 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Afaceri | Agricultura | Economie | Management | Marketing | Protectia muncii |
| Transporturi |
Dupa intemeierea unei paduri, pe langa procesele fiziologice ale indivizilor componenti incep sa se manifeste si alte procese noi, cu caracter populational, expresie a interconditionarilor dintre elementele componente.
Suita acestor procese incepe cu regenerarea, se continua cu cresterea si dezvoltarea prin care se ajunge la constituirea starii de masiv si deci a unei noi paduri. In continuare incep sa se desfasoare procese noi cum ar fi indreptarea si elagarea tulpinilor care accentueaza diferentierea; diferentierea sta la baza eliminarii naturale care pregateste si sustine desfasurarea succesiunii vegetatiei forestiere. Urmare a acestei inlantuiri de procese se ajunge la o anumita evolutie in timp a padurii dar si la o anumita distributie a vegetatiei forestiere pe mari unitati fizico-geografice. Interventia specialistului in procese care au loc la nivel de arboret constituie un mijloc eficient de directionare a evolutiei lor in sensul dorit fapt pentru care cunoasterea proceselor si fenomenelor care au loc in padure constituie o conditie de baza pentru definirea specificului bioecologic al padurii si in consecinta pentru fundamentarea teoretica si aplicarea masurilor tehnice ce vizeaza dirijarea padurii cultivate in concordanta cu telurile de gospodarire fixate.
Regenerarea padurii se refera la procesul de innoire sau de refacere a unei paduri imbatranite, exploatate sau distruse dintr-o cauza oarecare. Prin acest proces se asigura continuitatea padurii in timp.
Se deosebesc trei moduri de producere a regenerarii: natural (fara interventia omului), artificial (prin semanaturi directe sau plantatii cu puieti) si mixt.
Procesul de regenerare incepe cu formarea germenilor din care se produce materialul ce va participa la constituirea unui nou arboret si se incheie atunci cand masa exemplarelor componente constituie un nou masiv arborescent. In cele ce urmeaza se vor prezenta unele caracteristici da baza ale procesului de regenerare naturala generativa (din samanta) sau vegetativa (din lastari) urmand ca tehnicile specifice de producere si conducere a regenerarii sa fie tratate in partea de silvotehnica. Regenerarea artificiala face obiectul disciplinei Impaduriri.
Regenerarea generativa (din samanta) a reprezentat singura cale de regenerare a padurii virgine iar in prezent, in padurea cultivata, este tot mai mult preferata din considerente ecologic-silviculturale (valorificarea provenientelor locale) dar si din considerente ecologice (costuri de productie mai reduse).
Pentru ca regenerarea naturala sa se produca in conditii bune este necesar ca:
sa existe suficienti arbori maturi capabili sa produca samanta;
solul sa prezinte insusiri favorabile unei bune germinari a semintelor si rasariri a plantulelor;
semintisul valoros instalat sa beneficieze pe tot parcursul de conditii de mediu prielnice cresterii si dezvoltarii pana la constituirea noului arboret.
Regenerarea naturala se realizeaza in mai multe etape: fructificarea arborilor, germinarea semintelor si rasarirea plantulelor precum si cresterea si dezvoltarea puietilor.
Fructificarea arborilor
Capacitatea de fructificare a arborilor incepe numai dupa ce ajung la maturitate, dupa o anumita varsta, variabila cu natura speciei si pozitia arborilor in arboret. De asemenea si periodicitatea fructificatiei este variabila de la o specie la alta si de la un arboret la altul. Intre doua fructificatii abundente pot avea loc si fructificatii slabe realizandu-se asa numitii ani de stropeala utili pentru completarea unor regenerari anterioare.
In ceea ce priveste diseminarea se constata ca la unele specii se produce la scurt interval dupa coacere (exemplu: ulmi, plopi, salcii, etc.). La alte specii diseminarea intarzie mult dupa maturatie si coacere (molid, larice, pini, frasin, tei, etc.).
Viteza si distanta de diseminare a semintelor depinde in mod obisnuit de caracteristicile semintelor precum si de agentii de diseminare. In raport cu distanta de diseminare a speciilor s-a realizat in timp migrarea vegetatiei forestiere. Migrarea speciilor forestiere poate avea loc in doua moduri si anume:
migrarea treptata care se produce pas cu pas, inaintarea padurii are loc in fasii sau in benzi care ofera conditii de mediu prielnice. Frecvent, speciile cu samanta grea migreaza doar in acest mod;
migrarea pe sarite are loc mai ales la speciile cu seminte usoare, aripate, care sunt duse de agentii de diseminare la distante apreciabile de marginea padurii.
Germinarea semintelor si rasarirea plantulelor
Dupa diseminarea pe sol a semintelor, acestea parcurg o perioada de repaus vegetativ sau latenta. Starea de latenta poate dura doar cateva zile la ulmi, salcii, plopi sau cateva luni la rasinoase, fag, stejari, anini, etc. In unele cazuri aceasta stare se poate prelungi si peste un an (frasin, tei, carpen) iar la alte specii care au tegumentul gros (salcam),germinatia padurii este slaba sau inexistenta fapt ce obliga la fortarea prealabila a semintelor utilizate in culturi.
Rasarirea se considera realizata cand tulpinita plantulelor apare la suprafata, facand posibila trecerea la nutritia autotrofa. Puterea de rasarire in regenerarile naturale este de obicei mai mica decat in culturi si de aceea regenerarea naturala se bazeaza aproape exclusiv pe fructificatiile abundente.
Dezvoltarea semintisului
Dezvoltarea semintisului incepe dupa rasarire si se considera incheiata cand puietii se integreaza in arboretul existent sau constituie un nou arboret tanar. Se disting doua subfaze de crestere:
subfaza de plantula care dureaza doar primul an de existenta a puietului;
Subfaza puietilor care incepe din al doilea an de vegetatie si se incheie cu disparitia puietilor, integrarea lor in arboretul existent sau constituirea un nou arboret;
Cresterea si dezvoltarea plantulelor este conditionata de factorii de mediu. Acesti factori pot deveni determinanti, favorizand cresterea sustinuta a plantulelor sau, dimpotriva, eliminarea severa sau totala a lor. Pre exemplu, lumina devine un factor limitativ pentru cresterea plantulelor sub masivul parental. Plantulele unor specii de lumina au nevoie de multa lumina pentru o crestere sustinuta. Lipsa de lumina nu poate fi suportata si plantulele se usuca. La fel de daunatoare cresterii si dezvoltarii plantulelor pot fi ingheturile tarzii sau timpurii. De aceea, cand se urmareste asigurarea regenerarii naturale din samanta este necesar sa fie asigurat un control eficient asupra rasaririi, cresterii si mentinerii plantulelor.
Cresterea si dezvoltarea puietilor
Semintisul manifesta cerinte tot mai mari fata de factorii mediului. Intensitatea competitiei cu celelalte etaje de vegetatie creste fiind necesare masuri tehnice de favorizare a speciilor valoroase. Arboretul parental devine un factor limitativ tot mai evident in cazul regenerarii sub masiv. Daca umbrirea arboretului parental este prea intensa exista riscul compromiterii regenerarii. Acest risc poate fi insa prevenit prin rarirea progresiva pana la lichidare a arboretului.
Regenerarea naturala vegetativa se bazeaza pe insusirea de care dispun arborii unei specii de a se reface sau intinerii din anumite parti vii ale tulpinii sau radacinii.
Regenerarea prin lastarire
Capacitatea de a produce lastari pe cioata ramasa dupa taierea tulpinii sau pe tulpina se intalneste la cele mai multe specii foioase, dar lipseste la majoritatea rasinoaselor. Pentru regenerarea vegetativa conteaza lastarii care se produc pe cioata dupa taierea tulpinii.
Pentru practica silvica conteaza lastarii formati pe tulpina din muguri dorminzi (lastari proventivi). Lastarii formati pe cioata taiata (lastari adventivi) se dezgardineaza mai usor, sunt mai expusi la putregai si deci nu trebuie favorizati in regenerare. Sunt si unele cazuri particulare de lastarire. Astfel, la puietii tineri (numai la speciile care lastaresc) a caror tulpina este retezata sau se usuca, dau lastari din tulpina vie ramasa. Acest mod de refacere a tulpinii se numeste autorecepare daca are loc in mod natural sau recepare cand puietii sunt retezati aproape de sol prin masuri de ingrijire a puietilor.
Totalitatea lastarilor constituie lastarisul iar arboretele care iau nastere exclusiv sau in proportie de minim 70% din lastari se numesc arboret de crang. Arboretele de crang trebuie exploatate inainte de slabirea evidenta a capacitatii de lastarire, in etapa tineretii.
Lastaresc si deci regenerarea prin lastarire se produce, numai in anul taierii arborilor. Daca acestia sunt distrusi dintr-o cauza oarecare, nu se mai poate conta pe lastarirea produsa in anii urmatori. Cresterea lastarilor este evident mai activa decat aceea a puietilor in primii 10-15 ani dar dupa aceea sunt depasiti ca dimensiuni si ca si calitate. Acest fapt este de mare importanta silvica deoarece in arborete mixte, in primii ani lastarii pot coplesi exemplarele din samanta lucru care trebuie evitat prin lucrari corespunzatoare.
Regenerarea prin drajonare
Regenerarea naturala a padurii prin drajonare se bazeaza pe proprietatea unor specii foioase de a produce lastari din mugurii de pe radacina (drajoni). Capacitatea de drajonare este activa pe radacinile laterale situate pe radacina aproape de suprafata solului.
Dintre speciile arborescente drajoneaza viguros salcamul. Daca se procedeaza la ranirea scoartei arborilor prin mobilizarea superficiala a solului se poate conta pe o drajonare mai intensa. Spre deosebire de lastari, drajonii apar si in anul urmator taierilor de crang. De asemenea, drajonii se individualizeaza mai repede prin formarea radacinilor proprii iar riscul putregaiului interior este mai mic decat la lastari. Un caz particular de regenerare vegetativa este marcotarea care se produce in mod natural la fag, salcie, molid, etc.
Este o operatiune foarte necesara care trebuie efectuata pe toata durata desfasurarii procesului de regenerare. Se face anual, dupa o metodologie stabilita prin normele tehnice.
In cazul evaluarii prin observatii se va aprecia, dupa parcurgerea suprafetei in cure de regenerare daca aceasta decurge foarte bine, satisfacator sau slab estimandu-se masurile de remediere. In practica se recomanda amplasarea a 3-7 suprafete de proba la hectar, marimea pietei fiind de 5 m2 iar procentul de inventariere de circa 2%. Puietii se inventariaza diferentiat pe specii, pe dimensiuni, pe calitate sau inregistrarea distincta a releveelor fara puieti, cu 1 puiet, 2, 3 sau mai multi puieti.
Regenerarea poate fi considerata reusita cand avem un minim 1-2 puieti viabili la m2 sau peste 10.000 de puieti viabili la hectar.
Regenerarea naturala din samanta se impune deoarece:
pune mai sigur in valoarea ecotipurile locale, mai bine adaptate conditiilor de mediu;
realizand de la inceput o desime mai mare a puietilor ofera o baza de selectie mai larga pentru dirijarea compozitie si calitatii arborilor;
reclama costuri mai reduse;
asigura mai bine continuitatea padurii in timp si spatiu.
Iata de ce, cresterea ponderii regenerarii naturale vegetative, legata mai ales de interesele micilor proprietari ar reprezenta un pas inapoi fata de silvotehnica actuala.
Constituirea starii de masiv se refera la procesul de apropiere a coroanelor puietilor si realizare a coronamentului unui arboret nou intemeiat. La constituirea starii de masiv participa initial masa de puieti din speciile arborescente dar si unii arbusti care in scurt timp vor ramane intr-un etaj inferior. Numai in conditiile starii de masiv arbori capata forma forestiera, diferita de cea specifica.
In padurea pluriena, starea de masiv a arboretului se mentine cu continuitate in timp ca urmare a faptului ca in locul unor arbori grosi care se usuca sau sunt extrasi se integreaza alte exemplare tinere din masa puietilor care refac consistenta arboretului. In padurea echiena sau relativ echiena, fiecare generatie arborescenta se constituie o data cu formarea coronamentului noului arboret si deci cu constituirea masivului. Constituirea starii de masiv reprezinta un mod eficient de adaptare a arborilor pentru luarea in stapanire a teritoriului, deci ca forma cea mai eficienta de existenta a speciilor lemnoase de aceea constituirea si mentinerea starii de masiv reprezinta conditia de baza pentru punerea in valoare cu continuitate a functiilor productive si protectoare ale fondului forestier.
Cresterea se refera la sporirea treptata si ireversibila a dimensiunilor si a biomasei organismelor ce participa in constituirea padurii. Cresterea arborilor si arboretelor are o importanta deosebita in cunoasterea padurii, in estimarea capacitatii productive si protectoare a acesteia si in gospodarirea judicioasa a resurselor forestiere.
In mediul padurii, arborii isi pun in vedere potentialul lor de crestere in mod variat sau, daca nu mai reusesc, se usuca si sunt eliminati. Ca regula generala, arborii predominanti din arboret au cresterile cele mai active si constituie principalii producatori de masa lemnoasa. De aceea prin masuri silvotehnice corect aplicate, in padurea cultivata, in stratul dominant al arboretului este indicat sa fie promovati arborii valorosi ca specie si conformare.
Tot ca urmare a cresterii diferentiate a arborilor in padure se realizeaza diferentierea si dispunerea etajata a arborilor in arboret, iar dupa constituirea starii de masiv se contureaza tot mai evident forma forestiera a acestora, diferita de cea specifica.
Cresterea arborilor in inaltime este mai intensa in tinerete cand se realizeaza si culminarea cresterii. La unele specii cresterea maxima se realizeaza de timpuriu iar ele se numesc repede crescatoare (salcia, plopul, mesteacanul, etc.). La alte specii culminarea cresterii are loc mai tarziu iar speciile se numesc incet crescatoare (molid, brad, fag, etc.), iar la alte specii se prezinta o situatie medie.
Rarirea arboretelor excesiv de dese stimuleaza cresterea in grosime a arborilor remanenti si contribuie la cresterea ponderii sortimentelor de lemn mai gros dar o rarire prea intensa poate conduce la accentuarea conicitatii trunchiurilor si la incetinirea ritmului producerii elagajului natural, putand afecta calitatea masei lemnoase.
Trebuie remarcat faptul ca intre cresterea curenta si cea medie exista o relatie legica cu mari implicatii in stabilirea varstei exploatarii arboretelor echiene. Astfel, cresterea curenta este mai activa in primii ani, culmineaza mai devreme si in marime absoluta este mai mare decat cresterea medie dupa care incepe sa scada si intersecteaza curba cresterii medii in momentul in care aceasta din urma atinge un maxim dupa care ambele sunt descrescatoare dar cresterea curent este inferioara celei medii. Varsta exploatabilitatii arboretului este egala cu cea la care cresterea medie atinge valoarea maxima, fapt evident daca se are in vedere ca atat pentru o perioada mai lunga cat si pentru una mai scurta de timp se obtine o productie medie inferioara.
Dezvoltarea padurii este procesul care se refera la schimbarile de ordin calitativ marcate de momentele prin care trece padurea de-a lungul existentei fiecarei generatii. Timpul in care se produce o succesiune completa de etape si faze de dezvoltare poarta numele de ciclu de dezvoltare. La arbori, ciclul de dezvoltare incepe cu fecundarea si se incheie cu uscarea sau extragerea arborilor. La arborete, ciclul de dezvoltare incepe o data cu intemeierea arboretului si se incheie cand masivul arborescent este distrus sau ajunge la termenul exploatarii in padurea cultivata.
In arboretele echiene toti arbori parcurg cu ritmuri asemanatoare ciclul lor de dezvoltare, astfel incat se poate diferentia o succesiune de etape de dezvoltarea a arboretului. In schimb, in arboretele pluriene, constituite dintr-un amestec intim de arbori de toate varstele si dimensiunile, in acelasi moment se gasesc arbori in diferite etape de dezvoltare, fapt ce face ca dezvoltarea arboretelor pluriene sa prezinte caracteristici net diferite de cele ale arboretelor echiene.
In dezvoltarea arborilor individuali se disting patru etape de dezvoltare: etapa embrionara, etapa tineretii, a maturitatii si etapa batranetii.
Etapa embrionara incepe cu fecundarea celulei ou si dureaza pana la maturatia embrionului si coacerea semintei. La cele mai multe specii arborescente dureaza un singur sezon de vegetatie dar exista si cazuri cand aceasta dureaza doi ani (cer, stejar rosu, pin) sau chiar trei (ienupar).
Etapa tineretii debuteaza cu rasarirea plantulelor si dureaza pana la prima fructificatie. In cazul regenerarii vegetative ciclul de dezvoltare incepe cu etapa tineretii. Durata acestei faze este relativ scurta si se realizeaza cat timp arboretul este angajat in faza ascendenta de crestere. In aceasta etapa arborii se caracterizeaza printr-o capacitate ridicata de adaptare la mediul in care se dezvolta, exigentele fata de lumina si constituientii nutritivi cresc iar in masivul forestier eliminarea este foarte activa. In aceasta etapa se pot recunoaste trei faze de dezvoltare:
faza de plantula dureaza doar primul sezon de vegetatie, cand puietii rasariti se hranesc cu substantele de rezerva din samanta sau cotiledoane;
faza dezvoltarii individuale incepe din al doilea sezon de vegetatie si se incheie concomitent cu constituirea noului masiv;
faza dezvoltarii in masiv are loc numai la puietii (lastarii) care cresc in masivul padurii. Debuteaza cu intemeierea arboretului si se incheie cand exemplarele ajung la prima fructificatie. In aceasta faza exemplarele ajunga capete forma forestiera si realizeaza cresterile cele mai active.
Etapa maturitatii debuteaza cu prima fructificatie si dureaza pana la aparitia semnelor evidente de depericiune (uscarea coroanei de la varf spre baza, producerea scorburilor, etc.). In prima parte a acestei etape arborii realizeaza mari dimensiuni si calitati superioare devenind exploatabili. Daca raman mai mult in padure cresterile se reduc calitatea lemnului incepe a se deprecia si valoarea de utilizare se reduce ca si capacitatea de adaptare la mediul de viata.
Etapa batranetii este scurta si dureaza de la aparitia simptomelor de depericiune si pana la uscarea arborelui.
Prin analogie cu dezvoltarea arborilor, la arboretele echiene se pot diferentia doar trei etape de dezvoltare si mai multe stadii calitativ diferite.
Etapa tineretii debuteaza cu intemeierea arboretului si se incheie cand arboretul ajunge la prima fructificatie abundenta. In aceasta etapa arboretul prezinta o mai mare capacitate de adaptare la conditiile de mediu, iar in conditii improprii, in partea finala a acestei etape, cand cresterile se accentueaza si culmineaza poate aparea, poate aparea un moment de criza si se inregistreaza esecuri de cultura. Padurea este de regula bine inchisa si celelalte etaje de vegetatie pot lipsi sau se dezvolta mai anevoios. In cadrul acestei etape se disting mai multe faze de dezvoltare.
- Faza de semintis este o faza premergatoare dar indispensabila intemeierii unui nou arboret. Incepe cu aparitia plantulelor si se incheie cu constituirea starii de masiv a arboretului nou intemeiat. Se caracterizeaza prin dezvoltarea individuala a masei de exemplare care intra in competitie cu toate celelalte etaje de vegetatie. Pentru cele mai multe specii, conditiile cele mai bune de crestere si dezvoltare se gasesc in mediul padurii; cand insa presiunea competitiva a masivului este prea puternica, existenta semintisului poate fi periclitata daca arboretul nu este rarit corespunzator.
- Faza de desis incepe cu constituirea starii de masiv si se incheie cand incepe sa se produca elagajul natural. Competitia este foarte activa si eliminarea naturala este foarte intensa, fara a favoriza de fiecare data exemplarele cele mai valoroase ca specie si conformare. De aceea, in padurea cultivata este necesar sa se intervina cu masuri de rarire si selectie dirijata (degajari).
- Faza de nuielis incepe cu declansarea elagajului natural si se incheie cand majoritatea arborilor ating diametrul de 4-5 cm. Ritmul de crestere se intensifica iar eliminarea naturala este inca foarte intensa. Exemplarele componente incep a capata forma forestiera dar nu ajung sa-si defineasca fiecare in parte valoarea, fapt ce face ca interventiile sa capete caracterul unei rariri si selectii de masa cu caracter negativ.
- Faza de prajinis a arboretului dureaza un interval in care diametrul mediu al arboretului este cuprins intre 5 si 10 cm. Competitia este accentuata, diferentierea si eliminarea naturala sunt intense iar elagajul natural se accentueaza. Cresterea in inaltime a arborilor devine foarte activa astfel incat daca arboretul nu este rarit suficient trunchiurile devin excesiv de zvelte facand arboretul mai vulnerabil la rupturi si doboraturi de zapada.
- Faza de paris, ultima din etapa tineretii, cand diametrul mediu al arboretului are marimi cuprinse intre 10 si 20 cm. De fapt, aceasta faza se incheie cand arboretul realizeaza prima fructificatie abundenta, indiferent de marimea diametrului. Cresterea in inaltime culmineaza si intra in faza descendenta iar cresterea in diametru se apropie de momentul culminant. Arborii din arboret isi precizeaza tot mai evident calitatea si valoarea si, ca urmare, se poate trece la selectia cu caracter de masa la aceia cu caracter individual si pozitiv, in care atentia trebuie indreptata asupra arborilor valorosi din arboret.
Etapa maturitatii incepe dupa prima fructificatie si se considera incheiata atunci cand arboretul ajunge intr-o avansata de depericiune. In padurea cultivata arboretele sunt exploatate inaintea incheierii acestei etape. Rarirea progresiva a arboretului si fructificarea arborilor favorizeaza instalarea semintisurilor preexistente dar si a subarboretului si a paturii vii In aceasta faza s-au diferentiat doua faze distincte.
- Faza de codrisor este marcate de inceperea fructificatiei arboretului si dureaza pana cand diametrul mediu atinge 35 cm. Arboretul poate reactiona eficient la rarituri, dar trebuie intervenit de asa maniera incat sa se previna instalarea si dezvoltarea prea viguroasa a subarboretului si a paturii erbacee.
- Faza de codru mijlociu corespunde intervalului in care diametrul mediu este cuprins intre 35-50 de cm. Cu aceasta se incheie si etapa maturitatii iar arboretul ramas da semne evidente de depericiune. Arboretul remanent mai realizeaza in aceasta faza cresteri active, da ritmul cresterilor scade tot mai evident. In padurea cultivata arboretele devin exploatabile inaintea incheierii acestei faze. Biocenoza in ansamblu se restructureaza continuu iar reusita regenerarii va depinde de valoarea si desimea arborilor ramasi.
Etapa batranetii careia ii corespunde o singura faza, de codru batran, se intalneste doar in arboretele ocrotite, exceptate de la taieri de produse principale. Arborii existenti au cresteri foarte reduse, coroana lor se usuca de la varf spre baza, putregaiul se accentueaza, etc. Capacitatea competitiva a arboretului scade pana aproape inceteaza si se dezvolta tot mai viguros o alta generatie arborescenta sau celelalte etaje de vegetatie. Exista chiar riscul ca statiunea sa se degradeze daca nu se intervine prin masuri de conservare a unor ecosisteme forestiere.
In padurea nou constituita, concomitent cu cresterea si dezvoltarea arborilor se manifesta in plus indreptarea si elagarea tulpinilor arborilor.
Se refera la procesul de modificare treptata a tulpinilor adeseori defectuoase si neregulate ale puietilor si de realizare in timp a tulpinilor drepte, cilindrice si valoroase ale arborilor in masivul padurii. Rectitudinea arborilor se realizeaza mai usor la speciile cu crestere monopodiala (molid, brad, larice, duglas, frasin). La aceste specii cresterea in inaltime se produce an de an pe seama mugurelui terminal iar starea de desime normala a arboretului si ritmul de crestere in inaltime contribuie la indreptarea tulpinilor. In arboretele pure de larice si pin silvestru (specii de lumina), rectitudinea arborilor are de suferit, fiind recomandat intemeierea unor arborete amestecate cu participarea unor specii de umbra sau semiumbra care vor stimula indreptarea tulpinilor. Daca arboretul se rareste prea mult poate sa apara fenomenul de labartare spre baza, fapt ce poate fi evitat prin mentinerea integritatii starii de masiv.
Se refera la procesul de curatire treptata a tulpinilor de pe craci, ca urmare a conditiilor impuse de starea de desime a padurii. Elagajul natural incepe numai dupa constituirea starii de masiv, cand regimul de lumina din interiorul arboretului devine deficitar. Ca urmare, ramurile dinspre baza coroanei incep sa-si piarda frunzisul, dupa care se usuca si ele iar apoi putrezesc si cad. Procesul continua cu cicatrizarea ranilor ramase si se incheie cu acoperirea completa a nodurilor. In cazul in care nodurile ramase dupa caderea ramurilor nu putrezesc si se pastreaza mai mult timp pe tulpina ele vor fi ingropate in masa trunchiului cauzand deprecierea acestuia. Pentru a preveni astfel de defecte este necesar sa se mentina bine inchisa starea de masiv sau chiar sa se intervina cu lucrari de elagaj artificial.
Acest proces se refera la deosebirile care se realizeaza cu timpul intre arborii ce-si duc existenta in comunitatea de viata a padurii. Cea mai mare semnificatie o prezinta diferentierea arborilor in inaltime deoarece sta la baza stratificarii arborilor in arboret, care intretine dinamica eliminarii naturale.
Ca o consecinta a diferentierii arborilor in inaltime se produce etajarea, inchiderea si profilul arboretelor, diferit la cele echiene sau pluriene cat si structura de ansamblu a padurii. Dinamica diferentierii este cu atat mai activa cu cat conditiile stationale sunt mai prielnice.
S-au elaborat si promovat numeroase clasificari pozitionale ale arborilor din padure. De o mai larga utilizare in practica silvica este clasificarea pozitionala Kraft datorita simplitatii dar si utilitatii sale in activitatea silvotehnica. Arborii se impart in cinci clase pozitionale in raport cu inaltimea, forma si pozitia coroanei astfel:
clasa I, arbori predominanti, cei mai inalti, si cu coroanele bine dezvoltate;
clasa a II-a, arbori dominanti, include arborii cu inaltimi apropiate de primii dar cu coroanele mai putin dezvoltate;
clasa a III-a, arbori codominanti, include arborii cu inaltimi mai reduse iar coroanele mai slab dezvoltate si asimetrice;
clasa a IV-a, arbori dominati, include arborii cu inaltimi mai mici si coroane inguste, dominate evident de arborii din clasele superioare;
clasa a V-a, arbori pe cale de a se usca;
Procesul de eliminare naturala se refera la disparitia treptata a acestora de-a lungul padurii. Acest proces este evident sustinut de diferentierea in inaltime. Dupa constituirea coronamentului, o parte din exemplare trec in plafonul sau etajul inferior al arboretului. Un timp mai beneficiaza de lumina de sus dar nu si de lumina laterala. Cand raman tot mai in urma iar coroanele nu mai beneficiaza nici de lumina de sus, acestia sintetizeaza tot mai putin si in scurt timp sunt eliminati. De asemenea, o parte din arborii din plafonul superior raman in urma cu cresterea, dupa care, in raport cu exigentele lor fata de lumina o parte dintre ei se usuca daca nu sunt extrasi prin masuri silvotehnice.
La unele specii mai incet crescatoare si mai de umbra, acestea suporta competitia celor de deasupra si, cand coronamentul arboretului se mai rareste, isi activeaza cresterea in inaltime putand patrunde in straturile superioare arborescente.
Procesul de eliminare naturala este un proces colectiv care nu pune in pericol prin nimic existenta si stabilitatea padurii, dar intretine selectia si promovarea speciilor mai valoroase adaptate la conditiile de mediu. Pentru arboretele echiene si relativ echiene se pot diferentia unele trasaturi legice cu caracter general si anume:
Procesul de succesiune se refera la modificarea sau inlocuirea in timp a compozitiei covorului vegetal dupa o anumita suprafata de teren ca rezultat al eliminarii si inlocuirii speciilor intre ele. Succesiunea este precedata si intretinuta de diferentierea si eliminarea naturala, sistematic mai intense pe seama unei sau unor specii arborescente si chiar a unor populatii intregi, cand se produce concomitent si migrarea sau favorizarea altor specii sau asociatii mai bine adaptate mediului respectiv.
Un proces succesional se desavarseste prin parcurgerea mai multor faze si anume:
denudarea teritoriului care poate fi provocata de incendii, avalanse, doboraturi de vant, etc.
migrarea speciilor erbacee, arbustive sau arborescent si ocuparea teritoriului;
colonizarea propriu-zisa a teritoriului de catre speciile imigrate;
competitia intre speciile imigrate si vechii cohabitanti ai teritoriului, care se va desfasura in favoarea celor mai bine adaptate la conditiile concrete de mediu;
stabilizarea biocenozei care constituie un stadiu avansat de echilibru cand se realizeaza o adevarata concordanta intre exigentele biocenozei si oferta stationala;
regresiunea are loc atunci cand speciile din vechea biocenoza manifesta o rezistenta mai scazuta iar alte specii care au migrat cu timpul devin avantajate si o noua serie succesionala se va declansa.
De remarcat ca succesiunea poate parcurge toate aceste faze sau poate sari anumite faze cum ar fi de exemplu dezgolirea teritoriului. Procesele succesionale au pregatit pas cu pas si continua sa intretina evolutia speciilor si a vegetatiei forestiere precum si la distributia acesteia pe mari unitati geografice.
Sensul succesiunii indica directia pe care a urmat-o sau o va urma o serie succesionala. Analiza sensului parcurs ne poate oferi indicii privind speciile care au fost sau vor fi favorizate si cele care au sau vor avea de pierdut.
Sensul succesiunii poate fi estimat prin observatii directe in padure daca:
sub un arboret varstnic intalnim semintis sau o generatie tanara in care participa si alte specii;
intr-un arboret constituit din specii de lumina in etajul superior se intalnesc in plafonul inferior specii de semiumbra sau de umbra de talie mare;
intr-un amestec intim speciile exigente fata de lumina sunt ajunse din urma sau chiar depasite de specii de umbra sau semiumbra;
sub un arboret de specii pioniere se gasesc in diferite faze de dezvoltare specii fundamentale din fosta padure.
In felul acesta silvicultorul poate decide daca un proces succesional confera padurii eficienta multifunctionala si poate fi lasat sa-si urmeze traiectoria sau si trebuie corectata si dirijata prin masuri silvotehnice in vederea intensificarii eficientei sale polifunctionale.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
| Silvicultura | ||||
|
||||
|
| ||||
|
| ||||
|
||||
|
|
||||
