Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii




Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Elemente de drept international


Elemente de drept international


ELEMENTE DE DREPT INTERNATIONAL

Specificitati in dreptul international

Tema Relatiilor Internationale (RI), poate fi tratata in varii forme. Trebuie insa remarcat ca orice abordare este in mod fortuit una simplificatoare, iar daca ne imaginam amploarea domeniului (RI), selectia se impune de la sine.

Pentru a realiza la capatul cursului de fata ceea ce se cheama o reala valoare adaugata de cunoastere in materie, a trebuit sa adunam elementele reprezentative pentru a oferi beneficiarului orientarea in cunostinta de cauza, cel putin.



Asa stand lucrurile, pornim cu acceptarea ipotezei ca RI constituie un obiect de studiu complex, care, dupa cum se intelege lesne, nu poate fi imaginat fara a debuta cu schitarea bazelor sale juridice, pe care le gasim in ceea ce se cheama Dreptul International (DI). Cum este normal, in RI se creeaza multiple conexiuni intre subiecti, implicit drepturi si obligatii in diferite forme si specificitati, ceea ce a condus la structurarea celor trei mari ramuri de DI, respectiv : DI Public, DI Privat si DI Economic.

Vom intra direct in aceasta materie, incepand prin a remarca o serie de notiuni de baza legate de DI Public.

In primul rand, sa notam cu titlu de definitie, ca DI Public este format din ansamblul de norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc in cadrul Societatii Internationale (SI).

Prin acceptare universala, entitatile care practica relatii pe plan international, cum sunt statele sau organizatiile in care acestea sunt reprezentate, se supun normelor DI Public. Ele formeaza  Societatea Internationala. Evident ca in absenta normelor DI Public, care sa-i guverneze evolutia, Societatea Internationala ar reprezenta o masa amorfa, nestructurata, inlauntrul careia nu s-ar putea distinge nici-un fel de vectori asociativi. Intr-un astfel de caz, nu s-ar putea vorbi nici de Ordine Internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor DI Public in cadrul comunitatii internationale reprezinta Ordinea Juridica Internationala.

O nuantare a primei definitii devine necesara atunci cand ne punem problema sa exploram resorturile care dinamizeaza interactiunile la nivelul actorilor Societatii Internationale. Astfel, putem spune ca DI Public este dat de totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate in forme juridice specifice, pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar in caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor.

Din definitia de mai sus, rezulta ca obiectul dreptului international public il constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si intre acestea si alti subiecti de drept international (organizatii interguvernamentale etc.), precum si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectilor DI Public in RI.

Faptul ca DI Public reprezinta o disciplina dinamica si armonizata cu evolutia Societatii Internationale este unul axiomatic. Orice modificare care intervine in planul relatiilor internationale  trebuie sa se reflecte in prevederile DI Public. In caz contrar, acesta nu poate continua sa asigure functia de reglementare prin care exercita rolul de instrument al politicii internationale.

Cu titlu de exemplu, destramarea federatiilor de state in Europa Centrala si de Est, produsa in ultimul deceniu al secolului trecut, sau adancirea procesului de integrare europeana, nu puteau ramane fara consecinte directe pentru DI Public. Astfel, se pot distinge efecte cum sunt schimbarea configuratiei subiectilor dreptului international public, prin disparitia vechilor "actori" (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii, organizatii guvernamentale), aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a incheierii, in aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale, formarea unor noi reguli cutumiare (ca rezultat al practicii recente a statelor in cadrul relatiilor internationale) si conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public (dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii, dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.).

In spatiul caracteristicilor DI Public, este de mentionat principiul egalitatii juridice a subiectilor SI. Astfel, diferentierile la nivelul statelor, de exemplu, cele date de potentialele inegale, nu se reflecta formal in DI Public, care are la baza principiul egalitatii suverane. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, in Societatea Internationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate - din punct de vedere juridic - egale in drepturi.

Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite particularitati ale dreptului international public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, in societatea internationala nu exista un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de vointa, exprimat in mod liber si concretizat in tratate si cutuma, dupa cum tot statele sunt adresantele acestor norme.

b) In societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor dreptului international public in raporturile dintre subiecti. Aceasta atributie revine tot statelor.

c) In SI nu functioneaza/exista organe judecatoresti cu competenta generala si obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci cand normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu inseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate in cauza. Pentru ca un stat sa poata figura in calitate de Parte in fata Curtii Internationale de Justitie, este necesar consimtamantul acestuia. In alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras la raspundere in fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie Parte la tratatul care a instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie, de exemplu).

d) Normele dreptului international public nu prevad in mod expres sanctiuni pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu inseamna ca aceste norme ar fi facultative. Dar, intrucat statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora in a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului international public nu se bazeaza in principiu pe constrangere, desi aceasta nu este exclusa in anumite cazuri.

Despre sanctiuni in dreptul international public

Recurgerea la sanctiuni intervine in conditiile in care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului international public, impotriva unui alt stat, sau atunci cand incalca o norma imperativa (denumita de "jus cogens"), comitand, de exemplu, o crima internationala.

Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savarsit de un stat constituie sau nu un act ilici, ca si de a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii internationale regionale.

In cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit impotriva altui stat, statul victima, dupa ce dovedeste caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice sanctiuni. In cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale, oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de incalcarea ordinii publice internationale.

O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, in numele societatii internationale si in limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizatiei (Carta O.N.U, etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa ia forma de riposta militara, acte de retorsiune sau represalii.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima, in baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U.

Tot in numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constand in "acte neamicale considerate insa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau intreruperea unui ajutor economic, atunci cand o asemenea masura nu incalca prevederile unui tratat"

Represaliile sunt "acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul in care se desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori in cazul in care acestea constituie un raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar". Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masiva a unor bunuri apartinand cetatenilor altui stat, fara sa acorde despagubirile legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost prejudiciati in acest mod, poate replica prin exproprierea in conditii identice a bunurilor cetatenilor statului care a incalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau.

b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, in cazul incalcarii unor norme de drept international public.

In cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni. Aplicarea sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, in primul rand, restabilirea pacii si securitatii internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei armate (masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar).

Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: intreruperea relatiilor economice si a comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci cand constata ca o anumita situatie internationala reprezinta: o amenintare impotriva pacii, o incalcare a pacii sau un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare impotriva pacii. In cateva cazuri doar s-a justificat calificativul de "incalcare a pacii" (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia). Alte situatii internationale au fost apreciate ca reprezentand amenintari impotriva pacii: impiedicarea exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (in Rhodezia si Namibia), terorism (in Libia), violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (in Rwanda).

Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot consta in: pierderea de catre state a unor avantaje decurgand din calitatea lor de membre ale organizatiei, suspendarea temporara a dreptului de vot al statului in cadrul organizatiei, sau excluderea din organizatie. In cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Ministri - poate dispune (la recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului in cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a incalcat in mod grav principiul statutar al organizatiei - respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii sau retragerii unor credite.

Acordul de vointa al statelor, fundamentul dreptului international.

Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul in raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci cand apar state noi in societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international public din partea acestora. Dreptul international in vigoare, in momentul aparitiei lor, le este - in principiu - opozabil. Se admite, insa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine in mod automat. Procedura de incheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele in negocieri.

O mare parte din domeniile de interactiune intre state sunt reglementate de DI. Exista totusi un "domeniu rezervat", o zona in care statelor li se acorda o larga libertate de actiune, acest domeniu apartinand competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea formei de stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea si securitatea nationala. In acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, in numele necesitatii respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului in plan intern, considerata in dreptul international traditional ca apartinand domeniului rezervat al statului, face parte - in prezent - din domeniul cooperarii internationale.

Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern este reflectat in binomul distinctie-intrepatrundere.

In baza tratatelor internationale pe care le incheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a indeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, in legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor national, regizand comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemneaza organele statale cu atributii in relatiile internationale, procedurile de semnare si ratificare a tratatelor, statutul juridic al strainilor, sau normele legale privind recunoasterea cetateniei.

In practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a se stabili, in cazul unui conflict intre normele celor doua sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. In acest sens, in literatura juridica s-au conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista.

a) Conform teoriei dualiste (elaborata in doctrina germana si italiana, la sfarsitul sec.al XIX -lea si inceputul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, avand izvoare si destinatari diferiti. In consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta in nici o situatie, fiecare dintre ele reglementand un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea, ca pot exista neconformitati intre actele interne si cele internationale, ceea ce in dreptul contemporan nu este de acceptat.

b) Teoria monista are la baza "ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt" si cuprinde doua variante:

  • monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international;
  • monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern.

Prima varianta, dominanta in doctrina sec. XIX, sustinand independenta si suveranitatea deplina a statelor, incearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare in sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivand deci, din dreptul intern al fiecarui stat.

Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinand ca dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural, afirmand ca ar exista o ordine juridica universala, superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat "stat mondial", care atribuie competente statelor in cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga competentele statului rezultand din suveranitatea acestora.

In dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului intern de catre dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat in totalitate. Nu exista insa o practica uniforma a statelor in acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele doua sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz in parte, in functie de prevederile constitutiilor nationale, dar si ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, in care se afirma: "O Parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat" (art.27).

Izvoarele dreptului international public

Concept

In Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului international public: "sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor". Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora.

Categorii

Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, in care sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotararile judecatoresti si doctrina. Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare-echitatea", considerata ca potential izvor de drept.

In doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugand izvoarelor enumerate alte doua categorii: actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.

Tratatul, ca izvor de drept

Tratatul international reprezinta - in sens larg - un acord sau o intelegere - care se incheie intre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept international.

In perioada de inceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a incheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfarsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international.

Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile intre ele concretizandu-se in tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general ale comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

Carta O.N.U.

Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei Mondiale - a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:

  • in cazul unui conflict intre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat international, vor prevala cele dintai;
  • Carta O.N.U este in masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti la aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratate "leaga" doar statele -parti la un tratat.

Carta ONU a fost semnata la Conferinta Natiunilor Unite asupra Organizatiilor Internationale de la San Francisco, la 26 iunie 1945. A intrat in vigoare la 24 Octombrie 1945, dupa ce a fost ratificata de 5 din statele membre fondatoare, respectiv : Franta, URSS, China, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, precum si SUA, alaturi de majoritatea altor semnatari.

Tratatele licite si cele ilicite

In doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi considerat izvor de drept.

In acest sens, trebuie sa se faca distinctie intre tratate, intrucat acestea pot fi de doua categorii : licite si ilicite.

Un tratat licit este cel incheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul ilicit este acel tratat care incalca norme de drept international imperative (de "jus cogens"), sau este nul, ca urmare a existentei unor vicii de consimtamant al Partilor (problema viciilor de consimtamant va fi analizata pe larg in capitolul privind dreptul tratatelor). S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate in vigoare pot sa constituie izvoare de drept international public.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

  • concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora;
  • permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin in cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.

Cutuma

Notiune

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ indelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avand forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca "dovada a unei practici generale, accepata ca drept". Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa intruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

  1. sa aiba un caracter nescris si general, relativ indelungat si repetat;
  2. sa fie acceptata de catre subiectii dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala.

Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor in cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat in timp in reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor).

In practica, s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie intrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. In jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de "o participare larga si reprezentativa din partea statelor insa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat." (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

In ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (cativa ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. In acest mod s-au format asa zisele "cutume salbatice", cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:

  1. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern);
  2. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state decat cele care sunt parti la tratat;
  3. practica generala a organizatiilor internationale (de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol in adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala).

Raportul dintre tratat si cutuma

In ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma, din practica Curtii Internationale de Justitie-CIJ, se desprind cateva reguli:

  1. normele prevazute in tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;
  2. tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe in paralel;
  3. in caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat.

Trebuie precizat insa, ca daca un stat a manifestat in mod sistematic si explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale aceasta nu ii poate fi opozabila.

Codificarea dreptului international

Definitie

Codificarea in dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a normelor dreptului international public, in scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii continutului lor si a inlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a constituit, in primul rand, norma cutumiara.

Tipuri de codificare

Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala.

Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii statelor si jurisprudentei internationale.

Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, in cadrul organizatiilor internationale sau al conferintelor si are un caracter obligatoriu.

In cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atributii in domeniul codificarii dreptului international - Comisia de Drept International, formata din experti cu pregatire juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate: Conventiile asupra Dreptului Marii (Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice (Viena, 1961), Conventia asupra relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969).

Principiile generale de drept international

Notiune

Principiile generale de drept sunt considerate acele normative cu care se opereaza in majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi in dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre hotararile instantelor de judecata internationale fac deseori trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi considerate ca izvoare de drept international.

Categorii

In solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-credinta in indeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar, principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor litigiului, dreptul la aparare etc. In doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor generale de drept a fost si este inca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu).

Principiile fundamentale de drept international public

Definitie

Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta "norme juridice de aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre subiectele de drept international." Aceste principii, consacrate in Carta O.N.U., au fost afirmate si in Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de "jus cogens") de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare.

Enumerarea principiilor

a.       Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta in relatiile dintre state sau principiul neagresiunii. In virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o "crima impotriva umanitatii".

b.      Principiul solutionarii pasnice a diferendelor, care consacra modul de conduita a statelor implicate in diferende, obligandu-le sa recurga la mijloace non-violente de reglementare a problemelor pe care le au, indiferent de natura acestora. In istorie de exemplu, ar fi fost de neconceput ca disputele teritoriale sa fie reglate altfel decat prin forta armelor.

c.       Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state, care, in dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate in dreptul international traditional ca apartinand competentei exclusive a statului fiind transpuse in cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului).

d.      Principiul cooperarii internationale, indica statelor o norma de conduita generala orientata spre dezvoltarea relatiilor dintre ele, bazat pe identificarea de interese commune si avantajul reciproc.

e.       Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca "autorizand sau incurajand o actiune ( . ) care ar dezmembra in total sau in parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent( . )" ;

f.       Principiul egalitatii suverane a statelor, este materializat in norma potrivit careia indiferent de marimea, forta, sau importanta geo-strategica a unui stat in raport cu alte state, de aici nu decurg pentru acesta drepturi suplimentare. In plus, principiul consacra faptul ca suveranitatea unui stat nu poate fi considerata mai importanta sau mai putin importanta decat suveranitatea altui stat.

g.      Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale -" pacta sunt servanda", defineste o obligatie esentiala pentru asigurarea ordinii in relatiile internationale si ofera certitudinea ca subiectii de drept international, care sunt statele natiuni, evita prin conduita lor externa generarea de crize internationale.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat in cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (in prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:

  1. Principiul inviolabilitatii frontierelor
  2. Principiul integritatii teritoriale
  3. Principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Aceste principii vorbesc de la sine acum, dar in urma cu peste 30 de ani, cand s-a pus problema consacrarii lor, Europa era divizata de optiuni strategice si ideologii opuse. Prin urmare, triada de mai sus este rezultatul unui compromis major survenit intre cele doua blocuri politico-militare care divizau Europa in perioada Razboiului Rece. Atunci, statele occidentale fortau inscrierea pe agenda internationala a problematicii respectarii drepturilor omului, iar blocul socialist incerca sa consolideze status-quo-ul teritorial postbelic. Practic nici unul din cele trei principii nu a fost respectat integral de la adoptarea oficiala, dar aceasta s-a produs in etape istorice diferite, datorita reconfigurarii politico-strategice a continentului european, in 1989-1991.

Hotararile judecatoresti si doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului international public.

Hotararile judecatoresti

Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corecta a unei norme de drept international.

Pot fi incluse in aceasta categorie:

  1. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotararile acestei instante internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauza in care se pronunta;
  2. Hotararile tribunalelor arbitrale internationale;
  3. Hotarari ale unor tribunale nationale, pronuntate in litigii care ridica probleme de drept international.

Doctrina

Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti in domeniu, cat si operele unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. In jurisprudenta instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca sursa a dreptului international.

Actele organizatiilor internationale

Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentand un izvor secundar, derivat al dreptului international public, in virtutea faptului ca organizatiile internationale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor.

Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua categorii de acte ale organelor unei organizatii internationale:

  1. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter obligatoriu;
  2. acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii Europene, cum sunt Consiliile si Comisia, adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu pentru membrii Uniunii, Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrang din punct de vedere juridic statele pe care le vizeaza, ele nu pot fi totusi dispretuite, intrucat aceasta ar echivala cu negarea angajamentelor luate in momentul aderarii la organizatie, respectiv de a concura la realizarea scopului inscris in statut.

Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate in considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice in planul relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea.

a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa in legatura cu o anumita situatie si este in masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental. Acestea din urma au determinat formarea unor norme cutumiare in domeniu. Retinem ca exemplu semnificativ « Proclamatia Truman » care a individualizat doctrina cu acelasi nume (12 martie 1947), prin care SUA se angajau sa acorde sprijin economic si militar concomitent Greciei si Turciei pentru a preveni intrarea acestora sub controlul strategic si ideologic al URSS;

b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor categorii (guvern, natiune care lupta pentru dobandirea independentei sau insurgentii dintr-un razboi civil, ca exemplu : PKK, cu guvern si parlament in exil) si prin care isi manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept international;

c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie impotriva actiunilor unui alt stat care incalca drepturile sale legitime, atragandu-i atentia asupra responsabilitatii sale sau solicitandu-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi impiedicata, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare. Se considera ca o diplomatie este cu adevarat preventiva, atunci cand reuseste sa realizeze o constructie formata din demersuri care sa elimine protestul din raporturile sale externe cu alte state.

d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite drepturi pe care le dobandise in baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internationala si a raspunde in cazul nerambursarii la timp a creditului.

Echitatea

Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un litigiu in conformitate cu principiul echitatii ("ex aequo et bono"), daca partile in acea cauza sunt de acord. Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci cand partile unui litigiu incredinteaza "judecatorului international" solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instantei puteri exceptionale. Intr-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor in cauza. Recurgerea la echitate nu inseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international public. Totusi, o hotarare judecatoreasca pronuntata in baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, intrucat nu se fondeaza pe normele dreptului international. Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrans de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamantul expres al partilor in cauza.

Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte.

Ierarhia normelor in dreptul international public

O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului international public se poate stabili intre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor incheiate de statele membre ale organizatiei. In cazul unui conflict intre dispozitiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U.

O alta ierarhizare este posibila intre normele universale (normele din tratate cu caracter general, universal) si cele particulare, cu primatul primelor.

In dreptul international contemporan opereaza distinctia intre norme imperative (de jus cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive. Aceasta inseamna ca normele dispozitive permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul Partilor.

Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969) defineste norma imperativa ca fiind "o norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata decat printr-o noua norma a dreptului international avand acelasi caracter" (art.53). Orice tratat care, in momentul incheiereii sale, se afla in conflict cu o norma imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi norme imperative impune adaptarea normelor in vigoare dispozitiilor acesteia.

Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinand categoriei de jus cogens urmatoarele norme: principiile de drept international inscrise in Carta ONU, drepturile si libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).

Subiectii dreptului international public

Notiune si categorii

Subiectii dreptului international public sunt "entitati participante la viata internationala, cu drepturi si obligatii directe". Cu alte cuvinte, subiectii dreptului international public reprezinta acele entitati care participa la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept international inseamna a beneficia de personalitate juridica internationala, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii cu caracter international.

Participantii la raporturile juridice internationale

Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre participantii la raporturile juridice internationale:

  1. statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;
  2. organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
  3. natiunile sau popoarele care pot sa aspire la independenta si stat propriu, subiecte cu personalitate juridica limitata si tranzitorie, pana la formarea statului independent;
  4. persoanele fizice si organizatiile neguvernamentale, care se inscriu in categoria altor entitati participante la raporturi juridice internationale, dar a caror personalitate juridica nu este recunoscuta in dreptul international public.

Statul-subiect principal al dreptului international public

Pentru ca o entitate sa poata constitui un stat, este nevoie de o populatie permanenta, un teritoriu determinat, un guvern independent si o ordine sociala, politica si juridica.

Suveranitatea statului

Statul suveran ocupa o pozitie dominanta intre subiectele de drept international public si aceasta, pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept si este singurul care poseda capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international.

Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul ca, celelalte state recunosc sau nu aceasta calitate. Suveranitatea este cea care confera statului personalitate juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona in cadrul comunitatii internationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii.

Suveranitatea este un "atribut al puterii de stat" In virtutea atributului de suveranitate, statul isi exercita autoritatea pe doua planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetatenilor sai, precum si asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa, edictand legi si aplicand sanctiuni in cazul nerespectarii lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta natiunea si a o angaja in raporturi cu alte natiuni .

Drepturile si obligatiile statelor

Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate in Conventia de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei Statelor Americane (O.S.A.) si in Carta drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974).

Dintre drepturile statelor se retin:

  1. dreptul la existenta si de a-si exercita suveranitatea;
  2. dreptul la pace si securitate;
  3. dreptul de a fi egal cu ceilalti;
  4. dreptul de a participa la viata internationala;
  5. dreptul la legitima aparare in cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din partea altor state;
  6. dreptul la autodeterminare, implicand dreptul de a alege si de a organiza in mod liber sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale;
  7. dreptul la dezvoltare si progres.

Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de imunitate de jurisdictie a lor si a bunurilor lor, in fata organelor judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta un drept la care statul poate sa renunte, in anumite imprejurari.



Obligatiile statelor au la baza, in primul rand, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului international public si constau in:

  1. obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta in relatiile interstatale;
  2. obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor altor state;
  3. obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ;
  4. obligatia de a indeplini cu buna-credinta obligatiile internationale rezultand din tratate;
  5. obligatia de a proteja mediul.

Tipuri de state

In societatea internationala exista mai multe tipuri de state:

  1. state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii si administratiei de stat si reprezinta subiecte unice de drept;
  2. uniuni de state, reprezentand forme de asociere a doua sau mai multe state independente. Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile si federatiile.
  3. statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederatiile sunt acele uniuni de state in cadrul carora statele membre isi pastreaza calitatea de subiecte de drept, fiind state de sine statatoare care isi conduc singure relatiile internationale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizeaza si coordoneaza activitatea acestora in anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei confederatii regionale, constituita in baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - incheiat intre statele fostei U.R.S.S. si cuprinde in structura sa mai multe organe: Consiliul Sefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne, Comitetul de coordonare si consiliere - organ permanent executiv, Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, care coordoneaza politica externa a statelor membre, Consiliul Ministrilor Apararii - responsabil de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandantilor trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala si un Secretariat executiv. Prin tratatele incheiate la nivel de confederatie, statele membre vizeaza sa creeze o uniune economica in care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a capitalului, a serviciilor si a persoanelor din aceasta zona, precum si asigurarea unei zone de liber schimb

De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie inspre constituirea unei federatii. Este cazul S.U.A., care, inainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei confederatii. Federatiile reprezinta uniuni de state care au renuntat la independenta lor, transferand calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre isi pastreaza competenta de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relatiile externe. Este cazul Belgiei, al Elvetiei etc.

O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate limitata de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de statutul sau specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elvetia si Austria. Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte interne ale acestuia - legi si dispozitii constitutionale. Statului neutru ii revin obligatii specifice: de a nu participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi; de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare a munitiilor, armamentului si a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea pacii si securitatii internationale.

Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda sprijin statului victima, in cazul unui razboi. Acest din urma drept ii este recunoscut statului neutru, care, in societatea contemporana, nu mai este "tinut" de obligatia de impartialitate.

Organizatiile internationale guvernamentale

Organizatiile internationale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de functionare, fiind indreptatite sa isi asume doar acele drepturi si obligatii care concura la realizarea scopului pentru care au fost infiintate. Totodata, reprezinta subiecte de drept derivate, intrucat sunt creatia statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea de subiecte de drept, prin statut.

Personalitatea juridica internationala a organizatiilor guvernamentale se manifesta pe plan intern si pe plan international si consta in: dreptul de a-si coordona activitatea organelor interne, in dreptul de a incheia tratate, de a infiinta misiuni diplomatice permanente si de a accepta functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe langa ele (drept de legatie activa si pasiva), in dreptul organizatiilor si a functionarilor acestora de a beneficia de imunitati si privilegii diplomatice, in dreptul de a actiona pe plan international impotriva unui alt subiect de drept si in obligatia de a raspunde in fata unor instante internationale.

Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele care nu sunt membre ale organizatiei.

Dreptul international public - drept esentialmente interstatal - nu recunoaste persoanei fizice calitatea de subiect de drept in ordinea internationala. Se apreciaza, in literatura de specialitate ca participarea individului la viata internationala este mediata de catre stat. Statul, prin semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie in favoarea individului drepturi si obligatii, exprimandu-si in acest mod consimtamantul ca persoana fizica sa actioneze in cadrul relatiilor internationale. Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept in favoarea individului se mentine controversata.

Rolul individului in dreptul international se discuta in legatura cu domeniul dreptului international penal si al dreptului international al drepturilor omului.

Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale in cazul comiterii unor fapte, considerate infractiuni prin conventiile internationale (de exemplu, genocidul), prin care statele se obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte in legea interna. In baza unor astfel de reglementari persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a statului. Insa pentru comiterea crimelor de razboi sau a crimelor impotriva pacii si umanitatii, care constituie infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international, in fata instantelor jurisdictionale.

Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept intern - persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridica internationala, manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al comunicarilor sau al recursurilor cu caracter contencios, inaintate unor institutii jurisdictionale sau altor organe internationale. In fata Curtii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plangere impotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a Conventiei Europene a Drepturilor Omului (1950). In fata acestei institutii jurisdictionale individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.

Recunoasterea statelor si guvernelor

Recunoasterea statelor reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin care acesta constata aparitia sau existenta altui stat, pe scena vietii internationale. Actul recunoasterii reprezinta un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o obligatie a acestuia.

In literatura de specialitate continua sa se discute despre valoarea actului de recunoastere internationala a noului stat si efectele sale. Recunoasterea este un act declarativ si nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobandeste personalitate juridica din momentul recunoasterii sale, ci din cel al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste relatii oficiale (diplomatice si consulare) cu statul care face obiectul recunoasterii.

Recunoasterea poate fi expresa, atunci cand recunoasterea se face printr-un act oficial care este comunicat statului vizat, dupa cum poate fi tacita, atunci cand din comportamentul statului rezulta intentia sa de a recunoaste un alt stat (de exemplu, incheie un tratat cu acesta).

Recunoasterea guvernelor

Intervine atunci cand noul guvern se formeaza altfel decat pe cale constitutionala (prin revolutie, insurectie, lovitura de stat etc), sau atunci cand se remarca emergenta in paralel a doua guverne.

Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat si intelege sa aiba relatii cu acesta.

Pentru a face obiectul recunoasterii, este de la sine inteles ca guvernul in cauza trebuie sa fie legitimat in primul rand prin suportul majoritatii populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de obligatiile internationale ale predecesorilor sai.

Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state; dobandirea dreptului de a inainta actiuni in fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a recunoscut; dobandirea dreptului la imunitatea de jurisdictie si de executie. (Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit caruia un stat nu poate fi actionat de catre alt stat - impotriva vointei sale - in fata unei instante de judecata.)

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor in dreptul international este reglementata de doua conventii - Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) si Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive si datorii (Viena, 1983).

Notiunea de succesiune a statelor este definita in dispozitiile conventiilor mentionate ca reprezentand "substituirea unui stat in locul altuia, in ceea ce priveste raspunderea pentru relatiile internationale ale unui teritoriu". In virtutea exercitarii suveranitatii, un stat poate decide in mod liber daca si in ce masura va pastra relatiile juridice stabilite de antecesorul sau.

Problema succesiunii s-a distins in urmatoarele situatii:

  1. in cazul crearii de noi state pe teritoriile fostelor colonii;
  2. in cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare;
  3. in cazul succesiunii la calitatea de membru in organizatiile internationale;
  4. in cazul unei revolutii sociale.

Regulile aplicabile in fiecare din aceste situatii:

a) Popoarele din teritoriile colonizate, in baza dreptului lor la autodeterminare, s-au constituit in noi state, independente, care reprezinta un noi subiecti de drept international. O consecinta fireasca a acestui fapt o constituie incetarea tratatelor care instituiau protectoratul si tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. In ceea ce priveste celelalte tratate de colaborare internationala ale vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de catre noul subiect de drept, eventual cu formularea unor rezerve sau declaratii interpretative, fata de clauzele care nu corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizeaza prin incheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaratii unilaterale prin aderarea la tratate sau prin renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au incheiat, de exemplu, intre Anglia si fostele sale colonii.

b) Prin fuziune se intelege reunirea mai multor state intr-un singur stat, care va deveni noul subiect de drept international. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. in 1990.

Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare subiecte independente de drept international. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S in 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state.

In asemenea cazuri, de regula, noului stat continua sa i se aplice tratatele incheiate anterior.

c) Succesiunea statelor la calitatea de membre in organizatiile internationale se rezolva in functie de procedura de admitere a membrilor prevazuta in actul constitutiv al organizatiei. Aceasta presupune si manifestarea de vointa expresa din partea statului de a deveni membru intr-o organizatie ca succesor al altui stat.

d) Pentru statele create ca urmare a unor revolutii sociale nu se pune problema unei succesiuni propriu-zise, intrucat, teritoriul si populatia ramanand aceleasi, nu apare un nou subiect de drept international. Dupa o revolutie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii emit o declaratie in care-si precizeaza pozitia fata de tratatele si conventiile incheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, in comunicatul exprimat in decembrie 1989 arata ca, va mentine tratatele si conventiile incheiate de Romania, anterior acelei date.

Dreptul tratatelor

Definitia si sediul legal al materiei

Tratatul reprezinta "actul juridic care exprima acordul de vointa intre doua sau mai multe state, sau alti subiecti de drept international in scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi si obligatii in raporturile dintre ele".

Ansamblul normelor care reglementeaza incheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de incetare a tratatelor constituie Dreptul Tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat in doua documente internationale de referinta - Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform primei Conventii, tratatul reprezinta "un acord international incheiat intre state in forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat intr-un singur instrument sau in doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara" (art.2.a).

Elementele tratatului si denumirea

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

  1. subiectii sau partile tratatului, respectiv statele sau alti subiecti de drept international;
  2. vointa partilor, liber exprimata;
  3. obiectul tratatului.

Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa incheie intre ele acte guvernate de dreptul lor intern, insa asemenea acte nu intra in categoria tratatelor (de exemplu, contractele).

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord incheiat intre state este cea de "tratat".

Acordurile pot sa fie incheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.

Clasificarea tratatelor internationale

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

  1. dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;
  2. dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri militare, economice, culturale, juridice etc.;
  3. dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de exemplu, tratatele de pace);
  4. dupa mecanismul de aderare la tratat: tratate deschise si tratate inchise;
  5. dupa calitatea partilor contractante: tratate incheiate numai de state, tratate incheiate intre alti subiecti de drept international;
  6. dupa continutul material: tratate - contract, care urmaresc realizarea unei operatii juridice, cum sunt tratatele de comert si tratate - lege, prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U..

Incheierea tratatelor

Etapele incheierii unui tratat

Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale care sunt aplicabile etapelor procesului de incheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunand mai multe reguli alternative intre care statele pot sa opteze.

Multe din dispozitiile conventionale referitoare la o etapa sau alta a procesului de incheiere a tratatelor cuprind mentiunea "in afara cazurilor in care partile nu convin altfel".

Prin urmare, procedura de incheiere a tratatelor este guvernata de regula "autonomiei depline de vointa a partilor".

In general, la incheierea unui tratat international se parcurg trei etape:

  1. negocierea textului;
  2. semnarea tratatului;
  3. ratificarea documentului, respectiv dovedirea consimtamantului partilor de a se obliga prin tratat.

Aceste etape sunt urmate de intrarea in vigoare a tratatutului.

Negocierea

Este prima etapa, in cursul careia partile convin si elaboreaza textul tratatului. Negocierile se desfasoara intre reprezentantii statelor cu atributii speciale in acest domeniu.

Imputernicirea unui reprezentatnt al statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat, in conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente poarta denumirea de "depline puteri", definite in Conventia privind dreptul tratatelor, astfel: "documentul emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand una sau mai multe persoane imputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamantul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a indeplini oricare alt act cu privire la tratat" (art.1, c).

Persoana imputernicita cu "deplinele puteri" se numeste "plenipotentiar"

In ceea ce priveste imputernicirea care rezulta din deplinele puteri, Conventia manifesta o anumita suplete, permitand confirmarea ulterioara a imputernicirii unei persoane care a participat la un act legat de incheierea unui tratat fara a prezenta deplinele puteri.

Pe langa persoanele special imputernicite prin "deplinele puteri" exista si o categorie de persoane, care, in baza functiei pe care o indeplinesc in stat nu au nevoie sa prezinte deplinele puteri in vederea negocierii si incheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

  1. seful statului, seful guvernului si ministrul de externe
  2. sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, intre statul acreditant (care il trimite) si statul acreditar (statul gazda);
  3. reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, in vederea elaborarii unui tratat.

Semnarea

Urmatoarea etapa in incheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care poate sa aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului tratatului, fie de exprimare a consimtamantului statului de se obliga prin tratat.

In primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au incheiat iar textul semnat are o forma defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante. Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului.

Etapa negocierii unui tratat nu este urmata in toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a textului. Exista situatii in care, dupa incheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea "ad-referendum" sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea "ad-referendum" semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care consta in inscrierea initialelor numelui negociatorului imputernicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu.

Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare.

Exprimarea consimtamantului

A treia etapa consta in exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratat, acceptand obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul isi exprima vointa de fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimtamantului statului de a fi "legat" prin tratat este ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea defintiva presupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale statului - de obicei parlamentele nationale - analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea dispozitiilor acestuia.

Ratificarea tratatelor de catre parlament este in prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratatele internationale.

Termenul de ratificare depinde in mare masura de natura tratatului si este prevazut in clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata sau refuzata, iar daca un stat incearca sa modifice un tratat in timpul ratificarii, acest act echivaleaza cu un refuz al ratificarii, insotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu acceptata.

La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si in anumite limite, rezerve.

b) O alta modalitate de exprimare a consimtamantului statelor este aprobarea sau acceptarea. Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor, determinata de cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentele nationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta guvernelor.

In conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre guvern acele tratate care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la domenii esentiale ale suveranitatii statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamantului statelor, aplicabila numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina in cazul in care un stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta.

Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta in mod expres in textul documentului deja convenit.

d) Consimtamantul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. In anumite cazuri, semnarea echivaleaza cu exprimarea consimtamantului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect daca sunt intrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute in Conventia privind dreptul tratatelor:

  • tratatul sa prevada in mod expres aceasta posibilitate, sau sa se stabileasca intr-un alt mod vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de consimtamant;
  • intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din "deplinele puteri" ale reprezentantului sau sa fie exprimata in timpul negocierii.

Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute sub denumirea de acorduri in forma simplificata. Aceste acorduri constau, de obicei, in schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune etc. Originea acestor acorduri se regaseste in practica S.U.A, in care sunt cunoscute sub denumirea de "executive agreements" si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele statului, evitand astfel aprobarea Senatului si facilitand in acest mod participarea statului la tratatele internationale.

Intrarea in vigoare a tratatului

In general, data intrarii in vigoare a unui tratat este prevazuta expres in textul acestuia. Daca tratatul nu o prevede, momentul intrarii in vigoare este convenit ulterior de catre parti. Intrarea in vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice fata de statele parti.

In cazul tratatelor bilaterale, data intrarii in vigoare o reprezinta momentul schimbarii instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele isi comunica indeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamantului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

In ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe langa unul dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatului si caruia i-a fost incredintata functia de depozitar, sau pe langa o organizatie internationala investita cu aceeasi functie.

Data intrarii in vigoare a tratatelor se stabileste in functie de acumularea unui numar minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare.

Tratatele incheiate de Romania

Potrivit dispozitiilor constitutionale (art.91, al.1) si ale Legii nr.4 din 1991, incheierea tratatelor internationale in numele Romaniei este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate sa imputerniceasca in acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai Romaniei. Pe baza acestei imputerniciri guvernul poate sa ia masuri in vederea initierii si negocierii tratatelor internationale in numele statului.

Tratatele negociate si semnate in numele Romaniei se supun, fie ratificarii prin lege, de catre Parlament, fie aprobarii prin hotarare guvernamentala, in functie de domeniul in care intervin. Astfel, potrivit art.4 din Legii nr.4 din 1991 sunt supuse ratificarii prin lege de catre Parlament, tratatele care se refera la : colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor in vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre Parlament.

In conformitate cu art.5 din Legea nr.4 din 1991, tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate in art.4 sunt supuse aprobarii prin hotarare guvernamentala. Guvernul il informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte intelegeri internationale pe care le aproba.

Acordurile si intelegerile cunoscute sub denumirea de "acorduri in forma simplificata" se incheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot incheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale in acest domeniu, in colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.6 din Legea nr.4 din 1991). Acordurile in forma simplificata nu impun - prin continutul lor - ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre Guvern.

Rezervele la tratate

Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul traditional in dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriori a campului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. In cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale.

Rezerva este definita in Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si avand un caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, in ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).

Conditii de valabilitate

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa indeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie):

a) rezervele sa fie exprimate in forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state - parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte in mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor sa nu fie in mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a pedepsei);

c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a inregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic in care rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. In dreptul international modern conditia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.

In practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi interne, in vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie insotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale.

O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.

Tipuri de rezerve

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste intr-o maniera proprie, conform legilor interne.

Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate intre statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).

Intre statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica in forma modificata prin continutul rezervelor.

Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:

  1. fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice intre ele si statul rezervatar;
  2. fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea intre ele si statul rezervatar a intregului tratat.

In majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntand la acestea pe masura ce isi acordeaza legislatia nationala la normele internationale.

Aplicarea in spatiu sit imp a tratatelor

Aplicarea teritoriala a tratatelor

In principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia privind dreptul tratatelor). In anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin "clauza federala", teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. In mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la "clauza coloniala" in care stabileau daca prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

Aplicarea in timp a tratatelor

Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28). Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar in ceea ce priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii in vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta in textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor in vigoare, care este stabilit in dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea in vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor - parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta in textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa inceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

Efectele tratatelor fata de parti si de terti

Efectele tratatelor fata de parti

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa indeplineasca cu buna-credinta si intocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, intrucat doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a unui drept international.

Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creaza nici drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamantul sau.

Efectele tratatelor fata de terti

Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobandi drepturi in baza unor tratate la care nu sunt parti in urmatoarele conditii (art.36):

  1. daca partile unui tratat inteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state, sau tuturor statelor;
  2. daca statul tert consimte, fie in mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala in legatura cu un diferend la care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor, prevazute in Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie.

In anumite conditii pot rezulta obligatii, in sarcina statelor, in baza unor tratate la care nu sunt parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):

  1. daca partile unui tratat inteleg sa creeze o obligatie in sarcina unui stat tert;
  2. daca statul tert consimte, in mod expres si in scris la aceasta obligatie.

Prin indeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct intre statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentand unicul fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat.

In practica internationala exista o categorie de tratate, denumite tratate obiective, care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale. Asemenea tratate, intrucat reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar si in lipsa consimtamantului lor. Din aceasta categorie fac parte:

  1. tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);
  2. tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala (regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );
  3. tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor comunitatii internationale.

Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna

Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre dreptul international si dreptul intern al statelor.

Teoria monista

Conform teoriei moniste - cu primatul dreptului international asupra dreptului intern - din momentul intrarii in vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia organelor legislative, chiar daca s-ar afla in contradictie cu o lege interna, situatie in care, actul normativ intern ar inceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizand rolul statului ca subiect de drept international. In cazul teoriei moniste - cu primatul dreptului intern asupra dreptului international, tratatul dobandeste forta juridica in masura in care aceasta ar fi prevazuta de legea interna, iar in caz de conflict intre norma interna si cea internationala, se da prioritate actului normativ intern.

Teoria dualista

Teoria dualista, care sustine distinctia neta intre cele doua sisteme de drept - intern si international - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul tratatului din ordinea internationala in ordinea interna, acesta dobandind caracterul actului in care a fost transpus (lege interna).

In prezent tendinta este de a da prioritate normelor internationale fata de normele interne, insa cele doua teorii subzista

Prin urmare, aplicarea dispozitiilor unui tratat in ordinea interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind determinata de modalitatea de receptare de catre fiecare stat a normelor dreptului international.

Teoria monista si dualista in practica statelor

In unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile scandinave, pentru ca normele dreptului international sa aiba efect in ordinea juridica interna se procedeaza la "transformarea" normelor internationale - cuprinse in tratate - in norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele internationale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege speciala de aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).

Majoritatea statelor europene au prevazut in Constitutiile lor, recunoasterea normelor internationale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regaseste in Austria, in Italia, Franta si Germania. Constitutia Olandei prevede in plus, ca tratatele internationale la care statul este parte prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii contrare (sistem monist cu primatul dreptului international).

Cadrul constitutional roman privind raportul dintre dreptul international si dreptul intern este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11, tratatele ratificate de catre Parlamentul Romaniei devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune in legatura cu prioritatea normelor internationale fata de cele interne, precizand doar, ca statul roman "se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna - credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte." In Conventia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul ca "un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica esecul sau in executarea unui tratat", eliminand astfel posibilitatea ca statele sa se prevaleze de legislatia lor interna pentru a nu respecta obligatiile internationale.

Art.20 din Constitutia Romaniei se refera la incidenta tratatelor in domeniul drepturilor omului asupra legislatiei nationale. In articolului mentionat se afirma obligatia autoritatilor competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce reglementeaza drepturile si libertatile cetatenilor in concordanta cu documentele internationale adoptate in acest domeniu: Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate in domeniul drepturilor omului la care Romania este parte.

Singurul domeniu in care se prevede, in mod expres, prioritatea reglementarilor internationale fata de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileste preeminenta tratatelor referitoare la drepturile omului, la care tara noastra este parte, fata de legile interne care contin dispozitii contrare. In practica Curtii Constitutionale s-a sustinut, in mod repetat, ca "respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului in Romania nu este conditionata de revizuirea legislatiei nationale, fiind direct aplicabila, (n.n. "self-executing") conf.art.11 din Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin care a fost inlaturata solutia necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei interne in vederea acordarii acesteia cu obligatiile internationale asumate."

Suspendarea sau incetarea aplicarii tratatelor

Conventia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si conditiile in care un tratat poate sa fie suspendat sau in care inceteaza aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite clauze ale tratatului, in timp ce incetarea aplicarii unui tratat este definitiva si vizeaza intregul tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate partile la tratat sau numai una (unele) dintre ele.



Suspendarea sau incetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau poate sa intervina independent de vointa acestora.

Suspendarea sau incetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei partilor

Incetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

  1. daca a fost incheiat pe durata determinata;
  2. ca urmare a manifestarii unilaterale de vointa a uneia din parti, prin denuntare sau retragere, daca aceste modalitati sunt expres prevazute in textul tratatului sau sunt acceptate de catre toate celelalte state-parti;
  3. in mod tacit, ca urmare a incheierii intre acelasi parti a unui nou tratat avand acelasi obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior.

Incetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

  1. ca urmare a incalcarii substantiale a tratatului de catre una din parti;
  2. ca urmare a imposibilitatii de a indeplini obligatiile asumate de catre un stat datorita intervenirii unor conditii exceptionale.

Incetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor

Intervine in situatii care fac imposibila executarea lor:

  1. ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor tratatului, ca subiecte de drept international ( caducitatea tratatului);
  2. ca efect al schimbarii fundamentale a imprejurarilor, care au determinat incheierea tratatului, daca aceasta afecteaza in mod esential baza consimtamantului statului exprimat la data incheierii tratatului (incetarea tratatului);
  3. ruperea relatiilor diplomatice si consulare si razboiul (incetare sau suspendare);
  4. constatarea nulitatii unui tratat (incetarea tratatelor).

Nulitatea tratatelor

Cauze care determina declararea nulitatii

Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de incetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine:

  1. in cazul in care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflata in vigoare in momentul incheierii sale, sau aparuta ulterior;
  2. in cazul in care se constata un viciu de consimtamant care a afectat acordul de vointa al partilor in momentul incheierii tratatului.

Incalcarea normelor imperative

Din regula stabilita de Conventia privind dreptul tratatelor, potrivit careia "este nul orice tratat care, in momentul incheierii sale este in conflict cu o norma imperativa a dreptului international general " (art.53), rezulta ca statele nu pot sa incalce sau sa modifice printr-un tratat o norma internationala de jus cogens. Normele de jus cogens constituie un nucleu normativ care fundamenteaza existenta unei ordini legale a societatii internationale, impunandu-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat incheiat cu incalcarea unei norme imperative se considera nul din momentul incheierii sale. In cazul aparitiei unei noi norme de jus cogens orice tratat existent care este in conflict cu norma imperativa devine nul pentru viitor (ex nunc) (art.64).

Viciile de consimtamant

Conform dispozitiilor Conventiei privind dreptul tratatelor, daca un stat nu a fost in masura sa-si exprime liber consimtamantul sau de a se obliga in baza unui tratat, acesta poate sa invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimtamant care determina anularea unui tratat pot sa conste in:

a.       incalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a incheia tratate;

b.      eroare;

c.       coruperea reprezentantului unui stat;

d.      constrangerea unui stat sau a reprezentantului sau.

Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o incalcare a unor dispozitii interne ale statului, de regula constitutionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat, "deplinele puteri"). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a tratatului, Conventia o restrange la cazurile in care "violarea a fost vadita si priveste o regula de importanta fundamentala a dreptului sau intern" (art.46).

Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului daca este vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat in mod esential consimtamantului statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin comportamentul sau la producerea sa (art.48). In practica, eroarea a fost invocata in special in probleme de delimitare a frontierelor.

Un stat poate invoca nulitatea tratatului daca consimtamantul sau a fost obtinut "in urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri"(art. 49).

Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimtamant atunci cand actele de corupere au fost evidente si in masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui reprezentant. (art. 50).

Constrangerea exercitata asupra reprezentantului statului, in cazul in care este constatata, lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrangerea se refera la "acte sau amenintari" indreptate impotriva reperezentantului statului, ca individ si nu in calitatea sa de organ al statului.

Conventia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrangerea exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). In dreptul international clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor intre state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul Briand -Kellogg din 1928 a scos razboiul in afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international.

Tipuri de nulitate

Conventia de la Viena prevede doua tipuri de nulitate - aboluta si relativa - avand regimuri juridice distincte.

Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamant a fost viciat si poate fi acoperita ulterior prin confirmare de catre acelasi stat. (art.45) Se sanctioneza cu nulitate relativa viciile de consimtamant rezultand din: incalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a incheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.

Nulitatea absoluta sanctioneaza viciile de consimtamant rezultand din constrangerea exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea absoluta poate fi invocata de catre orice stat parte la tratat si chiar din oficiu, de catre o instanta internationala. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.

Interpretarea tratatelor

Definitie

Prin interpretarea tratatului international se intelege operatiunea prin care se urmareste stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat in cursul aplicarii acestuia. Obiectul interpretarii il reprezinta textul tratatului Scopul interpretarii este clarificarea clauzelor ambigue si determinarea intentiei reale a partilor in vederea unei aplicari corecte a tratatului.

Tipuri de interpretare

Entitatile competente sa interpreteze un tratat international sunt : pe plan international - statele parti la tratat, instantele jurisdictionale sau arbitrare si organizatiile internationale, iar pe plan intern - organele executivului, de regula ministerele afacerilor externe.

Interpretarea realizata de partile unui tratat are o forta superioara fata de alte interpretari, si poarta numele de interpretare autentica. Partile pot sa includa in textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc continutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea si aplicarea diferita a tratatului. Daca in cursul aplicarii tratatului interpretarile devin divergente, partile pot sa incheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurand uniformitatea aplicarii dispozitiilor acestuia. Organizatiile internationale sunt competente sa interpreteze dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.

Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul international si de Curtea Internationala de Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta obligatorie numai pentru partile care au supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instantei internationale.

Reguli de interpretare

Conventia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, stabilind o regula generala de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile tratatelor autentificate in mai multe limbi (art.33).

Regula generala consta in obligativitatea interpretarii unui tratat cu buna-credinta, potrivit sensului obisnuit ce urmeaza a fi atribuit termenilor tratatului, in contextul lor si in lumina obiectului si a scopului tratatului.

Regula interpretarii tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul general al aplicarii cu buna-credinta a tratatelor internationale (pacta sunt servanda).

Interpretarea termenilor tratatului in contextul lor, presupune analiza acestora in contextul intregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale si anexele, precum si luarea in considerare a oricaror acorduri, instrumente sau practici in legatura cu tratatul, intervenite intre parti cu prilejul incheierii acestuia sau ulterior.

Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen va fi inteles intr-un sens special numai daca se stabileste ca aceasta a fost intentia partilor.

Alaturi de aceste reguli generale, in interpretarea unui tratat se poate recurge - daca este necesar - si la mijloace complementare, indeosebi la lucrarile pregatitoare si la imprejurarile in care a fost incheiat tratatul.

Daca un tratat a fost autentificat in doua sau mai multe limbi, textul are aceeasi valoare in fiecare dintre aceste limbi, in afara de cazul in care partile au convenit sa acorde prioritate unuia dintre texte, in caz de divergenta. In situatia in care din comparatia textelor autentice rezulta o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde in cea mai mare masura obiectului si scopului tratatului.

Reglementari ale dreptului international public referitoare la populatia statelor si la persoanele fizice

Notiunea de populatie

Populatia, alaturi de teritoriu si guvern, reprezinta unul dintre elementele constitutive ale statului. Ea cuprinde totalitatea cetatenilor unui stat, precum si celelalte categorii de persoane aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa (straini, apatrizi, refugiati, persoane stramutate). Sunt exclusi de sub jurisdictia statului, personalul diplomatic si consular al statelor straine aflat pe teritoriul statului, precum si functionarii internationali care beneficiaza de imunitati si privilegii diplomatice.

Statul, in temeiul suveranitatii sale, stabileste, prin legislatia nationala, statutul juridic al persoanelor care formeaza populatia sa. Demersul legislativ al statului in acest domeniu trebuie sa se bazeze pe principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Cetatenia

Notiune

Cetatenia reprezinta "legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat". Dintre categoriile de persoane care formeaza populatia statului, doar cetatenii acestuia pot sa detina plenitudinea drepturilor si a obligatiilor prevazute in legislatia nationala.

Conditii de valabilitate

Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala, conditiile de acordare a cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state ale comunitatii internationale pot fi limitate de normele dreptului international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se realizeze in anumite conditii:

  1. pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie licita din punct de vedere al dreptului international, adica sa nu fie acordata pe baz unor criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);
  2. acordarea cetateniei sa aiba in vedere legatura efectiva a individului cu statul;
  3. acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international.

Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de recunoasterea statelor comunitatii internationale.

Modalitati de dobandire a cetateniei

Cetatenia se dobandeste prin nastere sau prin naturalizare.

In primul caz se iau in considerare urmatoarele principii:

  1. principiul jus sanguinis ( "prin legatura de sange"), conform caruia copilul dobandeste cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii;
  2. principiul jus soli ( "prin locul nasterii"), conform caruia copilul dobandeste cetatenia statului pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia parintilor.

In cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine la cererea persoanei si in baza unui act al autoritatilor statului care o acorda conform legii. Naturalizarea reprezinta, adesea, efectul casatoriei sau al sederii prelungite (al rezidentei) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr.21/1991, cetatenia romana se dobandeste prin nastere, prin adoptie, prin repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa indeplineasca anumite conditii pentru ca cererea sa sa fie solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului, sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta, sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate impotriva intereselor statului roman etc.

Modalitati de pierdere a cetateniei

Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare si prin retragere.

Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de obicei, atunci cand o persoana se stabileste intr-o tara care nu acorda dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra cetateniei celorlalti membri ai familiei, acestia avand dreptul sa o pastreze in continuare.

Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave impotriva statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia in mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetateniei poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobandit cetatenia prin naturalizare, nu si prin nastere.

Conflicte de cetatenie

In anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie:

a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci cand o persoana are doua sau mai multe cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni ai unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, in situatia de bipatridie.

Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese intre state, ale caror efecte se repercuteaza asupra persoanei in cauza. In aceste cazuri se ridica problema de a stabili carui stat ii revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau in care dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetatenie se solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului, al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).

b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere a cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta in lipsirea persoanei de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor, atat in conventiile internationale, cat si in actele normative interne, fiind obligati sa respecte legislatia statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa beneficieze de protectia unui stat. In acest sens, s-au incheiat conventii internationale in cadrul organizatiilor universale si regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privire la cetatenie, 1997, Consiliul Europei).

Regimul juridic al strainilor

Statutul juridic al strainilor

Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetatenia altui stat. Conform reglementarilor juridice sunt asimilati acestora, apatrizii si refugiatii.

Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, conditiile de intrare, de sedere si alte elemente privind statutul strainilor pe teritoriul sau, cu respectarea unui standard minim de drepturi si libertati considerate fundamentale. Se pot retine cateva reguli generale pe care statele le au in vedere pentru determinarea statutului juridic al strainilor:

  1. obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul sau, dar cu posibilitatea de a o supune unor conditii;
  2. dreptul statului de a expulza un strain numai pe o baza legala si pentru motive temeinice.

In principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se bucura cetatenii unui stat, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice. Strainii nu sunt tinuti insa de aceleasi obligatii pe care le au cetatenii statului (de exemplu, de obligatia de a presta serviciul militar).

Regimuri aplicabile strainilor:

  1. Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi pe care le acorda propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice;
  2. Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea in favoarea cetatenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisantilor unui stat tert;
  3. Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard minim de tratament in favoarea strainilor.

In situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor masura expulzarii sau a extradarii.

Expulzarea

Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin ratiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a securitatii nationale.

Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat nu isi poate expulza propriii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele aditionale).

Extradarea

Este un act de asistenta juridica intre state, care se dispune in cazul comiterii de catre cetatenii altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept international (crime impotriva pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune baza unor conventii internationale, pe baza de reciprocitate, sau in temeiul legii interne.

In dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile in domeniul extradarii:

  1. nu se dispune masura extradarii impotriva cetatenilor unui stat de catre propriul stat;
  2. fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia ambelor state;
  3. persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru care a fost solicitata masura.

Statutul de refugiat, dreptul la azil

Notiunea de persoana refugiata

Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. in anul 1951, completata de Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de persoana refugiata ca fiind " persoana care, in urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste in afara tarii sale de origine si nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina in acea tara" (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de persoane. Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra in categoria persoanelor refugiate, refugiatii economici si persoanele care au dobandit statutul de refugiati ca efect al unor conflicte armate internationale sau interne. In aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar international in tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.

Notiunea de persoana stramutata

Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state straine (cum a fost cazul persoanelor deportate in cel de-al doilea razboi mondial). Preocuparea statelor fata de aceste persoane s-a materializat in incheierea de conventii internationale prin care sa se asigure repatrierea lor.

Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate

Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetatenilor statelor, potrivit Conventiei din 1951. Chiar daca statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanenta a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor in state unde risca sa le fie incalcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

Pentru protejarea intereselor refugiatilor, in cadrul ONU, s-a infiintat in anul 195, Inaltul Comisariat pentru Refugiati.

In Romania, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul roman a aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele aditionale din 1967, precum si prin Legea nr.15/1996.

Pe langa motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat, legea romana adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte armate, in limita posibilitatilor si pe o durata determinata.

Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune inaintarea unei cereri motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular roman din strainatate, fie Directiei generale a politiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre urmatoarele motive: comiterea unor fapte impotriva pacii sau umanitatii, ori contrare Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru siguranta nationala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sanctionata cu inchisoare mai mare de 3 ani sau dobandirea statutului de refugiat in alta tara.

Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial si diplomatic:

a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, in cazuri de persecutii politice exercitate asupra unei persoane in propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept suveran al statului, insa, o data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa vizand asimilarea azilantului in societate, precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, inscris in Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. in 1948.

b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata in localurile ambasadelor straine, a cetatenilor statului pe langa care este acreditata misiunea diplomatica, cetateni urmariti de propriile autoritati, ori a caror viata este in pericol din cauza unor evenimente interne exceptionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de incalcare a suveranitatii statului de resedinta. In general, azilul diplomatic se acorda in baza unor conventii, sau pe baza de reciprocitate.

Protectia diplomatica

Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati in strainatate, in scopul de a proteja interesele acestora in raporturile cu autoritatile locale. Autoritatea statului se exercita asupra propriilor cetateni si in afara teritoriului national, in baza legaturii juridice permanente ce se stabileste intre stat si resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii, decurgand din legislatia sa nationala, cum ar fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul militar si totodata, statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar in contumacie (in lipsa), insa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe teritoriul unui alt stat, decat daca intre state exista un tratat, care sa permita aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice consta in supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe teritoriul caruia se afla, sa le asigure un standard minim de drepturi.

Mijloacele pasnice de solutionare a diferendelor internationale

Istoricul reglementarii principiului

Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale si procedurile de drept international pentru realizarea lui au cunoscut o lunga evolutie istorica. In continutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept international), de morala si de politica internationala.

Primele incercari de reglementare a solutionarii prin mijloace pasnice a diferendelor internationale au avut loc in cadrul Conventiilor de la Haga, din 1899 si 1907.

Statutul Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligatia de a incerca sa solutioneze prin mijloace pasnice diferendele dintre ele, fara a exclude insa posibilitatea recurgerii la razboi.

Solutionarea diferendelor internationale pe cale pasnica constituie un principiu al dreptului international public din anul 1928, cand a fost semnat "Pactul Briand-Kellogg". Pe langa condamnarea razboiului si renuntarea la folosirea razboiului ca instrument al politicii nationale, Pactul consemneaza si angajamentul statelor de a solutiona conflictele internationale numai prin mijloace pasnice. In dispozitiile Pactului nu este specificata nici o procedura de constrangere colectiva aplicabila in cazul incalcarii sale.

Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul solutionarii diferendelor internationale prin mijloace pasnice, ca o obligatie internationala a statelor si un principiu fundamental al dreptului international public.

La nivel regional, principiul a fost consacrat in " Conventia europeana pentru solutionarea pasnica a diferendelor" (1957) adoptata in cadrul Consiliului Europei.

Notiunea de diferend

In sens larg, notiunea de diferend cuprinde contestatiile, litigiile, divergentele sau conflictele dintre doua subiecte de drept international. Diferendele internationale pot sa aiba o natura juridica sau politica.

Diferendele juridice sunt cele in care se opun pretentii de drept intre state si care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept international, existenta unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui incalcarea unei obligatii internationale precum si stabilirea naturii sau intinderii reparatiei datorata pentru incalcarea unei obligatii internationale.

Diferendele politice sunt diferendele in care pretentiile contradictorii ale partilor nu pot fi formulate juridic.

Clasificarea mijloacelor pasnice de solutionare a diferendelor

O regula importanta a dreptului international contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor pasnice, conform careia, statele isi aleg in mod liber si pe baza acordului dintre ele, mijlocul pasnic la care sa recurga pentru solutionarea unui diferend aparut intre ele.

Mijloacele pasnice de drept international pot fi clasificate in doua categorii: mijloace diplomatice si politice (nejurisdictionale) si mijloace jurisdictionale. O categorie aparte o constituie mijloacele pasnice bazate pe constrangere.

Mijloacele diplomatice si politice (nejurisdictionale)

Mijloacele pasnice de drept international - diplomatice si politice - sunt reglementate prin conventii internationale universale sau regionale. In general, solutiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pasnice au un caracter de recomandare fata de partile diferendului, cu exceptia hotararilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.

Mijloacele pasnice cu caracter diplomatic

Din aceasta categorie fac parte: negocierile directe intre statele aflate in diferend, bunele oficii, mediatiunea, ancheta internationala si concilierea internationala.

Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de solutionare a diferendelor internationale. Negocierile diplomatice directe intre statele aflate intr-un diferend sunt purtate de catre ministerele afacerilor externe ale statelor, de catre sefii guvernelor sau, in unele cazuri, chiar de catre sefii statelor. In cazul organizatiilor internationale, negocierile se poarta de catre cei mai inalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).

Bunele oficii si medierea sunt doua forme speciale ale negocierilor diplomatice, elementul lor specific fiind interventia unui tert, acceptat de statele in diferend.

Bunele oficii reprezinta demersul intreprins pe langa statele-parti la un litigiu, de catre un tert - stat sau organizatie internationala - din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa il rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii il constituie prevenirea aparitiei unui diferend dintre state sau solutionarea unui diferend produs deja. In cazul bunelor oficii, rolul tertului inceteaza in momentul inceperii negocierilor directe intre partile aflate in diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu face propuneri referitoare la modul de solutionare a diferendului, ci doar faciliteaza inceperea tratativelor.

Mediatiunea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un stat, o organizatie internationala sau o persoana fizica. Tertul, de aceasta data, participa la negocieri si face propuneri referitoare la felul in care se poate solutiona conflictul. Propunerile tertului nu sunt insa obligatorii pentru partile aflate in diferend.

Ancheta internationala (Comisia internationala de ancheta) se poate utiliza in cazul diferendelor internationale generate de aprecieri diferite asupra unor situatii de fapt. Partile aflate in diferend pot sa constituie o comisie internationala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, in care se precizeaza faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia si intinderea imputernicirilor membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra raspunderii partilor in diferend. Deliberarile Comisiei internationale de ancheta au loc cu usile inchise si raman confidentiale. Comisia isi incheie lucrarile printr-un raport, care se limiteaza doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinte judecatoresti.

Concilierea internationala (Comisia internationala de conciliere) consta din examinarea unui diferend de catre un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc dupa aparitia diferendului, cu scopul solutionarii aspectelor litigioase dintre partile in diferend care sa conduca la impacarea lor. Comisia internationala de conciliere cerceteaza nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face si recomandari asupra modului de solutionare a lui. Recomandarile sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru partile aflate in diferend.

Mijloacele politice de solutionare a diferendelor internationale - organizatiile internationale

Organizatiile internationale, in special cele aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, au un rol important in actiunea de solutionare pasnica a diferendelor ivite intre statele membre. Organizatiile internationale, in special O.N.U, sunt competente sa actioneze in mod direct pentru solutionarea diferendelor internationale, fie la cererea partilor diferendului, fie din propria lor initiativa.

Rolul O.N.U in solutionarea diferendelor internationale

Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare pasnica a diferendelor internationale care prezinta o anumita gravitate si a caror prelungire in timp pune in pericol pacea si securitatea internationala. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente sa actioneze pentru solutionarea pasnica a diferendelor internationale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generala si, in anumite conditii, Secretariatul General al organizatiei.

Consiliul de Securitate al O.N.U poate actiona pentru solutonarea unui diferend inernational care amaninta pacea si securitatea internationala, din proprie initiativa sau la cererea oricarui stat membru al organizatiei. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. raspunzator pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Carta O.N.U. prevede obligatia partilor intr-un diferend ca, in situatia in care nu reusesc sa il solutioneze, sa il supuna Consiliului de Securitate, care, fie le recomanda sa recurga la un anumit mijloc pasnic de solutionare, fie propune o solutie de fond in vederea solutionarii diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., sa adopte decizii (rezolutii) privind masurile aplicabile statului vinovat. Aceste masuri pot sa nu implice folosirea fortei (intreruperea totala sau partiala a relatiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relatiilor diplomatice cu statul vinovat etc) sau, in cazurile exceptionale, pot fi aplicate masuri de constrangere, bazate pe forta.

Adunarea Generala a O.N.U. este competenta doar sa puna in discutie si sa faca recomandari cu privire la solutionarea unui diferend international si numai cu privire la procedurile de aplanare pasnica a diferendului.

Secretariatul General al O.N.U. este competent sa atraga atentia Consiliului de Securitate asupra oricarei probleme legata de aparitia unui diferend. De asemenea, el poate indeplini misiuni de "bune oficii" sau de mediatiune.

Rolul organizatiilor internationale regionale

Organizatiile internationale regionale sunt incurajate prin Carta O.N.U. sa contribuie la solutionarea pasnica a conflictelor locale, cu obligatia de a informa Consiliul de Securitate asupra actiunilor intreprinse in acest sens. In general, organizatiile regionale cu competenta generala exercita functii in domeniul apararii pacii si securitatii internationale si a solutionarii pasnice a diferendelor locale. Astfel de functii intra in competenta urmatoarelor organizatii internationale regionale: Organizatia Statelor Americane (O.S.A.), Organizatia Unitatii Africane (O.U.A) si Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (in prezent,O.S.C.E). Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientata in sensul asigurarii pacii si securitatii pe continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizatiei, vizand asigurarea protectiei drepturilor omului.

Mijloacele jurisdictionale de solutionare a diferendelor

Arbitrajul international

Arbitrajul international este judecata pe plan international a unui diferend de catre o instanta ad-hoc, constituita de partile in diferend.

Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara in Conventia de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internationale, care prevede obligatia partilor de a se supune cu buna-credinta hotararii arbitrale. Sentintele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru partile diferendului si sunt limitate la cauza in care au fost pronuntate.

Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind conditionata de acordul partilor intr-un diferend. Acordul partilor poate sa imbrace urmatoarele forme:

a) Compromisul, care reprezinta un tratat international prin care partile consimt sa supuna diferendul dintre ele unei instante arbitrale, constituita fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit.

b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau speciala) inclusa intr-un tratat incheiat de parti prin care acestea inteleg sa supuna eventualele diferende dintre ele unei instante arbitrale.

In competenta a unei instante arbitrale intra solutionarea diferendelor de ordin juridic si politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului international public. Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale, pe baza compromisului arbitral si a altor tratate in legatura cu cauza, precum si prin aplicarea principiilor de drept. In solutionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul partilor ( dreptul international sau echitatea). Sentinta pronuntata este motivata, are caracter obligatoriu si definitiv. Se admit, in mod exceptional, anumite cai de recurs:

  1. recursul in interpretare, daca intre partile diferendului a aparut un dezacord asupra sensului hotararii;
  2. recursul in corectare, daca tribunalul a savarsit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;
  3. recursul in revizuire, daca se descopera un fapt nou, cu caracter esential care nu a fost cunoscut la data pronuntarii sentintei.

Curtea Internationala de Justitie

Jurisdictia Curtii (C.I.J.)

C.I.J. a fost instituita prin Carta O.N.U. si reprezinta nu numai organul judiciar al organizatiei, ci si al intregii comunitati internationale. Jurisdictia sa a inlocuit pe cea a Curtii Internationale Permanente de Justitie, dizolvata o data cu Societatea Natiunilor.

Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, parti la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni parti la Statutul Curtii in conditii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizarii Curtii de catre orice stat al comunitatii internationale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, in conditiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.

Jurisdictia C.I.J. are caracter permanent si este facultativa, fiind determinata de consimtamantul statelor -parti la litigiul cu care a fost sesizata.

Structura Curtii

Curtea este compusa din judecatori permanenti, judecatori ad-hoc si camere.

Curtea are ca membrii permanenti 15 judecatori, care functioneaza cu titlu individual, fiind alesi de catre Consiliul de Securitate si Adunarea Generala O.N.U., pe o perioada de 9 ani, cu posibilitatea reannoirii mandatului. Compunerea corpului de magistrati permanenti reflecta structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curtii. Calitatea de judecator al Curtii este incompatibila cu exercitarea altor functii judiciare intr-o cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii Curtii beneficiaza de privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii lor.

Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de catre un stat pentru solutionarea unui anumit diferend, in cazul in care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curtii nu are calitatea de cetatean al sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnati.

Camerele Curtii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti in vederea examinarii unor cauze determinate sau care se pot solutiona in cadrul unei proceduri sumare, in litigii de mai mica importanta.

Competenta Curtii

Competenta Curtii poate fi analizata sub doua aspecte : al subiectelor de drept international care apar in fata sa - competenta personala - si al litigiilor care i se supun - competenta materiala.

Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti in cauzele supuse Curtii. Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protectiei diplomatice. Organizatiile internationale nu pot sa apara ca parti intr-un litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generala a O.N.U .sa solicite Curtii avize consultative sau sa ofere informatii in legatura cu problemele puse in discutie.

In Statutul Curtii se prevad doua categorii de cauze care intra in sfera competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun partile, precum si toate chestiunile reglementate in mod special in Carta O.N.U. sau in tratatele si conventiile in vigoare. Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept international; existenta unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui o incalcare a unei obligatii internationale; natura si intinderea reparatiei datorate pentru incalcarea unei obligatii internationale.

Consimtamantul statelor

Exercitarea jurisdictiei Curtii este conditionata de acceptarea ei de catre statele parti. Statele pot sa-si exprime consimtamantul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curtii se poate face printr-o declaratie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. si cuprinde obligatia asumata de stat de a accepta jurisdictia Curtii pentru orice diferend care s-ar produce in cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipata a jurisdictiei Curtii poate sa rezulte din tratatele dintre state, care reglementeaza solutionarea pasnica a diferendelor, sau poate sa fie prevazuta intr-o clauza compromisorie, inclusa in cuprinsul unui tratat incheiat intre state.

Acceptarea jurisdictiei Curtii ulterior producerii unui diferend se realizeaza printr-un acord special intre state, denumit compromis, in care partile stabilesc obiectul diferendului supus Curtii.

Dreptul aplicabil

C.I.J. aplica in solutionarea litigiilor dreptul international in vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile echitatii, daca exista acordul partilor.

Procedura

Statutul Curtii prevede procedura de solutionare a litigiilor, respectand principiul contradictorialitatii si al publicitatii dezbaterilor. Procedura cuprinde o faza scrisa (depunerea de memorii) si o faza orala (audierea partilor, dezbateri).



In prima etapa a procedurii partile pot sa ridice exceptia de necompetenta a Curtii in solutionarea cauzei, obiectiune la care Curtea trebuie sa raspunda inaintea judecatii pe fond.

Curtea poate sa dispuna - pe cale de ordonanta - masuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea partilor sau din oficiu, daca exista pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil in cauza.

Neprezentarea uneia dintre parti la procedura in fata Curtii nu impiedica continuarea examinarii cauzei.

Hotararile Curtii

Curtea adopta hotararile cu votul majoritatii judecatorilor prezenti. In caz de paritate, votul Presedintelui Curtii prevaleaza. Hotararea Curtii se motiveaza, iar daca exista opinii separate (cele care difera de hotararea Curtii) sau individuale ( cele care coincid cu hotararea Curtii dar se bazeaza pe argumente proprii) ale unor judecatori, acestea se anexeaza hotararii.

Hotararile sunt definitive si obligatorii pentru partile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o solutioneaza. Hotararile Curtii beneficiaza de autoritatea lucrului judecat.

Carta O.N.U. posibilitatea sesizarii Consiliului de Securitate al O.N.U. de catre un stat, daca cealalta parte a litigiului nu executa obligatiile ce-i revin in temeiul unei hotarari a Curtii.

Statutul Curtii prevede, de asemenea, dreptul unei parti de a solicita interpretarea hotararii pronuntate, in cazul in care se contesta intelesul sau intinderea dispozitiilor hotararii. Se admite si posibilitatea revizuirii unei hotarari, daca ulterior pronuntarii s-a descoperit un fapt nou, de natura a influenta in mod decisiv procesul decizional si care nu a fost cunoscut de catre Curte sau de parte la acea data. Termenul in care poate fi solicitata revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut si nu mai tarziu de 10 ani de la pronuntarea hotararii.

Competenta consultativa a C.I.J

Curtea este competenta sa emita avize consultative la solicitarea Adunarii Generale si a Consiliului de Securitate al O.N.U, in legatura cu orice problema juridica. Cu autorizarea Adunarii Generale mai pot solicita avize si alte organe ale ONU, precum si institutiile specializate. Ramane la latitudinea Curtii sa accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot sa prezinte expuneri proprii, dupa ce le-a fost notificata de catre grefierul Curtii existenta unei cereri de aviz.

Procedura este mai simpla decat cea contencioasa, dar este in mare masura asimilata acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decat daca organismul care le-a solicitat a acceptat in prealabil aceasta.

Mijloacele pasnice bazate pe constrangere

In cazul in care un stat comite actiuni inamicale fata de un alt stat sau incalca normele dreptului international, lezand in acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reuseste sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurga la folosirea unor mijloacele pasnice bazate pe constrangere. Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea fortei sau amenintarea cu forta, pentru a nu incalca principiul fundamental al dreptului international - principiul neagresiunii. Dreptul international admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relatiilor diplomatice, ca mijloace pasnice bazate pe constrangere.

Retorsiunea

Consta in masurile de raspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare curtoaziei internationale ale altui stat indreptate impotriva lui. Actul de retrorsiune, ca si actele la care se raspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecatoresti.

Represaliile

Consta intr-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului international, prin care acesta raspunde la actele ilegale ale altui stat indreptate impotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmareste determinarea statului vinovat sa inceteze actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca raspuns la actiuni ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar daca, inainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate prin actiunile ilegale si nu o obtinut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului proportionalitatii intre actele ilicite si daunele provocate prin acestea si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor apartinand cetatenilor statului vinovat, intreruperea relatiilor postale, a comunicatiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.

Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau iesirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, pana cand statul vinovat nu inceteaza actiunile sale ilegale si nu il despagubeste pentu daunele provocate. Tot o masura de embargo o reprezinta si retinerea bunurilor, de orice fel, apartinand statului vinovat.

Boicotul consta in masurile de constrangere executate de un stat sau de o organizatie internationala impotriva altui stat, care s-a facut vinovat de incalcarea dreptului international (intreruperea relatiilor economice, stiintifice, culturale si de alta natura).

Ruperea relatiilor diplomatice

Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta isi recheama misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa isi recheme misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capat relatiilor oficiale cu statul vizat prin actiunea sa.

Raspunderea internationala

Notiune

Raspunderea internationala s-a consacrat ca un adevarat principiu al dreptului international public, conform caruia orice incalcare a unei obligatii internationale antreneaza raspunderea autorului incalcarii si obligatia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.

Incalcarea unei norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui raport juridic intre statul lezat si statul vinovat. Raspunderea internationala reprezinta o manifestare a personalitatii juridice a statelor, a suveranitatii sale. Institutia raspunderii contribuie la garantarea legalitatii ordinii internationale.

La nivel international poate fi angajata si raspunderea persoanelor fizice in cazul comiterii de catre acestea a unor infractiuni internationale. In acest caz, persoana fizica raspunde in fata organelor jurisdictionale internationale, fiind vorba de o raspundere penala individuala. (Aceasta forma de raspundere va fi analizata in cap. VIII).

Fundamentul raspunderii internationale a statului

Conform teoriilor conturate in dreptul international, raspunderea internationala a unui stat sau a altui subiect de drept international poate sa aiba la baza comiterea unui act ilicit international, actiune sau inactiune, de o anumita gravitate, ce incalca principiile si normele de drept international, sau a unei infractiuni internationale, fapta de o gravitate deosebita ce lezeaza nu numai interesele unui stat, ci si ale comunitatii internationale in ansamblul sau.. Nu este nevoie de a demonstra existenta unei culpe a autorului faptei ilicite (decat in mod exceptional, in cazul anumitor tratate) pentru a se angaja raspunderea internationala a acestuia.

Raspunderea internationala a statului se poate fundamenta si "pe risc", in dreptul international fiind reglementata, prin tratate, raspunderea obiectiva a statelor pentru activitati considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului international, dar care au produs consecinte prejudiciabile altui stat sau subiect de drept international.

Evolutia istorica a institutiei si tipuri de raspunderi internationale ale statului

Institutia raspunderii s-a dezvoltat o data cu progresul dreptului international, ca drept al pacii si cooperarii. In dreptul international traditional, raspunderea statului era considerata o raspundere de drept civil. Daca prin actele organelor statului se producea un prejudiciu altui stat, statul vinovat avea obligatia de a-l repara, prin plata unor despagubiri in favoarea statului lezat. Statul nu raspundea pentru declansarea unui razboi.

In dreptul international modern, raspunderea internationala a unui stat intervenea in cazul in care, prin incalcarea de catre organele sale a unei obligatii internationale erau afectate drepturile unui cetatean al altui stat, rezultand un prejudiciu. In perioada postbelica, in cadrul activitatii de codificare, Comisia de Drept international a O.N.U. a largit domeniul raspunderii internationale a statelor care urmeaza sa raspunda pentru orice acte de incalcare a unei obligatii internationale.

Din lucrarile de codificare ale Comisiei rezulta ca raspunderea subiectelor de drept international se poate angaja in doua directii:

  1. pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului international;
  2. pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform dreptului international.

Elementele raspunderii internationale ale statului pentru fapte ilicite

Acestea sunt:

  • conduita ilicita;
  • imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului international public;
  • producerea unui prejudiciu.

Aceste elemente trebuie sa fie intrunite cumulativ pentru a se putea angaja raspunderea internationala a subiectului de drept international.

Conduita ilicita

Incalcarea unei obligatii internationale, aflata in vigoare, indiferent care este sursa acestei obligatii - tratat, cutuma sau alt izvor de drept international - constituie un fapt international ilicit. Faptul international ilicit poate sa conste intr-o actiune sau omisiune a subiectului de drept prin care se incalca o obligatie internationala.

Faptele ilicite pot fi clasificate, in functie de nivelul lor de gravitate - apreciat fata de importanta normei internationale care se incalca - in crime si delicte internationale.

Crima internationala este definita in dreptul international ca un fapt international ilicit care rezulta dintr-o incalcare de catre un stat a unei obligatii internationale opozabila tuturor, care se refera la o valoare esentiala pentru ocrotirea intereselor comunitatii internationale, cum ar fi:

  • mentinerea pacii si a securitatii internationale si interzicerea agresiunii;
  • salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
  • interzicerea sclaviei si a genocidului;
  • protejarea mediului inconjurator;
  • normele dreptului umanitar (in care sunt definite crimele de razboi, crimele impotriva pacii si umanitatii).

Delictul international este definit prin metoda excluderii si consta in orice fapt ilicit care nu constituie o crima internationala, avand o mai mica gravitate.

In cazul comiterii unei crime internationale oricare dintre subiectele dreptului international este indreptatit sa actioneze, in sensul tragerii la raspundere a statului care a incalcat norma internationala imperativa, spre deosebire de delicte, care confera doar statului victima un asemenea drept de actiune.

Exista imprejurari care exclud caracterul ilicit al unui fapt international:

a) Consimtamantul statului, daca este exprimat in mod expres si anterior comiterii faptei si numai daca nu a fost incalcata o norma imperativa de drept international.

b) Masurile - chiar ilicite - luate de un stat ca raspuns la fapta ilicita a altui stat. Se are in vedere aplicarea de represalii sau alte contramasuri de constrangere care nu se bazeaza pe forta sau pe amenintarea cu forta.

c) Forta majora - cu conditia sa fie irezistibila sau imprevizibila (in afara controlului statului) si statul sa nu fi contribuit la producerea evenimentului.

d) Starea de primejdie, constand in situatia in care, datorita unor fenomene naturale, anumite persoane sau bunuri se afla in primejdie deosebita, iar pentru salvarea lor este necesara savarsirea unor fapte internationale ilicite (patrunderea si stationarea unor nave militare in marea teritoriala sau in porturile unui stat strain, fara autorizatia acestuia). Pentru invocarea starii de primejdie ca temei al exonerarii de raspundere internationala a unui stat se cer indeplinite urmatoarele conditii: autorul faptei sa nu fi avut alta alternativa, iar aceasta sa fie preferabila in raport cu pericolul extrem care se urmareste a fi inlaturat; autorul faptei sa nu fi contribuit prin acte proprii la producerea starii de primejdie.

e) Starea de necesitate, constand in situatia deosebita in care se afla un stat, in ceea ce priveste salvarea intereselor sale fundamentale (existenta sau functionarea statului, apararea mediului inconjurator), amenintate de un pericol grav si iminent. Conditiile in care poate sa fie invocata: norma incalcata sa nu aiba caracter imperativ, sa nu fie puse in pericol interesele esentiale ale altui stat, invocarea starii de necesitate sa nu fi fost exclusa in mod expres printr-un tratat incheiat intre statele implicate.

f) Legitima aparare, presupunand dreptul unui stat, impotriva caruia a avut loc un atac efectiv din partea altui stat, de a raspunde agresiunii cu fortele sale armate.

Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului international public

S-a considerat ca actele autoritatilor publice reprezinta actele statului. Actele autoritatilor sunt comise de fapt de catre persoanele fizice care actioneaza in calitatea lor oficiala, acestea angajand raspunderea statului chiar daca si-au depasit competentele conferite de functia pe care o exercita. Statele raspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei centrale sau locale si ale organelor judecatoresti, daca prin acestea se incalca o obligatie internationala a sa, si chiar pentru acte ale particularilor, in anumite conditii.

Organul legislativ poate sa antreneze raspunderea statutului, fie prin actiune, atunci cand se adopta legi care contravin obligatiilor internationale ale statului, fie prin omisiune, atunci cand nu adopta acte normative impuse de o norma de drept international, nu modifica sau nu abroga o norma interna contrara unor angajamente internationale asumate de stat.

Organele executivului pot sa angajeze raspunderea statului prin omisiuni sau acte de aplicare a dreptului de natura sa incalce obligatii internationale ale statului (de exemplu: arestari sau expulzari abuzive ale strainilor).

Organele judecatoresti pot, la randul lor, sa implice raspunderea statului pe plan international in cazul in care hotararile pronuntate de o instanta de judecata contravin unei norme de drept international, sau procedurile de judecata, avand ca parte un cetatean strain au o durata excesiva etc.

Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, daca a omis sa ia masurile necesare pentru tragerea la raspundere si pedepsirea celor vinovati de comiterea unor fapte de natura sa afecteze valori protejate prin conventii internationale sau drepturile unor cetateni straini.

Prejudiciul

Producerea unui prejudiciu este un alt element al raspunderii internationale a unui stat. Pentru a fi luat in considerare, trebuie sa fie indeplinite anumite conditii:

  1. sa existe un raport de cauzalitate intre conduita ilicita si prejudiciul rezultat; statul lezat este tinut sa o dovedeasca;
  2. prejudiciul trebuie sa fie individualizat, adica sa afecteze un subiect al dreptului international; in cazul comiterii unei crime internationale se considera ca sunt lezate interesele tuturor statelor comunitatii internationale.

Tipuri de prejudicii:

a) Prejudiciul material si prejudiciul moral ; primul se produce daca este afectat patrimoniul statului victima sau al cetatenilor sai iar cel de-al doilea daca sunt afectate valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului.

b) Prejudiciul direct si prejudiciul mediat. Atunci cand prin incalcarea unei norme internationale se produce un prejudiciu care afecteaza statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Daca sunt afectate drepturile cetatenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor persoane juridice avand nationalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, intrucat aceste persoane neavand calitatea de subiecte de drept international nu pot actiona in plan international decat prin intermediul statului si daca acesta le acorda protectie diplomatica. Statul protector, prin asumarea unei plangeri individuale a unui cetatean al sau, valorifica pe plan international un drept propriu, in raport direct cu statul pus in cauza.

Statul poate interveni in interesul unor subiecte de drept intern, acordand protectia diplomatica doar in anumite conditii, care trebuie intrunite cumulativ:

a) statul trebuie sa dovedeasca faptul ca actiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au prejudiciat interesele cetatenilor sai, reprezinta o incalcare a unei norme de drept international;

b) persoanele particulare trebuie sa faca dovada ca au epuizat caile de recurs interne disponibile, impotriva statului caruia i se pretinde repararea prejudiciului;

c) statul protector trebuie sa verifice daca prejudiciul pretins de persoanele particulare nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu dreptul intern al statului a carui raspundere se invoca.

Chiar daca toate aceste conditii ar fi indeplinite acordarea protectiei diplomatice ramane un drept discretionar al statului, neavand caracterul de obligatie interna sau internationala.

Forme de reparare a prejudiciului:

a) Repararea in natura a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza restabilirea - daca este posibil - a situatiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza daca e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil.

b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des utilizata de reparare a prejudiciilor atat materiale cat si morale. O conditie pentru a putea opera este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si dovedirea cuantumului pretins. De regula, despagubirile trebuie sa acopere atat pierederea efectiv suferita (damnum emergens) cat si castigul nerealizat (lucrum cessans).

c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si consta in prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau in simpla constatare, in cuprinsul unei hotarari a unei instante internationale, arbitrale sau judecatoresti, a unei incalcari a normei internationale.

Raspunderea subiectelor de drept international pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform dreptului international

Din anul 1978, Comisia de Drept International a O.N.U. manifesta o preocupare constanta pentru stabilirea regimului juridic al raspunderii internationale a statelor, intemeiata "pe risc". Aceasta forma de raspundere are un caracter obiectiv, fiind suficienta constatarea producerii unui prejudiciu, chiar in absenta incalcarii unei norme de drept international.

Dreptul international actual reglementeaza pe cale conventionala raspunderea internationala bazata pe risc, in principal in trei domenii:

a) in domeniul nuclear, conventiile internationale prevad existenta unei raspunderi obiective pentru exploatarea instalatiilor nucleare (Conventia de la Paris din 1960, Conventia de la Viena din 1963 etc);

b) in domeniul maritim, in special in cazul poluarii marilor cu hidrocarburi; conventiile internationale prevad o raspundere obiectiva a proprietarilor de nave care transporta hidrocarburi sau a celor care exploateaza instalatii de foraj marin. (Conventia asupra dreptului marii din 1982 etc);

c) in cazul activitatii spatiale a statelor sau organizatiilor internationale (Tratatul privind spatiul cosmic din 1967, Conventia asupra raspunderii internationale pentru pentru daune provocate de obiecte spatiale din 1972).

Conform regulilor conturate in dreptul international, sarcina reparararii daunelor (daca au o valoare substantiala) in aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta se va stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victima. Totodata, se impune cooperarea statelor in sensul reducerii riscurilor producerii unor accidente din activitati de acest gen.

Curtea Penala Internationala (C.P.I.)

Jurisdictia Curtii

C.P.I. a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta obligatorie pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este complementara jurisdictiilor penale nationale. Statutul Curtii a fost adoptat printr-o conventie intre state si a fost deschis semnarii la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmand sa intre in vigoare dupa depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curtii este la Haga.

Prin Statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internationala, fiind competenta sa-si exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut.

Competenta materiala a Curtii

Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea unor infractiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare in Statutul C.I.P. - care aduc atingere intereselor ansamblului comunitatii internationale:

  1. crime de genocid;
  2. crime impotriva umanitatii;
  3. crimele de razboi;
  4. crimele de agresiune.

a) Crima de genocid este definita drept "orice act comis cu intentia de a distruge, in tot sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios prin:

  • uciderea membrilor grupului;
  • atingerea grava a integritatii fizice si psihice a membrilor grupului;
  • supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care sa conduca la distrugerea sa fizica totala sau partiala;
  • masuri vizand impiedicarea nasterilor in cadrul grupului;
  • transferul fortat de copii de la un grup la altul."

b) Prin crime contra umanitatii se intelege oricare dintre actele mentionate in continuare, atunci cand sunt comise in cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populatiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer fortat de populatie, condamnarea la inchisoare sau alte forme de privare grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie fortata, sarcina sau sterilizare fortata sau orice alta forma de violenta sexuala de gravitate comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau in functie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile in dreptul international, crima de apartheid si alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinte puternice si care aduc atingere grava integritatii fizice sau mentale.

c) Curtea este competenta sa judece crimele de razboi, in special acele crime care se inscriu in cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de razboi se intelege, in virtutea Conventiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar si a altor conventii si cutume internationale:

  • omuciderea intentionata;
  • tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;
  • provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor atingeri grave a integritatii fizice;
  • distrugerea si insusirea de bunuri, nejustificata de necesitati militare si executata pe o scara larga, in mod ilicit;
  • constrangerea unui prizonier de razboi sa serveasca interesele unei armate straine;
  • privarea intentionata a unui prizonier de razboi de dreptul la un proces echitabil;
  • deportarea sau arestarea ilegala;
  • luarea de ostateci;
  • lansarea de atacuri deliberate impotriva populatiei civile si a bunurilor acesteia;
  • lansarea de atacuri deliberate impotriva misiunilor umanitare si de mentinere a pacii;
  • lansarea unui atac deliberat atunci cand este evident ca acesta va produce pierderi de vieti si pagube materiale in randul populatiei civile;
  • uciderea sau ranirea combatantilor inamici dupa ce acestia s-au predat;
  • portul unor insemne militare sau a uniformei inamice, atunci cand are drept urmare pierderea de vieti sau ranirea grava a adversarului;
  • stabilirea de catre puterea ocupanta a unei parti din populatia sa in teritoriul ocupat, precum si transferul in interiorul acestui teritoriu sau in afara lui a unei parti sau a totalitatii populatiei bastinase;
  • lansarea de atacuri deliberate impotriva constructiilor destinate uzului religios, educativ, artistic, stiintific sau caritabil, precum si impotriva monumentelor istorice si a spitalelor, atunci cand acestea nu sunt obiective militare;
  • supunerea prizonierilor la experiente medicale si stiintifice;
  • distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cand nu sunt impuse de necesitati militare;
  • obligarea nationalilor partii adverse la participarea la operatiuni de razboi indreptate impotriva propriei tari;
  • jefuirea localitatilor ocupate;
  • utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum si a armelor de natura sa provoace inamicului suferinte inutile;
  • atingerea demnitatii persoanei, prin tratamente umilitoare si degradante;
  • violul, sclavia sexuala, prostitutia fortata, sterilizarea fortata;
  • utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;
  • atacurile deliberate impotriva cladirilor, materialelor, unitatilor si mijloacelor de transport sanitare care utilizeaza semnele distinctive prevazute prin Conventiile de la Geneva;
  • infometarea deliberata a civililor;
  • inrolarea tinerilor sub 15 ani.

Actele enumerate in cadrul acestor definitii nu sunt limitative.

Competenta personala

Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea infractiunilor precizate mai sus, daca au implinit varsta de 18 ani. Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de raspundere penala in fata Curtii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitatile sau regulile de procedura speciale care insotesc calitatea oficiala a unei persoane nu impiedica Curtea sa isi exercite competenta fata de persoana in cauza. Raspunderea penala a persoanelor fizice, este o raspundere individuala. Nu se admite raspunderea colectiva a acestora.

Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime, raspund penal in fata Curtii si pentru crimele comise de catre fortele plasate sub comanda si controlul lor efectiv.

Sesizarea Curtii

Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime impotriva unui stat- parte la Statut in urmatoarele situatii:

  1. prin sesizarea Procurorului de catre un stat-parte;
  2. prin sesizarea Procurorului de catre Consiliul de Securitate al ONU;
  3. prin deschiderea, din oficiu, de catre Procuror, a unei anchete in legatura cu comiterea unei infractiuni.

Conditii de admisibilitate a unei cauze

O cauza nu este considerata admisibila de catre Curte, atunci cand:

a) Crima a facut obiectul unei anchete din partea unui stat competent in cauza, mai putin atunci cand acest stat nu a dorit sau a fost incapabil sa efectueze ancheta.

b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul plangerii; conform principiului "non bis in idem" nimeni nu poate fi judecat de catre Curte sau de catre alta instanta pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de catre Curte.

c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de catre Curte.

Dreptul aplicabil

Curtea, in judecarea cauzelor, aplica prevederile Statutului, Conventiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte conventii si cutume internationale. De asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminarii si a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala individuala.

Cauze care inlatura responsabilitatea penala

Acestea sunt:

  1. bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;
  2. starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;
  3. legitima aparare;
  4. constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a integritatii fizice;
  5. comiterea crimei de catre alte persoane;
  6. alte cauze a caror constatare ramane la latitudinea Curtii.

Nimeni nu poate fi raspunzator si nu poate fi pedepsit pentru o crima de competenta Curtii decat atunci cand elementul material al crimei a fost savarsit cu intentie si in cunostinta de cauza.

Eroarea de fapt si eroarea de drept nu inlatura raspunderea penala. De asemenea, nu il exonereaza de raspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura exceptie o constituie cazul in care persoana in cauza nu a realizat ca ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curtii, ordinul de a comite un genocid sau o crima impotriva umanitatii este evident ilegal.

Crimele care sunt de competenta Curtii sunt imprescriptibile.

Structura Curtii

Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanta si o camera de apel, un oficiu al Procuraturii si Grefa. Curtea are in componenta 18 judecatori, alesi dintre cei mai reputati specialisti in domeniu, avand cetatenia statelor- parti la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecatorii au un mandat de 9 ani si nu pot fi realesi. Curtea este condusa de Presedinte.

Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile si imunitatile necesare indeplinirii misiunii sale. Judecatorii, Procurorul, procurorii adjuncti si Grefierul beneficiaza, in exercitarea atributiilor lor, de privilegiile si imunitatile acordate sefilor misiunilor diplomatice. Dupa expirarea mandatului, ei continua sa beneficieze de imunitate impotriva oricarei proceduri legale in legatura cu declaratiile date sau actele realizate in exercitarea functiilor lor oficiale.

Limbile oficiale ale Curtii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si rusa.

Procedura in fata Curtii

Procedura comporta mai multe etape:

  1. sesizarea procurorului;
  2. procedura in fata Camerei preliminare;
  3. procedura in fata autoritatilor statului national;
  4. procedura in fata Camerei de prima instanta;
  5. pronuntarea sentintei;
  6. procedura in fata Camerei de apel.

Procurorul, poate sa solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca pesoana in cauza a comis crima si ca arestarea este necesara pentru a garanta prezenta acesteia in fata instantei, impiedicarea obstructionarii anchetei, precum si a comiterii unei alte crime.

Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri pentru punerea in executare a cererii, conform propriei legislatii si Statutului Curtii. Persoana arestata este imediat deferita autoritatii judiciare competente a statului de detentie, care verifica daca mandatul de arestare a vizat intr-adevar acea persoana, daca procedura de arestare a fost respectata si daca au fost respectate drepturile persoanei in cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere punerea in libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta a statului de detentie, decizia finala apartinand insa Camerei preliminare.

Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:

  1. nu pot fi obligate sa depuna marturie impotriva lor insesi sau sa se declare vinovate;
  2. nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare si nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau dregradant;
  3. beneficiaza gratuit de interpret, atunci cand este necesar;
  4. nu pot fi arestate sau retinute in mod arbitrar.

Atunci cand este suspectata de comiterea unei crime, persoana care urmeaza sa fie interogata are urmatoarele drepturi:

  1. de a fi informata inaintea interogatoriului ca exista motive pentru a o suspecta de comiterea crimei;
  2. de a pastra tacerea, fara ca acest fapt sa fie luat in considerare pentru a determina culpa sau nevinovatia persoanei anchetate;
  3. de a fi asistata de un aparator ales sau, in cazul in care nu are un astfel de aparator, de un aparator din oficiu, in mod gratuit;
  4. de a fi interogata in prezenta aparatorului sau.

Procesul are loc la sediul Curtii, in prezenta acuzatului. Procesul se defasoara potrivit principiului publicitatii si al contradictorialitatii dezbaterilor. Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul in care Camerele Curtii, pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita parte a procedurii sa se desfasoare cu usile inchise.

Curtea poate indica, atunci cand este cazul, reparatiile pe care cel condamnat este obligat sa le acorde victimelor sau urmasilor acestora.

Curtea poate pronunta impotriva unei persoane declarata vinovata o sentinta de condamnare de pana la 30 de ani de inchisoare, iar pentru crime de extrema gravitate, detentie pe viata. Pedeapsa inchisorii poate sa se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum si cu confiscarea profiturilor si bunurilor castigate direct sau indirect prin crima, fara a prejudicia insa drepturile tertilor de buna- credinta.

Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea victimelor, in care se varsa si amenzile dispuse de Curte.

Sentinta de condamnare pronuntata de prima instanta poate sa faca obiectul apelului. Atat condamnatul cat si Procurorul, pot face apel impotriva sentintei primei instante. Hotararea Camerei de apel se da cu votul majoritatii judecatorilor, in sedinta publica si este motivata.

Executarea sentintelor de condamnare la pedeapsa cu inchisoare se realizeaza pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse sa primeasca condamnati. Sentinta de condamnare este executorie pentru statele-parti, care nu o pot modifica.

Adunarea statelor- parti

Statele-parti la Statutul Curtii constituie Adunarea statelor, in care fiecare stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara stabilirea bugetului Curtii, emiterea de recomandari catre Comisia preparatoare, modificarea numarului de judecatori ai Curtii, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunarii si examinarea situatiilor in care un stat-parte nu coopereaza cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un presedinte si din 18 membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor organe subsidiare considerate necesare. Presedintele Curtii, Procurorul si Grefierul participa la reuniunile Adunarii si ale Biroului.

Nu sunt admise rezerve la Statutul Curtii.

Tribunale penale speciale

La nivel international, au fost constituie institutii jurisdictionale penale, cu competenta speciala si cu o durata temporara de activitate, limitata la solutionarea cauzelor pentru care au fost create. Din aceasta categorie de institutii jurisdictionale fac parte:

Tribunalul Militar International de la Nurnberg

Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmarirea si pedepsirea principalilor criminali de razboi . A functionat intre 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946. In baza Statutului de functionare, Tribunalul putea sa aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta pedeapsa. Statele parti la acordul de infiintare a Tribunalului aveau obligatia de a preda institutiei , spre judecare, criminalii de razboi.

Tribunalul penal international pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate de incalcarea dreptului international umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii

A fost creat prin rezolutia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul este o instanta jurisdictionala internationala ad-hoc, mandatul sau fiind limitat la judecarea actelor comise in perioada cuprinsa intre 1 ianuarie 1991 si pana in momentul restabilirii pacii.

Tribunalul este competent sa se pronunte in legatura cu fapte care constituie grave incalcari ale dreptului umanitar international, reglementate de Conventiile de la Geneva, sau pe cale cutumiara (crime de genocid, crime impotriva umanitatii, epurari etnice, deportari, transfer ilegal de populatie, exterminari, ucideri etc).

Persoanele care raspund in fata Tribunalului sunt autorii, complicii si instigatorii la comiterea faptelor mentionate mai sus, precum si superiorii pentru faptele subordonatilor.

Tribunalul are un organ propriu de instructie si urmarire condus de un procuror, numit de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de reinnoire a mandatului. Tribunalul este constituit din 11 judecatori, alesi de Adunarea Generala a O.N.U., la propunerea Consiliului de Securitate, avand un mandat de 4 ani, care poate fi reinnoit.

Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U., de state si de organizatii guvernamentale sau neguvernamentale. Sunt admisibile si plangerile individuale deferite de victime.

Tribunalul are doua grade de jurisdictie:

  1. doua camere pentru judecata in prima instanta;
  2. o camera de apel compusa din 5 judecatori.

O persoana judecata de Tribunal nu mai poate fi judecata de o instanta penala nationala pentru aceeasi fapta, conform principiului non bis in idem.

Tribunalul nu poate sa aplice pedeapsa cu moartea.

Tribunalul international penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid si alte violari grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor invecinate

S-a instituit prin rezolutia 955(1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Organizarea, competenta si procedura de judecata a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavia, cu precizarea ca, in acest caz a fost vorba de un conflict la nivel national, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezinta atat elementele unui conflict national, cat si international.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate