba macedoneana' in nordul Greciei, in ciuda refuzului ferm al oficialitatilor de a-i recunoaste ca o minoritate.

Cand Iugoslavia s-a dezintegrat in 1991, republica "Macedonia' din Sud si-a declarat independenta. Noul stat a folosit "Steaua Verghina' a anticilor greci macedonieni ca stema pentru steag, a emis bancnote cu imaginea Turnului Alb din "Solun' (denumirea slava a Salonicului) si a promulgat o constitutie ce se referea la "teritoriile egee nemantuite', ce contineau "minoritati slave'.

Reactia Greciei, confruntata cu amenintarea pierderii tuturor lucrurilor greu castigate in perioada 1912-1920, a fost (asa cum era de asteptat) apoplectica. Numeroasele demonstratii au umplut strazile Greciei, scandand sloganuri; s-a instituit pe neasteptate un embargou comercial la frontiera de sud, ridicat abia in 1995. Guvernul grec a reusit sa infranga dorintele de actiune militara a recalcitrantilor. Diplomatii greci au facut lobby pe langa alte guverne pentru a nu recunoaste statul autointitulat "Macedonia'.

In final a avut loc un compromis UN si ONU, care nu dadea satisfactie nimanui si care proclama "fosta Republica Iugoslava a Macedoniei' (FYROM). Dar presa greceasca face referi la acest teritoriu numindu-l Ta Skopia (dupa numele capitalei "macedoneene'); "Macedonia' fara ghilimelele aferente.

Polemica a patruns, asa cum era de asteptat, si-n dezbaterile academice. Caracterul legitim al politicii moderne are ca element de baza identitatea vechilor macedonieni: protoslavi (punctul de vedere al slavilor), eleni puri (punctul de vedere grec), barbari elenizati (pozitia academica neutra) si altii care sunt adevaratii descendenti ai imparatului Alexandru cel Mare.

Dupa studiile recente, unul dintre cei mai prestigiosi antropologi greci, Anastasia Ka-rakasidou, afirma in cartea sa Campuri de grane, dealuri de sange (Universitatea Chicago, 1997) ca Macedonia a devenit "greaca' din punct de vedere politic si etnic numai de la inceputul secolului si ca elenizarea oficiala nu a fost suficienta pentru a eradica complet memoria relativ recenta a unei ere multiculturale.

DIZIDENTA

La ora 2 dimineata, in 21 Aprilie 1967, poporul grec a descoperit ca, in urma unei lovituri de stat bine planuita, a fost rasturnat guvernul si ca in locul acestuia a fost instaurat un regim militar. Folosind planul unui contingent NATO, realizat pentru cazuri de invazie comunista din partea vecinilor Greciei, cu numele-cod "Prometeu', conspiratorii si-au justificat puciul spunand ca "salvau Grecia din prapastia comunismului'.

Mai tarziu, in acea dimineata, s-a proclamat legea martiala. Au fost suspendate diferite articole din Constitutie, referitoare la garantarea drepturilor omului, a fost instaurata Curtea Militara in Atena si Salonic, au fost dizolvate partidele politice si a fost abolit dreptul la greva. Ziarele trebuiau sa se supuna cenzurii si adunari de orice fel au fost interzise. Mii de oameni inregistrati ca avand vederi si activitati politice de dreapta au fost arestati si exilati in tabere de pe diferite insule indepartate si pustii. Un numar mare de lideri parlamentari au fost luati in custodie.

Noul guvern si-a intrat in drepturile lui depline. Ca orice dictatura militara, masurile luate erau nemiloase si absurde. Conducatorii, Coloneii, erau fanatici si vedeau politica ca pe-o simpla, dar dura competitie intre bine si rau. Ca si dictatorul dinainte de razboi, generalul Metaxas, ei puneau accentul pe nevoia de a disciplina si reforma caracterul grec, condamnand parul lung la barbati, fustele scurte la femei, dar ordonau atat unora cat si celorlalti sa mearga la biserica.

Chiar si turistii straini trebuiau sa se supuna acestor regulamente, desi guvernului ii era teama in acelasi timp de a nu-i indeparta. Dar, ca si alti "moralisti', ei au ajuns in situatia de a deveni ridicoli. De exemplu, printr-o propaganda nationala, ci au incercat sa-l umileasca pe poetul, castigator al unui premiu Nobel, George Seferis, pentru ca scrisese o memorabila declaratie de protest impotriva dictaturii. Pe actrita Melina Merkouri, star de cinema, au privat-o de cetatenia greaca pe motivul ca i-ar fi criticat. Au interzis cantecele lui Mikis Theodhorakis deoarece a fost comunist si au cenzurat tragediile si comediile teatrului clasic.

Dupa aceasta lovitura de stat se auzea tot mai putin despre amenintarea comunismului care se presupunea ca ar fi justificat-o, dar ziarele de dreapta au esuat in incercarea lor de asigura un suport. Lovitura de stat a fost o simpla preluare a puterii de catre o mana de bigoti militari. Regimul a recurs la tortura si brutalitate ca un instrument de politica deliberata pentru a-si mentine puterea. Guvernul american, condus de Richard Nixon, privea doar cu stanjeneala aceste evenimente si dupa o scurta perioada de indecizie a acordat un ajutor acestui regim constand in arme. Pentru NATO parea mai importanta o Grecie place d'armes decat o Grecie membru supus intr-o comuniune de natiuni libere si democratice ceea ce pretindea NATO ca era.

Prima lovitura pentru inlaturarea disidentei a fost data de studenti. In 1973, un numar mare de studenti au ocupat Politehnica din Atena si cladirile Universitatilor din Salonic si Patra. Cand era clar ca ei atrageau simpatia tuturora si studentii politehnisti din Atena au inceput sa emita pe frecventele unui radio clandestin apeluri pentru o alianta muncitori-studenti impotriva dictaturii, regimul a trimis trupe si tancuri pentru a-i nimici. Evacuarea studentilor de la Politehnica a avut loc cu brutalitate, cel putin 40 de studenti si alti simpatizanti fiind omorati. Nemiloasa demonstratie a fortat mana grecilor. De atunci, zilele dictaturii au inceput sa fie numarate.

Regimul s-a prabusit 8 luni mai tarziu, in iulie 1974, din cauza incompetentei lor din Cipru. A avut loc o confruntare cu Turcia si a fost convocata armata atat de prost pregatita de Colonei, incat actiunile armatei grecesti aminteau de actiunile militare incompetente ale altui dictator mediteranean, Mussolini. Liderul conservator Karamanlis, exilat in Paris, s-a reintors in primele ore ale lui 24 iulie pentru a supraveghea desfiintarea dictaturii si intoarcerea la oranduirea democrata. Groaznica dictatura s-a sfarsit la fel de brusc cum a inceput.

KAMAKI

Literal, kamaki inseamna "trident', dar cuvantul se refera la "vanatul' turistelor sau la "vanatorul' insusi. Este o traditie dezvoltata aparuta odata cu industria turismului grecesc din ultimii 30 de ani.

In anii 1960, celor mai multe tinere grecoaice le erau interzise multe lucruri si erau trimise aproape de familie. Existau deci putine sperante pentru o relatie amoroasa, sex sau chiar o iesire in oras. Pentru barbati, sosirea libertinelor turiste era o sansa pe care nu trebuia s-o piarda cu nici un pret.

Scopul era sexul si, conform regulilor kamaki, cat de repede dupa intalnirea turistei si cu cat mai multe femei. Prietenii concurau intre ei si comparau "scorul' la sfarsitul sezonului de vara, iar gloria cuceririlor estivale reprezenta subiectul discutiilor purtate in timpul iernii.

Era clar ca "vanatoarea' si nu "uciderea' este aceea care ofera divertismentul si exista    multe teorii conform carora femeile caracterizeaza natia din care provin: usor de cucerit, aroganta, frumoasa, stangace. Daca turista accepta invitatia la cafea e posibil ca ea sa nu fie privita ca fiind independenta, ci naiva. In aceasta consta contradictia jocului: unui kamaki nu-i place sa fie considerat prada a unei turiste kamaki. Turista care iese in oras cu scopul evident de a "agata' un numar mare de barbati este probabil etichetata drept "prostituata', asa cum s-ar intampla cu o grecoaica. Clasicul kamaki vrea cel putin sa para ca detine controlul. Gloria acestuia consta in ademenirea in pat a unor femei neavizate si refractare.

Azi, kamaki are o reputatie proasta. Cele mai multe femei ii iau in deradere si chiar cei in cauza afirma ca acest amuzament si-a pierdut din farmecul original vulgarizandu-se. Totusi poti vedea kamaki continuand lunga traditie a ospitalitatii grecesti. In cele din urma, un kamaki poate oferi putin romantism - un lucru de nelipsit unei vacante ideale - bucuriilor unei vacante in strainatate. Dar, oricare ar fi punctul dvs. de vedere, este clar ca femeia care intelege regulile kamaki poate hotari daca vrea sau nu sa intre in joc.

LIMBA

Imaginati-va o limba care are doua serii de cuvinte pentru notiunile de baza cum ar fi "nas', "obraz', "pantof, "casa', "luna', "rosu' si "alb'. Ganditi-va de asemenea ca o varianta, care are propriile reguli gramaticale, este folosita in limbajul cotidian, iar cealalta in limbajul oficial, in educatie sau in jurnalism. Prima varianta este limba greaca moderna folosita de prin anul 1974. In primii o suta cincizeci de ani dupa ce Grecia si-a castigat independenta de sub Imperiul Otoman in 1821, au existat doua versiuni ale limbii folosite in situatii diferite, care coincideau in mare parte in ceea ce priveste pronuntia sau unele parti ale vocabularului sau gramaticii, dar erau radical diferite in alte privinte. Acest lucru nu se intampla numai cu limba greaca. Arabii folosesc si ei diverse variante ale limbii arabe, in functie de circumstante. In mod traditional, grecii au respectat limba in care era scrisa vechea literatura greaca si Noul Testament (in aceeasi masura in care arabii respectau Coranul). Timp de secole, ei au simtit ca scrierile moderne ar trebui sa fie diferite de cele ale stramosilor lor si de cele ale Sfintei Scripturi. Sunt esentiale cateva cunostinte despre istoria limbii grecesti pentru a intelege cultura

greceasca de peste doua sute de ani, deoarece controversele referitoare la limba insumeaza atitudinile conflictuale ale grecilor moderni, referitoare la anticii lor compatrioti. Niciodata nu s-a pus la indoiala faptul ca locuitorii de azi ai Greciei nu ar fi descendentii directi ai grecilor antici, care au asezat temelia civilizatiei europene.

Aceasta presupunere i-a pus pe grecii care pregateau razboiul de independenta fata in fata cu problema adoptarii unui anume tip de ideologie nationala, care uneste natiunea si care ar prezenta o imagine nationala intregii lumi. In cazul Greciei - si printre aderentii credintei ortodoxe, in general - erau vorbite o varietate uimitoare de limbi si limba greaca era impartita in diferite dialecte.

Fara nici o indoiala, limba greaca era cea mai folosita, fiind si limba folosita de biserica (cu mai mult de un mileniu si jumatate inainte). Asa ca intelectualitatea greaca de la inceputul secolul al XIX-lea a cazut de acord ca cel mai bun mod de a intari unitatea nationala si de a asigura asistenta dinspre Vest in lupta lor de eliberare nationala era de a-si promova legaturile cu Grecia antica, fata de care europenii si americanii erau atasati. Pledoaria lor era sustinuta de stransa legatura dintre limba greaca veche si cea moderna.

Totusi din acel moment a existat un dezacord. Unii intelectuali considerau limba moderna ca fiind barbara (datorita dominatiei turcesti) si singura posibilitate ca grecii sa prospere era reintoarcerea la frumusetile pure ale Greciei antice. Aceasta ar asigura renasterea vechii culturi grecesti, credinta lor fiind ca cei care ar invata sa vorbeasca ca celebrul poet Platon ar invata de asemenea sa gandeasca ca si el.

O alta problema era cea a numelui pe care grecii moderni ar trebui sa si-l ia. Inca din zorii erei crestine pana la inceputul secolului al XIX-lea, majoritatea grecilor se numeau "romani', iar limba lor "neogreaca' (romanica), deoarece erau constienti de apartenenta lor la traditiile Imperiului Bizantin care era, istoriceste vorbind, o continuare a Imperiului Roman. Ei aveau tendinta sa rezerve cuvintele "elen' si "elenistic' (grecesc) pentru vechii greci pagani si pentru limba lor.

Insistand in a se numi pe ei si pe compatriotii lor "eleni', unii intelectuali erau capabili sa preconizeze renasterea limbii grecesti vechi odata cu numele sau.

Dar in timp ce toata lumea cunoaste diferentele dintre italieni si romani, denumirea de grec se refera atat la locuitorii Greciei antice, cat si cei ai Greciei moderne. Altii, dandu-si scama de ineficacitatea incercarii de a-i convinge pe greci sa renunte la limba lor materna, au luat aminte la exemplul limbii franceze, care a atins punctul culminant al culturii sale dupa ce s-a renuntat la limba latina si si-au cultivat propria limba. Acesti intelectuali argumentau ca numai folosind limba vorbita, grecii puteau deveni destul de educati si luminati ca sa poata scoate tara din impasul economic si cultural. Ei vroiau sa urmeze exemplul grecilor antici, care folosisera limba materna pentru a atinge inaltele culmi ale civilizatiei lor.

Pentru cei care s-au opus impunerii revenirii totale la vechea limba greaca a fost Adamantios Korais (1748-1833), fost comerciant si medic, ce a trait la Paris devenind lider al miscarii intelectuale ce pregatea independenta Greciei. Dar desi ataca in mod constant oamenii arhaici, el era in aceeasi masura impotriva celor care insistau asupra folosirii limbii moderne vorbite de oamenii moderni. El a propus asa numita versiune "lustruita' a limbii moderne, cea care se conforma regulilor gramaticii limbii vechi.

Aceasta limba ar fi avut avantajul de nu fi prea indepartata nici de dialectele limbii moderne (dezavantajand vorbitorii unui anumit dialect) si nici de limba veche. Ar prezenta unitatea dintre noii vorbitori ai limbii grecesti si profunda identitate (in ciuda diferentelor superficiale) dintre grecii antici si cei moderni. Limba de compromis a lui Korais, care nu era pe deplin nici veche, nici noua (si nu a fost vorbita de nimeni), a fost adoptata de parintii natiunii ca baza a limbii oficiale care a ajuns sa fie, cunoscuta mai tarziu drept katharevousa (in traducere literala: "limba purificatoare').

Nu e usor pentru oamenii de alte nationalitati sa-si imagineze puterea aproape magica investita in cuvantul scris antic grecesc. De-a lungul secolului al XIX-lea, intelectualii greci, frustrati si deziluzionati de problemele cu care se confrunta statul grec, pareau convinsi ca fiecare aspect al limbii grecesti moderne reprezenta o versiune inferioara a echivalentului sau glorios din vechime. Limba veche a fost supraevaluata, cam irational, ca fiind instrumentul perfectiunii. Si - deoarece nu mai exista sub forma ci vorbita, ci doar scrisa - parea eterna, privata de schimbare si de decadenta care afecta lumea celor vii (incluzand desigur limba vorbita).

Este cu adevarat dificil sa creezi o limba standardizata. Veti intelege aceasta daca veti privi la diferentele dintre varietatile limbii engleze vorbite in cadrul tarilor anglofone. Liderii intelectualitatii grecesti au creat o alta dificultate incercand sa nascoceasca un standard, care ar contine material preluat din doua limbi distincte, desi inrudite intre ele (greca veche si cea moderna), nici una nefiind standardizata in cadrul ei, ci impartita in dialecte diverse.

Deci orice utilizator al katharevousa umbla ca pe sarma, fiindu-i teama sa nu cada in vulgaritate sau in incomprehensiune. Cei neavizati (marea majoritate a populatiei grecesti) in aceasta problema puteau alege intre a ignora total limba oficiala, excluzandu-se astfel de la accesul direct la lege si la aparatul de stat. Ca alternativa, ei puteau invata diferite formule, care le-ar putea permite sa iasa oarecum din acest hatis.

In timp ce academicienii erau ocupati cu denigrarea limbii populare, poetii care o foloseau in operele lor, ii sfatuiau pe oameni sa abandoneze orice prejudecati impotriva acesteia. Catre sfarsitul secolului al XIX-lea, aproape toti poetii foloseau limba "vulgara' (cea vorbita), astfel incat katharevousa era folosita exclusiv in limbajul oficial si nicidecum in viata culturala.

Totusi lupta a continuat: oamenii erau ucisi in scandalurile dintre aderentii celor doua tabere ale variantelor lingvistice opuse, in 1901 si apoi din nou 1903, iar articolul din Constitutia greaca, ce numea katharevousa ca limba oficiala (introdusa in anul 1911, ca raspuns la aceasta violenta polarizare), nu a fost abolit decat dupa caderea Coloneilor in anul 1974.

In timpul secolului al XX-lea, controversa lingvistica deseori avea tendinta de a se identifica cu diviziunile politice, katharevousa fiind promovata de Dreapta iar, limba vulgara de Stanga. Aceasta se datoreaza intr-o anumita masura faptului ca asa numita katharevousa era identificata cu regimul Coloneilor. Guvernul mai liberal (desi destul de conservator) al lui Karamanlis a putut inlocui katharevousa cu limba vulgara in toate domeniile vietii publice.

Dar grecii nu au incetat niciodata sa aiba discutii referitoare la limba; intr-adevar este inca un subiect frecvent intalnit la toate nivelele claselor sociale, incepand cu anul 1981, guvernul socialist al lui Papandhreou a continuat procesul de dizolvare a katharevousa, stilul discursurilor a ofensat multi oameni neobisnuiti cu un stil popular al limbajului folosit in scopuri oficiale. A fost criticata vehement si abolirea din partea guvernului a mai multor diacritice nefunctionale folosite in scrierea greaca de doua milenii, dar nu si in perioada clasica, care au cauzat mult disconfort atat celor de varsta scolara, cat si adultilor.

Oricum, o consecinta pozitiva a divergentelor politice e placerea impartasita de toti grecii - fie ei tarani sau poeti, nici unul dintre acestia sau atat unii cat si altii - in a se juca cu variatiile limbii lor.

Limba nu e doar un mijloc de exprimare, ci si un domeniu in care isi pot pune in valoare creativitatea, inteligenta si, in general, se pot distra.

FILME

In noptile inabusitoare de vara ale Greciei, activitatile de divertisment au loc in aer liber, iar filmele nu fac nici ele exceptie. Prea putine sali de cinematograf au aer conditionat. Dar altele au fost echipate cu o rara inovatie: acoperisul decapotabil ramane inchis in timpul rularii filmului inainte de apus, pentru a se deschide apoi, expunand spectatorii la brizele racoroase sub cerul instelat.

Restul salilor de cinema se muta pe terenuri acoperite de pietris, alei sau terase, unde, de obicei, oamenii sunt asezati pe scaune rabatabile. Aici atmosfera e destul de relaxanta. Vin familii intregi, chioscurile vand sandvisuri, bere, racoritoare, dulciuri sau floricele de porumb. Unele cladiri functioneaza ca cinematografe ouzerfs, unde se poate sta la niste masute, ciugulind niste mezedhes si sorbind din duzo. Oricum, cinematograful "drive-in', unde se serveste mancare sau bautura direct in masina, nu a putut rezista in fata casetelor video si majoritatea supravietuiesc prezentand filme pornografice.

De vreme ce multe cinematografe sunt amplasate in centrul orasului, numarul spectacolelor nocturne descreste pentru a nu deranja vecinii. Se poate alege intre o vizionare cu imagine cam estompata, dar cu un sunet bun, inainte de lasarea intunericului sau una cu imagine clara, dar cu sunet redus, la spectacolele tarzii. Din fericire pentru turistii straini, grecii - spre deosebire de italieni sau francezi - prefera subtitrarea in locul sincronizarii, asadar sunt rulate doar versiunile in limba originala.

In orice caz, cinematografele in aer liber sunt o forma relaxanta de divertisment. In timpul verii nu sunt prezentate noi aparitii. Dar exista intotdeauna o mare varietate de filme din care poti sa alegi, incluzand reluarile sezonului trecut si festivaluri cu filme clasice si in plus inevitabilele comedii ieftine.

In mod traditional, productiile autohtone erau in topul preferintelor, dar in ultimii ani au fost inlocuite cu filmele straine de actiune si cu cele de dragoste. Puternica influenta europeana in cinematograful grecesc a facut ca mare parte a filmelor de calitate sa devina prea artistice si se deruleaza intr-un ritm prea incet pentru spectatorii obisnuiti cu ritmul alert al filmelor importate sau chiar cu cel al comediilor grecesti. Ca oriunde in lume, Hollywood-ul este cel care domina piata. In mod ocazional, grecii obisnuiesc sa intre in cinema in timpul rularii filmului si sa vorbeasca pe tot parcursul lui. De teama sa nu se creada ca nu exista un auditoriu serios, cateva Case de Cultura din centrul Atenei conduc o afacere solida aducand atat productii est-curopene, cat si cateva productii ale unor independenti americani avangardisti, intre timp, in unele cinematografe centrale s-a revenit la moda filmelor de dupa miezul noptii, care sunt acum filme de groaza sau S. F.

Putine comedii absurde grecesti realizate cu un buget mic si cateva filme de calitate au vandut mai mult de 100.000 de bilete in ultimul sezon.

Abisul dintre filmele artistice si cele comerciale este imens. Totusi, cele mai populare filme autohtone ale ultimului an au reusit sa combine caracterul grecesc cu scenarii bine alcatuite, ce au interes international.

ONOMASTICI

"Ce e cuprins in nume?' a intrebat Romeo. Ar trebui sa intrebe un grec! Deoarece aici toate povestile pornesc de la un nume, daca stii sa le citesti asa cum trebuie. Locul de origine, de exemplu: Theodhorakis, este cu siguranta cretan, deoarece numele terminate in - akis (insemnand "mie, putin'), sunt o denumire ironica a acestui popor feroce. Oricine poarta numele Yonnoghii in mod sigur are legatura cu "orasul' (Constantinopol), iar sufixul poulos ("pasare', "copilul lui') face referire la peloponesieni, ca si in cazul liderului juntei Coloneilor din 1967, Papadhopoulos ce inseamna "fiu al preotului'.

Inainte de revizuirea Legii Familiei erau rare cazurile in care o femeie - exceptandu-le pe cele bogate sau pe Mclina Mcrkouri - puteau pastra numele tatalui. Numele de familie al femeilor (casatorite sau nu) se citesc de exemplu "sotia domnului Papadhopoulos' si nu "doamna Papadhopoulos'. In peninsula, femeia isi pierde in mod traditional chiar si prenumele, cand se casatoreste si e cunoscuta dupa forma feminizata a numelui sotului: sotia lui Yiorgos devine "Yiorgina'. Simbolismul persista. La nunti, prietenele miresei isi scriu in gluma numele pe pantoful miresei, iar celei careia i se sterge prima numele urmeaza sa se marite.

Un bebelus grec nu e o persoana in adevaratul sens al cuvantului pana cand nu e botezat si i se da un nume. Botezul - un ritual mai solemn decat casatoria, deoarece initiaza un copil in comunitatea ortodoxa - are loc intre varsta de 40 de zile si un an. Pana atunci, copilului i se spune simplu "bebelus'.

Grecii sunt uimiti de modul in care vesticii isi pun numele copiilor, ghidati fiind doar de moda sau de fanteziile personale. Ei urmaresc cateva reguli stricte: primul baiat este numit dupa bunicul din partea tatalui sau prima fata dupa bunica din partea tatalui (in peninsula) sau dupa cea din partea mamei (in majoritatea insulelor Egee). A numi fiul dupa tata, cum fac americanii, e un lucru ce poarta ghinion avand un inteles incestuos: o uzurpare prematura a numelui tatalui. Dar intre bunici si nepoti, mostenirea nu este riscanta. Bunica saluta cu incantare botezul copilului ce-i poarta numele. In timp ce ritualul ii asigura ei efemeritate individuala, fara indoiala ca se asigura continuitatea familiei: "Numele va continua sa fie auzit'.

Averea are de asemenea legatura. Pe multe insule, primul nascut, Kalliope, mosteneste casa de la mama lui, Marina, care la randul ei a mostenit-o de la mama ei, Kalliope, si tot asa intr-o alternanta de Kalliope si de Marine. La fel, baiatul mosteneste odata cu numele pamanturile bunicului si impreuna cu sotia lui este obligat sa-l jeleasca cand acesta va muri.

Anumite evenimente pot schimba acest tipar ideal. Un barbat cu multi nepoti, ce poarta numele tatalui sau va ceda in fata cerintei socrului sau de a alege un omonim. O femeie ce incearca sa aiba un copil, viziteaza icoana miraculoasa a unui anumit sfant si ii cere ajutorul promitand sa-i dea acestuia numele sfantului. Oricum acestea nu altereaza credinta greaca ca numele face legatura intre individ si lungul sir de stramosi, sir ce se perpetueaza continuu.

Daca esti grec, numele tau nu are legatura numai cu propriii tai stramosi de sange, ci si cu intreaga comunitate greaca (sau mai precis ortodoxa). Multe nume grecesti se refera la un sfant sau la un atribut sfant, de aici "Sofia', "sacra intelepciune'. Petrecerile la zilele de nastere sunt pentru copii; adultii au "onomastici', ziua cand sfantul dupa care au fost botezati s-a "nascut' in viata de dincolo, de cele mai multe ori, trecand prin chinuri groaznice. Aceasta zi e celebrata de credinta ortodoxa. E un sistem ingenios; toata lumea iti stie ziua ta de nume si te scuteste de sentimentul de jena atunci cand faci aluzii prietenilor cu care vrei sa-ti sarbatoresti ziua. Dar exista si noi schimbari. Cel care sarbatoreste isi "trateaza' oaspetii. Acestia aduc flori, dulciuri sau o sticla de bautura, dar gazda ofera festinul. De ziua sfantului Dhimitrios, toti cei care au o ruda sau un prieten cu numele Dhimitris sau Dhimitru, trebuie "sa-si aduca aminte' de ei (si oamenii adesea cunosc multi Dhimitris si Dhimitra), telefonandu-i sau vizitandu-i la casele acestora, intreaga seara fiind un haos vesel de sonerii taraind, apeluri telefonice, un flux continuu de oameni usor ametiti de paharele de lichioruri de menta si oferind urari formale, mancand zgomotos naut prajit.

Onomastica muritorilor amesteca formalul cu festinul, dar cand e vorba de sfinti, totul devine o problema mai generoasa. Fiecare comunitate are un sfant sau mai multi care protejeaza si de ziua acestuia comunitatea ortodoxa sarbatoreste cu un paniyiri. Cuvantul deriva din greaca veche si face referire la o adunare publica: toti cei adunati in piata (agora). Paniyiri de azi implica intreaga comunitate. Sfintii sunt onorati cu rugaciuni si procesiuni urmate de o masa imbelsugata si dans.

Numele de botez sunt publice si neschimbate, dar paratsouklia celebreaza particularitatile individuale. Poreclele paratsouklia sunt un cod al prietenilor; strainii si perceptorii de taxe nu trebuie sa le cunoasca. Ele, in general, se refera la ciudatenii ale corpului sau ale caracterului. Virilitatea lui Manoli este vag perceputa in varianta feminina Manola, avansurile facute femeilor de catre Yiorgos au devenit "Pouli'. Femeile nu prea au paratsouklia. Un barbat care a lucrat timp de douazeci de ani in America intorcandu-se acasa pentru a se casatori este poreclit Amerikanos, iar sotia lui Amerikana, chiar daca ea nu a parasit niciodata Macedonia.

Aceste etichete ale particularitatilor individuale se transmit la fii si nepoti pana cand (odata ce numele real se sterge din memorie) paratsouklia secreta primeste incet-incet respectul unui nume oficial.

TRADITIA ORALA

Poezia este importanta in Grecia si aceasta, intr-o oarecare masura, datorita faptului ca timp de secole s-a cantat si nu s-a citit. Poezia a fost intotdeauna un eveniment social. Chiar si azi poetii contemporani umplu stadioanele cu suporterii fideli.

Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, poezia greceasca a avut putin in comun cu traditiile vest-europene ale scrisului. Aceasta s-ar datora faptului ca poezia orala era o modalitate mult mai buna de a pastra identitatea nationala in timpul secolelor in care Grecia era sub dominatie straina: scrisul putea fi cenzurat, dar nimic nu putea confisca cantecele.

Chiar si in acest secol, traditia orala se bazeaza pe o cenzura potrivnica. Yannis Ritsos (1909-1994), unul dinte cei mai cunoscuti poeti greci, a fost inchis impreuna cu multi altii, fiind suspectati ca fiind comunisti in timpul razboiului civil. Aici el a continuat sa-si scrie poeziile. El le punea in sticle pentru a le ascunde de gardieni si singura posibilitate de a le transmite cititorilor sai era cu ajutorul prizonierilor eliberati, care ii invatau poeziile pe de rost.

Destul de paradoxal, caderea Constantinopolului ("Orasul' cum il numeau grecii) a marcat nu numai inceputul dominatiei turce, dar si cel al dominatiei liricii grecesti moderne. In acest moment au fost pentru prima data versiuni ale cantecelor populare mentionate in textele literare. Formula "vin din oras', desi referindu-se clar la caderea acestuia, era deseori intalnita in cantecele populare moderne si in indragita romanta cretana din secolul al XVI-lea, Erotocritos, care cuprindea multe versuri din cantecele populare, versuri care inca sunt familiare multor greci.

Din moment ce traditia orala este un proces creativ, nu e de asteptat ca diferite expresii din aceste cantece sa se asemene cu alte variante precedente, cuvant cu cuvant. Vechile versiuni servesc ca o structura pe care se formeaza noile variante. Nu toti criticii cred intr-o traditie poetica continua, datand inca de la Homer, dar majoritatea sunt de acord ca o anume continuitate se poate detecta incepand cu secolul al XV-lea. Pana la Razboiul de Independenta din 1821 si fondarea statului grec, cantecele si poeziile erau inseparabile, fie ele scrise sau transmise oral din generatie in generatie. De fapt scrisul si cantecul erau pe picior de egalitate. Dar odata cu emanciparea datorata turcilor, identitatea nationala nu mai era o chestiune clandestina. Transmiterea pe cale orala, inainte singura posibila, nu era acum de ajuns. Metoda scrisa a devenit modalitatea preferata pentru raspandirea ideologiei nationale. Cantecul popular era o baza pentru poeti, dar nu un mod adecvat de exprimare.

Unul dintre primii sustinatori ai literaturii universale grecesti a fost poetul Dhionysios Solomos (1798-1857; imaginea din stanga), care provenea din Insulele Ionice, intr-o scrisoare catre un prieten, el si-a exprimat interesul pentru cantecele populare kleftic, dar de asemenea accentua faptul ca datoria poetului era alta: "Poezia kleftic este frumoasa si interesanta ca o ingenuoasa manifestare kleftic despre vietile, gandurile si sentimentele lor. Dar nu are acelasi mesaj cand e rostita de noi; natiunea ne cere consacrarea propriei noastre inteligente, imbracata in forme nationale'.

Solomos se poate sa fi prelucrat splendid ingeniozitatea traditiei orale, dar ar fi fost prea simplu sa sugereze ca poezia greaca a secolului al XIX-lea si al XX-lea era doar lirism si nationalism. In acelasi timp in Alexandria, cel mai mare poet grec, Constantine Cavafy (l 863-1933), facea ceva cu totul diferit. Poezia lui punea accentul pe importanta scrisului fata de aceea a cantecelor si parea sa sugereze imposibilitatea asocierii intimitatii umane cu traditia orala. Cadrul sau istoric nu mai era cel clasic grec si nu cuprindea nici emanciparea datorata turcilor, ci o oarecare decadere a erelor precrestine si crestine. El invoca patosul deteriorarii, inca odata poezia fiind singura mangaiere.

Limba scrisa avea puterea de a reconstitui ceva pierdut. Pentru Cavafy, scrisul nu era doar un substitut de lunga durata al cantecului, ci era un mod diferit de exprimare. Poezia inlocuia ceea ce se pierduse; putea chiar sa umple golul geografic lasat de caderea Orasului, odata maret.

Continuand stilul lui Solomos si Palamas, apare un alt poet nationalist, Angelos Sikelianos (1884-1951). Dar in poezia lui Sikelianos, "a fi grec' era mai putin decat un proiect colectiv asa cum aparea in poezia lui Palamas si mai mult o problema de identitate personala. Preoteasa din Delfi, cu cuvintele ei salbatice si batute de vanturi este muza versurilor modernului poet, care era un locuitor al acestui oras.

In mare parte urmarind un canon prestabilit si probabil cei mai cunoscuti dintre poetii moderni greci sunt castigatorii premiului Nobel, George Seferis (1900-1971) si Odys-seus Elytis (1911-1996). Desi poezia lor nu este lipsita de probleme referitoare la problema scrisului, cei doi poeti ai generatiei '30 merg pe varianta traditiei orale. Ei sustineau mai degraba incorporarea unor tehnici ale altor genuri europene decat folosirea avangardismului grec. Seferis a initiat Grecia in modernismul lui T. S. Eliot bazandu-se pe mit; Elytis a importat o alta latura externa a modernismului, cea a suprarealismului francez.



Probabil se spune ca poezia lor si-a castigat popularitatea datorita celui mai vechi truc, transmiterea orala, de data aceasta prin ingenioasa orchestratie a compozitorului Mikis Theodhorakis. Asa cum se intampla in cantecele populare, bardul din poezia lui Seferis si Elytis vorbeste in numele intregii comunitati. Poezia lor se doreste a fi citita in contextul lungii traditii orale.

CHIOSCURILE

Desi par limitate, datorita structurii lor mici, chioscurile sunt adevarate centrale multifunctionale. Pe langa functia lor obisnuita de chiosc de ziare sau de dulciuri, ele se constituie de asemenea ca miniparcuri de amuzament (completate de mersul pe bicicleta al copiilor) sau magazine de articole sportive, fierarie sau lacatuserie. Pentru clientii cu probleme, proprietarul poate furniza un sfat psihiatric sau medical (rugat sau nu).

Administrarea unui chiosc e ca si dirijarea unei orchestre - cu un ochi la telefon, cu o mana dand restul si cu o ureche la vocea unui prieten ce l-a oprit la o barfa. Cum se descurca proprietarii?

Vazut din interior, chioscul sau periplero, cum e numit in greaca, e un lucru complex, ferm si seamana cu carlinga unui DC-9. In centru sta proprietarul, inghesuit intr-un spatiu de aproape un metru patrat raspunzand imaginilor ce ii apar pe ecran - mica deschizatura unde clientii isi prezinta cererile. Nu e un lucru neobisnuit sa se lucreze in schimburi de 12 ore in conditii ce pot varia de la caldura torida a verii pana la frigul iernii (cand multi improvizeaza radiatoare sau alte surse de incalzire). Totusi ele raman un loc agreabil, care poate indruma orice strain ratacit sau sa recomande o taverna buna.

La inceput, chioscurile au fost daruri din partea guvernului pentru veteranii raniti in timpul razboiului balcanic sau al Primului Razboi Mondial. Multi remarca o similitudine arhitecturala dintre aceste chioscuri si posturile de paza militare ca cele folosite de garda de onoare din fata cladirii Parlamentului sau a Pietei Syndagma. Intr-un mod simbolic, periptera sunt asemenea acelor posturi unde soldatii batrani isi continua datoria trecand din serviciul militar in sectorul comercial, pazind si incercand sa pazeasca comunitatea. In Grecia, oamenii vor sa aiba propria afacere si cele peste 3000 de periptera din Atena dovedesc ca acest lucru este posibil. Chioscurile sunt aproape o afacere de familie si nu putem sa nu observam copiii sau nepotii proprietarilor oprindu-se pentru cateva dulciuri in drumul spre casa de la scoala sau pe timpul verii, cand intreaga familie sta langa periptera mancand pepene verde cu care sunt serviti clientii ce apar.

Aceasta contribuie din plin la farmecul chioscurilor, un farmec ce face parte din comertul grecesc in general - totul e personal. Daca proprietarul afla ca stii cateva cuvinte in limba greaca, atunci s-ar putea sa-ti ia putin mai mult timp pana sa-ti faci cumparaturile. El (sau ea) va dori sa afle de unde vii.

Numarul exagerat de astfel de magazine in Grecia este intr-o oarecare masura o reflectare a unei societati care se subimparte clar in grupuri formate din rude, fiecare dorind sa detina un magazin, un magazi. Ideea de a munci pentru ceilalti este detestata; insusi cuvantul "angajat' se traduce in limba greaca cu "o persoana inferioara alteia'.

In consecinta, in loc sa se extinda, afacerile au tendinta sa ramana relativ mici, in timp ce noi afaceri sunt pornite pentru a se adapta pietii in crestere. Astfel, abundenta chioscurilor din intreaga Grecie este mai mult o caracteristica decat o coincidenta. E o componenta esentiala a unei intregi mentalitati economice - mentalitatea periplero - ce ar putea fi concentrata in afirmatia cunoscuta deja grecilor: "o familie, o afacere'.

STATUL LA RAND

In engleza americana cuvantul "rand' ("standing in line') elimina egalitarismul democratic, dar varianta din engleza britanica demonstreaza un fair-play asociat cu o distantare sociala. Ambele releva o credinta in rationalitate si ordine.

Dar versiunea greceasca a acestuia inseamna cu totul altceva. Chiar putem sa-l numim "rand'? Asteptand intr-o statie de autobuz in Akademias, situata in centrul Atenei, poti deslusi liniaritatea dintre corpurile umane doar pentru ca stalpii metalici instalati in acest scop ii obliga sa stea in linie dreapta. Odata ce autobuzul apare, prefacatoria dispare si o imbulzeala preseaza corpurile impingandu-le prin usa de intrare, respectiv de urcare, a autobuzului.

Unii atenieni spun ca aceasta se datoreaza vietii intr-un mare oras - prea multi pasageri inghesuiti in prea putine autobuze. Acest lucru este indiscutabil. Dar poti vedea acea multime nerabdatoare si intr-un aeroport, unde fiecare, tinand strans biletul de imbarcare, se inghesuie sa urce in avion. Un alt tip al limbajului corpului e fara indoiala o componenta a explicatiei. Grecii sunt obisnuiti sa se atinga - strangeri de mana, saruturi si imbratisari de despartire, atingerea bratului unui prieten - spre deosebire de nordicii mai reci, care se ating doar in momentele lor de intimitate. Nu trebuie sa interpretezi cu ostilitate momentul in care o batrana isi infige unghia in bratul tau fortandu-te sa urci si apoi sa inaintezi in autobuz.

Totusi aceasta impersonalitate isi are logica ei proprie. E reversul "subiectivismului' grecesc, dar nu opusul acestuia. Grecii nu se imagineaza traind intr-un univers rational, unde toate lucrurile vin cum se asteapta. Ei considera ca universul e arbitrar si imprevizibil datorita lui Dumnezeu, al turcilor, dar si al birocratiei grecesti. Viata este de fapt o lupta. Trebuie sa fortezi inaintarea sau altfel esti pierdut.

Timp de secole, oamenii marunti au supravietuit datorita legaturilor personale cu: mosierul, bacanul, bancherul si imprietenindu-se cu oameni mai influenti, care aveau mai multe mijloace sa-i ajute (meson). Poate aceste legaturi intre fermieri si nivelurile superioare ale puterii sunt lucruri la care se refera "sirul' indigen.

REMBETIKA

Un interviu cu Markos Dragoumis de la Facultatea de muzica a Universitatii din Atena

I: Ce este rembetika? Vechiul compozitor de rembetika Rover Takis a spus:,, cantecele rembetika au fost scrise de oamenii care cantau rembetika, pentru oamenii care cantau rembetika. Rembetis e un om care a avut o problema si si-a exteriorizat-o'. Dar ce eveniment politic sau istoric a provocat aparitia unor rembetika? Ce legatura are acesta cu dezastrul din 1992 din Asia Mica?

R: Rembetika e cel mai original cantec care a aparut in Grecia in ultimii 100 de ani. In timp ce cateva versiuni erau deja cunoscute in intreaga Grecie inca de prin 1930, rembetika a devenit din ce in ce mai populara in ultimii 15 ani - desi acest stil nu a avut priza in lumea sus-pusa. Ea a fost recunoscuta de criticii "respectabili' doar in anii '50.

FRUCTUL OPRIT

In anii '20-'30, locul unde puteai asculta rembetika era in tekedhes, locul unde muncitorii si smecherii se adunau sa bea o cafea sau sa fumeze hasis din micile narghiles. Rembetika era identificata cu sunetul orasenilor saraci si al muzicienilor, care sufereau o continua persecutie din partea autoritatilor. Dupa ce dictatura Metaxas a ajuns la putere in 1936, raidurile politiei gaseau multe asemenea locuri in spatele barurilor, iar a avea un bouzoukis era ilegal. Sub conducerea Coloneilor, versurile rembetika erau interzise, lucru care in mod ironic a ajutat la redescoperirea muzicii de noua generatie de tineri rebeli.

Din pacate, nu stim unde si cand isi au originea aceste cantece. Au fost in 1850, in 1880 sau in 1910? in Smyrna, in Syros sau in Pireu? Distrugerea Smyrnei in 1922 si migrarea populatiei din 1923 au facut ca mai mult de un milion de greci din Asia Mica sa intre in tara, multi dintre acestia fiind fortati sa se stabileasca in oraselele sarace din jurul Atenei. In mod sigur prezenta lor a marit productia cantecelor rembetika si a accelerat procesul ce a dus la dezvoltarea calitatilor singulare ale acestui stil.

Credeti ca in comparatie cu cantecele populare rurale - deseori expresia tristetii sau bucuriei comune - aceste cantece populare urbane sunt expresia unui individ instrainat?

Cuvintele din cantecele rembetika exprima clar unele sentimente speciale si individuale in raport cu cantecele populare rurale, intr-o oarecare masura, ele se diferentiaza de cantecele populare in ceea ce priveste vocabularul si structura metrica, imprumutand noi elemente din cantecele ce erau populare din perioada interbelica, dar au folosit frazeologia transformand-o dintr-una insipida in ceva serios si deseori tragic.

Cand si de ce a revenit rembetika? Ce a facut posibil ca marele public sa o aprecieze ca muzica?

Rembetika nu si-a pierdut niciodata in totalitate publicul. In anii '60 publicul sau s-a schimbat; acum aceasta muzica nu e specifica cartierelor muncitoresti ale oraselor, unde majoritatea oamenilor nu au cedat nebuniei pentru cantecele populare ieftine. In schimb si-a gasit noi aderenti printre studenti si printre intelectuali.

Acesti intelectuali au initiat restul clasei mijlocii in lumea rembetika, pe care o disprc-tuisera pana in acel moment. Astfel, cantecele rembetika se adreseaza, cu alte cuvinte, fiecaruia pentru ca aduc la lumina un trecut nostalgic si pitoresc, lovit de saracie, dar mult mai lipsit de griji si-n mod sigur mai original decat prezentul.

Credeti ca se poate face vreo comparatie intre rembetika si blues-ul american?

Nu numai conditiile care au dat nastere celor doua stiluri muzicale sunt complet diferite, dar si imensa distanta geografica ce separa Grecia de S. U. A. exclud orice influenta reciproca. Deci anumite similaritati pe care le putem intalni in versurile acestora sunt pur accidentale.

Care a fost rolul rembetissa, femeia care in mod traditional a cantat impreuna cu rembetis influentandu-l?

Femeia - mama, fiica sau iubita - e figura centrala din rembetika. Dar numele de rembetissa e adecvat doar acelei femei care-l urmeaza pe rembetis in viata lui. Este important faptul ca ea il urmeaza pentru ca ea are voce frumoasa si vrea sa fie cineva. In schimb, ea ii inspira pe barbatii din jurul ei. Prin acest proces, ca c capabila sa se elibereze - de    aceea ea a devenit un simbol important independent in societatea greaca.

Puteti sa ne spuneti ceva despre doua dintre cele mai importante instrumente ale rembetika: bouzouki si baglama?

Acestea sunt instrumente foarte vechi folosite de asirieni, de egipteni si de grecii antici. De fapt grecii nu au incetat niciodata sa le foloseasca, dar din cand in cand le-au modificat si le-au schimbat numele. Astfel anticele pandoura sau pandouris, bizantina thamboura si post-bizantina thamboura nu corespund exact modernelor bouzouki, dar ele in mod sigur apartin aceleasi familii. Cuvantul bouzouki a fost imprumutat din libaneza, nu se stie cand, dar poate fi gasit in diferite cantece populare.

SPECTACOL DE UMBRE CU PAPUSI

Spectacolul de umbre cu papusi a aparut pentru prima data in Java, China si India, raspan-dindu-se de acolo in Turcia si apoi in Grecia. Karaghiozis, versiunea greceasca a protagonistului descult si zdrentuit, isi ia numele de la propria culoare neagra a pupilei ochilor sau Karagoz (in turca "ochi negru').

Un cocosat scund si chel cu un brat lung pe care-l foloseste pentru a-i lovi pe altii peste cap, karaghiozis c mai mult comic decat emotionant. EI a supravietuit imitand cu abilitate personalitatile locale proeminente. Aceste trucuri ofera solutii temporare la problemele lui si el e deseori prins, batut si aruncat in inchisoare. Desi el deseori suspina: ,Ach manoi'ila mori, li epatha? ' (" O, mama ,ce s-a intamplat cu mine?'), el intotdeauna reapare fara teama in urmatorul episod. Figurinele sunt proiectate de actori, facute din piele vopsita si materiale sintetice. Siluetele plate si simple sunt manipulate de nuiele orizontale pentru a usura miscarea. Actiunea are loc in spatele unui ecran alb, semitransparent luminat din spate. Legendele despre originile lui Karaghiozis il identifica ca fiind un fierar turc, care a trait in timpul domniei sultanului Orhan (1326-1359). In timp ce lucra la o moschee din Bursa, el si prietenul sau pietrarul Had-jiavat, schimbau niste replici atat de haioase, incat munca celorlalti se incetinea, deoarece ei erau ascultati de ceilalti muncitori cu care lucrau. Sultanul infuriat l-a spanzurat, dar mai tarziu a avut rcmuscari; pentru a-1 consola, unul dintre supusi manipula figurine pe un ecran, ce semanau cu cei doi, nascandu-se astfel teatrul Karaghiozis.

Desi actorul Karaghiozis are ajutoare, el este actorul principal cu o arie vasta de intonatii ce se potrivesc tuturor rolurilor atat feminine, cat si masculine. El e judecat dupa maiestria interpretarii diferitelor dialecte regionale sau a diferitelor defecte de vorbire cum ar fi: balbaiala. E necesar sa ai energie si indemanare pentru a coordona miscarea figurinelor cu vorbirea. Pe langa toate acestea, actorul recita poezii, canta din voce sau la un instrument cum ar fi chitara, pentru ca temele muzicale sunt asociate anumitor personaje. Subiecte clasice sunt adaptate pentru a satiriza evenimente si personalitati locale. Inainte de al II-lea Razboi Mondial, Mollas, un faimos papusar, a comentat: "a venit la noi un monstru din America'. El se referea la cinema-ul cu tehnica sofisticata, ce urma sa capteze intreaga audienta, devotata, inainte, spectacolelor cu papusi. Odata cu aparitia televiziunii in Grecia, in 1969, teatrul de papusi ce era odata atractia nr. l parea demodat si naiv. Mai putin de 10 actori Karaghiozis joaca acum in Grecia neavand nici un ucenic. Un singur teatru de vara si un program T. V. saptamanal mai pastreaza vie aceasta arta populara, ce nu si-a pierdut atractia, caci Karaghiozis ramane un spirit nascut al Greciei care supravietuieste si renaste mereu.

THEODHORAKIS

Markos Dragoumis discuta influenta compozitorului grec Mikis Theodhorakis, binc cunoscut in intreaga lume pentru coloana sonora a filmului Zorba Grecul.   

I. Ce s-a intamplat in muzica in timpul juntei militare dintre '67-74?'

R: Anumite cantece care, in mod obisnuit, ar fi circulat liber au circulat pe ascuns, fiind interzise, in timp ce a avut loc o crestere a numarului de cantece cu mesaje impotriva dictaturii; s-a desfasurat o activitate de rezistenta prin intermediul cantecului.

Mikis Theodhorakis si scriitorul de balade al Neo Kima (Noul Val) au avut destul succes in anii '60 pentru a asigura muzica populara greceasca in fata muzicii disco si a altor importuri anglo-americane. De ce credeti ca s-a intamplat asa?

In anii '60 a fost o perioada de neliniste politica si de subminare a institutiilor democratice. Din moment ce cuvintele "Grecia' si "democratie' sunt inseparabile, un regim tiranic trebuie sa fie intotdeauna in afara acestei tari. In vremurile de restriste, toate popoarele se intorc la originile lor, de unde ele isi iau puterea de a supravietui ca popor. Oricum, aceasta inseamna ca grecii au intors spatele muzicii ce venea din afara in acea perioada.

Ati putea descrie diferentele dintre compozitiile lui Mikis Theodhorakis, Hadzidhakis sau alti compozitori moderni greci care au studiat in strainatate si rembetika sau muzica populara ce fac parte dintr-o traditie de spontaneitate?

In unele din cantecele lor (in special cele scrise pentru filme), Mikis Theodhorakis si Hadzidhakis au urmat cu credinta spiritul rembetika, dar in cantecele lor cele mai importante, ei isi exprima mai mult personalitatea si in acestea rareori gasim similitudini cu rembetika, chiar si atunci cand aceste cantece au un acompaniament bouzouki. Publicul, desigur, are preferintele lui, dar nu e un lucru neobisnuit ca admiratorilor de cantece ale compozitorilor moderni sa le placa si rembetika.

Chiar daca muzica populara greceasca nu e la fel ca muzica clasica, rock, disco sau punk puteti spune ca are o influenta occidentala mai mare decat una orientala?

Ceea ce merita notat e muzica lui Mikis Theodhorakis si Hadzidhakis, o imbinarea excelenta a proceselor compozitionale, estica si vestica. Ce surse i-au influentat mai mult? in aceasta problema, in mod sigur, fiecare compozitor isi alege propriul drum.

Care este masura colaborarii ce se desfasoara intre compozitorii contemporani greci si poeti?

Nu cred ca putem vorbi despre o "colaborare' intre compozitori si poeti. Compozitorii, de obicei, deschid o antologie de poezii si pun pe muzica, asa cum vor ci, acele poezii pe care le indragesc de fapt; ci deseori aleg poeziile poetilor care nu mai traiesc astazi, cum ar fi cei pe care ii amintim aici: Solomos, Kalvos, Sikelianos si Kavadias.

CLADIRI NETERMINATE

Exista multe glume despre birocratia greceasca. Este bine cunoscut faptul ca in serviciul de stat grec, exista 5 oameni pentru fiecare post. Aceasta diminueaza somajul, dar are si efecte adiacente, iti ia de 5 ori mai mult timp sa faci ceva, fie ca e vorba de trecerea prin vama, de plata taxei pentru drumuri, de schimbarea unor bani sau de inscrierea la scoala.

Pentru cei din afara este de neimaginat cum pot sa-ti ia atata timp niste lucruri atat de simple. Dar trebuie luate in considerare practici cum ar fi hartosima (timbre fiscale) pentru a realiza ca nu eficienta este scopul lor principal. Prin lege ti se cere sa atasezi aceste timbre fiscale majoritatii documentelor oficiale, dar rareori gasesti oficiile care ar trebui sa le furnizeze. Deci in timp ce completezi un formular trebuie sa alergi la chioscul cel mai a-propiat pentru a cumpara aceste timbre. Apoi, dupa ce urci mai multe scari si supravietuiesti unui lift antic plin de oameni si tavi cu cafea, ajungi ca sa afli ca acea cafea care o contrabalansai amabil cu umarul in timp ce urcai cu liftul era chiar pentru functionarul care te serveste si ca trebuie sa mai astepti inca o jumatate de ora. Dupa aceasta pauza de cafea, afli ca mai ai nevoie de inca trei copii ale unei pagini si-o fotografic tip pasaport facuta la un anume fotograf din cealalta parte a orasului si povestea continua.

Unul dintre simptomele acestei birocratii sau grafiokratia, asa cum o numesc grecii, c multitudinea de cladiri neterminate care exista in intreg peisajul grecesc. Daca plata taxelor pentru drumuri iti ia o zi intreaga, ganditi-va cat ar lua realizarea unui proiect de cladire. E incetatenit faptul ca familiile care au adunat fonduri considerabile necesare obtinerii unei licente de construire din partea statului sa distruga schelele odata cu noua schimbare a legilor de urbanizare.

Se schimba de asemenea si expectantiile culturale. Cu 20 de ani in urma, majoritatea parintilor se simteau obligati sa construiasca case pentru fetele lor, ca parte a zestrei lor, chiar daca nu-si puteau permite acest lucru. Acum, desi tinerele e posibil sa primeasca ca zestre o educatie in schimbul casei, proiectele de constructie persista ridicand un perete, un gard sau chiar un etaj anul viitor, dupa cum le permit banii.

RAZBUNAREA

Spre deosebire de talharie, obisnuita odata in intreaga Grecie, traditia razbunarii se intalnea doar in cateva regiuni, unde familiile numeroase, o sensibilitate a onoarei personale si dragostea pentru lupta formau o trinitate profana. Epir era o astfel de regiune, iar locul central al razbunarii grecesti era stabilit la Mani. William Lcake, vizitand satul Mani din Vathia, in 1805, a decis sa nu petreaca noaptea acolo dupa ce a aflat de ura ce bantuia de 40 de ani, "timp in care au recunoscut ca omorasera aproape 100 de oameni'.

Unii observatori ai "mitului' razbunarii pretindeau ca rapoartele referitoare la numarul mortilor fusesera exagerate si ca de fapt existau mai multi raniti decat morti. Dar listele de pacienti ale doctorului Papadhakis din secolul al XVIII-lea, un chirurg din Mani, prezenta imaginea capetelor izbite de pietre, membre gaurite de gloante, rani provocate de stilete sau sabii, ca lucruri obisnuite.

Azi, turbulentul Mani s-a potolit. Drumul principal construit de dupa razboi s-a modernizat. Ultimele semne ale razbunarilor sunt pustiile turnuri din piatra imprastiate in tot satul - ca un "snop de sparanghel pietrificat' (Patrick Lcigh Fermor).

FEMEI

In mod traditional, o femeie fara o casa este la fel de neimplinita ca o casa fara o femeie. Pentru o femeie moderna, casa poate parea un mic regat mostenit, mai ales daca acesta este o camera intr-un bloc de beton. Dar legatura dintre femeie si casa a existat in Grecia dintotdeauna. Casele comerciantilor bogati din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, care se pot vedea si acum in orase ca Siatista sau Kastoria, sunt decorate in interior cu o multime de flori, fructe si frize. Ele erau de fapt niste custi poleite pentru femeile care isi petreceau viata acolo.

Relatia unei femei cu propria ei casa ii afecteaza intreaga viata. In multe zone din Grecia, familiile fetelor ce urmau sa se casatoreasca trebuiau sa le ofere o casa mobilata si alte bunuri de uz casnic. Valoarea zestrei afecta in mod serios sansele fetei de a se casatori, iar echilibrul in ceea ce priveste sexul copiilor din familie era critic pentru succesul sau pentru esecul economic al familiei. Fiii isi sacrificau mostenirea ce li s-ar fi cuvenit pentru a le-o oferi surorilor lor. Nu putine erau cazurile cand femeile ajungeau la un pas de sinucidere datorita poverii ce o constituiau pentru familie.

Se incearca acum reducerea acestor expectatii, iar zestrea este tehnic ilegala. In zonele din Nord se practica exact opusul: familia baiatului este cea de la care se asteapta sa ofere o casa sau cel putin o camera noului cuplu. In mod traditional, familiile s-au extins pe masura ce fiii se casatoreau si isi aduceau nevestele in casele parintesti, unde ele erau obiectul unui tratament deseori tiranic din partea pethera (asa cum numesc grecii soacra) care, fara nici o indoiala, se "bucurase' de acelasi tratament cand fusese nora tanara in casa soacrei sale. Cum familiile incepeau sa-si doreasca mai mult confort si intimitate, era normal ca numai ultimul copil ce se casatorea sa ramana in casa parinteasca. Acum sunt disponibile noi apartamente si case pentru noile cupluri. Dar si in aceste cazuri, soacra supravegheaza casa fiului sau.

Odata ce femeia se stabilea la casa ei, ea se putea pune in "valoare' prin lucrurile din casa.

Ca musafir esti primit in saloni si jaluzelele sunt ridicate in onoarea ta astfel incat fiecare lucru sa capteze lumina. Mobila straluceste, vitrina cu oglinda in spate e plina de pahare de toate categoriile. Exista ornamente stralucitoare peste tot, formatiuni de globuri si cristaluri ce sfideaza gravitatea si intunericul din colturile camerei.

Provocarea este clara; fiecare fir de praf s-ar multiplica la atingerea razelor de lumina. Dar totul este sub control. Fiecare piesa de mobilier este ingrijita, acoperita cu macrameuri sau materiale brodate cusute in casa, avand ciucurii atent aranjati. Toate sunt calcate si apretate, apoi asezate in locuri bine stabilite.

Vizitatorul, lasat singur putin mai mult, in timp ce kyria pregateste o cafea in bucatarie, ar putea incepe sa studieze broderiile - ce au luat ore si zile intregi de munca - in modele cu flori rosii, albastre sau aurii, cu frunze verzi matasoase, incadrate de cruciulite atent numarate.

Pentru femeile grecoaice, lucrul de mana nu este ceva ce apartine doar trecutului. Acesta este in stransa legatura cu rolul si cu destinul femeii. Tanara fata se poate casatori numai dupa ce stie sa coase. Aceste indemanari simbolizeaza abilitatea ei de a-si impodobi casa cu toate acele materiale care vor tapisa cuibul familiei ei. Acumularea impresionanta de materiale si obiecte de mobilier este adusa cu ceremonie in noua casa, intr-un camion care merge incet prin sat sau prin cartier claxonand si fiind urmat de strigatele de bucurie ale nuntasilor din spate.

Munca casnica este desigur o expunere si in Grecia spectacolul este intotdeauna virtuos. Multe lucruri se fac in vazul tuturor: uscatul rufelor pe sarma, scuturatul covoarelor, aerisirea hainelor de pat etc. Munca femeii este prezentata intregii lumi.

O puternica traditie

Ar fi dificil sa exageram importanta casatoriei in Grecia. Sentimentul ca nu exista un mod mai potrivit de trai pentru un adult, fie el femeie sau barbat, este prevalent si se presupune ca maicutele si calugarii care refuza acest mod de viata trebuie sa fi avut probabil o dezamagire in dragoste. Faptul ca mariajul este esential pentru o viata completa este simbolizat de ritualul in care un tanar care moare necasatorit trebuie imbracat in haine de nunta si, in cadrul unei ceremonii, el sau ea este ca-satorit(a), in sicriu, cu o singura coroana de casatorie.

Presiunea facuta asupra femeilor sa se casatoreasca este imensa. Lor li se acorda o perioada mai scurta de timp decat barbatilor pentru a se casatori. O femeie inca nemaritata la 28-30 de ani este o problema pentru rudele ei, in timp ce un barbat isi poate pastra aceasta "libertate' pana la 40 de ani sau chiar mai mult. Desi nasterea copiilor este implinirea vietii femeii, grecoaicele vorbesc deseori despre suferintele pe care acestia le provoaca. Ele nu se refera doar la chinurile nasterii; ele sunt ingrijorate pentru soarta copiilor de la prima lor suflare si pana cand acestia se casatoresc. Suferinta este impartita cu Panaghia, Fecioara Maria, care este un model oferit de Biserica Ortodoxa si ale carei suferinte pentru Fiul ei sunt comemorate in intreg anul. Femeile sunt "Eve', prinse in navodul sexualitatii umane si isi rascumpara greseala dand nastere copiilor. Destul de simplu, maternitatea inseamna crestere. Mama ofera materialitate copilului cand este insarcinata, dar procesul nu se termina acolo. Mamele au tendinta de a-si hrani copiii cu o oarecare neliniste (un motiv pentru care ele prefera hranitul din sticla este ca "poti vedea cat a mancat'). Din nefericire, multi copii greci sunt constienti de acest lucru si exploateaza sensibilitatea mamei in acest sens.

Gradul in care o femeie isi iubeste familia poate fi reprezentat prin efortul pe care ea il depune in pregatirea hranei. Daca prepara paste fainoase in fiecare zi, ea va fi constienta ca este cam neglijenta. Mancarurile preferate - dolmadhes, pastitsio, pilta, de exemplu - iti iau ore intregi sa le pregatesti si implica cateva etape diferite. O hortopitta necesita cautarea pe campuri a unor verdeturi specifice.

Desi idealul maternitatii este hranirea, o mama ideala trebuie sa-si educe familia sa posteasca, ceea ce inseamna sa se abtina de la a consuma diferite tipuri de mancare in anumite perioade ale anului, pentru a obtine puritatea religioasa. Postul este privit, in zilele noastre, diferit de la o familie la alta, iar consecinta este ca femeile se intereseaza deseori ce se mananca in alte familii pentru ca standardele sa fie aproximativ aceleasi. Un post strict inseamna abstinenta de la carne, orice produse de origine animala si ulei. Mancarurile speciale sunt facute insa cu ulei si legume, ca un fel de intermediar de la aceste restrictii.

Exista femei, in special batrane, ale caror fete se lumineaza in momentul in care ele ne spun ca, in timpul perioadei zilelor de post: "nu am folosit nici un strop de ulei, nici un strop' si duc darul lor de abstinenta in fiecare seara la vecernie; si par a se bucura de aceasta detasare de nevoile fizice. Aceste femei sunt uneori privite cu suspiciune de cei mai putin cvlaviosi, pentru ca aceasta pietate ar putea fi o baza de judecare a celorlalti. In cadrul familiei, trebuie mentinut un echilibru, pentru ca a-i face pe copii sa posteasca mai mult decat e in general necesar, este o dezmintire a dragostei de mama.

Valori schimbate

Azi, coexista atat valorile vechi cat si cele noi, importanta de a fi sotie si mama, alaturi de aceea de a aduce un venit bun in casa si in familie. Ceea ce a ramas important e nevoia femeii de a sti ca are valoare. Daca zestrea era un lucru exterior vointei fetei, odata ce ea s-a casatorit, este capabila sa simta o anume soliditate si securitate in relatia cu sotul ei. Cand valoarea ci era reprezentata doar de niste lucruri marunte, ca avea mijloacele ei proprii de a se autoprezenta. Acum, mai substantiale, desi mai putin vizibile, calitatile ei sunt cele care sunt mai apreciate: educatia, competenta, calitatea de a fi drastiria, cu alte cuvinte "femeie de actiune'. Dar aceste noi valori nu inseamna neaparat libertate si elemente caracteristice ale unei femei. Modul in care danseaza, ce bea, daca fumeaza sau nu sunt lucruri care cantaresc inca destul de mult. Dar, cel mai mult, se asteapta de la o femeie sa fie atasata familiei.

Acesta este lucrul cel mai socant pentru femeile straine care vin in Grecia. Femeile care calatoresc in Grecia sunt deseori demoralizate de separarea dintre lumea femeilor si cea a barbatilor. Adaugand acestor lucruri si atentia ce li se acorda din partea grecilor, turistelor care vin in calatorie in aceasta zona nu le ramane decat sa se intrebe cum sunt privite ele de catre localnici.

Deoarece dintotdeauna fratii si tatii greci au fost gardienii sexualitatii femeiesti (ipoteza fiind aceea ca indivizii de ambele sexe nu sunt intotdeauna "capabili sa spuna nu' in ceea ce-i priveste), femeile care aveau, in mod evident, o libertate de miscare si o independenta economica sunt de asemenea neingradite si in alte privinte. Putem spune ca din acest punct de vedere ele se aseamana barbatilor. Strainelor li se acorda deseori ocazia de fi "pseudo-barbati', oferindu-li-se tigari sau bauturi tari (oferte pe care femeile din satele mici le-ar considera niste glume sau chiar niste insulte, dar pe care grecoaicele de la oras le accepta cu usurinta) si chiar un loc in kafenio. Acceptarea unor "privilegii' ca acestea prezinta clar pozitia specifica particulara, pe care o are femeia straina.

Probabil localnicele vor riposta acestor "anomalii' cu intrebari de tipul: " Mama, baba, zouneh?' ("Mama, tata iti traiesc?'); ,Adelfia?' ("Ai frati sau surori?') sau aratand spre inelarul mainii drepte, ,Andras?' ("Nu ai sot?'). Acestea nu sunt niste replici politicoase de rutina, ci sunt incercari de a scoate in evidenta faptul ca pentru ele cel mai important lucru referitor la o persoana este legatura cu responsabilitatile fata de familia sa.

Cum sunt vazuti vizitatorii

Cu siguranta, vizitatoarea sau turista se poate comporta asa cum doreste, isi poate permite sa fie plasata in categoria celor libere din punct de vedere sexual sau poate accentua faptul ca este o familista simpatica. Dar, oricat de puternice ar fi aceste stereotipuri, nu e nevoie sa te incadrezi intr-una din aceste categorii. Exista un puternic simt de a stii "cum sa faci diferite lucruri', incat exista o acceptare din partea grecilor care sunt gata sa accepte ca, in mod clar, in tara ta lucrurile merg altfel.

Aceasta acceptare a altor valori este practicata din ce in ce mai mult in cadrul familiei grecesti, intre generatii. Sfera de interese a familiei este inca cuprinsa intre cei patru pereti ai casei, asa cum era odata. Dar acum aceasta este penetrata si influentata de lumea de afara: de televiziune, de educatie si de miscarile membrilor ei din intreaga Grecie sau chiar mai departe. Dar aceasta acceptare reprezinta de fapt linia de contact cu problemele morale specifice slabiciunii umane, efemeritatii si nevoilor omului. Aici se simte adevarata munca a femeii.

XENOMANIA

Fiind o tara mica, Grecia a trebuit intotdeauna sa faca fata unui xenos, strainul. Fie el invadator sau turist, xenos a avut un mare impact asupra opiniei grecilor.

Un xenos nu este un simplu strain care nu este grec; el sau ea s-ar putea sa fie un strain venit dintr-o alta parte a Greciei. In trecut, o femeie cand se casatorea cu un barbat de dincolo de munti, ea se marita cu un xenos. Cantecele cantate la nunta ei ii urau numai bine in "urmatoarea viata'.

Dar daca in urma cu 50 de ani predomina xenofobia (xenofovia), azi predomina xenomania. Turismul s-a dezvoltat incepand cu anii '60. Catre sfarsitul anilor 1980 aducea tot atat de multi bani ca toate celelalte industrii la un loc (incepand cu cea a uleiului de masline pana la industria de utilaje). Dar xenomania nu este lipsita de probleme; in multe sensuri, Grecia nu era pregatita pentru o astfel de dezvoltare. De exemplu, un brutar si sotia lui din Amorgos, care castiga inca trei salarii prin inchirierea camerelor strainilor s-ar putea ca atunci cand se hotarasc sa-si mai construiasca cateva camere, sa nu introduca prea multe lucruri din estetica arhitecturala sau un posibil influx de "modernisme' dezgustatoare (sex, droguri sau rock'n'roll).

Un alt lucru interesant despre turismul grecesc este modul in care grecii indeplinesc dorintele strainilor, dar totusi refuzul lor de a se obisnui cu stilul acestora de viata. De exemplu, un hotel elegant din Hydra (Idhra) s-ar putea sa serveasca diferite cocteiluri la bar, dar in nici un chip nu vor accepta sa se trezeasca inainte de ora 10 dimineata pentru a pregati micul dejun. Dupa parerea lui, nimeni nu se trezeste atat de dimineata. Cei de la hotel nu se gandesc ca s-ar putea ca un tanar german sa aiba alte obiceiuri in ceea ce priveste somnul.

Viteza cu care Grecia a devenit povestea unei vacante minunate a insemnat ca, pana recent, aceasta tara era pregatita mai bine pentru excursionisti cu rucsacul in spate si nu pentru clientii hotelurilor de lux. Dar si lucrul acesta se schimba deoarece grecii au inteles ca ei au nevoie de turism pentru a face profit. Turistii se pot astepta acum la servicii mai bune - nici xenofovia, nici xenomania, ci xenofilia.

IAURTUL

Bogat, dens si cremos (cele mai bune ramanand cele din vasele de lut decat cele din paharele de plastic), ce se poate gasi in varianta lui comerciala sau mai acru in spitiko (cel de casa), iaurtul grecesc este o mancare mult mai substantiala decat oriunde altundeva, intradevar, obiceiul americanilor de "a bea' iaurt este total strain grecilor.

Iaurtul nu este nici o bautura si nici un fel de mancare. El are o anumita functie culinara; are un rol de paravan intre mancare si activitatile zilnice. Curata valul palatin, ajuta la digestie. Deseori mesele incep cu o farfurie de tsatziki (un amestec gros si delicios de iaurt, castraveti si usturoi) sau se termina cu un bol plin de iaurt, acoperit cu miere autohtona si alune.

Candva, turistii obisnuiau sa-si umple buzunarele cu scoici sau cu pietricele pe care le duceau acasa ca si suveniruri. Acum ei trag o fuga pana la supermarket si isi fac provizii de ingrediente necesare unui tsatziki.

Desi marcile englezesti de iaurt nu prea se aseamana unui spitiko autentic, o imaginatie buna poate evoca mirosul de cimbru si de orc-gano si sunetul talangilor de la oile care pasc sus pe munte.

ZORBA

Nimeni n-a facut mai mult pentru imaginea hedonistului elen pasionat si impulsiv, decat cameleonul etnic al Hollywood-ului, Anthony Quinn.

E posibil ca Nikos Kazantzakis sa fi inventat Zorba, dar numai Quinn este cel care ar fi putut dansa in rolul desfranatului taran pentru a intra in inimile tuturora. Merite trebuie de asemenea acordate regizorului Elia Kazan, care a capturat in filmul alb-negru austeritatea unui sat cretan.

Desi multi straini il cunosc ca "Zorba, grecul', romanul este intitulat Viata si aventurile lui Ai exis Zorbas - Kazantzakis considera denumirea "grecul' inutila. De fapt, Zorba a fost o persoana reala, George Zorbas, un muncitor si aventurier macedonean cu care autorul s-a angajat la realizarea unui proiect al unei mine de lignit in Mani, fara succes insa.

Se poate sa fi fost muritor odata, dar Zorba a capatat calitati mitice. E poate un stereotip modern, dar el are o descendenta clara. Elitele europene privesc taranii ca pe niste "salbatici nobili', iar literatura romantica si relatarile turistilor abunda in povesti despre taranii rustici, care danseaza pentru a-si alunga necazul. In Grecia, dansurile "salbatice' ale taranilor si muzica discordanta amintesc de anticele petreceri dionisiace.

Totusi, oricat de triviali au devenit, Zorba si predecesorii lui reprezinta o explorare cumpatata a unei vechi probleme filosofice grecesti: puterea pasiunii si limitele ratiunii. S-a constituit de asemenea ca un punct esential al ortodoxiei, a carei putere rationala si lumeasca a coexistat dintotdeauna cu cele mai mistice teologii. Aceasta credinta supra-pamanteasca a inflorit in minunatul peisaj al Cretei, mult indragit de Kazantzakis.

Kazantzakis a fost preocupat toata viata de probleme spirituale. Desi in final a parasit Biserica Ortodoxa, nu exista nici o indoiala ca propriile sale conflicte referitoare la sex, dar si la temele literare, isi au radacinile in timpurile experientelor religioase. Romanul sau despre Zorba exploreaza probleme ale corpului si ale sufletului care il obsedau.

In povestire, "seful' - despre care multi spun ca e Kazantzakis insusi - este un intelectual prins in lumea cuvintelor, incercand sa evadeze din "mana stiloului'. El incerca sa nu cada in pacat, infranandu-si toate dorintele pentru lucrurile interzise. Totusi, el este incapabil sa joace.

Paralizia sefului isi gaseste antiteza in Zorba, care isi implineste toate poftele (pentru vin, pentru mancare sau pentru farmece feminine), totul intr-un mod foarte natural, chiar sfidator. Kazantzakis ar putea fi iertat pentru aluziile sale romantice, dar taranul nu este numai nobil, ci si intelept, invatatii trebuie sa invete la scoala lui Zorba, taranul neinvatat, dar care "se cunoaste' pe sine.

Zorba este mai degraba o figura de celuloid decat una literara, cuvintele nu sunt punctul lui forte. In ciuda multor vorbe de intelepciune (pe care Quinn le rosteste cu un superb accent grecesc), Zorba cunoaste limita cuvintelor. Cand se intampla ceva grav - cum a fost moartea fiicei lui - Zorba trebuie sa danseze! Fie ea bucurie sau tristete, corpul este cel care poate traduce cel mai bine inefabilul.

Zorba, Melina, Dionysios, dansatorul grec s-au reincarnat, odata cu dezvoltarea turismului, luand forma unor tricouri sau imprumutandu-si numele chiar si unor feluri de mancare. Dar ele continua sa exprime ce inseamna sa fii grec: autoafirmarea in fata unui public sceptic, placerea si tensiunea sociabilitatii, pasiune si control.

Chiar daca strainii nu inteleg prea bine ce inseamna pentru greci dansul, chefurile sau chiar farfuriile sparte, ei gasesc exuberanta pe care o vad irezistibila. In Zorba si in ceilalti putem distinge o spontaneitate, o bonhomie pe care noi am pierdut-o in anonimatul steril din societatile industrializate. Poate ca acestea sunt principalele motive pentru care atat grecii, cat si strainii il pastreaza viu pe Zorba, pentru ca "e bine sa gandesti ca Zorba' - nu doar despre greci, dar si despre noi insine.

O VIATA NONCONFORMISTA

Multumita vederilor si scrierilor sale neortodoxe, Nikos Kazantzakis a starnit controverse nu numai in timpul vietii, dar si dupa ce a murit, in 1957. Cand cartea sa, Ultima tentatie a lui Cristos, a fost prima data publicata, Biserica Ortodoxa a cautat sa-l persecute. Cand cartea a fost ecranizata in 1988, preotii atenieni au protestat in fata cinematografelor, iar ecranele de proiectie au fost ciopartite. Azi, admiratorii pot vizita muzeul Kazantzakis din satul Mirtia, la 24 de kilometri sud de Iraklio, unde diferite exponate ilustreaza extraordinara sa viata politica si literara.

LOCURI

Un ghid detaliat al intregii tari, cu principalele locuri numerotate pe harti

Asa cum Henry Miller a notat in Gigantul din Maroussi, "s-au intamplat lucruri minunate in Grecia - se intampla lucruri intr-adevar minunate, care nu se pot intampla altundeva pe pamant. Ca si cum El ar incuviinta, Grecia ramane sub protectia Creatorului. Se poate ca si ceilalti oameni sa aiba necazurile lor marunte, dar se simte mana magica a lui Dumnezeu si, orice ar face sau ar vrea sa faca oamenii, Grecia continua sa fie o gradina sacra - si credinta mea este ca va ramane asa pana la sfarsitul lumii'.

E usor sa te indragostesti de Grecia - frumusetea ei este clara. Calatorii se reintorc intotdeauna, deoarece oglinda Marii Egee luceste in linistea diminetii, deoarece kafenia cu mesele ei iti ofera adapost de caldura toropitoare a zilei si datorita livezilor de maslini, unde seara se aude cantecul greierilor. Este taramul cunoscatorilor si al exploratorilor, cu o mostenire straveche ce ramane si azi pertinenta. Acropola din Atena, Oracolul din Delii si ruinele din Olimpia sunt locuri de unica importanta pentru cultura occidentala.

In aceasta parte a cartii, autorii va vor purta prin 12 calatorii, fiecare din ei cu acele locuri din Grecia pe care le cunoaste mai bine. Incepand cu capitala, mergand apoi spre nord-estul tarii, langa granita cu Turcia si Bulgaria si coborand in zig-zag inspre Creta; pe parcursul calatoriei, veti afla lucruri detaliate despre istoria, geografia si cultura locala a acestor locuri. Toate locurile de interes special sunt numerotate pe harti pentru a va ajuta sa le identificati.

Sectiunile au fost astfel realizate ca sa acopere itinerarii de doua saptamani, dar desigur, cu cat stati mai mult, cu atat e mai bine. Poate, asemeni lordului Byron, veti putea declara intr-o zi: "Este singurul loc in care m-am simtit vreodata fericit'.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate