Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Administratie


Index » legal » Administratie
» Descentralizarea administrativa in sistemele administrative din tari europene


Descentralizarea administrativa in sistemele administrative din tari europene




Descentralizarea administrativa in sistemele administrative din tari europene

1. Consideratii privind originile dreptului administrativ comparat. In contextul studiului influentei dreptului administrativ francez asupra dezvoltarii dreptului german, Ulrich Scheuner a scris in 1963 ca dreptul administrativ apartine acelor ramuri de drept „in care caracteristicile nationale ale poporului si statului sunt dezvaluite cel mai complet”, asadar in dreptul administrativ formele institutionale se dovedesc a fi rezistente la schimbare. Otto Mayer, chiar inainte de a publica lucrarea sa fundamentala despre dreptul administrativ german, in 1866 a scris o carte despre dreptul administrativ francez si a facut modelele franceze accesibile doctrinei dreptului administrativ german. Edouard Lafferriere, unul din fondatorii doctrinei dreptului administrativ francez, trateaza in „Traite de la juridiction administrative et des recours contentieux”, care a aparut in 1887, protectia dreptului administrativ oferita in alte state. In plus, introducerea de baza a lui Albert V. Dicey in dreptul constitutional englez, care a aparut in 1885, trateaza, de asemenea, drept administrativ francez. In timp ce Dicey a negat existenta unui „administrative law” comparabil cu „droit administratif” in dreptul englez, profesorul american de drept administrativ Frank J. Goodnow a discutat nu numai Franta si Germania, dar si Anglia si Statele Unite, in cele doua volume ale sale „Drept administrativ comparat” (1893). In prefata, Goodnow a scris: „Marile probleme ale dreptului public modern sunt in cea mai mare parte cu caracter administrativ. In timp ce trecutul a fost unul constitutional, prezentul este al reformei administrative.




La inceputurile dreptului administrativ comparat, atentia s-a indreptat in primul rand in a experimenta sistemele de drept administrativ straine, mult mai dezvoltate, accesibile in practica doctrinei proprii. Mai presus de toate, a fost jurisprudenta Consiliului de Stat francez, care a exercitat o influenta extensiva, in parte, prin intermediul cercetarii stiintifice comparate a dreptului administrativ din multe tari europene si ne-europene Din ce in ce mai mult argumentele dreptului comparat sunt luate in consideratie in pregatirea legilor in domeniul dreptului administrativ. Astfel, Franks Committee, al carui Raport despre tribunalele administrative si anchete a condus spre cea mai importanta reforma administrativa postbelica in Regatul Unit, s-a consultat, de asemenea, cu expertii straini. Despre posibilitatile si limitele dreptului administrativ comparat, Franks Committee arata in raportul sau final: „In aceste probleme, fiecare tara cauta sa-si rezolve propriile probleme in cadrul institutiilor sale si al modului de viata, un echilibru adecvat intre interesul public si cel privat. Transpunerea practicii unei tari in procedurile alteia este putin probabil sa fie potrivita, desi, de vreme ce, problema de baza, relatia dintre individ si administratie este comuna, va continua sa fie avantajos studiul comparativ”.Dupa al doilea razboi mondial, dreptul administrativ european a castigat o noua dimensiune prin cooperarea statelor europene din Consiliul Europei si Comunitatea Europeana.

2.Conceptul de administratie in unele state membre ale Uniunii Europene.Conceptul de administratie publica isi are originile in interiorul statului. Aristotel a distins trei forme de exprimare a puterii. Acestea pot fi traduse, folosind o terminologie moderna ca putere legislativa, putere executiva si putere judecatoreasca. Statul absolutist, totusi, a concentrat toate cele trei functii intr-o singura mana, astfel ca diferentele dintre ele erau de interes pur teoretic. In vreme ce in statul absolutist activitatile statale ca intreg erau numite „administratie” sau guvern, separarea organizationala a puterilor a dus la o ingustare a conceptului de administratie. Administratia, in consecinta, a devenit componenta puterii executive, care a fost separata de puterile legislative si judecatoreasca. Conceptul de „administratie”, distins astfel de „legislatie” si „jurisdictie”, are un corespondent suplimentar, in forma de „gouvernement”. „Gouvernement” nu este inteles ca o sursa independenta de putere, ci in sens de autoritate situata deasupra administratiei in termeni politici, si fara a fi legal separat de administratie, determina directiile de actiune ale administratiei.

In Franta, definitia precisa a termenului de „administration publique” a evoluat cu referinta speciala la domeniul dreptului administrativ. Acest termen a avut si are relevanta in mod special in distingerea intre competentele Curtilor adminis­trative si ale tribunalelor de drept comun. In secolul al XIX-lea, conceptul de „puissance publique” (autoritate publica) a fost cel mai proeminent; a existat o distinctie intre „actes d’autorite”, (actele de autoritate), care erau de competenta „puissance publique” (autoritati publice) si „actes de gestion”, care contineau elemente ale dreptului privat. Incepand cu procesul „Blanco” (1873), in care „Tribunal des Conflicts” pentru prima data s-a concentrat asupra criteriului de „service public” pentru a determina jurisdictia (sfera de autoritate) a tribunalelor administrative, „Ecole du service publique” (Duguit, Jeze, Bonnard, Rolland, s.a.) a inceput sa castige in influenta catre sfarsitul secolul al XIX-lea. Nu mai era agreat conceptul de „puissance publique”, ci cel de „service public”, care a ajuns sa fie considerat ca o trasatura determinanta a administratiei, al carei scop era considerabil redefinit ca fiind asigurarea realizarii obiectivelor statului. Intre timp, chiar si criteriul de „service public” a ajuns sa fie pus la indoiala, ceea ce a dus la o reabilitare partiala a criteriului de „puissance publique” (Hauriou, Berthelemy). Daca exista un anumit consens in privinta faptului ca „service public” nu acopera toate aspectele administratiei publice, acest concept totusi reprezinta cel mai frecvent punct de pornire in toate incercarile de a realiza o definitie satisfacatoare. In acest fel, conform doctrinei standard, dezvoltata de Otto Mayer, „administratia” este „activitatea Statului pentru realizarea obiectivelor sale in interiorul sistemului sau juridic, cu exceptia puterii juridice”. Folosind aceasta teorie, Walter Jellinek a definit administratia ca „activitatea statului sau oricarui alt purtator al puterii publice separata de puterea legislativa si juridica”.

H. Maurer propune urmatoarele caracteristici ca trasaturi tipice:

nadministratia este un „acord social”

nadministratia este preocupata de „interesul public”

nadministratia este mai presus de toate „un acord activ care tinteste spre viitor”

nadministratia ia „masuri concrete pentru regle­mentarea cazurilor individuale”

„Dreptul administrativ”, a carui existenta este inca negata de A. V. Dicey in lucrarea sa principala, aparuta in 1885, dar a avut o influenta mare pana in secolul XX, este inca o disciplina relativ tanara in Regatul Unit. Acest fapt – impreuna cu trasaturile caracteristice ale gandirii juridice engleze – se poate sa fi contribuit la faptul ca teoria britanica asupra dreptului administrativ este marcata mai curand de incercari pragmatice decat definitional – doctrinare. Conceptul de „guvern” include aici intreaga putere de stat, in vreme ce alteori pur si simplu descrie puterea executiva sau guvernul intr-un sens restrans, care impreuna cu partenerul sau complementar, administratia, exercita functia executiva. Rolul legislativ este, intr-un sens institutional, in principal localizat in Parlament si este superior atat celui executiv cat si judecatoresc. „Parlamentul, ca institutie legislativa, este suveran si dincolo de controlul juridic”. Suprematia Parlamentului este caracteristica dominanta a separatiei puterilor in Anglia.

In Franta, Germania si Regatul Unit al Marii Britanii dificultatile in realizarea unui concept unic de administratie publica au fost in mare masura rezultatul faptului ca organele administrative, care s-au maturizat ca o consecinta a separatiei puterilor, au exercitat nu numai functii executive in sens restrans, dar ele au fost si simultan active in domeniul cvasijuridic.

3.Geneza si evolutia dreptului administrativ in unele tari europene
A.Franta

Dreptul administrativ francez actual isi are originea in ultimii ani ai secolului al XVIII-lea. Deja, in vechiul regim, un sistem de administratie centralizat si ierarhic, a devenit binecunoscut. Desi acest sistem administrativ, care era controlat de rege, nu era supus unui sistem de drept administrativ in sensul curent al termenului, totusi, a aparut la sfarsitul vechiului regim un sistem de reguli administrative, influentat initial de dreptul roman si de cel canonic si, din ce in ce mai mult de-a lungul secolului al XVIII-lea, de filosofia iluminista. Revolutia din 1789 si Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului, au marcat tranzitia de la un stat politienesc la un stat bazat pe reguli de drept. Aceasta a insemnat ca a fost realizata, pentru prima data, baza necesara pentru crearea unui sistem modern de drept administrativ, adica administratia publica supusa statului de drept. Dezvoltarea ulterioara a dreptului administrativ a fost puternic influentata de diferitele forme de dezvoltare a protectiei legale. Dupa 1789, a fost respectata o stricta separatie intre puterea executiva si cea judecatoreasca, sub care orice amestec al Curtilor in administratie a fost interzisa. Faptul ca supra­vegherea administratiei de Curtile independente a fost interzisa este explicata prin atitudinea reactionara a acestora de-a lungul vechiului regim. Curtile pre-revolutionare („Parlaments”) au impiedicat tentativele de reforme ale administratiei si s-au aratat ostile Revolutiei. Din cauza acestui strict regim de separatie a puterilor, nu a revenit Curtilor, ci administratiei insesi, sa adjudece nemultumi­rile impotriva actiunilor administrative. Aceasta sarcina a fost atribuita Consiliului de Stat, care a fost infiintat prin Constitutia Anului VII (1799), ca scop consultativ al guvernului. Dupa putin timp, opiniile sale s-au bucurat de un grad inalt de autoritate si si au devenit practic obligatorii pentru autoritatile inferioare. In 1872 Consiliul de Stat a dobandit o sectiune speciala pentru litigii. In termeni institutionali, Consiliul de Stat trebuia inca sa fie considerat ca parte constitutiva a executivului, membri lui fiind mai curand functionari de stat decat judecatori. Intre timp, totusi, Sectiunea pentru litigii a Consiliului de Stat s-a emancipat de la rolul ei original si obisnuit, actionand ca o Curte adminis­trativa independenta. Totusi, nu a fost Consiliul de Stat, ci Tribunalul de Conflicte primul care a aratat clar independenta de care se bucura dreptul administrativ in relatie cu dreptul privat. Ideea principala in decizia Blanco din 1873, considera ca responsabilitatea autoritatilor publice sa fie supusa nu principiilor fundamentale ale Codului Civil care regleaza relatiile intre indivizi, ci acelor „regle speciales qui varient suivant les besoins du service et la necessite de concilier les droits de l’Etat avec les droits prives”. Astfel, responsabilitatea autoritatilor publice a fost supusa unui set special de reguli ale dreptului public. Astfel, Curtile administrative nu au fost create pe temeiul ca dreptul administrativ existent a cerut organe specifice pentru intrarea lui in vigoare. De fapt, a fost invers, „organele legale revizuite ale administratiei au creat propria lor materie fundamentala, numita drept administrativ”. Urmarind fondarea Sectiunii pentru litigii a Consiliului de Stat (1872) pe de o parte si indrumarea deciziei Blanco a Tribunalului de Conflicte pe de alta, dreptul administrativ de la sfarsitul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat ca o ramura separata a dreptului, avand propriile sale baze teoretice.

B.Anglia

Trasatura distinctiva a sistemului de drept administrativ britanic este absenta separarii formale dintre dreptul privat si dreptul cutumiar/jurisprudential. In urma modificarii operate de statutul parlamentar, autoritatile publice sunt subiect al dreptului cutumiar. In principiu, controlul juridic al actiunii administrative nu este exercitata de o magistratura speciala ci de tribunalele ordinare.  Baza constitutionala pentru aceste principii este data de A.V. Dicey, in lucrarea sa Introducere in studiul dreptului constitutional, care a aparut in 1885. El deriva aceste principii din doctrina „suveranitatii legii”, care reprezinta al doilea pilon major al constitutiei nescrise a Angliei (celalalt fiind suvera­nitatea parlamentului). La Dicey, doctrina „suveranitatii legii” impune in primul rand regula ca executivul este circumscris de lege si toate actiunile arbitrare ar trebui excluse, in al doilea rand impune principiul egalitatii dinaintea legii, care exclude posibilitatea unei ordini legale separate sau un sistem de justitie separat pentru actiunea administrativa, si in al treilea rand, concluzia ca Constitutia este rezultatul dreptului privat, asa cum este pus in practica de tribunalele ordinare si intarit peste Coroana si servitorii acesteia. Analiza lui Dicey culmineaza cu declaratia ca „In Anglia … sistemul dreptului administrativ si chiar principiile pe care este asezat nu sunt, de fapt, cunoscute”. Dicey subliniaza superioritatea dreptului englez fata de dreptul administrativ francez si protectia pe care o prevede, atribuindu-i celui de-al doilea functia esentiala de a scuti functionarii civili de raspundere, sau cel putin de diminuarea greutatii acesteia. Desi conceptia gresita a lui Dicey despre dreptul administrativ a fost criticata chiar din timpul vietii sale, teoriile lui au continuat sa exercite o influenta importanta chiar pana in sec. XX. In acelasi timp, traditia dreptului administrativ englez, ale carui origini coboara in timp catre sfarsitul sec. XVII, continua sa-i influenteze spiritual. Chiar si inainte de aceasta perioada, fusese dezvoltata o forma elementara de control care, in timpul dinastiei Tudor, a culminat cu infiintarea tribunalului numit Star Chamber (The Star Chamber Court), care exercita un anumit control asupra autoritatilor administrative inferioare. Ulterior, acest tribunal a degenerat intr-un instrument aflat in serviciul puterii arbitrare exercitata de dinastia Stuart. Pe parcursul disputei constitutionale dintre Stuart si tribunalele lor, pe de o parte, si parlament impreuna cu tribunalele de drept civil pe de alta, Star Chamber si, in consecinta, jurisdictia sa asupra actiunii administrative care era „viciata de stigmatul domniei tiranice”, au fost abolite.

Modernizarea teoriei traditionale a dreptului administrativ a fost provocata pana la urma de efectele revolutiei industriale si de crearea unui stat al bunastarii si in paralel de schimbarile aparute in rolul administratiei. Progresul tehnologic a determinat ca parlamentul sa nu mai fie in pozitia de a reglementa satisfacator probleme complexe, precum caile ferate (si, mai tarziu, transportul rutier), standarde de siguranta in timpul productiei de masa, etc. Ca rezultat, s-a uzat mai mult de practica delegarii puterilor legislative catre guvern sau catre corpuri administrative anume alese, a caror echipa de specialisti era mai in masura sa emita reglementari detaliate si sa reactioneze intr-un mod flexibil fata de noile evolutii. Astfel, practica delegarii legislatiei catre administratie s-a extins considerabil catre sfarsitul sec. XIX.

C.Germania

Dreptul administrativ predominant in R.F.G. este rezultatul unei evolutii ale carei etape principale merg de la administratia statului politienesc din sec. XVII-XVIII, trecand prin administratia statului constitutional liberal din sec. al XIX-lea, pana la administratia statului constitutional social (si) sec. al XX-lea si forma sa distincta sub Constitutia de la Bonn. Statul absolutist, care s-a format initial in Landurile Germaniei, si-a exercitat functiile nu numai in directia cresterii veniturilor pentru intretinerea unei armate si a unei Curti Regale, dar si in cea a ameliorarii starii materiale a cetatenilor, care l-au facut un „stat al bunastarii comerciale”. Autoritatea politica a acoperit, practic, intreaga administratie interna. Sporirea functiilor administrative, care s-au extins practic in fiecare forma de activitate umana, a fost insotita de cresterea birocratiei formate prin serviciul civil profesional. Autoritatile publice n-au fost supuse unor reglementari legale restrictive. Suveranul se eliberase de limitarile impuse puterii lui prin averi in sistemul legal al Evului Mediu, iar rolul sau de creator liber al legii a crescut ca atare. Individul trebuie sa accepte intruziunile suveranului, dar el a putut sa ceara despagubiri de la stat, care a fost conceput ca entitate legala separata (supus dreptului privat), distincta de monarhul cu putere suverana (asa-numita Fiskustheorie: „accept and liquidate”). Miscarea constitutionala a sec. al XIX-lea, care a fost condusa de burghezie, a tintit spre numeroasele si nestanjenitele intruziuni ale monarhului. Obiectivele acestei miscari, si anume separatia puterilor (care permitea reprezentantilor poporului sa participe la procesul luarii de decizii), egalitatea in fata legii pentru toti cetatenii si recunoasterea sferelor de libertate individuala, in care statul nu putea sa se amestece, au fost realizate de constitutiile landurilor de la jumatatea sec. al XIX-lea. Pe viitor, orice incalcare a libertatilor cetateanului si a drepturilor de proprietate cerea autoritatea unui statut obtinut prin cooperarea reprezentantilor poporului. Instrumentele emise de autoritatile administrative, incluzand reglementarile lor, erau subordonate statutelor. Intemeierea acestor principii, care au asigurat ca administratia a respectat legea, a pus temelia dezvoltarii unui sistem modern de drept administrativ. Tribunalele administrative autonome, care au dus o existenta separata de administratie si tribunalele ordinare. Contrar a ceea ce s-a produs in Franta, unde dezvoltarea jurisdictiei administrative s-a format printr-o institutie centrala – Conseil d’Etat – sistemul judiciar german s-a dezvoltat de jos in sus, adica de la Lander (land). Dupa ce tribunalele administrative au fost infiintate in 1863, etapa decisiva urmatoare in dezvoltarea jurisdictiei administrative a fost infiintarea Inaltei Curti Administrative Prusace (O.G.V.), intre 1872 – 1875. Industrializarea si urbanizarea societatii, miscarile sociale ce au urmat ambelor razboaie, ca si o serie de crize economice, au condus la revendicari pentru „clauza bunastarii”, elaborata de stat, pe care administratia a incercat sa o satisfaca prin infiintarea utilitatilor publice municipale si a corporatiilor de transport public si prin asigurarea serviciilor sociale si culturale. In plus fata de aceasta deplasare a interesului in sarcinile administratiei, s-a produs, ca rezultat al crearii R.F.G., o transformare fundamentala in sistemul dreptului administrativ si, in cadrul sau constitutional.

4.Izvoarele dreptului administrativ in tari din UE A.FRANTA

Principala trasatura care se distinge in Constitutia celei de-a cincea Republici Franceze din 4 octombrie 1958, in comparatie atat cu constitutia anterioara a celei de-a patra Republici, cat si cu formele de organizare statala in Germania si Regatul Unit este, mai ales, pozitia puternica a executivului. Acesta are o structura duala si consta din presedintele republicii, care este ales de popor (pentru un mandat de 5 ani) si guvern, condus de primul-ministru. Relatia dintre guvern si parlament este guvernata de art. 34 si urmatoarele ale Constitutiei. Numai acele probleme foarte importante care sunt amintite in acele articole pot fi supuse legilor adoptate de parlament. Totusi, guvernul poate fi imputernicit sa emita ordonante in aceste domenii printr-o lege adoptata in parlament. In legatura cu toate celelalte probleme, guvernul are puterea, actionand independent, de a emite ordonante Tribunalele nu sunt indreptatite sa delibereze asupra constitutionalitatii legilor adoptate de parlament. Consiliul Constitutional este cel care exercita o revizuire preventiva a acelor legi, care trebuie sa fie supuse spre examinare inainte sa fie promulgate. Pe de alta parte, tribunalele, pot, in principiu, fi chemate sa controleze legalitatea actiunilor administrative. Puterile crescute ale ordonantelor administrative au facut sa sporeasca, de asemenea, importanta Consiliului de Stat, care din 1958, de asemenea, are puterea de a verifica legalitatea acelor ordonante care au fost emise independent de catre guvern. Constitutia stabileste, de asemenea, limitele in care administratia poate actiona impotriva cetatenilor referinduse in preambulul sau la Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului din 1789, precum si la prevederile Constitutiei din 1946, pe care le-a confirmat si completat. Principiile fundamentale ale dreptului administrativ sunt concretizate in constitutie, dar ele se dovedesc a fi prea abstracte pentru a constitui un ghid adecvat in rezolvarea disputelor administrative.

Referitor la legislatia scrisa, legile adoptate de parlament privesc numai chestiuni particulare ale dreptului administrativ si ale procedurii administrative. Printre aceste legi amintim legile din 1978/1979 referitoare la anumite responsabilitati in a furniza informatii si a argumenta decizia administrativa. Exista o tendinta sporita spre codificarea problemelor specifice dreptului administrativ „special”; de exemplu: Codul administratiei comunale, Codul mediului, Codul urbanismului. Cu toate acestea, aceste coduri, in esenta, se rezuma la a se grupa in texte legale relevante si astfel servesc scopului clarificarii legii mai curand, decat sa indeplineasca un rol creativ in dezvoltarea ulterioara. In final, reguli de drept administrativ pot fi, de asemenea, gasite in ordonantele emise de executiv. Directivele Comunitatii Europene sunt, de asemenea, in principiu, incorporate in dreptul francez prin intermediul ordonantelor.

Desi, in principiu, dreptul cutumiar este recunoscut fiind o sursa a dreptului, el joaca numai un rol subordonat in dreptul administrativ.

Avand in vedere natura fragmentara a legislatiei existente si a dreptului cutumiar, jurisprudenta este cea care a dat partea exterioara a factorului principal in dezvoltarea dreptului administrativ. Demarcatia intre dreptul administrativ si dreptul privat, teoria despre diferitele forme de actiune administrativa (actul administrativ cu particularitatile sale fata de celelalte acte juridice; contractul administrativ cu specifici­tatea sa fata de contractul civil), precum si conditiile referitoare la substanta si forma pentru actiunea administrativa, pot fi toate urmarite in jurisprudenta Consiliului de Stat. Aceasta „jurisprudenta” constituie un sistem de drept, care este flexibil si capabil sa se ajusteze la circumstantele particulare ale fiecarui caz individual asupra caruia urmeaza sa se ia o decizie. Desi prin Constitutie Curtile nu sunt formal imputernicite sa emita reguli obligatorii si general aplicabile, deciziile de indrumare ale Consiliului de Stat sunt, in general, recunoscute ca fiind legi valabile, foarte rar se deviaza de la aceste decizii, administratia se considera constransa de jurisprudenta lui si o incalcare a acesteia este pedepsita in acelasi fel ca o incalcare a legii scrise, adica de o declaratie de nulitate sau de raspundere a autoritatilor publice. Rivero are dreptate cand spune despre statutul legal al jurisprudentei ca o sursa de drept: „Regula jurisprudentiala din doua puncte de vedere, obiectiv in existenta unei sanctiuni si subiectiv in sentimentul unei grele obligatii asupra supusilor, prezinta toate caracterele regulii de drept”.

De mare importanta practica, desi subiect de controversa in ce priveste baza lor teoretica, sunt principiile generale de drept. In esenta, aceste principii sunt indreptate spre o protectie legala a cetatenilor, totusi ele cauta, de asemenea, sa fie compatibile cu cerintele administratiei. De aceea, principiul continuitatii serviciului public a fost invocat pentru a justifica o restrictie a dreptului la greva al functionarilor de stat. Ordinea ierarhica a principiilor generale in drept trebuie totusi sa fie definitiv clarificata. Exista un acord general ca, principiile legale fundamentale, acolo unde nu sunt clar desemnate ca fiind de importanta subsidiara, au intaietate fata de orice alte reglementari, incluzand reglementarile autonome si, in consecinta, constituie un criteriu pentru legalitatea lor. In plus, Consiliul Constitutional a acordat statut constitutional unui numar de principii legale. Implicatia ca aceste principii legale ar putea deroga de la legile adoptate de parlament, devine o problema practica numai acolo unde Consiliul Constitutional revizuieste legile inainte de intrarea lor in vigoare.

B.Marea Britanie

In absenta unei constitutii scrise, in Anglia vorbim de o Constitutie flexibila. Nu exista nici o inregistrare scrisa a principiilor constitutionale ale dreptului administrativ, si dupa cum vom vedea sursele generale de drept, in consecinta si ale dreptului administrativ, din moment ce acesta a fost diminuat pentru a forma o parte a „dreptului ordinar”, sunt constituite in primul rand din legislatie si apoi jurisprudenta.

nCommon Law – reguli stabilite pe cale judecatoreasca;

nEquity Law – reguli stabilite anterior unificarii jurisdictiilor engleze;

nStatutary Law – regulir de drept create prin lege.

Dreptul cutumiar, pana acum nu si-a gasit expresie in jurisprudenta si nu are relevanta in dreptul administrativ.

Opiniile doctrinarilor in materie” constituie o sursa subsidiara.

Actele parlamentului si legislatia delegata, constituirea instrumentelor statutare precum si reglementarile emise de administratie in baza puterilor statutare, regleaza un numar considerabil de probleme ale dreptului administrativ special. In cele mai multe cazuri, aceste acte de imputernicire contin prevederi care se refera la procedura administrativa pentru fiecare sectiune in parte. Marea Britanie nu are un statut general referitor la procedura, cum ar fi Actul american de procedura administrativa. Actul pentru tribunale si anchete a introdus o anumita uniformitate a procedurii administrative. Astfel, de exemplu, Sectiunea 12 stabileste o indatorire generala de a oferi motive pentru toate deciziile luate in numele acestui document de catre ministere sau de tribunalele administrative.

Dreptul administrativ general poate fi gasit in primul rand in jurisprudenta, jurisprudenta precedentelor. In virtutea doctrinei de stare decisis, Curtile inferioare sunt limitate de deciziile legate de Curtile mai inalte, ce tin de aceeasi jurisdictie. Ca rezultat al tendintei de dezvoltare a legislatiei, dreptul original facut de magistrati s-a deplasat in directia interpretarii legale. Chiar si principiile generale ale dreptului administrativ sunt adesea considerate ca fiind rezultatul interpretarii legale si sunt privite ca parte integranta a legislatiei administrative speciale. Aceste principii de drept administrativ, in mod special variatele formulari ale doctrinei ultra vires, precum si conceptul de justitie naturala, au functie si semnificatie legala asemanatoare cu principiile generale ale dreptului administrativ dez­voltate de sistemele judiciare europene. Exista, totusi, o diferenta esentiala ce porneste din doctrina constitutionala britanica a suveranitatii parlamentare, care, in mod particular exclude posibilitatea oricarei aprecieri judiciare a actelor parlamentare.

Principiul de baza al dreptului administrativ englez, respectiv doctrina ultra vires, este el insusi un rezultat logic al gandirii constitutionale britanice si poate fi privit ca rezultand dintr-o combinatie a suveranitatii parlamentare si conceptului de „domnie a legii”. In esenta, aceasta doctrina prevede faptul ca nici un corp administrativ nu poate depasi limitele autoritatii care i-a fost conferita, in special cand aceasta autoritate i-a fost acordata printr-un decret al parlamentarului. Aceasta se aplica atat actelor individuale emise de administratie, cat si regle­mentarilor generale adoptate in cadrul legislatiei delegate.

O distinctie esentiala este trasata intre erorile individuale si cele de procedura. O actiune administrativa este individual ultra vires daca nu exista conditii esentiale ale clauzei de imputernicire, sau daca o autoritate administrativa isi exercita puterile conferite in scopuri nelegale, cu rea credinta, irational sau pe baza de falsa evidenta. Actiunea administrativa este considerata a fi procedural ultra vires cand incalca cerintele procedurale mandatare. Aceasta implica procesul de stabilire in fiecare caz individual prin interpretarea prevederilor de impu­ternicire fie ca cerintele procedurale continute sunt man­datare sau nu. Exemple de conditii mandatare formale sunt dreptul de a fi audiat si regula ca remediile legale trebuie aduse la cunostinta partii interesate.

Pe langa doctrina ultra vires, este „legea justitiei naturale”, care constituie al doilea principiu fundamental de drept administrativ. Aceasta implica conditiile minim necesare pentru o procedura corecta, datorie impusa de dreptul civil oricarei persoane sau structuri obligate sa ia decizii judeca­toresti, in special diverselor tribunale administrative. Acest „cod al stabilirii unei proceduri administrative corecte”, implica in mod esential dreptul la o audiere corecta si regula ca nimeni nu poate judeca propria sa cauza.

Din principiile doctrinei procedurale ultra vires si din justitia naturala reiese faptul ca forma dreptului administrativ englez este conditionata in principal de consideratii de procedura administrativa.

C.Germania

Prin Legea Fundamentala din 23 mai 1949, R.F.G. este constituita ca un stat cu structura federala, democratic, bazat pe principiul legalitatii si al justitiei sociale.In completarea acestor principii structurale fundamentale, se inscriu in mod special drepturile fundamentale, incluzand principiul egalitatii si prevederile privitoare la organizarea administrativa (in special demarcarea puterilor administrative intre statul federal si landuri), care se constituie ca un intreg in relatiile sale speciale cu constitutia. F. Werder, presedintele de odinioara al Curtii Administrative Federale, cum ca dreptul administrativ este „dreptul constitutional in forma concreta”. Ulterior, doctrina juridica a scos in evidenta ca aceasta relatie este reflectata nu numai in maniera in care dreptul constitutional isi gaseste expresia concreta in reglementarile administrative, dar, de asemenea, in multe principii ale dreptului administrativ, pe care Curtile le iau direct din Constitutie. Legislatorii, Curtile si autorii au cooperat in dezvoltarea dreptului administrativ intr-un cadru constitutional. Articolele principale ale legislatiei in aceasta privinta, au fost Legea privitoare la procedura administrativa federala din 25 mai 1976 si legile privind procedura administrativa in landuri, care au, in principal, acelasi continut ca cele anterioare.

Singurul si cel mai decisiv factor in determinarea codificarii legii procedurii administrative a fost setul de recomandari facut la cea de-a 43-a Conferinta a juristilor germani din 1960, care s-a pronuntat in favoarea unui set uniform de reglementari care sa guverneze procedura administrativa, incluzand acele aspecte ale legii administrative generale care au fost strans legate de ea. Legea privitoare la procedura administrativa federala trebuia sa promoveze o asemenea uniformitate prin integrarea prevederilor speciale disparate intr-un singur set de reglementari. In acelasi timp, reglementarile procedurale relevante trebuiau simplificate si rationalizate ele insele. In final, a fost facut un efort pentru alcatuirea de reglementari exprese de participare a cetatenilor la procedura administrativa. In plus fata de principiile aplicabile procedurii administrative generale si de procedeele formale speciale, dreptul reglementeaza si maniera in care instrumentele administrative sunt emise, ca si domeniul lor, cat si conditiile in care contractele publice pot fi incheiate.In multe domenii, legislativul a fost capabil sa alinieze continutul statutelor relevante la directia principiilor generale nescrise ale dreptului administrativ, ca expresie a teoriei dreptului administrativ si in deciziile relevante ale Curtii. Problemele controversate erau fie stabilite de catre statut intr-un fel sau altul, fie lasate intentionat deschise pentru imbunatatiri suplimentare facute de Curti sau doctrinari.  In completarea Legii privitoare la procedura administrativa federala, exista o gama larga de alte statute ce au reglementat domenii individuale ale dreptului administrativ general si un numar nelimitat de statute din domeniul dreptului administrativ special. In final, formularile dreptului administrativ sunt de asemenea subordonate legislatiei si reglementarilor.In plus fata de principiile aplicabile procedurii administrative generale si de procedeele formale speciale, dreptul reglementeaza si maniera in care instrumentele administrative sunt emise, ca si domeniul lor, cat si conditiile in care contractele publice pot fi incheiate.In multe domenii, legislativul a fost capabil sa alinieze continutul statutelor relevante la directia principiilor generale nescrise ale dreptului administrativ, ca expresie a teoriei dreptului administrativ si in deciziile relevante ale Curtii. Problemele controversate erau fie stabilite de catre statut intr-un fel sau altul, fie lasate intentionat deschise pentru imbunatatiri suplimentare facute de Curti sau doctrinari. In completarea Legii privitoare la procedura administrativa federala, exista o gama larga de alte statute ce au reglementat domenii individuale ale dreptului administrativ general si un numar nelimitat de statute din domeniul dreptului administrativ special. In final, formularile dreptului administrativ sunt de asemenea subordonate legislatiei si reglementarilor.

In prezent, dreptul cutumiar prezinta relevanta numai in stadiul aplicarii la nivelul autoritatii locale. Aplicarea dreptului cutumiar, depinde de folosirea prelungita si continua, ca si credinta acelora care participa, ca aceasta folosire este legal justificata. Astfel, un plan de dezvoltare prezentat in forma unei decizii date de o autoritate locala, poate fi depasit de legea cutumiara locala, care reflecta mai bine conditiile specifice locale.Curtile au avut contributii importante in directia dezvoltarii dreptului administrativ. Asa cum s-a mentionat, Curtea Administrativa Federala a avut o influenta decisiva in formarea principiilor. Curtea Federala de Justitie, cea mai inalta autoritate juridica ordinara din Republica Federala, a avut contributii importante mai ales in sfera compensatiei pentru renuntarea fortata si expropriere. Curtea Constitutionala Federala a dat o directie fundamentala noua sferei de actiune a „restrictiei statutare”. „Decizia retinerii” a Curtii Constitutionale Federale, prevedea bresa pentru aplicarea principiului restrictiei statutare la asa-numitele „relatii speciale intre autoritati” care in conceptia traditionala puteau fi reglementate prin reglementari administrative directe. Intre timp, jurisprudenta Curtii Federale Constitutionale a demarcat „restrictia statutara” de conceptul „interventiei” si a extins-o la „toate deciziile esentiale” din domeniile majore ale luarii de decizie, adica teoria „deciziei esentiale”.

Afirmatia ca „formarea principiilor generale legale este o sarcina ce apartine in mod natural Inaltelor Curti”, facuta de Curtea Constitutionala Federala intr-un proces, a constituit prilej de aprinse controverse si de evidentiere a unor lacune prezentate de legislatie. In anumite proceduri, Camera Plenara a Curtii Administrative Federale, este explicit chemata pentru a dezvolta in plus legea. Totusi, o problema de dezbatere este intrebarea daca aceasta confera jurisprudentei statutul de izvor de drept: aceasta depinde in mod esential de definitiile terminologice folosite.

In multe cazuri, principiile generale ale dreptului administrativ au fost dezvoltate ca aplicatii concrete ale principiilor constitutionale fundamen­tale. Astfel, Curtea Constitutionala Federala a impus legea privind revocarea actelor administrative care acorda avantaje ilegale, pornind de la o combinatie de principii de protectie a drepturilor legitime.

Partea generala a dreptului administrativ german este caracterizata de o abordare foarte sistematica, la care studiile academice de drept administrativ au avut o contributie considerabila. In centrul acestei abordari sistematice, care viza in primul rand formele de actiune adoptate de administratie, gasim in mod invariabil conceptul de masura administrativa care, contrar folosirii franceze a acestui termen, acopera in principiu numai masurile individuale specifice adoptate de administratie.

Recent, practica si teoria administrativa s-au confruntat cu noi revendicari pe care dreptul nu a fost in masura sa le satisfaca adecvat. Astfel, dreptul mediului inconjurator a fost, in particular, scena multor abateri de la teoria dreptului adminis­trativ traditional. Dorinta de a asigura autoritatilor publice o sfera larga de actiune folosind optiuni care merg de la legislatie la controlul judiciar, de asemenea constituie o reven­dicare majora pentru dreptul administrativ de astazi. Extinderea conceptului de rezerva legala, care este uneori facuta responsabila pentru ascendenta legislatiei si intensitatea contro­lului judiciar, a dat nastere unei dezbateri ce priveste o posibila rezerva administrativa, care trebuie sa asigure administratiei o sfera de luare de decizii sub propria ei responsabilitate.

D.ITALIA

In Italia, ca rezultat al evolutiei de la un stat liberal la un stat al bunastarii, atitudinile traditionale fata de separatia puterilor s-au schimbat. Aceasta orientare si-a gasit expresia cea mai clara in Constitutia Republicii Italiene care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1948. Guvernul nu mai este un simplu corp executiv, ci ia parte la legislatie prin adoptarea de decreti legge si la leggi delegate. Parlamentul nu isi mai margineste activitatea la elaborarea legilor generale si cu caracter abstract, ci face uz din ce in ce mai mult de legi care stabilesc masuri detaliate. In plus, functiile legislative si executive nu mai sunt prerogativele exclusive ale statului, fiind tot mai des delegate altor institutii care sunt subiect al dreptului public. De exemplu, regiunile au puterea de a-si promulga propriile legi in zone specifice. Principiul egalitatii, continut in articolul 3 al constitutiei republicane nu trebuie luat numai ca o declaratie legala formala, intrucat are si un sens de sine statator. In articolul 3(2), republica are datoria de a „inlatura acele obstacole economice si sociale care constituie o restrictie efectiva a libertatii si egalitatii cetatenilor, impiedicandu-i sa-si puna in valoare intregul potential si care obstructioneaza participarea oricui este implicat activ in dezvoltarea politica, economica si sociala a natiunii”.Extinderea functiunilor autoritatilor publice pentru a include dezvoltarea unui stat al bunastarii, care este clar exprimata in acest articol, a produs o crestere suplimentara a dimensiunilor administratiei. Cresterea simultana a puterilor legiuitoare ale administratiei au facut ca aceasta sa devina din ce in ce mai independenta fata de guvern si legislativ. Crizele rezultate, care au lovit administratia, au inspirat un numar de masuri reformatoare care cautau sa reorganizeze, pe de o parte, administratia si pozitia legala a functionarilor de stat, si, pe de alta parte, sa reorganizeze procedurile administrative.

Tendintele recente ale dreptului administrativ au fost conditionate de doi factori. Pe de o parte, dreptul administrativ, ca pachet de legi de drept, a cunoscut un declin sub impactul extinderii dreptului privat. Pe de alta parte, relatia dintre dreptul administrativ si dreptul constitutional, care adesea formeaza bazele pentru dezvoltarea principiilor fundamentale ale dreptului administrativ, a fost consolidata. Este o realitate faptul ca pe parcursul sec. XIX, dreptul administrativ italian era deja subiectul unei extinse jurisdictii scrise. In orice caz, principiile generale de drept administrativ care se aplicau in mod egal tuturor departamentelor adminis­trative nu au fost codificate nici de acte emise de parlament, nici de hotarari ale executivului. Eforturile curente s-au concretizat in efortul pentru adoptarea unei legi privitoare la procedura administrativa.

In articolul 1 din prevederile generale ale Codului Civil, dreptul cutumiar ocupa locul trei in ierarhia surselor legale, dupa statutul si reglementarile juridice. Ca rezultat, dreptul cutumiar nu se poate aplica contra legem, ci numai secundum legem si praeter legem. Aceleasi principii se aplica practicii administrative. Oricum, in cele mai multe procese ele sunt lipsite de elementele de voluntas populi si opinio juris et necessitatis, care sunt considerate conditii prealabile pentru aplicarea dreptului cutumiar. Cu toate acestea, in absenta unor motive justificatoare, administratia nu are dreptul sa schimbe sau sa devieze de la procedura stabilita fara sa se faca vinovata de depasirea prerogativelor. Unele principii generale ale dreptului administrativ au fost intarite de constitutie, pe cand altele au fost creatia tribunalelor si a unor autori de specialitate. Asa de exemplu, articolul 97-1, in care autoritatile publice urmeaza sa fie organizate legal, in asa fel incat sa asigure functionarea corespunzatoare (buon adnamento) si impartialitatea administratiei, este invocat ca baza constitutionala pentru adaptarea administratiei la legislatia din domeniu/justificativa, asigurarea impartialitatii sale, a organizarii eficiente si functionarii corespunzatoare a acesteia. Protectia pentru bona fides este privita de autorii sai in parte ca un principiu constitutional nescris, pe baza caruia este elaborata protectia asteptarilor legitime ale cetateanului vis-à-vis de autoritatile publice

5.Organizarea structurilor administrative in tari ale UE

Monarhiile dintre cele 27 de state membre ale U.E. sapte state sunt monarhii ereditare: Belgia, Danemarca, Spania, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, si Suedia. Avantajul acestui mod de alegere a sefului statului este dat de stabilitatea fara precedent a institutiei care este total depolitizata. Asta nu inseamna ca personalitatea monarhului si partidele politice nu pot imprima institutiei un anumit caracter politic, ci numai ca mandatul, succesiunea la tron nu este rezultatul unui joc politic, in conditii normale.

Alegerea indirecta se realizeaza prin intermediul unui corp electoral sau de catre Parlament; acest mecanism este utilizat in opt state membre ale U.E.: Republica Ceha, Estonia, Republica Federala Germania, Grecia, Italia, Letonia, Malta si Ungaria.

Alegerea directa, prin sufragiu universal, are cea mai mare pondere de utilizare. Astfel doisprezece state membre ale U.E. sunt republici in care seful Statului este ales direct de catre popor: Austria, Bulgaria, Cipru, Finlanda, Franta, Irlanda, Lituania, Polonia, Portugalia, Romania, Slovacia si Slovenia. Prin acest ultim mecanism de desemnare a sefului statului se evidentiaza caracterul suveran al poporului statului respectiv. In statele membre U.E. putem observa ca marea majoritate a acestora au adoptat mandate de cinci ani pentru seful Statului, indiferent daca acesta este ales in mod direct sau indirect. Dupa ce Franta care avea un mandat de 7 ani a adoptat instaurarea din 24 septembrie 2000 a unuia de 5 ani, la nivelul U.E. au mai ramas doar doua state cu mandat de 7 ani: Irlanda si Italia, unul de 6 ani – Austria dar si unul de 4 ani - Letonia. De asemenea, in marea lor majoritate statele europene au stabilit aceleasi limitari ale mandatului de sef al statului ca si Romania, exceptie facand Italia si Franta in care mandatul presedintelui poate fi reinoit fara limite si fara a fi intrerupt.

Constitutiile, in marea lor majoritate, prevad imunitatea sefului statului. Astfel, Constitutiile monarhice prevad clar inviolabilitatea persoanei regelui, art. 88 Constitutia Belgiei si art. 56, al. 3 Constitutia Spaniei, iar uneori chiar sacralitatea acestuia, § 13 Constitutia Danemarcei. In ce priveste Constitutiile republicilor se prevede de cele mai multe ori ca Presedintele beneficiaza de imunitate cu exceptia cazurilor in care se face vinovat de „violarea cu buna stiinta a Legii fundamentale sau a oricarei alte legi federale”, art. 61 Legea fundamentala a Germaniei; de „misbehaviour”, art. 12.10.1o Constitutia Irlandei sau de „inalta tradare”, art. 90 al. 1 Constitutia Italiei, art. 65 al. 2 din Constitutia Republicii Cehe si art. 68 Constitutia Frantei.

Cat priveste doctrina dreptului comparat atunci cand se realizeaza o analiza a institutiei sefului statului, de cele mai multe ori, se face referire la urmatoarea clasificare a principalelor atributii:

na) arbitrajul vietii politice;

nb) interventia in procesul legislativ;

nc) dreptul de gratiere;

nd) activitatea guvernamentala.Aceasta clasificare evidentiaza clar adevaratele implicatii statale ale sefului statului, precum si corespondenta acestuia cu cele trei puteri ale statului. Situatia normala de cedare a functiei de sef al Statului este la finele madatului. Dar, pentru a evita orice risc, Constitutiile statelor europene au prevazut situtiile exceptionale de cedare a functiei in cursul mandatului. Astfel, s-a prevazut atat in Constitutia Italiei in art. 86 „In toate situatiile in care Presedintele Republicii se afla in imposibilitatea indeplinirii functiilor sale, acestea sunt exercitate de catre presedintele Senatului” cat si in Constitutia Frantei art. 7 ca in caz de intrerupere definitiva a mandatului inainte de termen interimatul functiei este exercitat de Presedintele Senatului. In alte state, pentru anumite atributii interimatul a fost lasat spre exercitare Primului-Ministru; este cazul Republicii Cehe - art. 66 din Constitutie. Iar in alte state precum Irlanda s-a prevazut ca interimatul este realizat nu de catre o alta persoana ci de o Comisie formata din Presedintele Curtii Supreme si Presedintii celor doua camere ale Parlamentului conform art. 14.2.1o.

Cu toate acestea nu trebuie sa fim tentati a afirma ca vacanta functiei de sef al statului este recunoscuta doar in statele republica pentru ca nu ar fi adevarat, in statele monarhice este, de asemenea, recunoscuta. In acest sens se prevede in art. 95 din Constitutia Belgiei ca in caz in vacanta a tronului cele doua camere ale Parlamentului vor lucra in sedinta comuna pentru a asigura regenta iar in art. 59 al. 2 din Constitutia Spaniei „daca regele este incapabil pentru exercitiul autoritatii sale si imposibilitatea a fost recunoscuta de Parlament ” va incepe imediat regenta. Situatiile care atrag vacanta functiei de sef al statului au fost de asemenea strict prevazute in Constitutii. Astfel, Constitutia Irlandei in art. 14 stabileste ca vacanta presedintelui intervine in caz de deces, demisie, demitere, neindeplinire a competentelor si functiilor ce-i revin iar Constitutia Ungariei statueaza in art. 31 ca mandatul Presedintelui se sfarseste in cazul indeplinirii mandatului, in caz de deces, in caz de incapacitate de exercitare a functiei mai mult de 90 de zile, in cazul unui conflict de interese, in caz de demisie sau demitere.

Rolul Guvernului in Constitutiile statelor membre ale U.E. a fost inteles si reglementat diferit. Astfel, intalnim situatii in care nu exista nici o reglementare expresa a rolului pe care-l are, acesta fiind unul deductibil din coroborarea mai multor articole – art. 94 cu 95 din Constitutia Italiei; art. 63-65 din Legea fundamentala a Germaniei. In acelasi timp, unele Constitutii contin dispozitii exprese care stabilesc trei categorii de sarcini: politice, legislative si administrative, este cazul Spaniei – art. 97 si al Portugaliei – art. 185 sau doua categorii de sarcini: politice si administrative. De asemenea, se remarca si prevederi ce stabilesc numai o singura sarcina: exclusiv politica, art. 45 al. 3 Constitutia Olandei sau art. 82 Constitutia Greciei, ori, exclusiv administrativa cum este cazul Austriei.

Cat priveste rolul politic al Guvernului in tarile UE, intalnim doua mari situatii:

a) Guvernul stabileste exclusiv liniile politicii natiunii pe plan intern si extern, iar executia acestei politici este supusa controlului parlametar; in aceasta situatie aflandu-se Franta, Grecia si Germania;

b) Guvernul conduce chiar politica generala a tarii, in limitele stabilite de Parlament, asa cum este situatia Finlandei, Portugaliei si Spaniei, sau, dupa caz, de seful Statului, asa cum se intampla in Norvegia (stat care insa nu este membru al U.E.). Legiuitorul constituant roman s-a apropiat prin reglementari mai mult de ceea de a doua solutie.

Avand in vedere rolul avut de Guvern la nivelul statului si mai ales in cadrul puterii executive, in conditiile globalizarii activitatiilor economice si nu numai, se vede nevoit ca in contextul international in care actioneaza sa se adapteze la noile provocari. De aceea, structurile guvernamentale si administrative pe care acesta le conduce sunt primele ce suporta influenta schimbarilor, adaptarilor, corelarilor la cerintele proceselor internationale in care statul roman este implicat. Seful Guvernului poate imbraca diferite denumiri. Astfel, il vom identifica sub numele de: Presedinte al Guvernului (Presidente del Gobierno) in Spania, Ministru de Stat (Statsminister) in Danemarca si Luxembourg, Cancelar federal (Bundeskanzler) in Germania si Austria, Prim-ministru in Grecia, Franta, Cehia, Suedia si Ungaria, Presedinte al Consiliului de Ministri (Presidente del Consiglio) in Italia etc.Importanta pozitiei sefului guvernului, primus inter pares, adevaratul conducator al politicii guvernamentale si al consiliului de ministri este enuntata in marea majoritate a lucrarilor din doctrina de specialitate, considerandu-se ca acesta este fundamentul stabilitatii sau instabilitatii guvernamentale si mai ales, asiguratorul principal al procesului de adaptare institutionala si functionala la noile cerinte ale spatiului european.

A.Franta

Administratia centrala directa (functia publica a Statului) are o structura ierarhica. Este condusa de presedintele republicii si de prim-ministru. Presedintele Republicii este seful statului, el numeste primul ministru iar ministrii – membrii ai guvernului - sunt numiti de asemenea de presedinte dar la propunerea premierului. Ministrii conduc ministerele de resort. Guvernul determina si conduce politica nationala. El este reprezentat in teritoriu de prefecti. Statul a fost reprezentat in Departamente de un comisar (imputernicit) al Republicii. Acestuia din urma ia luat locul prefectul, care, pana la reformele din 1982/1983 a exercitat dubla functie: de reprezentant al Statului si de functionar executiv al Guvernului. Prefectii sunt numiti prin decret al Presedintelui, in baza hotararii luate de Consiliul de ministri la propunerea Primului Ministru si a Ministrului de Interne. Prefectul reprezinta statul si este seful serviciilor deconcentrate ale statului in teritoriul unde el este imputernicit sa actioneze .Prefectul de departament unde se afla si capitala/centrul de regiune actioneaza si ca prefect de regiune. Prefectul de departament este asistat de sub-prefectii din arondismente. Prefectul de departament nu este subordonat ierarhic prefectului de regiune in exercitarea atributiilor, dar dupa 1992, prefectul de regiune este cel care fixeaza pentru prefectul de departament orientarile necesare dezvoltarii politicilor economice si social precum si in ceea ce priveste amenajarea teritoriului. Prefectul este singurul titular al autoritatii de stat in teritoriu care administreaza si reprezinta Primul ministru si fiecare ministru de resort. El este responsabil cu ordinea publica, cu organizarea diverselor alegerii si cu organizarea in caz de calamitati. El joaca in acelasi timp un rol important in stabilirea relatiilor contractuale, acordurilor si conventiilor care se stabilesc in numele statului de colectivitatile locale. In sfarsit, in domeniul privind amenajarea teritoriului, acesta are rolul de negociator al contractelor de urbanism intre stat si regiuni. In zilele noastre prefectul constituie armatura administrativa a unui stat unitar, democratic, deconcentrat si descentralizat. Bazata pe o Constitutie scrisa, din care se degaja cu claritate diferentele majore dintre sistemul administrativ francez (continental) si sistemul englez (insular): in principal, diferenta intre conceptia centralista si self-government, Franta in anul 2003 a trecut la efectuare unui imperios necesar proces reformator. Prin noua reforma constitutionala din 2003 s-a confirmat ca unitatile administrativ-teritoriale beneficiaza de un rol important in politica nationala si comunitara, iar prin modificarile administratiei guvernamentale din 2005, respectiv ale Delegation à l’Amenagement du Territoire et à l’Action Regionale (DATAR), dupa o perioada de 40 de ani de activitate in amenajarea teritoriului, s-a adaptat si noilor mutatii economice. In acest sens, DATAR-ul de ieri a devenit Délégation interministérielle à l’aménagement et à la compétitivité des territoires (DIACT) de azi, preocupata in mod deosebit de coeziunea teritoriala, de amenajarea echilibrata a spatiului rural si urban, de implementarea politicilor europene si de politica contractuala a statului si colectivitatilor teritoriale. DATAR in prima sa faza de organizare era un serviciu atasat Primului-Ministru apoi a trecut in subordinea Ministrului functiei publice, al reformei de stat si al amenajarii teritoriului (a se vedea in acest sens Anexa nr. 1), urmand ca in prezent DIACT sa se afle in coordonarea Ministrului de interne si al amenajarii teritoriului (a se vedea Anexa nr. 2 privind structura Ministerului de Interne si Anexa nr. 3 privind structura DIACT).

Administratia locala. Zonele de aparare civila, regiunile, departamentele, arondismentele si comunele au fost constituite ca unitati admi­nistrative astfel incat sa se conformeze unui model uniform, care nu tine in mod invariabil cont de delimitarile reale geografice, electorale sau economice. Dupa descentralizare administratia publica locala este caracterizata prin existenta a trei nivele de colectivitati locale aflate in plin exercitiu: regiuni, departamente si comune.Franta cu o suprafata de 544.000 km2 numarand 56,3 milioane de locuitori (republica parlamentara, parlament bicameral, stat unitar descentralizat) cuprinde 26 regiuni, 100 departamente si 36.763 comune. Zonele de aparare civila sunt un esalon specializat derogatoriu care indeplineste trei misiuni: elaborarea de masuri non-militare de aparare si cooperare cu autoritatile militare (circumscriptiile militare de aparare coincid cu zonele); coordo­narea mijloacelor de securitate civila in zona; adminis­trarea unui anumit numar de mijloace ale politiei nationale si de mijloace de transmisie ale ministerului de interne. Exista in prezent 7 zone de aparare create in 1959 si redefinite in 2000. la conducerea acestora se afla prefectii de zone, care actioneaza si ca prefecti de regiuni. Regiunea a devenit astfel colectivitate teritoriala iar in 16 martie 1986 au avut loc primele alegeri ale consilierilor regionali alesi pentru un mandat de 6 ani. Consilieri regionali sunt cei care desemneaza Prese­dintele consiliului care administreaza bugetul, conduce persona­lul si politica regionala axata pe dezvoltarea economica si sociala, amenajarea teritoriului, formarea profesionala. In Franta sunt 26 de regiuni din care 4 in teritoriile de peste mare. Departamentul este esalonul de drept comun desemnat sa conduca in ansamblu politica guvernamantala. In prezent exista 100 de departamente din care 4 in teritoriile de peste mare in fruntea carora se afla prefectii. Arondismentul este un esalon specializat in adminis­tratia „de proximite”, la varful caruia se afla sub-prefectul, care este subordonat ierarhic. Exista 340 de sub-prefecti din care 13 actioneaza in teritoriile de peste mare. Comuna constituie al patrulea nivel al administratiei locale in exercitiu. Comunelor li se acorda o competenta generala. Deci autoritatea administrativa nu are fata de ea decat o putere tutelara si nu o putere de conducere. In 1982, tutela dispare, inlocuita prin controlul legalitatii a posteriori. Disparitiei tutelei nu-i putea urma vidul; absenta controlului nu este de conceput pentru doua motive; pentru ca in mod traditional Franta este un stat unitar si pentru ca art. 72 al Constitutiei pretinde acest lucru.

In ceea ce priveste Franta, o noua etapa a descentralizarii a fost atinsa odata cu revizuirea constitutionala din 28 martie 2003, care prin noi dispozitii a stabilit:

no noua arhitectura a colectivitatilor: „Colectivitatile teritoriale ale Republicii sunt: comunele, departamentele, regiunile, colectivitatile cu statut particular – cum este Corsica – si colectivitatile de peste mare ”; art. 72 al. 1 al Constitutiei inainte de revizuire stabilea drept colectivitati doar comunele, departamentele si teritoriile de peste mare;

norganizarea descentralizata a Republicii: art. 1 al Constitutiei a fost completat cu fraza „organizarea sa (a Republicii) este descentralizata”, pe langa recunoasterea regiunilor a fost recunoscuta si o putere de reglementare a colectivitatilor teritoriale precum si un drept de experimentare (drept de transferare a competentelor pentru o perioada determinata pentru profitul colectivitatilor interesate);

ndemocratia locala directa: pentru realizarea acesteia s-a acordat astfel, drept de petitie electorilor fata de adunarea teritoriala, referendumul decizional local precum si dreptul electorilor de a stabili, in mod relativ, organizarea institutionala a colectivitatii;

nautonomia financiara a colectivitatilor teritoriale: care permite acestora sa-si stabileasca, conform legii, taxele si utilizarea impozitelor locale, astfel incat acestea sa se constituie intr-„o parte determinata a resurselor proprii”.

Comunele sunt conduse astfel de:

– o autoritate deliberativa: consiliul municipal;

– o autoritate executiva: primarul.

Consiliul municipal este ales prin sufragiu universal direct, pentru sase ani si este un organ dotat cu putere deliberativa. El numara 9 consilieri pentru comunele inferioare cifrei de 100 de locuitori, pana la 69 pentru comunele care au mai mult de 300.000. In total, sunt 500.000 de consilieri municipali. Conditii de eligibilitate: exista reguli de neeligibilitate, care vizeaza indepartarea indivizilor indezirabili, fie pentru a impiedica pe functionarii cu autoritate sa domine usor un consiliu municipal, fie pentru ca legaturi de rudenie sau rapor­turi financiare cu comuna sa nu trezeasca suspiciuni asupra obiectivitatii deciziilor.

Exista doua modalitati de scrutin (dupa cum comuna are mai mult sau mai putin de 3.500 de locuitori).Legea din 19 noiembrie 1982, modificand codul electoral si codul comunelor, a introdus pentru comunele cu mai mult de 3.500 de locuitori scrutin de lista, care combina regulile scrutinului majoritar cu acelea ale reprezentarii proportionale.

Municipalitatea (desemneaza ansamblul persoanelor care administreaza o comuna) cuprinde primarul, pe adjunctii sai si pe consilieri, adica consiliul municipal. Consiliul municipal, ales prin sufragiu universal tot la sase ani, alege primarul si pe adjunctii acestuia, dintre membrii sai. Primarul este ales dintre consilieri municipali si indeplineste trei misiuni diferite: agent al statului, agent al comunei si seful administratiei comunale.Organizarea administrativa a teritoriului Frantei ramane astfel coerenta avand in vedere ca: arondismentele sunt alcatuite dintr-un numar intreg de comune, departamentele cuprind un numar intreg de arondismente, regiunile un numar intreg de departamente iar zonele de aparare civila un numar intreg de regiuni. Cooperarea intercomunala este un mijloc de a remedia faramitarea comunelor franceze, fuziunea inregistrand un succes controversat. Ea este larg raspandita, de vreme ce Franta numara mai mult de 17.000 de institutii publice de cooperare intercomunala la 1 octombrie 1992. Legea asupra administratiei teritoriale din 3 februarie 1992, pentru a stimula intercomu­nalitatea, a creat in plus fata de cele trei formule clasice, care sunt: sindicatul, districtul si comunitatea urbana, doua noi formule: comunitatea de comune si comunitatea oraselor.Sindicatul intercomunal: el permite comunelor invecinate sa rationalizeze costurile serviciilor, cum ar fi apa si transporturile. El poate avea vocatie unica (SIVU) sau vocatie multipla (SIVOM), adica largit spre mai multe competente sau legat de un proiect global.

Districtul: el asigura in locul comunelor diferite servicii si face fata problemelor de echipare ale aglomeratiei suburbane. El este dotat cu o fiscalitate proprie. Exista aprox. 242 districte.

Comunitatea urbana: este formata pentru regruparea comunelor in aglomeratii de mai mult de 50.000 locuitori si exercita cu drept deplin, in locul comunelor, competente in materie de amenajare, de echipare sau de dezvoltare economica. Exista noua comunitati urbane. Acestea sunt grupari cu fiscalitate proprie.Comunitatea comunelor sau a oraselor, pentru mai mult de 20.000 de locuitori si comunitatea de comune fara referire la un prag demografic: ele trebuie in mod obligatoriu sa exercite competente in materie de dezvoltare economica si de amenajare a spatiului. In afara de aceasta, competentele lor trebuie sa acopere cel putin unul din cele patru domenii: mediul inconjurator, locuinte, drumuri, echipamente culturale, sportive si scolare. Ele sunt dotate cu o fiscalitate proprie.

B.Anglia

Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord constituie un stat unitar (o uniune incorporata) in care regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile (Anglia, Tara Galilor, Scotia, Irlanda de Nord). Putem afirma deci ca la baza formarii uniunilor incorporate se afla, in mare, parte factori istorici: Anglia a cucerit Tara Galilor in 1536, Scotia in 1707, Irlanda de Nord intre 1800-1921. Marea Britanie este un stat unitar in care coexista patru natiuni. Traditia administrativa britanica are ca element distinctiv eterogenitatea. Anglia, Wales, Scotia, Tara Galilor au fiecare organizari locale specifice. Autoritatile locale repartizate pe doua niveluri, comitatul si districtul, dispun de puteri importante punand in practica politicile guvernamentale. Autonomia acestor autoritati este insa delegata de legislator putand fi deci oricand retrasa. In Anglia este interesant de notat ca reprezentantul legal al administratiei centrale nu este statul, ci Coroana. Puterile executive ale acesteia sunt derivate din acte ale parlamentului si din prerogative regale (din dreptul cutumiar) si sunt exercitate de ministri in numele Coroanei. In mod normal, ministrii sunt imputerniciti direct de parlament, dar chiar si atunci ei functioneaza ca servitori ai Coroanei. Incepand cu anii saptezeci, un numar crescand de organizatii cvasi-guvernamentale si cvasi-neguvernamentale („quagos” si „quangos”) au fost detasate din structura departamentala ministeriala.

Monarhia. Marea Britanie este o monarhie constitutionala ereditara, in care seful statului domneste, dar nu guverneaza. Cu alte cuvinte, monarhia actioneaza in limitele stabilite de Constitutie. Guvernul ales actioneaza in numele Coroanei, iar puterile personale pe care Monarhul obisnuia sa le aiba sunt acum folosite pentru indrumarea, sfatuirea primului-ministru si a guvernului. Explicatia prezentei Reginei in cadrul Constitutiei este data de faptul ca aceasta asigura stabilitatea si continuitatea, care se intalnesc atat de rar in politica. Prerogativa regala sau dreptul regal sunt termeni utilizati pentru a descrie puterile detinute, inca, de Monarh. Importanta puterilor prerogative rezida in faptul ca acestea pot fi utilizate, in mod legal, fara a fi necesar consimtamantul Parlamentului. In acest fel, deciziile executivului pot fi luate intr-un timp mai scurt, iar guvernul are o libertate mai mare de actiune, deoarece, in realitate, toate puterile Coroanei sunt exercitate de guvern in numele Coroanei. De afacerile externe se ocupa primul-ministru, ministrul de externe si Cabinetul. Judecatorii sunt numiti la recomandarea primului-ministru care, la randul lui, este sfatuit de lordul cancelar. Ministrii sunt numiti tot la recomandarea primului-ministru. Au fost foarte rare ocaziile cand Monarhul a dorit sa faca o schimbare in ceea ce privea aceste recomandari. Lorzii si episcopii sunt numiti, de asemenea, la recomandarea primului-ministru. De asemenea, in Marea Britanie, Life Peerage Act, adoptat in 1959, confera Reginei si Primului-Ministru dreptul sa acorde titlul de lord pe viata unor personalitati din lumea stiintifica, politica, artistica etc. Titlul de lord nu poate fi transmis, deci are o valoare viagera.

Primul-ministru si cabinetul. In zilele noastre, Cabinetul cuprinde aproximativ 20 ministri care, in marea lor majoritate, sunt membri ai Parlamentului, cativa dintre ei facand parte din Camera Lorzilor. Numarul exact al membrilor Cabinetului este stabilit de catre primul-ministru. Cei mai multi ministri din Cabinet conduc departamente guvernamentale majore, dar cativa nu au responsabilitati specifice sau au responsabilitati cumulate, cum ar fi Lordul Presedinte al Consiliului sau Lordul Pastrator al Sigiliului. In responsabilitatile membrilor Cabinetului se imbina cele doua ramuri ale guvernarii, ei fiind membri in acelasi timp ai executivului si ai legislativului.

Liderul partidului de guvernamant devine prim-ministru si el alege membrii Cabinetului dintre membrii de frunte ai partidului. Atat timp cat primul-ministru si Cabinetul pot conta pe sprijinul majoritatii in Camera Comunelor, ei pot ramane in post, dar pot fi demisi printr-un vot de neincredere.Cele mai multe prerogative ale primului-ministru sunt bazate pe conventii, mai curand decat pe drept, dar ele sunt destul de reale pentru a avea acest rol. Prima si cea mai evidenta este aceea a alegerii Cabinetului. Membrii lui sunt numiti de Regina, la propunerea primului-ministru, si pot fi concediati tot atat de usor.

Cabinetul se intruneste, in mod obisnuit, o data pe saptamana, si ori de cate ori este necesar, daca evolutia evenimentelor reclama acest lucru. Activitatea Cabinetului se desfasoara cu concursul unui mare numar de comitete si subcomitete. Acest sistem a fost infiintat in anul 1945.

Administratia publica centrala. Majoritatea ministrilor care fac parte din Cabinet conduc departamente centrale de importanta majora. Ei sunt sustinuti in departamentele lor de o ierarhie politica a ministrilor de stat si a secretarilor parlamentari si de functionarii civili permanenti, condusi de un inalt functionar, numit secretar permanent. In fiecare departament central major exista o structura politica ce cuprinde ministri cu ranguri diferite si, in afara aces­teia, mai exista o structura non-politica, formata din functionari civil (ce apartin Serviciului Civil). Seful departamentului (secretar de stat sau ministru) este asistat de unul sau mai multi ministri de stat, in functie de marimea departamentului (ministrul de stat se situeaza, in ierarhie, dupa ministrul care este membru al Cabinetului).

Anglia este impartita in tinuturi, iar Tara Galilor in districte. Fiecare din aceste autoritati locale este condusa de un consiliu ales. Puterile lor deriva din autoritatea garantata de un act al parlamentului si sunt subiect al revizuirii juridice in virtutea regulii ultra vires. In plus, departamentele guvernului central exercita supraveghere administrativa, in particular in domeniul managementului financiar. In ansamblu, corpurile care se auto­guverneaza au fost desemnate cu puteri administrative extrem de importante, pe care si le exercita cu o mare autonomie. Menti­nerea ordinii publice este in mare masura in grija acestor corpuri si nu in grija agentului local al guvernului central, ca in majoritatea statelor continentale.

A treia categorie de autoritate administrativa este constituita de „corporatiile publice”. Acestea sunt legal responsabile de unitatile organizatorice, stabilite prin act parlamentar si investite cu datoria de a indeplini anumite indatoriri publice. Ele se comporta ca intreprinderi comerciale in industriile nationalizate, ca diferite corpuri administrand beneficiile sociale conferite de stat, sau ca organe consultative speciale sau de supraveghere. Expansiunea rapida si necoordonata a acestui tip de entitate a fost tinta unei critici severe. In particular, este problematic cat de efectiva este supravegherea exercitata de ministerul de resort asupra corporatiilor si, in consecinta, aceea exercitata de parlament.Toti acestia sunt controlati, in cele din urma, intr-un fel sau altul, de puterea centrala.

Descentralizarea cuprinde doua forme principale:

– delegarea puterilor;

– transferul puterilor.

Delegarea puterilor se refera la posibilitatea luarii deciziilor administrative la nivel local, in timp ce transferul presupune si atribuirea libertatii de luare a deciziilor politice.

Guvernarea locala urmareste, in primul rand, asigurarea serviciilor pentru comunitatile locale. Cele mai multe dintre autoritatile locale sunt, de asemenea, angajate in activitati cu caracter comercial. Aproape 25% din cheltuielile natiunii sunt facute de guvernarea locala. Ca si in cazul guvernarii centrale, autoritatile locale isi desfasoara activitatea in departamente, ce sunt controlate de comitete formate din consilieri alesi. Juristii denumesc organele locale alese „creatii ale statului”. Cu alte cuvinte, acestea au fost infiintate prin acte ale Parlamentului, dar pot fi la fel de usor desfiintate. Incetarea activitatii Consiliului marii Londre si a altor consilii, ale unor tinuturi metropolitane (in aprilie 1986), constituie un exemplu in acest sens. Structura locala este bazata pe distinctia dintre zonele urbane si cele rurale: capitala are un regim diferit iar, datorita geografiei sale si distributiei populatiei, si Scotia are o alta organizare.

Dupa toate modificarile facute, Londra se gaseste in situatia de a fi singura capitala din lume (dintre cele importante), care nu are o autoritate responsabila pentru toate serviciile si activitatile, pe care orice mare oras este indreptatit sa le ceara. Daca Marea Britanie ar fi avut o constitutie scrisa, atunci – poate – puterile autoritatilor locale ar fi fost mai clar definite si protejate dar, fara un astfel de „aparator”, parteneriatul trebuie sa se sprijine doar pe respect reciproc si intelegere. Cei mai multi membri ai Parlamentului sunt, in mod regretabil, ignoranti in ceea ce priveste guvernamantul local, iar cand devin ministri ignoranta se transforma, de multe ori, in neincredere.

Organizatii non-guvernamentale. Sectorul public include toate organizatiile si activitatile care, intr-un fel sau altul, sunt platite pentru a obtine banii publici. Organizatiile publice infiintate in afara sectorului industrial au fost denumite „organizatii cvasi non-guvernamentale” sau quangos. In concluzie, se poate spune ca aceste quangos includ toate organizatiile care nu fac parte din guvernul central sau local. Unele dintre cele mai importante quangos sunt urmatoarele:

nConsiliul Artelor din Marea Britanie, cu rol de finantare a artelor prin acordare de alocatii guvernamentale. (Este platit de Ministerul educatiei si stiintei);

nCompania britanica de radiodifuziune (BBC) – asigura realizarea serviciilor de radio si televiziune (Ministerul de interne);

nBritish Council – finanteaza si asigura asistenta in anumite tari si promoveaza ideile britanice in afara tarii. (Ministerul de externe si Commonwealth);

nInstitutul britanic de film – promoveaza productia britanica de filme (Ministerul educatiei si stiintei);

nAutoritatea U.K. asupra energiei atomice – controleaza cercetarea si dezvoltarea energiei atomice (Ministerul energiei).

C.Germania

In Germania, organizarea administrativa a fost data de structura federala a statului. Legea Fundamentala regleaza reparti­zarea jurisdictiei administrative intre autoritatile federale si landuri. Landurile au jurisdictie acolo unde nu a fost atribuita nici o putere speciala autoritatilor federale. Aplicarea legii comunitatii este efectuata in principiu in concordanta cu repartizarea jurisdictiei intre autoritatile federale si landuri. Atat autoritatile federale, cat si landurile pot exercita functiile lor administrative fie direct prin propriile lor organe, fie indirect prin entitati legale, personalitati juridice, autonome. Acolo unde aceste functii se exercita direct prin personalitatea juridica a autoritatilor federale sau a landurilor, exista o putere generala de a emite directive, de la ministerul respectiv la cele mai mici unitati administrative. Acolo unde aceste functii se exercita indirect, organele administrative auto­nome din punct de vedere juridic, ca de exemplu corporatiile, comitetele si fundatiile, sunt supuse doar controlului de legalitate a statului. In ce priveste organele teritoriale municipale (adica autoritatile si districtele legale), ele au dreptul expres prin Legea Fundamentala, sa regleze toate problemele referitoare la comunitatea locala in zona de actiune a legislatiei respective care intra in responsabilitatea lor (art. 28(2)). In fine, un numar de sarcini administrative sunt de asemenea transferate unor parti particulare (de exemplu companii de transport), cu anumite exceptii, cum ar fi domeniul protectiei publice care raman de competenta dreptului public. Realitatea administrativa a asistat la aparitia a numeroase devieri de la structurile-model mentionate, dand nastere unor organe intermediare si tipuri de organizare mixta.In acelasi sens, Germania, prin reforma administrativa inceputa in 1999, s-a concentrat pe promovarea descentralizarii si consolidarii guvernelor locale, organizatiilor administrative, managementului financiar, seviciului public. In genere prin crearea mecanismelor necesare unei administratii mai participative la viata publica iar prin cea din 2005 asupra viitorului digital al administratiei, detinand in prezent peste 376 de servicii administrative federale on-line.

6.Concluzii.Marea varietate a reformelor la care au fost supuse cele mai multe state europene poate fi grupata in cateva categorii:

nprivatizarea si deregularizarea – mutarea sarcinilor din sectorul public ori eliminarea unor reglementari;

nmanagementul resurselor umane – se observa dominatia principiilor noului management public;

nmanagement financiar – reforma directa prin minimizarea costurilor guvernamentale si cresterea eficientei, in particular prin dezvoltarea si implementarea tehnicilor specifice managementului financiar in sectorul public;

norientarea catre clienti – guvernul si angajatii acestuia trebuie sa se gandeasca la relatia ce se stabileste cu publicul tinand cont de piata libera a serviciilor publice care ofera posibilitatea alegerii distribuitorului de servicii;

nimputernicirile/desemnarile - reactia impotriva traditiei managementului public bazat pe modelul Weberian ierarhic, in care functionari publici de la nivel inferior actioneaza conform cerintelor de la nivel superior. Aceasta a permis guvernelor reducerea esalonului de manageri intermediari.

ndeconcentrarea si descentralizarea – descentralizarea defensiva se refera la transferul deciziilor de la nivel central catre nivel local dar nu si puterea politica de a lua decizii.

nFiecare dintre aceste arii ale reformei pot fi interpretate diferit. De asemenea, acestea pot fi un mijloc de interpretare al succesului reformei in unele state si in altele nu.












loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Administratie


Demografie
Stiinte politice


Organizarea si functionarea ministerelor
Functia publica in dreptul intern si comunitar
SERVICIUL AUTORIZARI SI CONTROLUL CONFORMARII
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
PRACTICA DE SPECIALITATE IN ADMINISTRATIA PUBLICA
PROTECTIA TINERILOR IN MUNCA REGLEMENTARI INTERNE SI COMUNITARE
CODURILE ETICE SI DEONTOLOGICE ALE FUNCTIONARULUI PUBLIC
PROCEDURA DE INFIINTARE a ONG-urilor
Functia de coordonare
Implicatiile practice ale Ordonantei de Urgenta nr.105/2009 asupra personalului din sectorul public














loading...