Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
Aspecte generale privind raspunderea penala


Aspecte generale privind raspunderea penala




Aspecte generale privind raspunderea penala

1.1. Conceptii asupra fundamentului raspunderii penale

Raspunderea penala este institutia juridica fundamentala a dreptului penal care alaturi de institutia infractiunii si institutia sanctiunilor formeaza pilonii oricarui sistem de drept penal1.

Asa cum se arata in Codul Penal, in Titlul II privind infractiunea2, intre cele trei institutii fundamentale exista o stransa interdependenta. Infractiunea ca fapta periculoasa, interzisa prin norma penala atrage prin savarsirea ei raspunderea penala, infractiunea fiind temeiul unic al raspunderii penale (art.17 al. 2 C.Pen.), iar raspunderea penala fara sanctiune ar fi lipsita de obiect. Corelatia este si invers, adica pedeapsa, aplicarea acesteia, nu poate fi justificata decat de existenta raspunderii penale a faptuitorului, iar raspunderea penala nu se poate intemeia decat pe savarsirea unei infractiuni3.




Raspunderea penala este o forma a raspunderii juridice si reprezinta

consecinta nesocotirii dispozitiei normei juridice penale. Intr-adevar, realizarea ordinii de drept in general, ca si a ordinii de drept penal presupune din partea tuturor destinatarilor legii, o conduita conforma cu dispozitiile legii, pentru normala desfasurare a relatiilor sociale.


1 I. Oancea, in Explicatii teoretice ale codului penal roman, p. gen. vol. I, p. 99.

2 C. Mitrache, Drept penal roman, p. gen., p.242.

3 C. Bulai, Drept penal, p. gen., Raspunderea penala, Sanctiunile in dreptul penal, p.6.

Realizarea ordinii de drept penal are loc prin respectarea de catre marea majoritate a destinatarilor legii penale a dispozitiilor sale, in cadrul raporturilor de conformare. Pentru cei care nu-si conformeaza conduita dispozitiilor normelor penale savarsind fapte interzise, restabilirea ordinii de drept incalcate si realizarea implicit a ordinii de drept are loc prin constrangere in cadrul unui raport juridic penal de conflict.

Raspunderea penala apare, cu alte cuvinte, ca fiind insasi raportul juridic de conflict, de constrangere, raport juridic complex cu drepturi si obligatii specifice pentru subiectele participante4.

In acelasi sens este definita raspunderea penala si in doctrina penala recenta, ca fiind "raportul juridic penal de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii intre stat, pe de o parte, si infractor pe de alta parte, raport complex al carui continut il formeaza dreptul statului, ca reprezentant al societatii, de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta pentru infractiunea savarsita si de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate, in vederea restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii5".

Intrucat unicul temei al raspunderii penale il formeaza savarsirea unei infractiuni, in cadrul raportului juridic penal de conflict urmeaza sa se stabileasca: existenta faptului care da nastere raspunderii penale, adica a faptei interzise; sanctiunea corespunzatoare ce urmeaza sa fie aplicata infractorului si executata de acesta6.


4 I. Oancea, Drept penal, p. gen., Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971, p. 419.

5 C. Bulai, Drept penal, vol.III, p. 14-17.

6 C. Bulai, Drept penal, p. 13.

1.2. Evolutia conceptiilor asupra fundamentului raspunderii penale

Raspunderea penala, in toate timpurile, a avut drept fundament savarsirea unei infractiuni, a unei fapte interzise. Raspunderea penala fiind organic legata de conceptia pe care oamenii o aveau asupra notiunii de infractiune, in mod normal aceasta a purtat amprenta semnificatiei ce i se dadea acestei notiuni.

La inceput, infractiunea a fost privita ca o simpla fapta materiala, antrenand deci o raspundere obiectiva. Odata cu dezvoltarea societatii, in continutul infractiunii si-a gasit loc si o latura subiectiva, pentru ca in sfarsit sa se ajunga la conceptia legalitatii incriminarilor si la raspunderea subiectiva.

Omul primitiv, lipsit de orice notiune asupra legilor fizice si naturale, si mai ales fiziologice7, vedea in infractiune "o deviere de la ordinea ideala"8 si pedepsea pe criminal indiferent daca actionase sau nu cu intentie. De multe ori, lipsa intentiei de a comite fapta invedera chiar o periculozitate mai mare si crea o reactie mai severa. Ceea ce caracteriza acest stadiu de dezvoltare a societatii era prezumtia generala de raspundere, cu antrenarea raspunderii solidare a membrilor grupului.

Raspunderea penala pur obiectiva ramane o exceptie in legislatiile din antichitate. Din examinarea acestor legiuiri (codul Hammurabi, legile sacre egiptene, legile lui Manu, legile grecesti, legile ebraice ) se poate constata ca ele faceau deosebirea dintre fapta voita si cazul fortuit, dintre intentie si culpa9.

7Pavel Doru, Legitima apdrare si starea de necesitate, p.19

8Garraud P., Precis elementaire du droit penal, p. 388

9V. Dongoroz, Drept penal, p. 70

In dreptul roman, cea mai completa opera legislativa din antichitate, se gasesc numeroase solutii care invedereaza admiterea unei raspunderi bazate pe intentie, in sensul conditionarii ei de capacitatea de intelegere a semnificatiei actului si de capacitatea de a avea vointa delictuala, dolus10.

Mai mult chiar, romanii, prin edictarea unor norme cu caracter exclusiv penal, au creat o justitie penala separata (quaestiones perpetuae)11, ceea ce reprezenta un progres fata de toate legislatiile din antichitate.

Ideea liberului arbitru - ca suport al raspunderii morale - domina dreptul canonic, care aseaza la baza raspunderii "vointa rea", existenta pacatului causa pecatorum12, omul fiind creat liber de natura.





Un progres demn de retinut in dreptul canonic este ideea raspunderii subiective aplicata in practica sanctionarii faptelor comise in stare de ebrietate, potrivit careia vinovatii nu erau pedepsiti pentru faptele care le-au savarsit, ci pentru usurinta cu care s-au imbatat.

De asemenea, este relevant si faptul ca de unde la inceput in raspunderea obiectiva nu interesa daca faptuitorul prevedea sau nu rezultatul, treptat incepe sa se faca distinctia intre consecintele firesti, per se si cele accidentale, per accidum. Astfel, in aplicarea principiului versari in re illicita imputantum omnis quae sequuntur ex delicto, potrivit caruia autorul faptei raspundea de urmarile culpei ca si cum ar fi actionat cu intentie, in materia infractiunilor praeterintentionate se tinea totusi seama daca inceputul executarii faptei era licit sau nu13.


10Stockel H., Probleme ale legilimei aparari, p. 71

11V. Dongoroz, Drept penal, p. 27

12Vasinskaia Z.A., Legitima aparare in legislatia penala sovietica, p. 91

13 Sutherland E., Principes de criminologie, p. 568

In epoca moderna se contureaza conceptul imputabilitatii penale atribuit lui Pufendorf, ca si conditie subiectiva a raspunderii penale, potrivit careia "nimic nu poate invinge vointa decat vointa insasi", concept de baza al intregii doctrine clasice care aseaza raspunderea morala la baza raspunderii penale.

Scoala clasica a fost supusa unor violente critice, aratandu-se ca, fundamentand raspunderea juridica pe o conceptie speculativa, raspunderea morala depinzand de o vointa libera, independenta de cauze, ea a asezat la baza intregului sistem penal "mitul liberului arbitru", in sensul indeterminismului.

Limitele doctrinei clasice, care da solutii abstracte si exclusiv juridice unei probleme esentialmente concreta, incercarile nereusite pentru imaginarea unui nou concept al imputabilitatii, au dat nastere la inceputul secolului al XX-lea unei crize a justitiei penale burgheze.

Doctrina scolii pozitiviste, care pleca de la ideea ca infractorul este un anormal influentat de factori criminogeni, afirmand raspunderea sociala (legala) independenta de "imputabilitatea" persoanei ca postulat al raspunderii, nu a fost nici ea scutita de critica.

Pentru ca in conceptia pozitivistilor actele omenesti sunt supuse unei cauzalitati sociale, iar reactia societatii se bazeaza pe "indicele" de periculozitate al persoanei, ignorand raspunderea penala a acesteia, o asemenea imputare indiscutabil ia un caracter pur obiectiv.

Determinismul s-a aratat ca ar fi si imoral fiindca predica minima rezistenta. De aceea, incercandu-se o restaurare a valorilor morale, s-a revenit la conceptia liberului arbitru.

Potrivit acestor conceptii omul este responsabil si liber pentru ca personalitatea lui morala "nu este un sistem inchis", existand posibilitatea constanta de ridicare morala gratie efortului14.

Ceea ce domina in dreptul pozitiv burghez era atitudinea de neutralitate fata de liberul arbitru, raspunderea penala fiind subordonata conditiei ca fapta infractorului sa fie comisa cu constiinta si vointa.

Fundamentul raspunderii individuale consta in conservarea unei doze de spontaneitate si a unei puteri de reactie a omului care, de la o anumita varsta, a dobandit o suma de facultati fizice si psihice suficiente pentru a fi in masura ca, intr-o situatie data, sa poata recunoaste importanta legala a faptei savarsite (discernamant) si sa decida sa o comita sau nu (vointa).

In concluzie, in doctrinele recente, fundamentul imputabilitatii penale este dat de criteriul cauzalitatii voluntare15. Sub influenta anumitor factori, fiecare persoana opune o reactie, corespunzatoare fortei sale de caracter, inclinatiile nocive putand fi franate voluntar prin efectul inhibitiei.

Alternativa nu mai este, asadar, intre liberul arbitru si determinism, ci intre vointa autonoma (libera), vointa care a reusit, printr-un efort de reactie, sa se sustraga influentei "elementelor interne si externe", si vointa heteronoma (constransa), care a ramas coplesita de aceste influente16.

Cu toata afirmarea principiului cauzalitatii voluntare, dreptul penal burghez cunoaste inca anumite cazuri in care normativ se instituie o raspundere obiectiva bazata pe o prezumtie de vinovatie.

In aceste cazuri, latura subiectiva este absorbita de latura obiectiva, materialitatea faptei savarsite si concordanta ei cu norma incriminatoare fiind suficiente pentru a angaja raspunderea penala.

14 Stockel H., Probleme ale legilimei aparari, p. 110

15 Stoica A., Papadopol V., Consideratii privind legitima aparare, p. 583

16 Beraud R., La provocation et les infractions non intentionnelles, p. 5

Consacrarea legislativa a raspunderii obiective in dreptul pozitiv italian se gasea in art. 42 alin. 3 din C. Pen. it., care determina cazurile in care raspunderea penala a persoanei este angajata independent de constatarea vinovatiei.

De asemenea, in dreptul englez si american, raspunderea obiectiva (strict sau absolute liability) se reflecta in modul in care tribunalele, prin interpretarea literala a legii, au pronuntat sentinte de condamnare fara constatarea vinovatiei autorului, ori de cate ori textul nu prevedea expres formula ca inculpatul "sa fi fost in cunostinta de cauza".




Pe buna dreptate raspunderea obiectiva, ex lege, pentru consecintele unei actiuni nedorite si nici macar previzibile, intemeiata pe baza singurului raport de cauzalitate materiala, a fost calificata ca "reziduu de necivilizatie", sau ca o "nedreptate care micsoreaza forta morala a dreptului penal".

Abandonarea culpabilitatii ca trasatura esentiala a infractiunii in dreptul burghez scoate si mai mult in evidenta superioritatea principiului raspunderii subiective din dreptul socialist.

Restaurarea "culpabilitatii personale" cu tot ceea ce comporta ea ca nuanta, de la eroarea scuzabila la formele caracterizate de egoism si agresivitate, ceruta de unii teoreticieni burghezi, dar mai ales, intelegerea categoriei juridice a infractiunii, descatusate de formalismul care ii era caracteristic, demonstreaza de ce raspunderea penala din dreptul burghez se gasea in impas17.


17 Penso G., La difesa legittima, p. 644

Calitatea de subiect de drept o au numai persoanele fizice, dar si persoanele juridice sau morale. Ca subiect de drept, persoana juridica beneficiaza de ocrotirea juridico-penala, ea putand avea calitatea de subiect pasiv al unei infractiuni. Daca insa persoana juridica poate avea si calitatea de subiect activ al infractiunii, chestiunea a fost, este si va fi controversata in doctrina, chiar daca in proiectul noului cod penal se introduce raspunderea penala a persoanei juridice.

In antichitate se admitea pedepsirea persoanelor morale. In Geneza, se spune ca Dumnezeu ar fi pedepsit Sodoma si Gomora din cauza coruptiei. Se spune ca imparatul Teodosiu a pedepsit orasul Antiohia luandu-i teatrul, baile publice si titlul de metropola. Imparatul Sever a distrus orasul Bizantiu, luandu-i teatrul, baile, onorurile si podoabele, reducandu-l la statutul de sat.

In dreptul canonic, a fost admis principiul responsabilitatii colective.

In dreptul roman, persoanele morale nu puteau fi subiect activ al infractiunii. In literatura juridica s-a aratat in legatura cu perioada romana, ca daca in epoca imperiala romana intalnim masuri represive luate contra unor colectivitati, aceste masuri erau de ordin politienesc, avand un pronuntat caracter politic, si nu penal.

In vechiul drept, persoanele morale, orasele, cetatile si comitatele erau responsabile si penalmente, puteau fi supuse la unele sanctiuni.

In literatura se citeaza cazul orasului Bordeaux, care in 1548 a fost condamnat pentru ca locuitorii sai s-au revoltat, l-au ucis pe guvernator, pe locotenentul regelui si pe alti ofiteri din armata, din cauza ca la acea data autoritatile vremii impusesera alte taxe si impozite; Universitatii din Bordeaux i s-au retras privilegiile, titlurile; a fost demolata primaria.

Dupa Revolutia franceza (1789), principiul pedepsirii colectivitatilor a fost abolit in Europa, dar el a continuat sa functioneze in Anglia.

In teoria dreptului penal modern, au fost formulate si sunt sustinute atat teza negativa potrivit careia persoanele juridice nu pot avea calitatea de subiecti activi ai infractiunii, cat si teza afirmativa care sustine ca persoanele juridice pot avea calitatea de subiect activ al unei infraciiuni.

Teza negativa, potrivit careia persoana juridica nu poate fi subiect activ al unei infractiuni, se bazeaza pe teoria fictiunii, potrivit careia persoanele juridice nu au o existenta proprie, ci sunt o creatie a legii si deci ele nu pot savarsi infractiuni. Principalele argumente ale celor care nu concep raspunderea penala a persoanei juridice sunt:

● o persoana juridica nu poate gandi si voi, deci actiona altfel decat gandesc, voiesc si actioneaza persoanele fizice care o compun; raspunderea penala nu o poate avea decat persoanele fizice ce conduc persoana juridica

● nu se poate concepe ca o pedeapsa sa loveasca o colectivitate atunci cand parte din membrii sai sunt nevinovati, fiindca nu au gandit, nu au fost consultati si nu au participat la savarsirea infractiunii;

● daca s-ar aplica o pedeapsa unei persoane juridice, aceasta masura de constrangere s-ar rasfrange in mod inevitabil si asupra membrilor nevinovati ai acesteia care nu au stiut si nu au voit faptele comise de conducatorii persoanei juridice.

Teza afirmativa, se bazeaza pe asa-zisa teorie a realitatii, potrivit careia persoana juridica reprezinta o realitate, aceasta fiind o entitate dotata cu vointa si constiinta proprie, si deci poate fi subiect active al unei infractiuni.

Argumente:

● persoanele juridice sau morale reprezinta o realitate juridica incontestabila; ele reprezinta forte sociale in viata moderna care se pot manifesta si prin comiterea de infractiuni; daca sunt infractiuni cum ar fi cele contra persoanelor, care n-ar putea fi savarsite in chip natural de o persoana juridica, exista in schimb numeroase alte infractiuni care pot fi savarsite de persoane juridice, iar in unele cazuri, cu precadere tocmai persoanele juridice pot savarsi acele infractiuni(de exemplu, bancruta frauduloasa, concurenta neloiala, contrafacerea marcilor de fabrica, infractiunile fiscale, infractiunile din domeniul afacerilor); potrivit teoriei afirmative, e vorba nu de fapte savarsite de conducatori, fara stirea si acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite si consfintite de toti membrii colectivitatii si executate in conformitate cu vederile acestora; persoana juridica are deci o vointa proprie, iar aceasta vointa colectiva este capabila de fapte culpabile intocmai ca vointa individuala a persoanei fizice;

● exista pedepse care pot fi aplicate persoanelor juridice tinand seama de specificul acestora, cum ar fi dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activitatii, amenda, sau chiar masuri de siguranta (de exemplu, interzicerea de a avea sediul in anumite localitati sau expulzarea de pe teritoriul tarii);

desi aplicate persoanei juridice, pedepsele si celelalte sanctiuni de drept penal, ele sunt eficiente, deoarece pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice in sensul respectarii dispozitiilor legale.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Drept




Normele conflictuale privind conditiile de fond ale contractelor si ale altor acte juridice
Curtea cu jurati - institut indispensabil al procesului contradictorial
Notiunea de justitie ca valoare sociala. Sistematizarea infractiunilor care impiedica infaptuirea justitiei.
NORMA CONFLICTUALA CU PRIVIRE LA BUNURI SI DREPTURI REALE
Nerespectarea regimului armelor si munitiilor: continut legal, continut constitutiv la varianta tip si trasaturile agravantelor
Dreptul englez
Contaminarea venerica si transmiterea sindromului imunodeficitar dobandit: continut legal, subiecti, continut constitutiv
Cauze care inlatura sau modifica executarea pedepselor sau a altor sanctiuni penale
Libertatea gandirii, constiintei si religiei
Renuntarea la recurs