Muntii Bistritei

Ca niste pinze-albastre, pe alocuri

In bolta cerului de vara prinse

De mini divine - asa se vedeau muntii

G. VALSAN

Cind urci valea Bistritei, la Cotirgasi se arata in fund un munte izolat, cu infatisare deosebita. Cu virfu-i ascutit, din care pornesc pante domoale, samana au un con vulcanic, iti aduci aminte de silueta lui Fuji Yama, sfintul munte al japonezilor.

E Grintiesul Brostenilor, turnul de observatie al regiunii. Pripoare destul de repezi, dar umbrite, te duc pina-n virf. Calare ori pe jos, in trei ceasuri, ajungi din valea plina de viata in domnia linistii si a reculegerii. O mare intreaga de munti iti opreste ceasuri intregi privirea. Se tin unul de altul, se urca unii indaratul altora, despicati numai de taietura Bistritei. Departe, departe, in ceata orizontului, spre nord, se vede silueta impozanta a Inaului; lui ii corespunde spre sud masivul Ceahlaului vazut in toata lungimea. Spre rasarit zarea se pierde, peste creasta muntilor mai marunti, in locurile joase din stinga Moldovei, iar spre apus privirea rataceste deasupra gheburilor fara numar din Transilvania, ce se lovesc de cer, la orizont.

Iti dai seama de toata maretia firii si de nimicnicia noastra. Ceasurile trec ca in vis, se scurg domol ,in linistea suprema, cu zborul norilor, cu sunetul duios al buciumului de la stina. Cu regret parasesti virful dezgolit, cind soarele, stapinitorul ostasilor de piatra, incepe sa arunce umbra peste coastele impadurite.

Izolat cum e, batut de vinturi aspre, aice iti e dat sa prinzi greaua lupta ce o duc moliftii, in nazuinta lor de a urca mai sus, tot mai sus. Cad biruiti. Din infatisarea lor ce transpira mindria vigoarei, podoaba aspra a conului de cetini, ajung ca niste mari sperietori de vrabii din lanurile cu griu. Trunchiul lor descojit abia mai poarta citeva ramuri in partea incotro bate vintul mai mult. Sint tiraliorii ce ajung schilozi, tot mai rariti, mai piperniciti, mai desfrunziti, pina ce nu mai pot. Cad batuti, unde vraistea vintului sufla cu asprime, de nici jnepenii nu pot trai. Mai sus de ei se intinde pasunea; locul brazilor desi l-a luat iarba marunta, gramineele care cer ajutorul vintului pentru fecundare. La adapostul lor cresc celelalte flori, pitulate, de nu li se vede decit corola aratoasa, chematoare prin culoare si parfum. Asprimea vintului, lipsa de adapost fac ca stinile sa fie rare. In schimb tot aice iti este dat sa traiesti o clipa alaturea de ciobanii de la sterpe, sa le cunosti greaua viata, intre munti si spatiul larg al cerului, sin-guri-singurei, fara tovaras decit un cine credincios. Viata acestor ciobani nu e intru nimic deosebita de a preistoricilor lor stramosi. Cit e ziua de lunga ratacesc de colo-colo, adevarati nomazi legati de pasune. Poarta camasa de cinepa unsa cu zar, ca sa-l fereasca de jivinele marunte, potrivit cintecului:

Pacurar camesa neagra,

Numa gura ta mi-i draga,

Pacurar, camesa unsa,

Gura ta-i fagur si mursa.

(E. PRECUP)

In spate duc noapte si zi cojocul mitos, intors pe dos. Aceasta-i mantaua de vreme rea, invalisul de noapte. Caciula, blana de miel abia dubita, n-o lasa din cap, bata soarele cit de tare. In picioare, opincile din piele de porc il fac sa se poata acata si pe stinca cea mai taioasa. Atita-i imbracamintea lui. La briu e incins cu chimir lat de piele, nu numai ca sa-i apere selele, dar in el tine amnarul si iasca, nelipsite, ca si ciorsacul legat cu o susinita de piele. Tot la briu tine si tovarasul lui scump: fluierul. Traista de la sold ii e camara cu mincare: mamaliga rece, un bot de brinza si rar cite o ceapa, delicateta pentru el. Drept sprijin si aparare totodata, temuta de lup si de urs, este bita strabuna, cea dintii arma a omului paleolitic, inainte de a folosi piatra.

Si asa imbracat, asa inarmat, isi mina turma de sterpe de ici-colo, sau, mai bine, se ia el dupa turma ce misca din loc in loc unde gaseste pasune mai frageda. Astfel rataceste saiptamini intregi, pe vreme buna, ca si pe sloata, pina se apropie vremea scoboritului. Singur in spatiul nesfirsit, cu gindurile trezite doar de suierul bradului ori de murmurul izvorului de care nu se departeaza prea mult. Cu palma facuta cupa, ori punindu-se pe patru labe, isi racoreste setea. Spre sara doarme unde poate, sau mai bine motaie cit poate, doarme iepureste, ca la cea dintii sforaitura a oilor sa fie gata de lupta. De gaseste un colt de stinca, se incovriga-n cojocul mitos si se odihneste.

Breaban si bulbuc domnesc

Este strutul ciobanesc,

Fluierul, bota de tei

Sint uneltele ce nu ei,

Iara patul de culcat

Este cimpu-nrourat.

(E. PRECUP)

Unde izvorul il mai tine locului, isi cladeste un adapost simplu, primul cort. Bate doi tarusi mai lungi, pe cracana carora intinde un altul. Sint capriorii ce sustin coaja despoiata de brad, intinsa ca acoperis oblic, fixata jos cu citiva bolovani. Cel mult isi asterne ceteni de brad drept saltea, iar o piatra o pune la capatii, drept perna. E adapostul lui de ploaie, de soare, de vint. Poporul Wedda, ramasita oamenilor preistorici din Ceilan[1], nu se odihneste altfel. Aceasta e viata din lungul verii a acestui erou, de pe plaiurile Grintiesului, ca si de pe altele. In singuratatea deplina, in linistea desavirsita, "cind se aude cum pasc oile', ii trebuie curaj ca sa-si indeplineasca datoria, ii trebuie statornicie si abnegare; aice se caleste pentru viata de truda de jos. Aice isi inmagazineaza energia ce sta la temelia vietii neamului. Aice, in maretia frumosului din natura, dar si in dezlantuirea furiei ei salbatice, sta de vorba, adesea in gind, cu oile sale, cu stelele de sus; asculta ce-i spune suierul cetenilor de brad. Vestile aduse din vale, de vint, ii rascolesc dorul care sta ascuns in sufletul lui, ca florile sub zalea de zapada. Vintul o topeste, florile dau colt, cintecul e gata. Il spune cu vorbe; scoate fluierul din briu si face sa se reverse in sunete tinguitoare dorul sau amarul, in credinta ca vintul le duce acolo unde vrea sa fie auzit.

Foaie verde de podbal,

Merg cu turma peste deal,

Peste deal, peste vilcele

Si ma culc pe floricele

Si iau fluierul si cint,

Ca-s strain pe-acest pamint.

Ca-s strain si departat

Si mindruta m-o lasat.

(E. PRECUP)

Cind untul il apuca, scoate custura din briu si se necajeste sa-si incristeze capatul bitei, cu linii ce inchipuie pe cele ale stelelor spre care mereu cata sau a cetenilor intr-una inaintea lui. Cind dorul e prea mare:

Pling si ma sting in suspine,

Nu suspin dup-al meu sat,

Ci ca mindra m-o lasat.

Scrie mandrei o scrisoare, dupa invatatura din natura, singura lui mare calauza in toate. Taie creanga de brad, o ciopleste in chip de furca, pe care insamna hieroglifele numai de el intelese, dar si de cea careia ii e harazita. Asa a luat nastere "Miorita', asa arta populara; asa a    inceput viata de temei a satului de munte, de unde s-a rasfirat, ca suvoaiele de apa, puterea de munca si de regenerare a neamului.

Dupa ce vizitasem Roma si Neapole, exuberante de viata, labirinte de cladiri marete, haos de miscare omeneasca, intr-o seara senina de primavara am ajuns la Florenta. Imprejurimile incintatoare, dealurile rotunjite, intinse, atmosfera de liniste ce invaluia casele modeste, evocarea unui trecut stralucit, cu urme la fiecare pas, imi aduceau aminte de Iasul mult dorit, cuprinzindu-mi sufletul intr-o leganare de multumire, de odihna, binevenita dupa impresiile puternice, zguduitoare, capatate in Cetatea eterna.

Acelasi simtamint de satisfacere, de placuta intelegere a vietii, il capeti de cum intri in valea Negrei, surizatoare, mai ales daca ai norocul unei zile mediterane, fara pic de nori. Neagra are un tipar cu totul altul decit Bistrita; mai mica, mai iute - cel putin plutisoarele, adevarate jucarii, ca sageata aluneca pe luciul ei - a avut vreme sa-si potriveasca mersul. Nici nahlapi incretiti, nici genuni tainice. O apa zglobie, zvelta, repede limpezita, strinsa cochet gramada intr-o albie ingusta, fara rasfirari nehotarite.

Pare a fi mai veche, desi e vesnic tinara. Si-a curatit drumul de stincile ce i-ar fi piedica; coastele muntilor au avut vreme sa se mai traga indarat; chiar virfurile mai indraznete s-au indepartat, respectind vesela fata a dusmancei lor. Iar din sfarimaturile luptei, din praful si grohotisul stincilor macinate, Neagra si-a croit o alee de pajisti, salcii si arini, pe care o tine, prin umezeala imprumutata, in culoarea intensa a vesnicei sperante si prin care, alene, se plimba in serpuiri numeroase. De aceea, mergind de-a lungul drumului curat, bine intretinut, ce o intovaraseste, ai impresia ca treci din incaperi in incaperi marete, inchise din toaite partile, cu bolta soarelui de Italia, cu tainice usi prin care stapina intra si iese misterios, fara sa o vezi, de cele mai multe ori abia auzindu-i fosnetul de matasa.

La inceput, in odaile de la intrare, un parete numai - cel din dreapta - e zugravit cu tonul inchis al brazilor neclintiti, simbolul voiniciei neinfrinte. Pe celalalt incepe impestritatura arborilor cu frunze cazatoare, stropiti cu diferite culori de toamna ce se apropie, cu sopotul vesel al frunzelor batute-n dunga. Mai incolo, e sirul poienelor tainuite. Prin verdele covorului de jos, ascunsa prin boschetele arinilor si al salciilor, Neagra se furiseaza molcom, sub bolta de azur patata cu gingasa faptura a fluturilor albi, ce-si duc jocul vietii in cele de pe urma zile frumoase: ,,un salut de mai vietii de Septembrie'. Paretii sint tapisati cu verdele inchis al brazilor, presarat de mestecenii cu citeva frunze aurite, iar unde si unde cite o stinca, innegrita de ferul ce-l cuprinde, rasare din cadrul frunzelor.

Si mai departe vine al treilea soi de incaperi, mai luminoase, caci valea e mai deschisa. Armonios paretii sint tapisati mai mult cu gingasele gobelinuri ale mestecenilor. Bradul e izolat, iar prin oonittrasft, apare mai voinic, mai drept, mai impozant. Cite un plop tremurator s-a ratacit pe coasta stincoasa, tradindu-se prin miile-i de oglinzi ce necontenit se misca, reflectind razele de lumina; drept completare a decorului, pini rosietici, cu ramurile noduroase, se inalta pe virful stincilor din care pare ca si-au supt seva roscata.

Negrisoara, aice, se inchina stapanei ei, fata de care pare un firicel de apa, pierduta printre frunzele late de captalani. In fund e Dirmocsa, cel dintai sat din comuna razasasca Dorna. Muntii dezgoliti prin lacomie, dati prada puhoaielor salbatice, spun graba omeneasca de a dobori, fara cumpatare, podoaba brazilor trufasi.

Poiana lui Mirca, linga Borcut, e locul de popas. Un dejun cu pastravi la protap intremeaza osteneala abia simtita.

In cale intalnesti un exemplu instructiv de imaginatia si spiritul ager de comparare al moldoveanului.

Mazanaie se numeste un soi de gusa a arborilor. O nodilca mare cit un caus, cu scoarta crapata, incretita si noduroasa, arata o boala a copacului. De la Borca, spre nord, orizontul larg e inchis de o culme de trei munti ce se tin una, cu virfurile taiate, ca niste ceaune rasturnate, acoperite cu pajiste. Muntele si padurea sint strins lipite in mintea taranului; de aice numele de Mazanaie dat celor trei noduri uriese, pietroase. Merita sa fie urcata una din ele, nu doar ca prezinta cine stie ce atractie deosebita; dar de pe virful ei, de la stina asezata pe versantul dinspre Cotirgasi, te bucuri de cea mai frumoasa priveliste a Ceahlaului, din cite locuri se poate zari straja Moldovei. E un tablou fara pareche, demn de oricare regiune muntoasa din Europa mult vizitata. Din cadrul Hacigosului spre rasarit, o covata larga cu fundul acoperit de o poclada de iarba, din acel al Carpinisului, stincos si al ultimelor ramuri ale Budacului pururea posomorit, in spre apus, se deschide valea larga a Bistritei, cu sclipirile ei de argint viu, sub bataia soarelui in amiaza, cu casele albe rasfirate pe sesul Sabasei, cu cladirile cochete, patate cu ros, strinse gramada, din Borca. Ai crede ca e cine stie ce orasel sviterian pripasit in meleagurile carpatice. Iar in fund, maret, inalt de se joaca norii in coama lui, Ceahlaul in deplina lui desfasurare de la Hangu si pina la Bistrita. Linia de profil se desineaza pe cerul senin, ca o trasatura de condei pe hirtie. Aici se inalta in Toaca si Panaghia ca niste turnuri, ici merge lin pe platoul Ocolaselor ori se scoboara brusc inspre Bistrita la Piatra Sura. Turnuletele, mii de pe paretii prapastiosi, sint puse in evidenta prin culoarea lor deschisa, in contrast cu acoperisul jnepilor, a iniperilor si a muschilor moi, care se agata pe toate darimaturile grohotiselor cu caderi mai domoale. Si au cit soarele se lasa in spre apus, cu atit mai mandru apare Ceahlaul, in haina trandafirie cu care se imbraca stincile.

O escursie mai lunga e aceea spre Barnar. Trei zile abia ajung pentru ca sa te poti bucura in tihna de frumusetile ce se deschid privirii, la fiecare cotitura de drum, la fiecare virf de deal. Ochiul e mereu la pinda si sufletul multumit. Emotiunea te cuprinde la fiecare clipa ca si intr-un muzeu cu tablouri vestite, ca si la ascultarea unei simfonii de Beethoven. Farmecul e ca totul e neprevazut, de descoperit, neanuntat. Dezamagirile calauzei lipsesc, pentru ca imaginatia nu e inselata, ci intrecuta de realitate.

Crucea e cel mai insemnat sat de pe valea Bistritei, dincolo de Brosteni cale de 22 km. Doua piraie, ca si la Borca, venind fata in fata, au desfundat locul. Birnarelul zglobiu, ca si o suvita saltareata, vine dinspre Dorna; Piriul Crucii, mai scurt, curge dinspre rasaritul Bucovinei. Bistrita e ca oprita in loc, face un cot aproape cit un cerc, anume pare ca sa mareasca valea, sa deie mai mult spatiu omului, pe o suprafata restrinsa.

Spre apus muntele e impadurit, intunecat; stanci negre continua pina-n apa culoarea bradului. Spre rasarit, coastele domolite ale muntilor sint acoperite cu pajisti unite, fara scormoniturile puhoaielor. Insule de bradet au ramas izolate, iar in fund rasare zidul Tarnitelor, ca de marmora alba.

Stincile dezgolite, sfarimate ca si creasta unei cetati in ruine, iti aduc aminte de Insula Mortilor de Boecklin[2] Brazii izolati, inalti, drepti, agatati printre stanele de piatra, sint chiparosii, iar padurea intunecata, din care stincile rasar, e marea linistita, intunecata in umbra serii.

Pina la gura Barnarului merge cum merge, caci drumul e taiat pe marginea Bistritei. De aice apa insa se stringe, malurile ei sint inalte; omul a trebuit sa se agate, prin padure, de coasta muntilor, la fiecare pas mincata de piriiasele ce se scoboara grabite din cascada in cascada.

De altfel, de la Barnar in sus e pantea cea mai vristata, cea mai pitoreasca din intregul curs al Bistritei. De aceea pare ca natura insasi a cautat sa inchida locul, sa-l faca greu accesibil omului, sa-l mentie cit mai indelunga vreme sanctuarul minunii ei primitive. De o parte si de alta, masivele muntilor inalti, Pietrosul cu Bogolinul, o creasta zimtuita, prelungita in Barnarul cu Scaricica, zid la fel cu cel dintii, numai din alta piatra cladit, fac paretele dinspre apus, Raraul, TarniteIe, Clifele incheie peretele dinspre rasarit, iar portile Bistritei, strasnic zavorite, sint spaima plutasilor, inspre nord, intre Bogolinul si Giumalaul, sint cheile vestite. Apele spumega, lovindu-se cu indirjire cind de Coltul Acrii, cind oprindu-se in virtej la Steaza, cind stringindu-se gramada sub Pisc, ultima incercare a plutasului mester. In jos, la cealalta poarta strajuiesc Barnarul si Dealul Ursului; Bistrita din nou se minie. A izbit, si-a incordat puterile, a sfredelit cu vartejurile sale, pina ce si-a croit in sfirsit un drum. Si azi valurile ei sint furioase, incondeiate cu creasta de spuma cind trec peste coltii rotunjiti din Toance in clocotisuri ce-ti dau fiori. Plutasul isi face cruce, cind se vede scapat teafar cu nava lui cu tot din clocotisul turbat. In mijlocul acestei cetati, domnia o are tot Bistrita: isi domoleste mersul, e blinda, linistita, surizatoare. Ici se lasa batuta de soare prin poienele de la Cojoci-Cruce, mingiind cu miscari feline piciorul Bogolinului, privindu-l gales pare ca-i spune: asa e ca te-am rapus ? Si apoi fuge iar repede in incolacituri, dar intirziind din drum. Mai incolo, in pilnia coastelor repezi, pare un lac; nu se vede nici de unde vine, nici incotro se duce. li place, se pare, decorul sobru al fagilor boltiti, al frasinului cu lemnul tare, ce traiesc de-a valma cu brazii vesnic mohoriti, avind de tovaras nedespartit mesteacanul cu trupul gingas.

Si daca farmecul acestui cuprins de cetate, zidita pentru Bistrita, il gusti in deplina desfasurare in drumul pe pluta, dincoace, pe drumul ascuns in padure, ai clipe de mai adinca emotie. De la Barnar incepi a urca Dealul Ursului, printre fagi vinjosi si tei stufosi. Cind ajungi in punctul cel mai inalt, ramii inmarmurit. O mina nevazuta opreste in loc chiar pe acel care e "pedepsit sa nu stie a privi'. Printre stilpii drepti de brad ori ramurile noduroase ale fagului, ca printre zabrele, se vede in fundul prapastiei de linga drum toata furia viitoarei de apa, in lupta ei cu stincile de la Toance. De aice se observa numai o vinzoleala de valuri, sub pinza alba a spumei, si un zgomot ce te infioara. In fata paretele Scaricicai dintr-o bucata, iar mai incolo o cortina de mesteceni cu frunzele rarite. E natura in deplina ei viata; un mozaic de culori armonic alipite, o intrunire a celor mai disparate manifestatii legate prin nesimtite tranzitii, incit formeaza un tot admirabil.

Scobori Dealul Ursului, urci din nou Arsita Cinelui. Decorul e altul, Barnarul, cu creasta formata din blocuri de marmora aruncate unul peste altul, iti apare in tot lungul lui. Bradul se opreste departe de virf; radacinile lui nu gasesc de ce sa se intepeneasca; in schimb natura a avut grija sa acopere oasele scheletului de piatra, azvirlind peste ele un cearsaf de muschi, care nu poate acoperi insa monturile innegrite de arsita soarelui si de coaja lichenilor. De sub bolta padurii, in care te gasesti, Bistrita nu se vede; i se aude numai zanganitul valurilor ei. Te crezi in una din pesterile din Istria, in care apa ce le-a largit clocoteste in fundul intunecat, iar stalagmitele au imbracat formele bradului.

Cind a ajuns la Piriul Lesului, insemnat cu o stinca innegrita, pe care doi mestecanasi isi leagana frunzisoarele la adierea vintului racoros de pe vale, fata ti se inveseleste. O bucurie nestapinita te cuprinde fara voie.

Din intunericul padurii ia dat de lumina orbitoare, ce scalda o poiana larga, insemnata cu dungile lasate de coasa. Iar in fund se zareste Bogolinul, imaginea Scaricicai, lipit de Pietrosul, creasta ascutita de granit, spre virful caruia brazii singuratici se agata, pare ca ar fi niste oi negre care au apucat inaintea turmei.

Poiana e inceputul tinutului locuit; Crucea nu e departe. Un dejun bun, luat la hotelul curat, repara puterile dupa mers anevoios.

Rarau-Pietrele Doamnei. Nu e vreme de zabovit; zile frumoase mai multe in sir nu prea se nimeresc des prin locurile acestea impadurite. Caravana cailor de munte, cuminti, rabdatori si domoli la umblet, apuca drumul ce duce pe marginea Bistritei. La Cojoci, puhoiul minicind malul abia a lasat loc de o carare. La Chiril, piriul cu acelasi nume salta usor, printr-un alunis des, in Bistrita. Drumul coteste pe albia lui, intr-un urcus linistit. Casele triste, insirate de-a lungul malului, par parasite in valea infundata. Oameni - tineri si batrini - s-au dus la polog, bucurosi de voia ce le-o da vremea. Citeva fire de bob, mazare ori curechi, arata inlatimea la care ne gasim, care nu ingaduie cultivarea multor plante. Un petec de pamint, in jurul unei case, e semanat cu popusoiu. Timp si munca pierduta. Abia crescut de un cot, popusoiul a ramas in spic si matase. O lume de pitici, jucarii de ale naturii, fara de nici un folos pentru om.

Valea e din ce in ce mai bolovanoasa, cararea din ce in ce mai rea. Vremea si-a dat in teapa. Din niste nori grosi, veniti asa de repede de nici nu-i bagi in seama, se desprind sageti luminoase. Tunetul, lovindu-se in paretii de piatra, naste ecouri prelungi, repetate. Abia se sfirseste unul si incepe altul, asa incit muntii par intr-un zbucium continuu.

Trecem insa printre nori; ploaia se abate, ca o pinza cenusie, peste virfurile impadurite. Ramine umezeala ce patrunde si o variatie a decorului.

Abia ai lasat in urma ultima casa si deodata apar in fata doua turnuri de piatra, invaluite in ceata ce se rupe in urma ploii, asemenea aburilor amestecati cu fumul subtire ce se mai inalta dupa incendiul unei biserici, din care nu au ramas decit paretii si cele doua turnuri.

Spre apus, soarele, iesind din norii ce fug catre miazazi, invaluie tancurile de piatra intr-o feerica pinza trandafirie. Pietrele Doamnei apar pentru intiiasi data in fata, in deplina lor splendoare de campanule sculptate de un maestru divin. A fost o naluca. Ca si in Faust, cortina s-a luminat o clipa, aparind in fascia luminei proiectate figura feciorelnica a Margaretei. Un vis, care mine insa va fi realitate.

Cararea se pierde pe un pieptis bolovanos. Caii se opresc, cauta cu prudenta un colt mai sigur. In sfirsit, in amurg, cind toabele incep a pisca, se deschide poarta schitului de pe Rarau. Bolovanii au ramas in urma, iar inaintea noastra se intinde o otava verde ca si pajistea de primavara. Toamna si-a insemnat sositul prin numeroase brinduse, ce-si scot din pamint numai corola de un indigo sters. Dintre florile de vara, doar pe linga padure gentianele cu florile mascate, albastre intens, incearca sa atraga insectele rarite, iar ici si colo, prin locurile umede, cite o soparlaita cu florile singuratice aduce aminte de lacramioare.

Si linga aceasta poiana incintatoare, la adapost de vinturile dinspre nord, cu privelistea inaltimii de l 000 m asupra intregii imprejurimi a Bistritei si a celor trei virfuri de straja, se afla schitul Raraului, mutat aice, la 1800, de catre sihastrul Sisoe, dar purtind numele de care in mintea poporului e legata amintirea lui Rares[3].

A doua zi, dis-de-dimineata e sorocita plecarea spre Rarau. Dorm inca codrii si muntii in giulgiul des al negurii. Necunoscutul uneste cer cu pamint, incetul cu incetul brazii ddn curtea bisericii incep sa se desluseasca, ca miste umbre fantastice; sulitele lor apar pe fondul cenusiu, apoi cite o ramura grea sub povara umezelei de noapte, ca niste brate care se intind.

Negurile tot se departeaza fara sa se rupa. Conturul muntilor apropiati apare ca o dunga inchisa. Cararea urca din nou in domnia bradului. Cu cit suim, cu atit lumina se intareste. Prima raza de soare arunca pete vesele in intunerecul padurii; se aud numai glasuri de piraie limpezi, in scoborisul lor pripit. Padurea ia sfirsit. Un plai intins se deschide inaintea Pietrii Zimbrului, o stana de calcar alb, spintecata de un palos urias, parind mai aliba, mai mare in cadrul padurii care o incununeaza si a pajistei ce o inconjura. Dar acum farmecul nu e numai al muntelui, caci Pietrele Doamnei nu se arata inca. Indarat, peisajul muntos a capatat o noua fata. Valea Bistritei e o mare de neguri albe, din care rasar virfurile ca niste insule. Valurile se misca incet, strabat in vaile laterale, acoperind piscurile mai joase. Sint doua lumi deosebite. Dedesubt dorm satele sub scutul negurelor, care opresc razele soarelui, dar inadusa zgomotul. Deasupra e imparatia luminii si a linistii. Fiecare bob de roua, ce albia se tine de zimtii frunzelor de cretisoara, pare un diamant, iar pe bolta senina zbor norii ca niste fapturi fermecate ()

Dar timpul trece in contemplari si drumul are o tinta. Suisul unui munte e oglinda vietii. Nu te poti opri in loc. Te cheama virful cel mai inalt ce-l ai in fata, naluca vesnicei sperante de mai bine, mai frumos, mai satisfacator, care da putere muschilor sa urci, anevoie, dar sa urci. Te asteapta dezamagirea ori rasplata, alte piscuri rasar de dupa cel urcat! E indiferent, trebuie sa urci pina ce nu mai poti ori pina ce ai ajuns unde trebuie sa scobori. De la o curmatura jos, in vale, se arata o pata impestritata cu culori diferite, puncte stralucitoare linga un sul de pinza pusa la uscat. E Cimpulungul Bucovinei, de pe Moldova; fara sa vrei iti intorci privirea si spre virfurile acele departate, dinspre apus, din Transilvania, invaluite in marama cetei de dimineata. Un val de mindrie cuprinde sufletul: tot ce vezi, pierdut in zarea infinitului, e pamintul romanesc, chiar cind salbaticia fortei desparte frate de frate, prin suliti de baionete. Sufletul ramine acelasi peste tot, dar si nadejdea unor vremuri cind dreptatea iarasi se va introna, peste locuri si oameni, de astadata vesnic. Colo e cararea lui Dragos Voda, dincolo e mormintul lui Stefan Voda, pe aici urmele lui Petru Rares.

Cararea te duce pe spinarea unuia din gheburile Pietrelor Doamnei pare fara sfirsit. Cu mare truda urcam din treapta in treapta, pasind peste crapaturi fara fund, tinindu-ne de crengile mladioase ale jnepilor ori ale salciilor pitice. In sfirsit, sintem in virf. De jur imprejur prapastii, ruina, ca dupa un razboi de ciclopi; in fata doua turle singuratice, inalte, inaccesibile, dezbracate de orice podoaba vegetala. Cel mult niste cultuci de muschi, pe coltii proeminenti, cu tufe de floarea reginei matasoasa, unde traiesc neatinse, caci e pedepsit semetul care le-ar rivni. Mai incolo bolovani de piatra, colturosi, albi, de marmura, azvirliti unii pe altii, stau ca vertebrele unui schelet desfacut de vreme.

Negura de pe Bistrita se rupe si, au cit se inalta, se pierde in vazduhul infierbintat; citeva dungi, albe, mai ramin pe coasta muntilor, ca niste zdrente dintr-o pinza, aninate de sulitele brazilor. Tabloul maretiei muntoase se desfasura larg. E rasplata ostenelii. Ridici bratele fara voie, in contemplarea farmecului intins. In fata Petrosul,[4] straja Bistritei, se inalta impunator; el domina, fiind mai apropiat. La orizontul departat, linia se tine una din zimtii Ceahlaului spre sud, prin linia neteda ca a unui inalt podis al Calimanilor de lava, iar spre nord piscul Inaului din muntii Rodnei rasare cu zvienitura virfului de piramida. Pina-n ei e marea cu valuri impietrite, care de stinci golase, care cu rar bradet; peste ea e azvirlit invelisul tesut din lumina soarelui si umbrele norilor, caleidoscop viu, schimbator de la clipa la clipa.

In cealalta directie, spre Carpatii Bucovinei, impresia de valuri intarite e mai reala. Muntii cam de aceeasi inaltime, mijlocie, se intind intr-o revarsare fara sfirsit, cand ca adevarate valuri lungi obcinele, cind ca un spatiu rascolit de furtuna. Peste tot se asterne mantia neagra a padurii dese, codri nesfirsiti, molizi si fagi, rar cu plesuvia unor poieni.

De o parte e zbuciumul formarii muntilor, care a nascut aspecte deosebite in legatura cu straturile de pietre diferite, rascolite; de alta parte e regulata incretire a altor straturi de aceeasi natura, care au dat nastere la ingramadiri de munti mai uniformi. Tablourile se continua ()

Dinspre Maramures, rotocoale de nori negri se inalta amenintatori. Un val de picla, emisarul vestitor al ploii, ne invaluie, silindu-ne sa ne gindim la un adapost. Proverbul trebuie schimbat: "Graba drege treaba', caci daca nu ne grabeam sa ajungem din vreme la schit, nu scapam de potopul care a prins a se revarsa de cum am intrat pe poarta manastirii.

Natura a tinut sa ni se arate sub toate fetele.