Comunicarea in instituțiile de invațamant

Comunicarea in instituțiile de invațamant

Școala la toate nivelele se face vinovata, in primul rand, de starea comunicarii, prin atitudinea tradiționala a educatorului de a invoca propria autoritate, de a obliga la atenție si de a solicita intelegerea necondiționata a elevilor. Și uita ca exista refuzul motivat de starea elevului, de informația lui anterioara sau recenta, de marimea repertoriului de cunoștințe. Neacceptarea refuzului de moment duce la mutism, la permanetizarea neangajarii.

Educatorul poate armoniza interesele scolii, cu satisfacție, cu bucuriile elevului, procurate, inainte de orice, prin reușitele verbale, de comunicare in general. Școala, in domeniul comunicarii, acum se rezuma sa construiasca, nu sa educe. Știut fiind ca educația nu este dresaj, atunci accentul se va pune pe libertatea individului, rezultata nu prin raționalitatea proprie ci printr-o convingere bazata pe alegerea dintre mai multe variante.

De aici se va naște diferența dintre ceea ce se intelege prin elevi 'buni' si elevi cu abilitate sociala, pregatiți pentru viața sociala. Vom ințelege școala ca o instituție unde se comunica prin toate mijloacele, se invața și realizeaza comunicarea, pentru toate nivelurile și pentru orice context social ori tematic.
Scopul comunicarii in școala nu se rezuma la reușita școlara, ci urmarește reușita umana, in toate condițiile și in toate momentele vieții.
In ce privește educatorul, vom putea spune ca acesta este un arbitru, care promovand-o corecteaza comunicarea, pentru ca el nu este un model de orator, modelul nefiind garantat. Modelul este impus de context, de tema, de auditoriu, de parteneri.
La nivelul elevilor, contextul lingvistic este alcatuit din conflicte, sentimente ce poarta amprenta varstei, iar modelul se naște, aici, din sinteza pe care o ofera propria experiența și aspirație inbinata cu cunoștința altora mai varstnici.
In comunicarea educaționala actul pedagogic este unul curativ. Elevul, fiind ajutat sa vorbeasca, i se procura sursa satisfacerii, implinirea unor nevoi de exprimare spontana ori bine gandita si pregatita. Astfel, devine comunicarea eficienta și, pe aceasta cale manifestarea lui libera, favorizata de forța lui de a comunica, de increderea ca poate da limpezime si frumusețe ideii, trairii, gandului. Profesorul ii declanșeaza cu pricepere și abilitate motivațiile de renunțare la neutralitate, de trecere de la starea de absența la cea de prezența in viața grupului, a societații.
La randul sau, acum elevul obliga educatorul sa continue grija pentru 'acordarile' necesare la neintrerupta lui devenire, trecere de la o etapa la alta a evoluției. Educatorului nu i se cere doar o recunoaștere a elevului de ieri, ci și o precunoaștere a celui ce va fi maine, incat orice recomandare pe care o va face se va efectua cu argumentele elevilor și cu racordare la contextul emoțional și intelectual al varstei acestuia.

Capacitatea de comunicare deținuta de ceea ce numim limbajul corporal, limbajul grafic, limbajul iconic, este necultivata, iar un limbaj imaginativ ramane numai in seama preocuparilor pe care le are comunicarea de masa. Pentru ca interdependența de formal, neformal si complementaritatea lor sa fie reala, se cere contributia directa in acest sens a școlii.

Școala este aceea care poate forma elevului capacitatea de a transforma un mesaj in semnificații pentru ca la randul sau sa poata alege și constitui mesaje adecvate obiectivelor de semnificare. Insușirea de catre elevi a acestor limbaje poate contribui la realizarea echilibrului intre educație și comunicare, asigurandu-se astfel simțul critic in preluarea oricarei informații, a oricaror mesaje, diminuand efectele nedorite ale mass-mediei. Tot odata, se vor putea realiza pe tot restul vieții selecții in funcție de exigențele calitative si culturale.

Comunicarea interpersonala este sursa transformarii individului in ceea ce dorește sa fie, dar este și dovada devenirii. Educatorul-profesor, implicat direct intr-un asemenea raport de interrelaționare, afla pe de o parte, daca a devenit pentru elevul sau ceea ce dorea sa fie, iar pe de alta, daca elevul și-a implinit așteptarile.
Rolul educatorului se definește ca: organizator de contexte, favorizante invațarii in toate formele ei. Educatorului ii revine sarcina ca pornind de la situațiile cunoscute, obisnuiește sa provoace exerciții de comunicare, prin punerea instituției de comunicare unde actul de comunicare este ireversibil, irepetabil.

Rolul profesorului, mai ales in clasele primare, este foarte importamt. Stilul de lucru, atitudinea generala, experiența de cunoaștere a copilului, cultura profesorului au influențe formative puternice.

Foures afirma ca 'exista și educatori-parinți sau profesori care pretind ca nu vor sa influențeze educația, dar aceștia nu fac decat sa-și refuze dorintele lor. Educatorul este mereu in situația de a dori sa-i influenteze pe elevii sai.'
Educatorul-profesor il ajuta pe elev sa ia știința de interiorul sau, declarand ca nu-i transmite nimic, numai ca el alege ce vrea sa știe elevul din ceea ce poseda deja.
Orice comunicare are efecte in plan educațional asupra celui care comunica și care recepționeaza. Efectele pot fi imediate - exprimate prin raspuns - sau pot aparea mult mai tarziu.

Comunicarea este un comportament, deci nu poate sa nu existe și educatorul este cel ce-i opune seturi de metode, tehnici, mijloace, creaza contexte favorabile dirijarii elevului. Toate acestea se intemeiaza, nu doar pe limbajul rațional ci apeland permanent la comportamentele afectiv-stimulative.

Profesorul in calitatea esențiala de om, aduce elevului modele comportamentale, insufla, uneori fara voia sa, o atitudine de un anume fel fața de o disciplina, slujba, fața de om, oameni si lume in general.

Grant B. susține ca 'Prin modul sau de predare, un profesor produce in mod constant indici in legatura cu ceea ce considera a fi important, ce model de comportament așteapta de la elevi, ce tipuri de participare dorește, ce calitate de activitate va accepta. Indiferent daca acești indici sunt verbali sau nonverbali, daca sunt conștienți sau inconștienți, elevii iși modeleaza comportamentul in funcție de ei'.
Ferry G. inainteaza ideea ca procesul educațional in clasa este in esența lui un proces de comunicare in plan vertical (profesor-elevi) și in plan orizontal (elev-profesor). Circuitul comunicațional orizontal este complet diferit de cel vertical, iar comportamentul profesorului nu ține cont de relațiile firești cu elevii, intrucat acesta transmite toate informațiile, polarizeaza raspunsurile și conduce viguros desfașurarea discursului din clasa. Profesorul, dupa, cum sustine Ferry 'are rolul de a organiza condițiile favorabile cooperarii intre elevi pentru realizarea unei sarcini comune, intrucat profesorul are misiunea de a crea situații de invațare prin indicații, prin selectarea, distribuirea materialului și orientarea activitatii in clasa. Ferry exprima preferința pentru varianta orizontala a comunicarii și imbinarea ulterioara cu circuitul comunicațional vertical in care profesorul este la inceput un animator, apoi devine un centru de informare, concomitent cu exersarea rolului de animator al interacțiunilor verbale si comportamentale.

In timpul interacțiunii socio-educationale din clasa, profesorul competent cognitiv și comunicativ imbina toate formele de comunicare, este atent la modul de exprimare și stilul propriu de comportare, la mimica, gesturi, postura corporala și mișcarile specifice ale elevului; sintetizeaza corect starile afective, atitudinile și reacțiile receptorului fața de ce și cum comunica in situația didactica; are capacitatea de decodificare exacta a mesajelor verbale și nonverbale transmise de elevi pentru ca relațiile comunicative dintre ei sa poata continua eficient.
Actul de comunicare reprezinta in sine un act relațional ce implica retroacțiune (cum ar fi feed-back-ul). Este bine cunoscut faptul ca varsta școlara mica are ca activitate de baza invațarea și este momentul cind elevii insușesc tot ce este posibil, iar unul dintre formatorii personalitatii elevului mic, a capacitaților, deprinderilor, abilitaților acestuia este profesorul-educator.

Copiii la virsta data asimileaza cele prezentate dupa care in urma exersarii iși formeaza abilitatea de a folosi cele asimilate in cadrul rezolvarii problemelor cat și in cadrul exprimarii și comunicarii celor insușite. Rezultatele si schimbarile obținute de elevi in urma interacțiunilor educaționale, a titlurilor de comunicare verbala și nonverbala constituie eșalonul de control si validare a calitații intervenției profesorului, a modului sau practic de relaționare, cooperare cu elevii, de ințelegere și transmitere a mesajului in situația de invațare.

Catre varsta de sapte ani, copilul atinge acel nivel de dezvoltare, cand incepe sa insușeasca in mod direcționat și sistematic noi cunoștințe, sa foloseasca vorbirea directa și indirecta, invața reguli de conduita sociala. Invața sa fie solidar cu grupul, este atras de grupul școlar, de interesul de cunoastere, iubește școala din nevoia puternica de comunicare, cat și profesorul 'mana de fier' care știe sa placa, sa ironizeze subtil, fara a jigni in fața grupului.

La varsta de zece ani, elevul iși formeaza 'modelul' de urmat, folosește persoana profesorului ca instanța, ca reper.

Asimilarea continua de cunoștințe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea fața de cunoștințe, calitatea asimilarilor, situația de colaborare și competitie, caracterul evident al regulilor aplicate in viața școlara contribuie la modificarea de fond existențiala a copilului școlar mic. Adaptarea copilului se precipita si se centreaza pe atenția fața de un alt adult decit cei din familie. Acest adult, invațatorul sau invațatoarea incepe sa joace un rol de prim ordin in viata copilului. El este și devine, tot mai mult reprezentantul marii societați, deci calauza elevului in viața sociala.