Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
Societatea autohtona si normele sale de conduita in secolele IV-XIV


Societatea autohtona si normele sale de conduita in secolele IV-XIV




Societatea autohtona si normele sale de conduita in secolele IV-XIV.

1. Cauzele retragerii romane din Dacia:

Catre sfarsitul secolului II d. Hr., in zona aflata la nord-vestul Daciei incep sa se aseze neamurile germanice ale gotilor. La inceput, acestea nu au atacat provincia, ci doar a pus presiune asupra celorlalte populatii din vecinatate, determinandu-le pe acestea sa atace teritoriul roman.

In secolul urmator insa, gotii se vor alia cu aceste populatii vecine, in special cu carpii (dacii liberi din Moldova) si cu sarmatii (neam asiatic), si vor organiza dese incursiuni in provinciile Moesia si Dacia, destabilizand astfel intreaga frontiera dunareana.




Atacurile sistematice ale populatiilor de la granitele nordice au fortat in cele din urma Imperiul sa isi schimbe politica externa. Pe parcursul secolelor II-III, acesta s-a vazut nevoit sa renunte la traditionala tendinta de expansiune teritoriala, pentru a adopta tactici si strategii defensive.

Trecerea in defensiva a avut insa consecinte si pe plan intern, Imperiul fiind nevoit sa faca fata unei lungi perioade de criza care a imbracat accente institutional-politice si economice. In contextul acestor dificultati interne si externe, situatia provinciei Dacia a devenit una speciala. Prin pozitia sa excentrica in raport cu sistemul defensiv din zona granitei dunarene, Dacia va fi aparata cu eforturi din ce in ce mai mari, fara ca acestea sa se materializeze insa prin restabilirea controlului roman in zona.

Acesta este motivul pentru care parasirea provinciei a fost considerata drept solutie optima pentru minimalizarea pierderilor. Operatiunea de retragere propriu zisa s-a desfasurat intre anii 274-275 si a insemnat retragerea efectiva a armatei, a administratiei, precum si a unei parti din populatia civila. Retragerea nu a insemnat insa cedarea provinciei unei alte entitati politice, ci doar abandonarea acestui teritoriu. In acest fel, Imperiul cauta sa isi reorganizeze linia defensiva intr-o zona mai usor de aparat, care sa beneficieze de avantaje strategice, asa cum era bariera naturala reprezentata de cursul Dunarii.

Parasirea Daciei a echivalat cu disparitia statului ca forma de organizare social-politica de pe teritoriul actual al Romaniei, teritoriu care a ramas un spatiu deschis, fara structuri politice superioare. In perioada care a urmat, fosta provincie romana a servit drept culoar de trecere pentru numeroasele popoare migratoare care au traversat Europa de la est la vest si de la nord la sud, in drumul lor spre bogatele provincii ale Imperiului. Daca populatia daco-romana ramasa pe loc nu a mai avut forta politica pentru a inchega un stat nou, migratorii, in schimb, nu au avut nivelul de cultura politica si institutionala necesar, organizarea lor gentilico-tribala fiind insuficienta pentru a putea da nastere unor structuri statale.

2. Consecintele retragerii romane:

Perioada ce a urmat retragerii romane din provincia Dacia a insemnat din punct de vedere politic trecerea teritoriului locuit de comunitatile daco-romane sub controlul succesiv al populatiilor migratoare, chiar daca, in secolele urmatoare Imperiul va mai reveni la nordul Dunarii, unde va restabili capete de pod pentru diverse interventii militare.

Evacuarea provinciei a adus cu sine o scadere brusca a numarului de locuitori din fosta provincie, aceasta intrucat odata cu administratia si armata s-au deplasat la sud de Dunare locuitorii instariti, dar si cea mai mare parte a populatiei urbane. In consecinta, pe parcursul secolelor urmatoare, civilizatia urbana din Dacia a intrat in declin, trasaturile sale capatand tot mai pronuntate accente rurale.

Semnele acestui declin pot fi sesizate in special in domeniul economiei, unde se poate constata disparitia unor activitati legate de modul urban de existenta (ca mestesugurile de arta, de pilda), prabusirea comertului, disparitia circulatiei monetare si a activitatilor miniere. Ruralizarea fostei provincii Dacia s-a manifestat insa si prin prezenta unui fenomen de migrare demografica, populatia urbana parasind vechile orase romane pentru a se aseza in mediul rural.

In aceste conditii, centrul de greutate al vietii economico-sociale si administrativ-politice ajunge sa se mute dinspre zona centrelor urbane catre aceea a comunitatilor satesti.

In plan social, evacuarea paturilor avute si disparitia structurilor administrativ-politice romane au condus la nivelarea diferentelor sociale dintre membrii comunitatilor locale si au facut posibila revigorarea vechilor structuri dacice de organizare, care fusesera obstile satesti. Foarte probabil, acestea au supravietuit momentului cuceririi romane si au fost integrate, intr-un fel sau altul, in formele administrative impuse de cuceritori. In aceste conditii, disparitia aparatului de stat roman a creat conditiile pentru ca obstile sa isi reia functiilor economice, sociale si politice pe care le avusesera inaintea cuceririi romane.

3. Obstea daco-romana in secolele IV-VII:

Structura social-economica a comunitatilor satesti autohtone a constituit unul dintre cei mai importanti factori ai continuitatii populatiei romanice pe acest teritoriu, ea contribuind la mentinerea si imbogatirea culturii autohtone, in ciuda deselor schimbari politico-militare.

Comunitatile daco-romane si, ulterior, cele romanesti si-au pastrat identitatea in cadrul diverselor formule politice introduse de cuceritorii migratori, tocmai datorita mentinerii structurii proprii de organizare, care a fost obstea sateasca.

Obstea daco-romana era o comunitate de oameni avand o organizare social-economica proprie si un teritoriu bine delimitat. Aceasta era alcatuita, in general, din 20-40 de gospodarii, numarul lor variind insa in functie de diversi factori geo-climatici, economici si politici.

Fiecare comunitate avea un teritoriu propriu ale carui limite era stabilite, de regula, in functie de configuratia geografica a zonei. Teritoriul obstii cuprindea vatra satului, unde se grupau gospodariile individuale, biserica si cimitirul asezarii, si zonele economice ale acestuia: pamantul arabil, islazul, padurea, cursurile de apa, iazurile.

Productia comunitatilor satesti carpato-dunarene avea la baza atat proprietatea privata, cat si pe aceea comuna. Fiecare membru al obstii era un om liber, posedand o proprietate funciara privata, care se transmitea ereditar. Prezenta proprietatii funciare private cu caracter ereditar constituie una dintre trasaturile distinctive ale obstii autohtone, diferentiind-o fundamental in raport cu organizarea popoarelor migratoare (precum germanii si slavii), in cazul carora pamantul era impartit periodic intre membrii obstii.

In cadrul organizarii obstilor autohtone, o parte din teritoriul aflat la dispozitia comunitatii (ager publicus) era utilizat de catre toti membrii acesteia. Bunurile obtinute de pe urma exploatarii acestuia putea primi diverse destinatii, cele mai importante dintre acestea fiind asigurarea unor rezerve strategice pentru anii cu recolte slabe si plata tributului datorat populatiilor migratoare.

Prin disparitia statului, obstea sateasca autohtona a fost nevoita sa isi asume functiile administrative ale acestuia, fara a beneficia insa si de avantajele institutionale de care dispusese statul.

Astfel, in absenta unei forte publice institutionalizate care sa impuna respectarea unor interese generale stabilite la nivelul central, membrii obstii s-au vazut in situatia de a-si defini singuri obiectivele comune. Constientizarea si asumarea acestor interese comune i-a condus pe autohtoni la elaborarea unui set de norme juridice cu caracter cutumiar si la organizarea unor structuri administrative de conducere, ambele elemente avand menirea sa asigure indeplinirea obiectivelor generale ale obstii.

In aceasta etapa din evolutia obstii autohtone, structurile de conducere chemate sa administreze interesele comune erau dominate din organe colective. Preeminenta lor se explica prin absenta din sanul obstii a oricaror diferente sociale, in conditiile in care membrii comunitatii erau egali intre ei, avand cu totii acelasi statut juridic de oameni liberi.

Cel mai important organ de conducere era Adunarea obsteasca, numita mai tarziu Gramada satului sau Adunarea megiesilor. Fiind formata din toti membrii adulti ai obstii, aceasta avea competenta sa rezolve orice problema a comunitatii.

Un alt organ colectiv era Sfatul batranilor sau Oamenii buni si batrani. Acesta era format probabil din membri alesi de catre comunitate si avea atributii de natura judecatoreasca.

Structurile de conducere ale obstii includeau si un organ unipersonal. Acesta era judele, conducatorul militar al satului, ales in aceasta pozitie datorita calitatilor sale personale. In atributiile lui intrau asigurarea pazei la hotarele satului si pastrarea ordinii interne, motiv pentru care era ajutat de un corp de cercetasi sau vanatori de urme recrutati dintre membrii obstii.

4. Normele de conduita in interiorul obstii daco-romane (secolele IV-VII):

In absenta statului, cel care reglementeaza si apara relatiile din cadrul societatii, normele fundamentale ale obstilor satesti au incetat sa mai aiba un caracter juridic. Ele au revenit la ceea ce fusesera normele de conduita inainte de constituirea statului geto-dac.

Aceste reguli s-au cristalizat in legatura cu indeletnicirile sedentare ale membrilor obstilor satesti: agricultura, cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea. In consecinta, cele mai multe reguli nescrise au avut drept obiect relatiile de munca referitoare la proprietate si organizarea muncii. Plecand de la aceste raporturi, ulterior au fost introduse si alte reguli de conduita privitoare la statutul persoanelor, obligatiile civile, raspunderea penala si procedura de judecata.

In materie de proprietate, se poate spune ca membrii obstii satesti aveau asupra pamanturilor lucrate un drept de stapanire. Acesta cuprindea toate cele trei atribute ale proprietatii clasice romane: posesia, folosinta si dispozitia. Dreptul de stapanire se exercita insa in doua moduri: colectiv (stapanirea devalmasa) si individual (stapanirea personala).

-        Stapanirea colectiva se caracteriza prin aceea ca membrii obstii aveau dreptul de a se bucura de toate atributele stapanirii lor, fara a avea strict delimitat dreptul fiecaruia in parte. Membrii obstii stapaneau, asadar, "de-a valma", fara ca vreunul dintre ei sa aiba o cota-parte sau o suprafata determinata din stapanirea comuna. In stapanirea colectiva a obstii cele mai importante bunuri ale obstii: islazul, apele, padurile, turmele (in perioada mai veche), bogatiile subsolului, precum si moara comunitatii.

-        Stapanirea personala se intemeia pe ideea ca munca individuala depusa de membrii obstii pentru amenajarea unui bun aflat in devalmasie ii confera respectivului bun o valoare noua. Prin urmare, dreptul de stapanire asupra bunului respectiv i se cuvine celui care l-a amenajat. In ceasta categorie de bunuri intrau: casa, curtea din jurul acesteia, precum si suprafetele de teren agricol obtinute prin desteleniri si defrisari (lazuri, runcuri, jaristi, secaturi). Trebuie spus ca asupra terenurilor agricole astfel obtinute, obstea isi pastra totusi un drept superior de supraveghere si control.





Normele privitoare la organizarea muncii vizau in mod firesc munca in comun si munca individuala. Existenta regulilor cu privire la modul de desfasurare a muncii in comun este rezultatul trasaturilor fundamentale ale obstii. Fiind o comunitate cu un drept de stapanire devalmasa asupra pamantului, punerea in valoare a acestuia trebuia sa fie facuta in comun de catre toti membrii sai. In acest sens au fost introduse norme speciale cu privire la: calendarul executarii lucrarilor agricole pe terenurile comune, stabilirea tipurilor de culturi pentru aceste terenuri, modul de executare a destelenirilor; modul de distribuire a produselor din fondul de rezerva.

In domeniul cresterii animalelor, normele reglementau: calendarul pastoral, stabilirea locurilor de pasunat; impartirea produselor obtinute de la turmele comune etc.

Reguli asemanatoare au existat probabil si in celelalte domenii de activitate (pescuit, vanatoare, minerit).

Normele referitoare la munca individuala guvernau relatiile sociale cu privire la bunurile rezultate din munca personala a membrilor obstii. In aceasta categorie de bunuri intrau mai ales produsele mestesugaresti, care aveau la baza munca specializata a unora dintre membrii comunitatii. Pentru acest domeniu, regula de baza a fost aceea ca practicantii acestui tip de munca erau indreptatiti sa fie considerati proprietari a produselor lor. Prin urmare ei aveau dreptul sa isi valorifice rezultatele muncii prin vanzare sau prin schimb. Exceptie faceau doar situatiile in care lucrau pentru altii, contra unei forme de plata.

Normele referitoare la statutul persoanelor se limitau forte probabil la doua reguli de baza: egalitatea membrilor obstilor si egalitatea in relatiile de familie.

-        Egalitatea juridica a membrilor obstii era o consecinta directa realitatilor economice care caracterizau comunitatea. Avand drepturi egale pentru folosirea patrimoniului obstii, membrii acesteia aveau si obligatii egale legate de participarea la efortul social depus pentru dobandirea bunurilor. Egalitatea dintre membrii obstii s-a manifestat mai departe in toate categoriile de relatii interumane: in viata de familie, in materie de succesiuni sau in aceea a obligatiilor.

-        Egalitatea in sanul familiei nu era insa una absoluta; ea se referea doar la calitatea de subiect de drept a fiecarui membru al familiei, nu insa si la capacitatea de exercitiu. Cu alte cuvinte autoritatea avuta de fiecare membru in fata obstii sau a familiei era diferita in functie de individ. Astfel batranii nu puteau fi considerati egali cu barbatii, dupa cum nici copiii nu erau egali cu parintii. Diferente erau si intre soti, femeia fiind considerata inferioara barbatului, cel caruia, potrivit preceptelor crestine, ii datora cinstire, ascultare si supunere. Casatoria se incheia prin consimtamantul liber exprimat al sotilor si cu binecuvantarea parintilor. Sub influenta religiei crestine, a ortodoxiei in speta, casatoria se incheia dupa un ritual bisericesc care reprezenta una dintre cele mai mari taine ale crestinismului. La randul sau, divortul era admis la cererea oricaruia dintre soti, motivele invocabile fiind statuate si ele pe principii de egalitate.

In materie succesorala, descendentii aveau capacitatea succesorala egala intre ei, aceeasi capacitate fiindu-i recunoscuta si sotului supravietuitor.

Izvoarele raspunderii juridice, recunoscute inca din antichitatea romana, erau faptele membrilor comunitatilor si contractele incheiate de catre acestia cu ocazia diverselor tranzactii. In materia contractelor sunt de mentionat in aceasta perioada in special contractele de vanzare si contractele de schimb. Existenta acestora ne este dovedita indirect de rezultatele cercetarilor arheologice care atesta inca prezenta unei oarecari circulatii monetare, pe fondul unei economii dominant autarhice. In ceea ce priveste conceptia despre raspundere, aceasta a fost puternic influentata de normele bisericii crestine, care nu admitea prejudicierea aproapelui si nu accepta sa lase nepedepsite faptele care atentau la morala crestina. Pentru faptele personale care daunau altora putea fi antrenata si raspunderea colectiva a membrilor familiei, raspundere care isi avea temeiul in solidaritatea membrilor familiei.

In afara de raspunderea rudelor a mai existat si o alta forma de raspundere colectiva, de aceasta data la nivelul obstii. Aceasta se intemeia pe solidaritatea membrilor obstii si era antrenata atunci cand unul dintre membrii obstii cauza prejudicii unei alte obsti.

Instantele de judecata au fost foarte probabil aceleasi atat pentru cauzele penale, cat si pentru cele civile. Acestea erau reprezentate in fiecare obste de Sfatul batranilor sau de Oamenii buni si batrani, care avea atat competenta de a cerceta, cat si competenta de a da hotarari. Despre probele administrate in epoca se stiu foarte putine. Ele trebuie sa fi fost insa foarte asemanatoare cu cele pastrate pana tarziu in secolele XV-XVII in materia litigiilor de proprietate, in principal fiind vorba despre depozitii orale ale martorilor luate sub juramant.

5. Structuri administrativ-politice romanesti in secolele VIII-XIV:

Pe parcursul secolelor VII-VIII, intre membrii obstilor satesti si-au facut aparitia diferentieri sociale si de avere, favorizate de diversi factori, intre care un rol de prima mana l-au avut existenta proprietatii private si diversele conjuncturi politico-militare favorabile acumularii de bunuri.

Este foarte probabil ca, in relatia cu migratorii, comunitatile locale au apelat la solutia delegarii unor responsabilitati catre unul sau mai multi reprezentanti. Acestia din urma, alesi pe baza unor criterii de eficienta stabilite in interiorul obstii, au ajuns sa se bucure de respectul comunitatii, dar si de o serie de privilegii materiale din partea acesteia.

De cealalta parte, conducatorii populatiilor migratoare, cei care detineau puterea politica in zona, aveau si ei nevoie de astfel de persoane care sa asigure punerea in aplicare a principalelor obligatii care reveneau obstilor locale: plata tributului si comanda contingentelor militare puse la dispozitie. In acest context, nu este exclus, ca in scopul facilitarii acestui tip de relatii dintre autohtoni si migratori, conducatorii obstilor sa fi beneficiat si din partea capeteniilor alogene de un statut privilegiat, primind scutiri de taxe in schimbul serviciilor prestate.

Asadar, tinand cont de specificul relatiilor dintre autohtoni si migratori, este foarte probabil faptul ca aceasta categorie de conducatori a fost recrutata in special din randul juzilor (denumirea de origine latina) sau cnezilor (denumirea de origine slava), comandantii militari ai obstilor autohtone.

Daca in secolele anterioare aceste pozitii fusesera ocupate prin acordul comun al comunitatii, in noua etapa istorica, cnezii si juzii au ajuns sa isi transmita pozitia in fruntea obstii pe cale ereditara, reusind sa o transforme dintr-o magistratura intr-un statut social.

In acest context, Adunarea obsteasca si Sfatul batranilor au pierdut multe dintre atributiile pe care le avusesera in perioada secolelor IV-VII, ele trecand de acum inainte in apanajul juzilor si cnezilor.

Se poate concluziona astfel ca fenomenul de diferentiere sociala instalat intre membrii obstii a produs efecte majore la nivelul organizarii administrative a obstii, conducand la cresterea importantei organelor de conducere unipersonale in detrimentul celor colective. Asa cum am aratat mai sus, obstile satesti autohtone erau comunitati restranse, care nu puteau dispune de o forta militara deosebita. Cu timpul insa, obstile aflate in cadrul zonelor geografice unitare, asa cum erau bazinele hidrografice, au inceput sa se isi uneasca teritoriile si potentialul uman, dand naste unor organisme politico-administrative mai complexe de tipul uniunilor de obsti.

Aparitia acestor formatiuni politice prestatale pe vaile raurilor este motivul pentru care ele mai sunt denumite si cnezate de vale. La formarea acestor noi structuri au concurat mai multi factori.

-        Un rol important a revenit caracterului teritorial pe care l-au avut obstile autohtone, aceasta trasatura favorizand relatiile dintre membrii comunitatilor invecinate.

-        Tot aici a contribuit si constientizarea faptului ca, prin unificare, comunitatile satesti aveau ocazia sa dobandeasca un potential defensiv superior, ce putea fi valorificat impotriva invadatorilor.

-        Factorul decisiv l-a constituit insa aparitia unui interval de circa doua secole si jumatate in care directiile de deplasare ale migratorilor nu au mai intersectat teritoriul romanesc.

Perioada a constituit, asadar, un moment de respiro pentru societatea autohtona, care a dispus acum de ragazul necesar pentru a-si cristaliza structurile sociale si a se organiza in forme administrativ politice superioare. Inchegarea primelor uniuni de obsti dateaza inca de la sfarsitul secolului al VIII-lea. Cea mai elocventa dovada a existentei acestora o reprezinta aparitia in aceasta perioada a unor cetati de pamant intarite cu palisade din lemn si santuri de aparare. Astfel de constructii nu puteau fi ridicate de membrii unei singure obsti, ci numai prin munca obligatorie si dirijata a membrilor mai multor obsti reunite in cadrul unei astfel de uniuni.




Aceste fortificatii au functionat ca centre de putere pentru uniunile de obsti mai puternice si, foarte probabil, drept resedinte pentru conducatorii lor. Ele le-au permis acestora din urma sa isi subordoneze uniunile de obsti din jur, acest proces conducand in cele din urma la aparitia unor formatiuni politice de mari dimensiuni, pe care izvoarele scrise din secolele X-XIV le denumesc voievodate sau tari. La conducerea acestor formatiuni politice se aflau voievozi, jupani sau duci (lat. dux) cu atributii de natura politica, judiciara si militara, care isi transmiteau ereditar puterea.

In jurul lor, gravitau cnezii aflati la conducerea obstilor (cnezii satesti) si a uniunilor de obsti inglobate (cnezii de vale), cei care alcatuiau o elita militara si sociala, de asemenea ereditara. Aceasta elita participa alaturi de voievod la luarea principalelor decizii, relatia de colaborare dintre cele doua parti fiind institutionalizata sub forma unui consiliu sau sfat cu rol consultativ.

Date fiind dimensiunile lor teritoriale, existenta unei puteri politice institutionalizate, specificul relatiilor social-politice, dar si constatarea ca ele devin subiecte ale dreptului international, uniunile de obsti de tipul voievodatelor si tarilor pot fi considerate drept formatiuni statale in faza incipienta de organizare.

6. Formarea statelor medievale romanesti:

Cele mai vechi astfel de formatiuni politice dateaza din a doua jumatate a secolul al X-lea si sunt mentionate in spatiul Transilvaniei in legatura cu schimbarea directiei de expansiune a maghiarilor spre rasaritul Europei. Este vorba despre cnezate sau voievodate cu populatii mixte (romana, pecenego-cumana si slava, aflate in proportii diferite), in fruntea carora se aflau conducatori militari de pe care cronicarii unguri ii denumesc "duci" (dux): Menumorut, aflat in Crisana, avandu-si resedinta la Biharea; Glad, in Banat, avand capitala la Morisena (Cenad); si Gelu, in centrul Transilvaniei, cu resedinta la Dabaca.

Desi au fost cucerite de catre triburile maghiare, majoritatea acestor cnezate si voievodate si-au recapatat rapid autonomia. Explicatia este aceea ca teritoriile foarte intinse pe care le-au ocupat maghiarii nu au putut fi pastrate sub ocupatie directa din cauza efectivelor militare reduse de care acestia dispuneau.

Cel de-al doilea val al cuceririi transilvanene a venit dupa momentul crestinarii maghiarilor (anul 1000) si s-a definitivat odata cu alungarea pecenegilor din inima Transilvaniei (1085). Organizarea acesteia in cadrul statului medieval maghiar s-a facut prin colonizarea, in cursul secolului al XII-lea, a sasilor si a secuilor la granitele sudice si estice, urmata, in secolul al XIII-lea, de asezarea Cavalerilor Teutoni in Tara Barsei si a Cavalerilor Ioaniti in Banat.

Populatia de la sud de Carpati se va organiza si ea in tari si voievodate, care, initial, s-au aflat in raporturi de dependenta fata de statul ungar. Conform diplomei acordate de regele maghiar Bela IV Cavalerilor Ioaniti in anul 1247, pe teritoriul viitoarei Tari Romanesti fiintau cinci astfel de entitati politice, aflate in diverse grade de dependenta fata de regatul maghiar: Tara Severinului, cuprinzand partea apuseana a Olteniei; cnezatul lui Farcas, aflat in nordul actualului judet Valcea; cnezatul lui Ioan, aflat probabil in partea sudica a judetului Valcea; voievodatul lui Litovoi, aflat in nordul Olteniei, pe valea Jiului, cu centrul in zona Tagu-Jiului; si voievodatul lui Seneslau, aflat pe valea Argesului, cu centrul la Cetateni, mutat apoi la Campulung si in cele din urma la Curtea de Arges.

Procesul de constituire a statului medieval Tara Romaneasca s-a materializat prin unificarea treptata a tuturor formatiunilor politice aflate la sud de Carpati, proces desavarsit la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea sub conducerea voievodului Basarab, unul dintre urmasii lui Seneslau. In primii ani ai secolului al XIV-lea Basarab a dus o politica externa foarte activa in zona Balcanilor, a eliminat prezenta tatara din teritoriile sud carpatice si, in final, in urma expeditiei dezastruoase a regelui maghiar Carol Robert, a reusit sa obtina emanciparea noului stat medieval de la sud de Carpati de sub suzeranitatea coroanei maghiare.

In secolele XII-XIII, in partea de nord a Moldovei sunt mentionate formatiunile politice ale bolohovenilor, conduse de cnezi si voievozi implicati in razboaiele locale purtate de cnezatele rusesti cu statul maghiar. Catre sfarsitul secolului al XIII-lea si in primii ani ai secolului al XIV-lea, tot in zona de nord se afla o alta formatiune politica romaneasca, "tara romanilor", condusa de voievodul Olaha, care se afla in relatii conflictuale cu rutenii din sudul Poloniei.

Catre sud se afla o alta "tara a valahilor", a carei nobilime (maiores terrae) era suficient de puternica pentru a cotropi bunurile si teritoriile episcopiei catolice organizate de statul maghiar in zona respectiva.

Catre mijlocul secolului al XIV-lea, statul maghiar, profitand de slabiciunile Hoardei de Aur, a reluat ofensiva rasariteana impotriva mongolilor si a organizat partea de nord a Moldovei sub forma unei marci militare de granita. Conducerea acesteia a fost incredintata voievodului maramuresean Dragos, care a intemeiat aici o adevarata dinastie de dregatori ai statului maghiar ce a administrat zona pana in jurul anului 1359.

Capeteniile locale au fost insa nemultumite de prezenta ungurilor si de propaganda catolica care i-a insotit pe acestia din urma, motive pentru care s-au rasculat impotriva ducilor romani numiti de regii maghiari. In acest scop au apelat la sprijinul unei alte capetenii nemultumite, voievodul Bogdan din Cuhea, provenit tot din spatiul Maramuresului. Impreuna, cele doua forte au reusit sa rastoarne dinastia dragosestilor, fidela coroanei maghiare. In locul acesteia se va instala dinastia bogdanestilor, care va purta lupte indelungate pentru castigarea si mentinerea independentei politice fata de Regatul maghiar.

Catre sfarsitul secolului al XIV-lea, voievodatul din nordul Moldovei s-a extins in partea de sud-est, pana la litoralul Marii Negre, odata cu inlaturarea definitiva a dominatiei mongole de la nordul Dunarii Inferioare. Prin inglobarea acestei parti a teritoriului est-carpatic, s-a incheiat practic procesul de formare a celui de-al doilea stat medieval romanesc, Tara Moldovei.

7. Evolutia normelor juridice in secolele VIII-XIV:

Normele de conduita dezvoltate in sanul obstilor satesti in cursul secolelor IV-VII au continuat sa fie aplicate dupa constituirea formatiunilor politice prestatale. Mai mult decat atat, functionarea lor a fost intarita prin autoritatea aparatului politic pe care l-au dezvoltat aceste formatiuni, astfel incat ele s-au transformat in norme juridice propriu-zise. Vechilor obiceiuri le-au fost adaugate insa si norme juridice noi, a caror aparitie se leaga nemijlocit de noile conditii politico-sociale. In acest fel a luat nastere un sistem normativ complex pe care romanii l-au numit Legea tarii.

Acest sistem juridic a fost unul consuetudinar; el s-a cristalizat, dezvoltat si transmis exclusiv in forma orala. La aceasta trasatura fundamentala se mai adauga insa alte trei trasaturi: caracterul unitar, caracterul teritorial si caracterul original.

-        Caracterul unitar este dat de recunoasterea sa in mod consensual de catre toate obstile satesti sau uniunile de obsti existente pe teritoriul locuit de romani. Aceasta inseamna ca valorile sociale cu caracter general pe care le reflecta Legea tarii au fost apreciate de catre toti romanii. Explicatiile acestui fenomen sunt doua. Prima ar fi aceea ca, data fiind organizarea similara a entitatilor politice prestatale, normele dupa care se guvernau aceste entitati erau in mod automat si ele asemanatoare sau chiar identice. Cea de-a doua se leaga de mostenirea juridica daco-romana, care s-a pastrat si ea si ea in mod unitar.

-        Caracterul teritorial este dat de constatarea ca Legea tarii s-a adresat populatiei romanesti care s-a organizat din punct de vedere politic in spatiul carpato-dunarean. Trebuie adaugat ca aceasta trasatura este confirmata si de realitatile juridice care au marcat existenta comunitatilor romanesti aflate pe teritoriile statelor vecine, in Ungaria (Transilvania), Polonia (Galitia), Serbia (Prizren), Croatia, Moravia si Slovacia. In aceste state, sistemul consuetudinar romanesc era denumit ius Valachicum si se aplica romanilor in zonele in care acestia erau asezati in mod durabil sau chiar erau considerati a fi oamenii locului. Punerea in aplicarea a dreptului romanesc in aceste state se facea de catre organele de conducere ale asezarilor romanesti sau de catre reprezentantii statelor respective si actiona atat in litigii civile, cat si in materie penala. In unele cazuri, caracterul teritorial al dreptului romanesc a fost si mai accentuat; acesta din urma a devenit legea unitatii administrativ-teritoriale locuite de romani sau a avut prioritate la aplicare in raporturile dintre romani si celelalte etnii.

-        Caracterul original al Legii tarii este dat de faptul ca ea a fost prin excelenta o creatie specifica romaneasca. Cristalizarea ei s-a legat in mod indisolubil de modul de viata al poporului roman. Aceeasi afirmatie poate fi facuta si in legatura cu institutiile consuetudinare romanesti. Proprietatea, statutul persoanelor si dreptul cnezial sunt, la randul lor, si ele strans legate de profilul ocupational al romanilor, de structurile lor sociale, de formele lor de organizare politica si, in fine, de viata lor spirituala.

Normele noi de drept care s-au impus in perioada secolelor VIII-XIV privesc in special institutiile de data recenta ale cneazului si voievodului. Acesta este motiv pentru care ele pot fi inglobate sub denumirea generica de drept cnezial. In privinta cneazului transformarile consemnate la nivel juridic pot fi sintetizate astfel: inlocuirea regulii alegerii cneazului de sat cu aceea a transmiterii pe cale ereditara a acestei pozitii; aparitia cneazului de vale, cel care, inca de la inceput isi va transmite functia pe cale ereditara; supunerea cnezilor de vale si a cnezilor de sat fata de autoritatea voivodului, supunere care i-a transformat in organe administrativ-politice subordonate acestuia din urma.

In privinta voievodului, este evident ca avem de-a face cu o institutie complet noua. In rastimpul celor cateva secole scurse intre momentul aparitiei sale si cel care a marcat constituirea statelor medievale extra-carpatice, institutia a inregistrat insa o anumita evolutie. Astfel regula initiala era aceea ca voievodul trebuia sa fie ales de catre sfatul cnezilor de vale, din randul acestora. Ulterior insa, probabil in urma unor alegeri repetate, cnezii alesi voievozi au manifestat tendinta de a permanentiza functia in cadrul propriei familii, astfel incat sa o poata transmite pe cale ereditara.



Normele de drept care au suferit modificari vizeaza in principal dreptul de proprietate, statutul persoanelor, relatiile contractuale si organizarea justitiei.

-        In materia dreptului de proprietate se poate constata o crestere a importantei proprietatii personale. Aceasta se datoreaza dezvoltarii tehnicilor agricole si imbunatatirii calitative a inventarului agricol, cele care au facut posibila crestere numarului de suprafete arabile. Familiile care au introdus in circuitul agricol aceste terenuri vor primi dreptul de a le vinde, desigur sub supravegherea obstii care isi pastreaza inca un drept superior de control. Acest control se manifesta prin dreptul de preemtiune (protimissis) care actiona in cazul vanzarii terenului. El le acorda rudelor celui care vinde a si celorlalti membri ai obstii prioritate la cumparare sau posibilitatea de a rascumpara terenurile vandute atunci cand acestea fusesera instrainate fara stirea rudelor sau a membrilor obstii. Scopul fundamental al acestei norme de drept era acela de a evita trecerea terenurilor in proprietatea unor persoane care nu apartineau obstii.

-        Statutul persoanelor inregistreaza o serie de diferentieri care urmeaza in mod necesar ierarhizarile sociale produse in sanul obstiilor. Categoriile sociale aparute ca urmare a instalarii fenomenului de diferentiere de avere vor fi insotite de un sistem de norme de drept care le vor preciza privilegiile, drepturile si obligatiile. In acest mod isi face aparitia sistemul statutar care va caracteriza regimul de stari. Principalele categorii sociale cristalizate in aceasta perioada sunt: nobilii, taranii, robii si targovetii.

       Patura superioara a societatii o constituia nobilii, reprezentati de juzi, jupani, cnezi si voievozi. Aceasta patura sociala controla in totalitate administratia si justitia si, de asemenea, pozitiile superioare in cadrul aparatului militar. Membrii sai se bucurau de dreptul de a fi judecati numai de catre egalii lor si dupa proceduri speciale. In plan economic, nobilimea beneficia de rente in produse, munca si bani din partea populatiei de rand (taranimea dependenta).

       Taranii constituiau marea masa a populatiei. Acestia se aflau in stare de dependenta personala in raport cu reprezentantii nobilimii, carora le datorau ascultare si plata obligatiilor senioriale in produse, munca si bani.

       Robii alcatuiau o patura subtire de populatie formata din tigani si prizonieri tatari. Acestia se aflau la periferia societatii, avand cele mai putine drepturi si cele mai multe obligatii. Statutul lor juridic se apropia foarte mult de cel al sclavilor antici.

       Targovetii erau oameni liberi (fara stapani) care traiau in comunitati urbane inchise. Statutul lor juridic era, de obicei, reglementat pentru fiecare oras in parte, prin intermediul unui privilegiu sau statut special. Acest statut se justifica din punct de vedere economic prin profilul ocupational al targovetilor. Fiind negustori si mestesugari in marea lor majoritate, targovetii aduceau venituri mari autoritatilor centrale (incasate din plata taxelor vamale), prin urmare situatia lor juridica trebuia sa le asigure libertatea de miscare si, de asemenea, sa ii protejeze in fata tentativelor de aservire venite din partea nobilimii.

-        Relatiile contractuale au cunoscut probabil o mare diversificare in aceasta perioada. Desi nu exista surse foarte elocvente in acest sens, o atare concluzie se impune totusi cu necesitate, intrucat celelalte categorii de izvoare istorice atesta dezvoltarea proprietatii private si a mestesugurilor, intensificarea circulatiei monetare, aparitia aglomerarilor urbane, toate acestea constituind conditiile propice pentru intensificarea relatiilor contractuale si, probabil, pentru aparitia unor rudimente de drept comercial.

-        In domeniul organizarii justitiei, se mentin in linii generale normele traditionale care atribuiau principalele sarcini Sfatului batranilor sau Oamenilor buni si batrani, iar in materie de administrare a probelor prevedeau marturiile sub juramant ale martorilor. Elementul de noutate cu care vine aceasta noua etapa este implicarea cnezilor, a juzilor si a voievozilor in administrarea justitiei. Rolul acestora va creste in mod gradual in defavoarea institutiilor traditionale, pana la eliminarea completa a acestora din actul decizional. Toate aceste norme se vor pastra si vor avea o larga aplicabilitate in perioada secolelor XV-XVII, cand vor suferi noi modificari, pentru a se adapta la noile conditii economico-sociale si politice.

Bibliografie

*** Constituirea statelor medievale romanesti, redactor coordonator: Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980, p. 127-189.

*** Istoria romanilor, vol. II, Daco-romani, romanici si alogeni, coordonatori: Dumitru Protase si Alexandru Suceveanu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 317-620.

*** Istoria romanilor, vol. III, Genezele romanesti, coordonatori: Stefan Pascu si Razvan Theodorescu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 64-70.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003.

Columbeanu, Sergiu, Cnezate si voievodate romanesti, Editura Albatros, Bucuresti, 1973.

Giurescu, Constantin C., Targuri sau orase si cetati moldovene din secolul al X-lea pana la mijlocul secolului al XVI-lea, editia a II-a, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997.

Gorovei, Stefan S., Intemeierea Moldovei. Probleme controversate, Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iasi, 1997.

Grigoras, N., Despre orasul moldovenesc in epoca de formare a statului feudal, in Studii si cercetari stiintifice, Iasi, fascicula Istorie, XI, 1960, nr. 1, p. 83-95.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 27-38.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 33-55.

Olteanu, Stefan, Societatea romaneasca la cumpana de milenii (secolele VIII-XI), Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983. Idem, Societatea carpato-danubiano-pontica in secolele IV-XI. Structuri demo-economice si social politice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997.

Papacostea, Serban, Geneza statului in evul mediu romanesc. Studii critice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988. Idem, Romanii in secolul al XIII-lea. Intre cruciata si Imperiul Mongol, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993.

Pascu, Stefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979-1989.

Petrescu-Dimbovita, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Barzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria Romaniei de la inceputuri pana in secolul al VIII-lea, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995.

Pop, Ioan Aurel, Romanii si maghiarii in secolele IX-XIV. Geneza statului medieval in Transilvania, Cluj-Napoca, 1996.

Popa, Radu, La inceputurile evului mediu romanesc. Tara Hategului, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988. Idem, Tara Maramuresului in veacul al XIV-lea, cu o prefata de Mihai Berza, editia a II-a, ingrijita de Adrian Ionita, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997.

Spinei, Victor, Moldova in secolele XI-XIV, Bucuresti, 1982; editia a III-a, Chisinau, 1994. Idem, Realitati etnice si politice in Moldova Meridionala in secolele X-XIII. Romani si turanici, Editura Junimea, Iasi, 1985.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Drept




Alte aspecte privind legitima aparare
Asocierea pentru savarsirea de infractiuni: continut legal, subiect activ, continut constitutiv
Falsul intelectual: continut legal, elemente de structura
Motivarea recursului
COMPETENTA IN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT
ORDINEA JURIDICA SI SUPREMATIA DREPTULUI COMUNITAR
Contaminarea venerica si transmiterea sindromului imunodeficitar dobandit: continut legal, subiecti, continut constitutiv
Marturia mincinoasa: continut legal, elemente de structura
Folosirea instrumentelor oficiale false: continut legal, subiect activ, continut constitutiv
Legea nr. 9 din 1 ianuarie 1949 asupra vamilor