GRUP SCOLAR INDUSTRIAL ENERGETIC

RM. VALCEA

ESEU BIOLOGIE

RESPIRATIA IN SERIA ANIMALA

SI LA OM

INTRODUCERE: respiratia, functie de nutritie

Schimburile de gaze intre organism si mediu, care constau in obtinerea oxigenului indispensabil vietii si eliminarea dioxidului de carbon - rezultat al proceselor de oxido-reducere - se realizeaza la nivelul unor organe care alcatuiesc sistemul respirator.

Majoritatea animalelor sunt aerobe, procurandu-si oxigenul molecular din mediul inconjurator (respiratie aeroba), iar putine dintre ele sunt anaerobe, folosind oxigenul din anumite substante.

La majoritatea nevertebratelor si la toate vertebratele exista organe respiratorii diferentiate.

RESPIRATIA EXTERNA

In studiul respiratiei externe, vom analiza mai multe specii de nevertebrate:

a)       La protozoare: schimburile de gaze se realizeaza direct pe toata suprafata corpului. Protozoarele parazite, care traiesc in medii sarace sau lipsite de oxigen atmosferic, s-au adaptat la un mod de respiratie anaerob. Ele obtin oxigenul necesar proceselor de oxidare din degradarea gicogenului - substanta de rezerva din celulele gazdei. Unele sunt specii, cum sunt parazitii sangelui, realizeaza ca si protozoarele libere, o respiratie aeroba, sangele fiind bine oxigenat.

b)      La spongieri si celenterate nu au organe respiratorii specializate; schimbul de gaze la spongieri se face direct prin sporii inhalanti si oscul, iar la celenterate, prin peretii sistemului gastrovascular.

c)       La platelminti: la formele libere acvatice (turbelariate), schimburile respiratorii au loc prin difuziune la nivelul tegumentului - respiratie tegumentara. La formele parazite (cestode si trematode) care traiesc in conditii anaerobe, schimburile de gaze nu mai au loc la suprafata tegumentului. Ele isi procura oxigenul necesar din degradarea glicogenului gazdei.

TIPURI DE RESPIRATIE

a)        Respiratie cutanata: majoritatea anelidelor nu prezinta organe respiratorii localizate, respiratia realizandu-se pe suprafata corpului. Tegumentul acestor animale este subtire, umed, bogat vascularizat, asigurand aprovizionarea cu oxigen a tesuturilor.

b)       Respiratie branhiala: La unele specii acvatice de polichete, oligochete si hirudinee care traiesc in soluri sarace in oxigen, exista o respiratie branhiala, reprezentata prin branhii externe, bogat vascularizate; sistemul respirator al molustelor este reprezentat prin branhii, situate in cavitatea paleala; fiecare branhie este reprezentata printr-un sept axial pe care se prind lamele branhiale ciliate, subtiri, dispuse pe un rand au doua, avand aspect de pieptene. Branhiile scoicilor sunt, in permanenta, scaldate de un curent de apa bine oxigenat, datorita miscarilor cililor vibratili care le acopera; la cefalopode, curentul de apa care scalda branhiile este determinat de contractiile ritmice ale muschilor mantalei.

c)        Respiratie pulmonara: mamiferele au caile respiratorii, si in special cele intrapulmonare, bine individualizate. Laringele reprezinta o mucoasa care formeaza pliuri numite corzi vocale. Plamanii acestor animale au aspect buretos, iar unitatea lor morfofunctionala este alveola pulmonara. Alveolele pulmonare sunt extrem de numeroase si se asociaza in acini, acestia in lobuli, care constituie lobii. Peretele alveolei este format dintr-un epiteliu continuu, la nivelul caruia se afla o bogata retea de capilare sangvine, cu rol in realizarea schimburilor de gaze. Inspiratia si expiratia se fac prin marirea si micsorarea volumului cutiei toracice, ca urmare a actiunii muschilor costali si diafragmei.

RESPIRATIA LA OM

Ca sa poata prelua aerul din amosfera si sa procure organismului oxigenul, ca sa poata elimina din organism bioxidul de carbon    in exces, rexultat din arderi, ca sa poata sa regleze centrul respirator din creier si ca sa poata echilibra presiunea atmosferica cu cea interna, aparatul respirator si-a dezvoltat cateva organe si subaparate, din care are functii deosebite, contribuind insa toate la complexul de fenomene mecanice, ventilatorii, chimice si fizice care constituie respiratia.

Astfel, aparatul respirator este format din cai aeriene superioare (nasul, faringele si laringele) si cai aeriene inferioare (traheea, bronhiile si alveolele pulmonare).

Primul aparat prin care trece aerul inspirat este nasul, care are un rol foarte important in prepararea aerului ce trebuie sa ajunga in plamani incalzit, usor umezit si lipsit de impuritati, indiferent de faptul ca in atmosfera aerul poate sa fie foarte rece sau foarte cald, uscat sau foarte umed, plin de impuritati sau microbi.

Din nas aerul trece prin faringe, aflat in regiunea in care calea respiratorie d desparte de cea digestiva, acolo unde cavitatea nazala comunica cu cavitatea bucala. Intre faringe si trahee, la capatul superior al acesteia se afla un aparat format din cartilaje, osicioare si muschi, laringele, care se astupa cu un capacel, numit epiglota care se inchide cand inghitim si se deschide cand resoiram. Prevazut cu corzi fine, dispuse in calea curentului aerian, laringele s-a adaptat si s-a specializat, fiind organul vocii, emitand prin vibratia corzilor sunetele care caracterizeaza vocea umana.

Sub laringe se afla un tub lung de 15 cm, format din inele cartilaginoase, denumit trahee. La partea inferioara, cam in dreptul inimii, traheea se bifurca in cele 2 bronhii principale, care la randul lor se ramifica aidoma unui arbore in aproape 25 de milioane de ramurele din ce in ce mai inguste, pana la un diametru de jumatate de milimetru. Toate aceste canale sunt captusite cu o membrana fina, mucoasa, care cuprinde in grosimea ei glandece secreta mucus si care este acoperita cu cilii care au fost mentionati, iar peretele canalelor contine fibre musculare, ce permit sa se mareasca sau sa micsoreze calibrul acestor conducte.

Contractia spastica de mai scurta sau de mai lunga durata a acestor fibre musculare, provocata de o hipersensibilitate a acestora, determina o inchidere temporara totala sau partiala a cailor de conducere a aeului, fiind una din cauzele declansarii unei crize de astm bronsic.

Ca perii unei pensule, fiecare ramurica se ramifica in 15 - 20 de ramuri, ce se termina in niste camarute, alveolele pulmonare, care prin asezarea lor au aspectul unor numeroase boabe de struguri pe un ciorchine. Canalele aeriene, din ce in ce mai fine si mai inguste si alveolele formeaza tesatura fina plamanului, un organ ca un burete, asezat in cavitatea toracica si avand un schelet de fibre elastice, plin cu aer si vase de sange. Privind o conopida, ne putem imagina structura plamanului, cu ramurile de bifurcare si alveolele in numar de aprox. 400 de milioane de bobite nu mai mari decat o gamalie de ac.

In peretii alveolelor se gasesc vase capilare de sange. Se intelege ca dilatarea accentuata a acestor camarute si a canalelor care se deschid in ele poate sa provaoace

ruperea peretilor alveolelor, confluarea unor camarute mari, unor bule, unui emfizem, stare patologica In care plamanul este umflat, hiperdestins.

Plamanul drept (format din 3 lobi) si plamanul stang (format din 2 lobi) sunt inveliti de o dubla foita subtire, pleura. In mod normal aceste foite sunt aderente, una invelind plamanul, cealalta captusind fata interna a toracelui; ele    determinand plamanii sa fie solidari in miscari cu toracele si diafragmul.

Borderou bibliografic:

Biologie, manual pentru clasa a X- a, Cristina Dobrota si colab.;

Biologie, manual pentru clasa a X- a, Gh. Nastasescu si colab.;

Biologie, manual pentru clasa a X- a, Ioana Arinis si colab.;

www.underground.com.